Simbolistica basmului Harap Alb

Simbolistica basmului Harap Alb

„O definitie a mitului este greu de dat. Si asta pentru ca este indoielnica gasirea unei singure definitii susceptibila de a cuprinde toate tipurile si functiile mitului in toate societatile arhaice si traditionale’’.  

Conform opiniei lui Mircea Eliade, mitul reda o istorie sacra, el dezvaluie sacralitatea in fapturile zeilor sau eroilor mitici. Deci mitul ar fi o « iruptie a sacrului in profan ».Aceasta « iruptie » presupune trecerea printr-un punct de inflexiune care este alegoria, deci printr-un proces de sublimare. Alegoria este o lege obligatorie a mitului pentru ca, in primul rand, in spatiul profan nu exista termeni cu care sa se descrie o experienta sacra si, in al doilea rand, pentru ca mitul trebuia sa ascunda profanilor secretele unei astfel de experiente. Mitul si ritualul erau secrete pazite cu strasnicie. Initiatul societatilor arhaice conferea sacralitate tuturor activitatilor si evenimentelor din viata sa.” (A.Oisteanu, « Gradina de dincolo »).

Sub aceasta structura generala, intarita de caracterul cult al operei „ Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creanga, se ascund simboluri profunde, adunate, la fel ca in „Amintiri din copilarie”, intr-o idee esentiala, caci, precum Nica a lui Stefan a Petrei, Harap-Alb se angajeaza intr-o fascinanta aventura initiatica, intampinand aceleasi obstacole si primejdii, cu deosebirea ca, in basm, limitele realului si ale imposibilului sunt in cele din urma invinse.

Pornind de la caracterul mitic al drumului, al cararii a carei origine metaforica s-a pierdut de mult, vorbim de „calea de a face ceva” sau de „drumul vietii” fara sa ne mai gandim la orice aspect material. Conform „Bibliei”, viata este o carare sau o calatorie pe o carare „si a umblat Enoh inaintea lui Dumnezeu” (Facerea 5.221). „Povatuieste-ma pe cararea poruncilor Tale”, „Faclii picioarelor mele este legea Ta si lumina cararilor mele.” (Psalmul 118.35,105) ; calea mantuirii sau a oricarei destinatii fiind abrupta si plina de ghimpi „stramta este poarta si ingusta calea care duce la viata.”(Matei 7.14).

Ca orice alt basm, „Povestea lui Harap-Alb” este in schema epica de baza, o scriere fantastica, respectand principiul dualiatii, al conflictului bine-rau, personajul confruntandu-se cu mai multe tipuri de rau : neputinta omului de a savarsi fapte eroice, de a stapani timpul si spatiul, fiind nevoit sa apeleze la calul nazdravan; viclenia lumii, reprezentata de Omul Span, lupta cu fortele naturii, cu ursul, cu cerbul, chiar si cu demonia Imparatului Ros, care il supune pe erou la nenumarate incercari.

Un lucru care atrage atentia inca de la inceput este titlul neobisnuit al basmului, caci, conform opiniei lui Vasile Lovinescu, alaturarea negrului (Harap) cu albul, ar insemna unirea celor doua principii Yin si Yang : fiu al Craiului si nepot al lui Verde Imparat, Harap-Alb este ales de soarta sa ii reuneasca pe cei doi frati, asa cum doua jumatati ale cercului formeaza intregul-mitul androginul, caci in plan mitologic, cei doi imparati reprezinta doua principii subordonate unul altuia ce guverneaza o lume primitiva. Insa, principiile Yin si Yang nu sunt singurele care pot explica denumirea eroului, faptul ca fiul de Crai este numit „Harap” =rob corespunde din punct de vedere epic, planului logic: el devine sclavul Spanului; dar si planului spiritual : el devine sclavul propriului sau pacat, „ fazele prin care trece relatia de subordonare dintre Harap-Alb si omul span sunt regasite in relatia  om-pacat de-a lungul vietii”  (A. Oisteanu, « Gradina de dincolo »).

Revenind insa la opera, aflam ca Verde-Imparat, ajuns la batranete si fara a avea descendenti in linie masculina, ii scrie fratelui sau, Craiul, cerandu-i unul dintre feciori ca urmas la tron : „Amu cica imparatul acela, aproape de batranete, cazand la zacare, a scris carte fratine-sau Craiul, sa-i trimita grabnic pe cel mai vrednic dintre nepoti, ca sa-l lase imparat in locul sau dupa moartea sa ”. Aceasta cerere constituie factorul perturbator al situatiei initiale si determina parcurgerea drumului (initiatic) de cel mai bun dintre fiii Craiului, pe langa motivul imparatului fara urmasi, intalnindu-se acum si motivul superioritatii mezinului.

Astfel, luand ca premisa caracterul primordial al calatoriei, precum si implicatia sa afectiva, putem interpreta initierea ca fiind drumul pe care eroul il parcurge, de la starea de profan la cea de initiat, trecand prin mai multe etape prezentate alegoric in basm sub forma unor probe, fiecare superioara celei precedente. Aceste trei probe sunt precedate insa de o minima proba de curaj pusa la cale de Crai.

Mare initiat, devenit initiator, el isi supune fiii la o proba fundamentala , esentiala in procesul de initiere : le iese fiilor in cale , imbracat in haina de urs si ii indeamna la lupta, speriindu-i pe fiii sai cei mari care, mandri si orgoliosi, pleaca in calatorie fara nici un fel de pregatiri si se intorc dupa primul obstacol intalnit in cale.

Mezinul, ranit de cuvintele mustratoare ale tatalui sau, pleaca in gradina sa mediteze. Aici o intalneste pe Sfanta Duminica, deghizata intr-o batrana cersetoare. Inzestrat cu calitatile cele mai alese, onest si nobil, feciorul ramane uimit in fata calitatilor de clarvazatoare ale acesteia, caci prin capacitatea acesteia de a vedea in viitor si prin cele ce i le spune in legatura cu tot ceea ce se va petrece, feciorul o milostiveste cu un ban, acum legandu-se intre ei o alianta simbiotica.

Luand seama la vorbele acesteia, eroul ia calul, hainele si armele pe care tatal sau le avusese in tinerete, acestea simbolizand nu numai patrimoniul stramosesc, ci si calitatile spirituale ereditare, pe care Craiul, la randul sau initiat, le-a transmis fiului sau. Gasirea calului tine de metamorfoza sub semnul focului care reinnoieste, reinvie, purifica acest continut al lucrurilor esentiale, avand scopul de a dezvalui esenta dincolo de aparenta

Podul, locul unde se desfasoara incercarea pusa la cale de catre Crai, leaga sfarsitul imparatiei de inceputul unui spatiu enigmatic, nesfarsit, amenintator, plin de paduri si drumuri intortocheate, ce sugereaza in cod mitologic obstacolele si labirintul.

Despartirea tatalui de fiu se face la pod si este una ritualica. Craiul isi supune si fiul cel mic la proba curajului, aceasta fiind trecuta cu bine datorita ajutorului primit de la calul nazdravan. Incercarea feciorilor se face la pod, simbolismul trecerii si caracterul sau primejdios fiind specific unui inceput de calatorie initiatica. Craiul le verifica intr-un fel fiilor sai sentimentele, caracterul, capacitatea de a face fata unei astfel de probe pentru a vedea daca vreunul dintre ei se dovedeste vrednic de a patrunde tainele necunoscutului ce ii asteapta dincolo de pod.

Simbolismul podului sau al puntii, care ingaduie trecerea de pe un mal pe celalalt, este unul dintre cele mai larg raspandite. Aceasta trecere inseamna si trecerea de la pamant la cer, de la starea omeneasca la cele supraomenesti, de la contingenta la nemurire, „de la lumea sensibila la cea supersensibila” (R. Guénon). Diferite legende din Europa de Est pomenesc despre poduri de metal pe care eroii le trec unul dupa altul: Lancelot trece un pod-sabie; podul Sinvat, cel care desparte, dupa traditia iraniana, constituie un loc de trecere anevoios; el este lat pentru cei drepti, dar ingust ca un tais de sabie pentru cei nelegiuiti. Aceste punti inguste taioase, se reduc uneori la o biata liana subtire. Orientul antic, Vedeniile Sf. Pavel, „Upanisadele”, pomenesc despre simboluri asemanatoare. Calatoria initiatica din societatile secrete chineze se realizeaza tot prin trecerea unor poduri: trebuie sa treci podul („gujias”) – fie un pod de aur, inchipuit printr-o fasie de stofa alba, fie un pod de fier de arama, reminiscenta alchimica, fierul si arama corespunzand culorilor negru si rosu, apei si focului, nordului si sudului, principiilor yin si yang.

Traditiile Islamului descriu trecerea peste pod sau Sirat, adica intrarea in rai care se face trecand pe deasupra iadului. Acest pod , mai subtire decat ascutisul sabiei, poarta un nume ce aminteste de acela ce desemneaza, in „Coran”, cand calea Iadului, cand calea cea dreapta pe care o urmeaza credinciosii. In alte traditii continua sa vorbeasca despre un pod cu sapte arce corespunzand fiecare uneia dintre cele sapte indatoriri: credinta, practica rugaciunii, a pomenii, a postului, a pelerinajului la Mecca, a curatiei rituale si a dragostei filiale. „Cine va fi incalcat vreuna din ele va cadea din iad” (Dominique Sourdel, in Souj, 188-189, 199, 200). Toate aceste traditii confirma simbolistica podului, loc de trecere si de incercare. Ele ii confera insa o dimensiune morala, rituala, religioasa. Aducand aceasta directie a analizei, putem spune ca podul simbolizeaza tranzitia intre doua stari interioare, intre doua dorinte in conflict: el poate indica iesirea dintr-o stare conflictuala. Podul trebuie traversat, ocolirea trecerii nu rezolva nimic.

Se cunosc de asemenea numeroase legende cu Podul dracului. Avem multe exemple de acest fel in intrega Europa si indeosebi in Franta: celebrele poduri de la Valentré si Saint-Cloud. Denumirea lor ar putea constitui o recunoastere a extraordinarelor dificultati legate de construirea unor asemenea opere de arta, ca si a frumusetii si trainiciei lor. Ca si cum arhitectii si zidarii, incapabili de o asemenea reusita singuri, ar fi avut nevoie de intreaga iscusinta a lui Lucifer. In jurul acestor poduri s-au tesut nenumarate povestioare si superstitii in care apar pacaliti, rand pe rand, dracul si bunul Dumnezeu sau supusii lor. Sufletul celui care trece primul podul trebuie sa apartina diavolului: asta-i plata; altminteri, va trebui sa munceasca degeaba pentru oameni; printr-o sumedenie de tertipuri, el este insa in cele din urma pacalit. Se mai spune ca primul om care va trece podul va muri pana-ntr-un an. Legendele zugravesc, in orice caz, nelinistea pricinuita de o trecere anevoioasa printr-un loc primejdios si intaresc simbolistica generala a podului si a semnificatiei lui onirice: o primejdie ce trebuie depasita, dar si necesitatea de a face un pas important. Podul il pune pe om pe cale stramba, unde el intalneste in mod ineluctabil obligatia de a alege. Iar alegerea facuta il va osandi sau il va mantui.

In interpretarea psihanalitica moderna, podurile, asemeni linistitorului Pont St. Benezet, simbolizeaza tranzitia dintr-o stare in alta si oportunitatea pentru schimbare. Partea cea mai apropiata podului reprezinta trecutul, partea opusa un viitor misterios, in timp ce apele care curg pe sub el semnifica haosul mintii inconstiente. Inca din antichitate, podurile sugerau niste legaturi: de exemplu intre viata si moarte. Cand un pod este greu de traversat, acesta reprezinta dificultatile implicate in respingerea trecutului si nazuinta pentru obtinerea progresului.

Reprezentand un acces spre alt univers, poarta, pragul, podul, trecatoarea, sunt simboluri de factura mitica. Rostul omului este de a se elibera de lumea infernala, de aceea o punte, o trecere, moartea insasi indica nemijlocit si concret solutia de continuitate a spatiului; de aici marea lor importanta religioasa, deoarece sunt simboluri si totodata vehicule ale trecerii. In credintele romanesti apare des viziunea existentei unei punti foarte lungi, inguste ca muchia cutitului, dedesubtul careia se afla apa infernala.

„Legatura intre lumi si stari ale fiintei, loc al plecarilor si al sosirilor, puntea si podul sunt simboluri ale ambiguitatii care fixeaza fiinta intr-un spatiu de nesigura tranzitie ”.(Doina Rusti)

Proba podului este una cruciala in desfasurarea procesului de initiere al tanarului fiu de crai, deoarece este o prima verificare, fara de care el nu ar fi putut demonstra ca este capabil sa-si duca misiunea la bun sfarsit. Tatal este martorul indiscutabil al acestui fapt, el este cel care afirma cu multa siguranta ca Harap-Alb va fi negresit demn de a savarsi aceasta menire: „Fatul meu, bun tovaras ti-ai ales; de te-a invatat cineva, bine ti-a priit, iara de-ai facut-o din capul tau, bun cap ai avut. Mergi de-acum tot inainte, ca tu esti vrednic de imparat.”

Trecerea podului este urmata de ratacirea in padurea-labirint, simbol ambivalent, loc al mortii si al regenerarii, caci pentru tanar se va incheia o etapa si alta va incepe: „de la un loc i se inchide calea si incep a i se incurca cararile”. Simbolul padurii, un simbol larg raspandit, altfel decat arborele ca entitate, al unui univers care, ca spatiu exterior, se opune micului univers al tinutului destelenit. In legende si basme padurea este locuita de fapturi misterioase, cel mai adesea amenintatoare care intruchipeaza toate acele pericole cu care omul tanar trebuie sa se confrunte atunci cand, in perioada initierii sale, vrea sa devina un om pe deplin responsabil. Padurea intunecata simbolizeaza o faza a dezorientarii, zona inconstientului, in care omul constient poate patrunde doar sovaind. Lumina care apare in calea personajelor din basme si licareste printre trunchiurile copacilor simbolizeaza speranta in existenta unui loc de refugiu. Padurea insasi, ca natura salbatica, dezordonata, este perceputa ca neprimitoare si amenintatoare, iar fantezia o populeaza cu fiinte salbatice si duhuri, dar si cu zane care se pot dovedi binevoitoare. Pe de alta parte , pentru oamenii spirituali ea poate deveni locul in care isi pot apara singuratatea de agitatia si framantarile lumii. In general, in padure domneste o lumina verde clar-obscura care alterneaza cu intunericul, o viata necunoscuta ce nu poate fi vazuta din afara; padurea, ca simbol oniric, are „felurite fapturi – inofensive sau periculoase – si in ea se poate aduna tot ceea ce e posibil sa scoata candva la lumina zilei peisajul personalitatii noastre” (Aeppli). In acest sens, padurea pe care o traverseaza Harap-Alb poate fi privita ca un labirint, al carui centru il reprezinta aici chiar iesirea rezervata initiatului, celui care in timpul incercarilor initiatice se va fi aratat demn sa aiba acces la revelatia misterioasa. Ritualurile labirintice pe care se intemeiaza ceremonia de initiere au tocmai drept scop sa-i arate neofitului, in chiar timpul vietii sale pamantesti, felul de a patrunde, fara a se rataci, in teritoriile mortii.

Traversarea labirintului devine deci o calatorie initiatica, ce cu cat este mai grea, cu cat obstacolele sunt mai numeroase si mai grele, cu atat mai mult adeptul se transforma si, in cursul acestei initieri itinerare, dobandeste un nou sine. Transformarea eului care se opereaza in centrul labirintului si care se va afirma fara echivoc la capatul calatoriei de intoarcere, la sfarsitul trecerii de la intuneric la lumina, va insemna victoria spiritualului asupra materialului si, in acelasi timp, al vesnicului asupra efemerului, al inteligentei asupra instinctului.

Se pare insa ca eroul lui Creanga nu se dovedeste capabil sa duca la bun sfarsit calatoria sa initiatica, nu poate inlatura obstacolele survenite pe parcursul traversarii padurii, el lasandu-se inselat de puterea de convingere a Spanului, incalcand sfatul parintesc. Inca naiv, „boboc in felul sau la trebi de aiste”, Harap-Alb cade in cursa ce-i fusese intinsa, nerecunoscandu-l pe (acelasi) span, lasandu-se inselat, mai mult decat de span, de neincrederea in sine, de indoiala profunda ce-l macina in privinta unei reusite bazate doar pe fortele proprii.

Spanul desemneaza un om fara barba, lovit de o starpiciune congenitala a sistemului capilar al fetei sale, „o specie de castrat”. Cresterea barbii este rezultatul unei posibilitati fiziologice expansive; lipsit total de ea, Spanul este exclusiv constrictiv, neted, lustruind ca o gresie, „dar pe asemenea piele se ascut taisurile de brici. Cand este stapanul unei fiinte vii, nu poate avea prin fire, decat un rol vampiric-comprehensiv fata de ea; cand insa aceasta fiinta paseste pe calvarul unei realizari initiatice, ii subtiaza toate elementele individuale din ea, pana dispar. Or, aceste elemente, sunt prin definitie limitative si de aici se vede rolul eminamente pozitiv al Spanului, fara ca el sa-si dea seama”.(Vasile Lovinescu)

In sens restrans, Spanul poate fi socotit Diavolul, fiinta de dincolo, asa cum insusi se prezinta – „Chima raului pe malul parului” – sau cum il avertizeaza craiul pe fiul sau la plecare: - „In calatoria ta ai sa ai trebuinta si de rai si de buni, dar sa te feresti de omul ros, iar mai ales de cel span, cat ii pute; sa n-ai de-a face cu dansii, caci sunt foarte sugubeti”, aici „sugubat” insemnand „rau” sau „amagitor”. El pune stapanire pe feciorul craiului si ii incearca puterile sufletesti, pentru aceasta folosindu-se de toate armele intunericului: capacitatea de a se preschimba: „Mai merge el inainte prin codru cat merge, si, la o stramtoare, numai iaca ce Spanul iar ii iesa inainte, prefacut in alte straie, si zice cu glas suptiratic si necunoscut ”, apoi ipocrizia „ – Cat despre inima mea, s-o dea Dumnezeu oricui, zice Spanul oftandNumai ce folos? Omul bun n-are noroc ”, inselatoria (scena capturararii printului in fantana), mandria (se lauda in fata imparatului Verde, dar mereu pe socoteala lui Harap-Alb: „ – Doamne, mosule! zise atunci Spanul; sa nu te superi, dar nu stiu ce fel de oameni aveti pe aici. Eu pun ramasag pe ce vrei ca sluga mea are sa-mi aduca pielea cerbului acela, cu cap cu tot, asa impodobit cum este”), rautatea (isi palmuieste sluga, vorbeste „rastit” cu Harap-Alb, amenintandu-l permanent cu moartea). Ca de fiecare data insa, Creanga inlatura aspectul grotesc al diavolului, atribuindu-i calitati omenesti: Spanul imprumuta graiul moldovenesc, e stapanit de limbutie si inclinat spre ironie („Si cand ai ave incaltea un cal bun, calea-valea, dar cu smartogul ista iti duc vergile”).

Oglindirea Diavolului in Span este regasita mai intai in scena in care Spanul „se preface ca-i e sete si cere plosca cu apa de la stapanul sau. Fiul craiului i-o da si Spanul, cum o pune la gura, pe loc o si ia otarandu-se si varsa toata apa dintr-insa ” sub cuvant ca e veche si bahlita. Isi aduce stapanul intr-o poiana in care era o fantana „cu ghizdele de stejar si cu un capac deschis in laturi. Fantana era adanca si nu avea nici roata, nici cumpana, ci numai o scara de coborat pana la apa”. In treacat spus, nicaieri in lumea asta nu exista o astfel de fantana; caracterul el simbolic nu are nevoie sa fie solicitat, se impune de la sine.

Aici apare scena in care Spanul se desemneaza pe el insusi: „Chima raului pe malul paraului”, adica „schema, figura raului pe fata apelor care le intruchipeaza fiinta”, dar din cauza bivalentei cuvantului „schima” avem doua sensuri purtate de personaj in basm. Primul este cel negativ: „sunt pocitura, schimonositura raului, uraciunea pustiirii, oglindita pe fata apelor, adica asupra intregii creatii, Diavolul”, iar al doilea cel pozitiv, acela de mistagog, rau necesar in initiere: „nu sunt Raul, ci schema, Arhetipul Raului, deci „Principium Individuationis”, principiul extremei distinctivitatii, al Egoismului Radical, care da rigoare Manifestarii, dar si sfarseste prin a o distruge; nu se poate pune o limita compresiunii, care se macina, se mistuie pe ea pana la atomizare, adica pana la reintegrare pasiva in Principiu, finalitate necesara, deci eminamente pozitiva”. (Vasile Lovinescu) Tocmai manifestarea esentei Raului determina aparitia personalitatii spirituale a lui Harap-Alb.

„Prin proba Spanului, printul plateste un pacat stramosesc, cum se si spune la un moment dat.”(Doina Rusti)

Coborarea in fantana este asemanata in conceptia unora cu mitul catabasei, facand trimitere la intoarcerea la origini. Astfel Spanul l-a adus pe fiul de crai la o fantana al carui pazitor se pare ca este, o fantana cu apa limpede, apa vie, dar nu in totalitatea sensului ei. Aici intalnim apa vie prin aspectul sau de apa coroziva, asa cum este numita in Alchimie. Fiul de crai o gaseste, calauzit fiind de Span, coborandu-se inlauntru pamantului, conform poruncii oraculare a Tabulei Smaragdine ce spune: „Visitando Inferiora Terrae Rectificando Invenies Occultum Lapidem Veram Medicinam”. Citind initialele obtinem:VITRIOLUM. Coborand in fantana, fiul de crai vine in contact cu un vitriol care corodeaza superfluitatile. Harap-Alb traieste aici, de fapt, prima sa moarte simbolica si inviere caci, isi pierde rangul, statutul, devine sluga celui care il va salva. Fiul de crai moare dizolvat in „Vitriol” si apoi e expulzat „renascut”, „regenerat” de catre Uterul Universal („fons terriblis”) intr-o noua fiinta, „Harap-Alb”.

Fantana este matricea miracolelor transmutatiilor. Recipient inepuizabil, spatiu de captare a izvorului , fantana intruneste sensurile cercetarii, pe cel ale victoriei. Fantana apare in diverse traditii ca izvor de apa vie, fantana vietii, fantana nemuririi, a tineretii vesnice. Prin apele ei mereu schimbatoare, fantana simbolizeaza nu atat nemurirea cat o perpetua intinerire. In diverse mituri si traditii fantana apare sub diverse, dar asemanatoare interpretari. In traditia orientala apare ca o fantana a vietii hiperboreana, in traditia crestina ea este asemuita cu sangele si apa care au tasnit din rana lui Hristos si care au fost stranse in Sfantul Graal. In traditia irlandeza se vorbeste despre o fantana cu apa tamaduitoare. La germani, fantana lui Mimir continea apa cunoasterii. Se poate observa o inclinatie catre actiunile benefice ale apei fantanilor. Dar aceasta apa, ca sa ramana egala cu ea insasi trebuie sa fie mereu insufletita, pritocita de „Duhul care sufla deasupra apelor”. Cand o carapace o izoleaza de suflul creatot, apa se corupe, iar fantana devine Iad, matrice de balauri.

Iata ce inteles schematic da Vasile Lovinescu, episodului cu fantana: „Avem o dubla miscare in interiorul fantanii: cand se coboara Spanul in fantana, eroul nostru ramane sus; cand la randul sau, coboara el in put, Spanul se ridica la fata pamantului. Harap-Alb imprima apei o miscare expansiva, Spanul una constructiva; complementarismul lor transforma apa statuta intr-o apa vie. In Traditia extrem-orientala, Universul este reprezentat de un ciindru (Putul din basmul nostru), in care planurile de existenta sunt simbolizate de cercuri evolutive care se convertesc unul in altul, in sensul ascendent, sub influenta Cerului, imprimand astfel cercului o miscare elicoidala, in asa fel, ca atunci cand elicea a ajuns la punctul de plecare, a descris un element de spirala, insurubandu-se astfel in ciclul imediat urmator, cele doua extremitati ale elicei sunt reprezentate de Harap-Alb si Span. Pasul infinitezimal al elicei este conditionat de o coborare a unei extremitati.”

Conform acestei teorii, putem considera yin-yang-ul ca o sectiune orizontala a fantanii-cilindru. Harap si Alb, cele doua jumatati, negrul si albul, tendintele, compactnta si dilatanta, ale miscarii elicoidale, iar elicea este insusi sinusoidul care desparte si uneste cele doua jumatati.

Intr-un sens imediat, mai restrans, Spanul este Dragonul, Pazitorul Pragului, pentru ca poate fi gasit la cele doua capete, la cele doua parti initiatice ale eroului. Spanul, din partea caruia Harap-Alb sufera a doua moarte, il face pe acesta sa treaca de la Micile Mistere peste pragul Marilor Mistere, caci, in toate traditiile, conefirea unui nou nume inseamna moartea vechii individualitati si dreptul de a-l oferi apartine exclusiv maestrului spiritual.

Inclus in acest episod, regasim si simbolul juramantului pe palos. Devenit sluga, pierzandu-si toate atu-urile dobandite prin nastere, eroul isi incepe ascensiunea de pe cea mai de jos treapta. Intrarea sa in slujba Spanului se face sub juramant cavaleresc-printul jura pe palos si isi va tine acest juramant, ca un adevarat cavaler. Spanul il va invata umilinta, il va supune la probe decisive, dar mai presus de orice ii pune la incercare cuvantul dat, adica onoarea sa de om. La aceasta incercare Harap-Alb va face fata, caci el isi va respecta juramantul facut, anume de a-l sluji pe Span pana cand va muri si va invia.

Se poate observa insa si o anumita complementaritae a celor doi eroi fapt ce i-a deteminat pe unii comentatori sa creada ca Spanul intruchipeaza pacatele lui Harap-Alb, pe care acesta le intalneste de-a lungul calatoriei in propriul suflet si le invinge cu ajutorul virtutilor morale personificate de personaje fabuloase ca Regina furnicilor, Ochila, Gerila, s.a (Andrei Osteanu): „Spanul reprezinta ceea ce este mai rau si mai urat intr-un om, in cazul nostru in Harap-Alb. Omul span ar fi unul, mai multe sau toate Pacatele din sufletul eroului, precum Egoismul, Ura, Ignoranta, Dorinta, etc. Dupa parerea lui G.Calinescu, acest personaj este span pentru ca in popor exista o credinta straveche, potrivit careia o deficienta sau o anomalie fiziologica e insotita de o deficienta morala corespunzatoare. De obicei acestia sunt considerati rai, cruzi, perfizi, lingusitori, in stare de a deochia. Fazele prin care trece relatia Harap-Alb – omul span de-a lungul basmului, ni se par similare cu fazele prin care trece relatia Om – Pacat de-a lungul vietii.”

Copil fiind, Harap-Alb nu auzise de Span, deci era pur si nevinovat, necunoscand patima si pacatul.

La pubertate, Harap-Alb afla despre Span de la tatal sau, care-l previne ca e un om rau si primejdios, deci sa se fereasca de el cat poate. Intr-adevar, in viata, parintii sunt cei care incearca prin educatie sa tina departe Pacatele de fiii lor.

In timpul calatoriei, Spanul devine sluga la Harap-Alb, dar nu peste mult timp situatia se rastoarna, fiul Craiului devenind robul Spanului, alegorie a faptului ca a ajuns robul propriilor sale Pacate.

La sfarsitul basmului, dupa ce initierea s-a savarsit, Spanul este ucis de calul nazdravan. Aceasta ar reprezenta ideea ca dupa trecerea treptelor de initiere, Harap-Alb obtine starea de Puritate, infrangandu-si definitiv Pacatul.

Cu alte cuvinte „Spanul reprezinta pe Principium Individuationis, Egoismul Radical, egoismul pentru egoism, prezent in fiul de crai ca in toti oamenii, si care trebuie ras pentru ca posibilitatile universale ale erolui sa fie descatusate, producandu-i apoteoza finala, adica, foarte precis, indumnezeirea. Operatia nu e posibila decat prin deconditionare, prin moartea Spanului si a doua inviere a lui Harap-Alb. Cele doua fiinte sunt indisolubil solidare in viata si in moarte.”(Vasile Lovinescu) E vorba, desigur, de scena finala, unde Spanul se descopera ca un sacerdot ce infaptuieste al doilea botez al eroului, cel al mortii: „Iara Spanul [] se rapede ca un cine turbat la Harap-Alb si-i zboara capul dintr-o singura lovitura de palos ”. Actiunea calului ce urmeaza acestui gest suprem de a-l preface pe Span in ”praf si pulbere” e numai reintegrarea principiului negativ in Haosul de unde a purces.

Drumul lui Harap-Alb nu este numai un drum geografic, fizic, ci si un drum spiritual, de perfectionare si purificare, presupunand o trecere a neofitului de la un mod de viata la altul. Pe de alta parte, Spanul poate fi considerat un maestru spiritual, un guru. Functia lui formativa, de mistagog, e recunoscuta chiar de cal: „Si unii ca acestia [spanul] sunt trebuitori pe lume cateodata, pentru ca fac pe oameni sa prinda la minte” – „Spanul este o piatra sub infatisare de om, care poate fi piatra de poticnire, dar si piatra de temelie” (Vasile Lovinescu). El este cel care regizeaza intreg scenariul devenirii feciorului de crai, fiind vorba de o initiere, ritualul presupune trecerea unor probe, prezente sub umbra Pacatului, marcate insa de morti si invieri succesive.

Desi toata calatoria ar putea fi perceputa ca fiind o aventura a unui fecior de Crai plecat in cautarea fericirii sale lumesti, de fapt ea este o purcedere a lui Harap-Alb in spatiul microcosmic interior, in care oamenii, animalele si obiectele sunt reprezentate simbolic prin virtuti, patimi si experiente, cu scopul de a invinge intunericul, patima si pacatul cu ajutorul luminii si al virtutii, purificandu-se si obtinand starea finala de initiat.

Pentru obtinerea acestei purificari, eroul trebuie sa treaca prin probe simbolice, ajutat de mistagog, intruchipat de Sfanta Duminica. Insa, la o observare mai atenta a basmului, se poate remarca independenta probelor la care eroul este supus: ele nu se continua una pe cealalta, neexistamd vreo aluzie referitoare la ceea ce va urma, iar personajele adjutante apar si dispar odata cu inceperea si terminarea incercarilor. Toate aceste caractere sustin ideea conform careia, fiecare intamplare este, de fapt, o povestire in basm.

Intr-o prima proba, Harap-Alb este nevoit sa aduca salati din gradina ursului, aceasta constituind prima piedica in drumul sau. Tot acum el primeste de la dascalul sau o intiere complexa, dar nici pe departe completa, a trupului si a sufletului. Orice calatorie presupune insa si un popas, de acesta data eroul nu se opreste oriunde, ci ajunge in zbor la o casuta singuratica, secreta, apta pentru un ritual, unde o gaseste pe vrajitoarea care va urma sa duca la bun sfarsit acest proces : Sfanta Duminica, „ singura care stie ce-i de facut”.

Faptul ca locul initierii se gaseste pe o insula nu este de loc intamplator, caci insula este cea care „reuneste simbolurile vietii si sensurile mortii” (Mircea Eliade). In timp ce apa reprezinta haosul primordial, insula este oaza din mijlocul ei, locul in care Manifestarea, Creatia poate avea loc.

Harap-Alb sta in casa initierii cam o zi si o noapte, timp in care Sfanta Duminica

prepara o licoare magica ce ii va aduce ursului, spirit pazitor, duh al rodniciei si simbol al longevitatii si nemuririi, somnul cel lung. Se realizeaza o iesire din universul normal si o trecere prin perdeaua de foc a timpului, adormirea ursului din basm corespunzan cu intrerea in hibernare a ursului mitic, simbol al amortirii naturii si a vegetatiei pe timpul iernii.

Insa, elementul nou al operei in sine este, nu numai consistenta licorii, alcatuita din lapte si miere, cele promise de catre Dumnezeu poporului lui Israel, alaturi de „somnoroasa”, ci si faptul ca neofitul reuseste sa „imbuneze” ursul, transformandu-l   intr-un duh benefic, necesar initierii. Insa, cand efectul dispare, ursul se repede la Harap-Alb, care e nevoit sa fuga, imbracat in haina de urs primita de la tatal sau. Aceasta imbracare a eroului in blana animalului simbolizeaza moartea si patrunderea sa „in lumea de dincolo”. De asemenea, acesta moarte este urmata de o „inviere”, caci o data obtinuta salata, eroul trebuie sa-si continuie calatoria initiatica, de acesta data insa, beneficiind de puterea magica a obiectului cautarii, cu toate ca in opera nu sunt prezentate aspectele benefice ale salatilor.

Astfel ,in basm, prima proba ia sfarsit in momentul in care eroul arunca blana de urs si se intoarce invingator la coliba initiatica, unde mistagogul ii povesteste ce trebuie sa faca in continuare, pas cu pas, pregatindu-l pentru urmatoarele probe.

Urmatoarea incercare prin care Harap-Alb trebuie sa treaca este constituita din vanarea cerbului mirific, impodobit cu pietre pretioase: „ Si cerbul acela este batut tot cu pietre pretioase, mult mai mari si mai frumoase decat acestea. Mai intai cica are una in frunte, de straluceste ca un soare.Dar nu se poate apropia nime de el, caci este solomonit si nici un fel de arma nu-l poate prinde”

Datorita coarnelor sale care se schimba periodic, cerbul simbolizeaza atat arborele vietii cat si arborele primordial, intalnirea pe care mezinul o are cu aceste putand fi interpretata ca o noua trecere a acestuia prin moarte-inviere simbolica.

Actiunea se petrece in padure , unde eroul, asemenea primului om, care primeste fructul din copacul cunoasterii binelui si raului de la animalul satanic; primeste de la Statu-Palma- Barba- Cot arma cu care va vana cerbul nazdravan. Astfel, drumul cosmic spre initiere este continuat, eroul fiind din ce in ce mai aproape de statutul de initiat si, alegoric, de cel de initiator.

Se poate observa puternica asemanare a Satanei cu Statu-Palma- Barba- Cot, care ii da eroului masca si palosul cu care va vana cerbul ce poarta „ Soarele” intre coarne. Dar , Harap-Alb depaseste aceasta proba tot cu ajutorul Sfintei Duminici, ajunsa astfel la statutul de de maestru siritual, care il trimite din nou pe taramul celalalt pentru a-si cauta intelepciune.

Aceasta e conform opiniei lui Andrei Oisteanu, moarte simbolica, prezentata in basm prin faptul ca, pe tot parcursul vanarii cerbului, Harap-Alb sta cu masca pe fata, intr-o groapa adanca de un stat de om pe care si-a sapat-o singur. Groapa nu este altceva decat propriul sau mormant, intrarea in ea este „ moartea neofitului”, sangele ce se scurge este viata insasi, iar iesirea din groapa, o data cu atingerea scopului propus, obtinerea pietrelor reprezinta renasterea simbolica. Aceasta renastere, necesara continuarii drumului initiatic este precedata de obtinerea cunostintelor: neinitiatul trebuie sa fie vrednic de ele si sa dobandeasca pe parcurs puteri si virtuti speciale.El trebuie sa inteleaga ca orice haos precede Creatia, repetand istoria si strea de dinainte de istorie, sa-si asume acest haos ca sa se paota intoarce la origini prin iesirea din timp si prin atingerea libertatii absolute.

Se poate vorbi astfel de o noua alegorie, in afara de cea a patrunderii sacrului in profan: alegoria viata-moarte, de acesta data la un nivel in totalitate simbolic. Calatoria de intiere incepe cu „moartea in fantana” a fiului de Crai, urmata de „nasterea” lui Harap-Alb, din fiecare astfel de incursiune la origine nascandu-se un erou nou, care dobandeste de fiecare data, cunostinte noi.

Ritualul sacrificarii, prezent in aceasta proba, este insa cel care cere o „mascare” a eroului, pe langa coborarea acestuia in Infern fiind nevoie de o camuflare, mai mult ca si capacitate de a ascunde decat ca o putere hierofanica a lumii, caci, inca in stadiul de neofit, are nevoie de puritatea sa ancestrala. El nu este pregatit sa ucida si, de aceea cauta sa faca acest lucru intr-un mod cat mai indepartat.

Iesind invingator din aceasta proba, Harap-Alb isi continua drumul, soarta punandu-l im fata unor noi imcercari, de aceasta data, esentiale si definitorii pentru conditia sa de neofit- viitor intiat . Desi pana acum maestrul sau spiritual a fost Sfanta Duminica, acum se face simtita prezenta unor altfel de creaturi , pe care eroul le ajuta si care, la randul lor il vor ajuta, traseul sau fiind de acum inainte lipsit de ostilitate, de provocari si de ispite.

In basm, alegoria unei astfel de initieri si pregatiri asceto-mistice este simbolizata de drumul prin padure, strabatut de Harap-Alb intre Verde-Imparat si Ros-Imparat, cel de care Harap-Alb ar fi trebuit sa se pazeasca, conform sfatului primit de la tatal sau, iar puterile initiatice pe care le dobandeste sunt reprezentate de personajele ce i se alatura pe parcurs.

Credinta in maleficitatea Omului Rosu este generala, ca si punerea in garda contra lui. In general rosul este perceput ca agresiv, vital si datator de putere, inrudit cu focul si simbolizeaza atat iubirea cat si lupta pe viata si pe moarte, in simbolistica generala avand variate semnificatii. Considerat pretutindeni ca fiind simbolul fundamental al principiului vital, cu forta, puterea si stralucirea lui, „rosul, culoare a focului si sangelui”, prezinta totusi, din punct de vedere simbolic, aceeasi ambivalenta ca si aceasta din urma – desigur, dupa cum este el, ca nuanta, deschis sau inchis. Rosul deschis, exploziv, centrifug, este diurn, masculin, tonic, indemnand la actiune si aruncandu-si stralucirea peste tot, aidoma unui soare, cu o putere uriasa si de neinvins (KANS). Rosul inchis este, dimpotriva, nocturn, feminin, tainic si la limita, centripet ; el reprezinta nu expresia, ci misterul vietii. Primul insufleteste, incurajeaza, starneste, pe cand celalalt alerteaza, retine, indeamna la vigilenta si, la limita, nelinisteste.

Precum numele ce-l poarta, asa este si imparatul, avand caracter ambivalent. Pe de o parte numele de rezonanta solara al lui Ros Imparat, precum si faptul ca in multe basme acest personaj este regasit sub numele de Soare Imparat, „ne aduc in memorie faptul ca Sufletul Universal – cel nenascut, etern, imuabil, pur, esenta realitatii absolute – este simbolizat prin Soare in textele vedice, dar si in cele egiptene antice. De fapt, <<Soarele - simbol al realitatii absolute, astru etern, egal cu sine, caci nu se schimba si nu devine >>, simbolizeaza si la Dante, spiritul absolut, divinitatea”(Andrei Oisteanu). Din valenta pozitiva extragem caracterul de luptator, de imparat, el este rege suprem in imparatia sa asa cum Soarele este Zeul suprem in universul astral. Valenta negativa dezvaluie partea intunecata a imparatului, insusire reflectata si in conditia lui de om insemnat ce atrage asupra celorlalti teama, instinctul de a se feri, proteja, a-l indeparta pe cat posibil. Acest lucru se poate observa cel mai bine in sfatul pe care il primeste Harap-Alb de la tatal sau privitor la necesitatea de a se feri de un astfel de om insemnat („sa te feresti de omul ros [] cat ii pute”).

Simbolistica omului ”rosu” isi gaseste radacini inca din cele mai vechi timpuri, fiind prezenta in multe din mitologiile lumii. In religia crestina, Iuda era ros, precum si Irod urmand in viitor si Antihristul. Neron, considerat ca Antihrist de crestinii din vremea lui, autorul primei persecutii, avea parul rosu, ceea ce se pare, era cazul intregului sau neam. Rosul este si culoarea infernului si a diavolului, precum si a animalelor „presupus” subordonate acestui taram, cum ar fi vulpea si veverita. „Blonzii sunt marinimosi, caci tin la leu, rosii sunt foarte rai, caci tin la vulpe” – pseudo Aristot – „Physiognomonie”. Culoarea are insasi semnificatie pozitiva ca expresie a iubirii biruitoare in scenele creatiei si ale invierii lui Hristos. In mitologia egipteana, Typhon-Set, fratele si victima lui Osiris, avea parul rosu. Culoarea hieratica a lui Osiris era Verdele, ca principiu al vegetatiei, in primul rand de origine spirituala, pe cand rosul era culoarea nisipului din pustiu. De aici si coexistenta in basme a lui Verde si Rosu-Imparat cu caracter net benefic si respectiv malefic. Baal se vopseste cu ocru rosu ca sa se coboare in Infern, la fel Marduk ca sa se lupte cu Tiamat. Esau, fratele lui Iacov care isi vinde dreptul de intai nascut pentru un blid de linte era „ros de tot ca o manta de par”(Facerea,25,25). El este parintele Edomitilor si Edom inseamna rosu.

Lovinescu sustine chiar ca Imparatia Rosie prezenta in basm, este imparatia vechii Atlantide considerate leaganul rasei rosii, iar fata imparatului Ros este singurul lucru „ce mai merita a fi scapat”, menita sa fie salvata chiar de eroul in curs de initiere. „Privitor la Imparatia Rosie, nu mai e vorba de o descriere, ci de o subversiune, nu o ligaturare a contactelor cu Syria primitiva, ci o rupere deliberata. Imparatia Rosie desfiintase voit tot ce o lega cu Tinutul Suprem, de unde pe vremuri isi trasese legitimitatea si justificarea ei.[] fiind aplicata asa de bine la civilizatia moderna, cat si la indepartata civilizatie rosie a Atlantidei.[] Cel dintai simptom, in basmul nostru, al acestei agresivitati, e aparitia pasarii nazdravane care este Fenixul rosu, volatil sacru atlant; mesajul este o invitatie deghizata sa fie trimis cineva sa salveze ce se mai poate salva din civilizatia rosie, chintesenta ei, adica fata Imparatului Ros, <<farmazoana cumplita>>, lichidand in acelasi timp rezidurile inutile din civilizatia satanizata”.

Insa, din toata aceasta ultima proba, eroul reuseste sa mearga mai departe cu ajutorul unor fiinte fantastice care, prin puterea lor aparent inexistenta, se fac utile.

Harap-Alb ajuta fiinte aparent neinsemnate, furnici si albine, facandu-le un bine neconditionat. Cu toate acestea inima lui buna il va ajuta,fiind rasplatit. Pe parcurs eroul accepta insotirea catorva nazdravani ce il vor ajuta sa treaca peste probele la care este supus pentru a-i fi incredintata fata imparatului Rosu.

Albina este considerata (in credintele multor popoare) o miraculoasa intrupare a spiritului; ea poarta mesajul divin si este asociata cunoasterii si initierii; in mitologia romaneasca, albina ramane mesagerul investit cu puteri magice, deoarece “face miere/mierea se face ceara/ceara se face fadie/fadia se aprinde/raiul se deschide/Maica Domnului in brate pe toti ne cuprinde”, dupa cum se spune intr-un text popular. In multe legende, povesti sau colinde, albinele sunt legate de crearea lumii; ele apar ca ajutoarele creatorului. Simbol solar, albina s-a nascut din lacrimile Maicii Domnului si este ocrotita de Sanziene sau de alte fapturi miraculoase, dar poate fi socotita si un insemn nefast caci i-a fost sortit acul inveninat, aducator de moarte. Albinele si furnicile sunt idealuri terimofere ale umanitatii, furnica reprezentand idealul de munca, iar albina idealul de harnicie.
  Animalele simboluri ale vietii instinctuale, sunt proiectate in numeroase sectoare ale existentei; unele sunt benefice, il ajuta pe erou sa treaca diferite probe, sa invinga obstacolele aparute in drumul sau: de multe ori o albina ii da aripa sa, o pasare ii aduce vestea cea buna, furnicile selecteaza gramezi de seminte, in locul eroului, altele sunt rau-prevestitoare sau amenintatoare.

Cele cinci aparenete bizare reprezinta intruchipari ale fortelor cosmice: gerul(Gerila), foamea(Flamanzila), setea(Setila), Ochila este ciclopul din epopeea homerica, iar Pasari-Lati-Lungila este un sagetator coborat pe Pamant.

Portretele acestor prieteni sunt realizate grotesc, caricatural, trasatura dominanta fiind ingrosata pana la limita absurdului si capata dimensiuni fantastice. Gerila este ,,o dihanie de om”, ,,care se perpelea pe langa un foc de douazeci si patru de stanjini si tot atunci striga […] ca moare de frig, Flamanzila o ,,namila de om”, Setila o ,,aratanie de om”, Ochila o ,,schimonositura de om”, iar Pasari-Lati-Lungila este o ,,pocitanie de om”. Astfel ipostaza umana este vazuta in oglinzile buclucase ale simturilor.

Pe fiecare il intalneste in plenitudinea manifestarilor specifice. Cei cinci traiesc intr-o deplina singuratate, fiind respinsi din zona umanului. Toti formeaza parca un intreg bazat pe solidaritate si comunicare.in existenta lor se sugereaza civilizatia arhaica, rurala, marcata de cuvintele: „plug”, „mugur”, „brazda”, „moara”, „vite”. Fiecaruia Harap-Alb ii face cate un portret in care se imbina caricatura, hazul, grotescul, fabulosul cu realul. Portretele lor sunt hiperbolizate. Fiecare dintre nazdravani stie de probele imparatului Rosu, in trecut ei fiind ajutoarele tatalui sau. Namilele (Ochila, Setila, Flamanzila, Pasari-Lati-Lungila) sunt simboluri ce reprezinta idealurile umanitatii, dorinta de a depasi limitele. Ele pot reprezenta si principiul „lumii pe dos”(dincolo de fizicul inspaimantator se afla o bunatate uimitoare) sau renuntarea la conventii.

Cei cinci nazdravani sunt personaje fantastice, niste uriasi bonomi si vorbareti. Comportandu-se ca niste tarani humulesteni, sfatosi si sugubeti, ei sunt personaje simbolice. Ei reprezinta de fapt, obstacolele pe care trebuie sa le invinga omul in drumul sau spre fericire: propriile limite, datorate trupescului, simturilor (frigul-Gerila, foamea-Flamanzila) dar si limitele materiale, obiective (timpul-Ochila, spatiul-Pasari-Lati-Lungila).

In ciuda infatisarii hidoase, trasatura dominanta comuna este reprezentata de bunatate, compasiune fata de eroul aflat spre initiere.

Cea de-a doua proba este dictata de fata Imparatului Ros: „trebuie sa mearga calul tau si cu turturica mea sa-mi aduca trei smicele de mar dulce si apa vie si apa moarta de unde se bat muntii in capete” , reprezinta ultimul pas pe care eroul este nevoit sa-l faca pentru obtinerea statutului de initiat. Analizand insa felul si modul in care aceasta ultima calatorie are loc, observam un caracter magic al incercarii. Distanta alergarii nu e o distanta fizica, geografica, asa cum si Oisteanu sustine, ci una mitica, suprareala, formula „unde se bat muntii in cap” aratand locul unde se afla apa vie si apa de leac.In aceste conditii, eroul trebuie sa fie foarte abil, el folosindu-se de obiectele nazdravane, intalnindu-se acum o suprapunere a reprezentarilor mitice: muntele ca lacas al mortilor si muntele precum un loc sacru, unde se afla apa vietii, drumul catre el fiind nu numai o apropiere de sacru, ci, mai presus de orice, o consacrare. Interesant este faptul ca ultima incercare nu are loc intre erou si fiica imparatului ci intre doua animale care ii reprezinta: calul si turturica, animale complementare care, desi aflate intr-o aparenta intrecere, se ajuta.

Apogeul drumului initiatic este atins abia in momentul in care Harap-Alb atinge absolutul in maniera transcedentala, ignorand moartea ca act fizic si alegand apropierea sa de Centru, prin invingerea Pacatului.

„Iara fata imparatului Ros, in valmasagul ista, rapede pune capul lui Harap-Alb la loc, il inconjura de trei ori cu cele trei smicele de mar dulce, toarna apa moarta sa stea sangele si sa se prinda pielea, apoi il stropeste cu apa vie, si atunci Harap-Alb indata invie”. Harap-Alb este omorat de Spanul care ii taie capul. Insa el este readus in lumea celor vii de fata imparatului Ros, prin intermediul apei moarte si apei vii.

Apa, cel mai cunoscut simbol al inconstientului, apa, telurica, palpabila, sange si sete de sange, miros si corporalitate pasionala, poate fi considerata, in cazul de fata, din doua puncte de vedere diametral opuse, nicidecum ireductibile, si aceasta ambivalenta se regaseste la toate nivelurile.

Element primordial, prezent cu aceasta semnificatie in aproape toate mitologiile, apa este substanta nasterii si a mortii: „receptacul al tuturor germenilor, apele simbolizeaza substanta primordiala, din care toate formele se nasc si in care toate se reintorc prin regresiune sau prin cataclism. Ele au fost la inceput, ele revin la incheierea oricarui ciclu istoric sau cosmic; ele vor exista neincetat - desi niciodata singure, pentru ca apele sunt intodeauna germinative, cuprinzand in unitatea lor non-fragmentara virtualitatile tuturor formelor…ele preced orice forma si suporta orice creatie.' (Eliade, “Tratat de Istorie a Religiilor”, 183)

Apa vie si apa moarta, aduse din „taramul de dincolo”, reprezinta puterea eroului (neofitului) asupra vietii si a mortii, incheierea unui ciclu prin moarte si inceperea unei noi etape ca initiat. Referitor la necesitatea existentei apei sub doua forme, moarta si vie, si a rolului diferit pe care il joaca in basm, filologul V.I. Propp formuleaza o ipoteza, cautandu-le originea in credintele si miturile Greciei antice. Propp face astfel referire la cele doua izvoare din lacasul lui Hades-zeul Infernului. El sustine ca unul dintre ele contine „apa moarta”, iar celalalt ar contine „apa vietii”. Aceasta ipoteza explica pe deplin de ce in basm, Harap-Alb este stropit intai cu apa moarta si apoi cu apa vie.

Apa moarta daruieste defunctului moartea definitiva si sufletului acestuia dreptul de a intra in imparatia umbrelor. „Apa moarta-spune Propp- () il ucide [pe erou] pana la capat, il transforma intr-un mort definitiv. Avem de a face cu un rit de ingropaciune sui-generis, corespunzator cu acoperirea trupului cu pamant.” Eroului ii este anulata existenta in planul prezentului, ciclul vietii lui fiind incheiat.

Astfel, stropindu-l cu apa moarta pe Harap-Alb, fata Imparatului Ros il trimite deplin pe acesta in lumea stramosilor, ritual similar catabasei (coborare initiatica in Infern), indeplinind astfel prima etapa intru eliberarea de sub juramantul fata de Span.

Harap-Alb este stropit apoi cu apa vie, „apa vietii, apa destinata mortilor care nu patrund definitiv in Infern, ci se intorc din el.” Astfel, apa, pe langa virtutea purificatoare, capata si o putere soteriologica. Imersiunea este regeneratoare, este un fel de renastere, in sensul ca plaseaza fiinta intr-o stare noua. Imersiunea poate fi comparata cu punerea lui Hristos in mormant: El reinvie dupa aceasta coborare in Infern. Semn al oricarui inceput, apa are virtuti sacre: intinereste, vindeca miraculos, ilumineaza spiritual fiinta. Apa botezului exprima explicit ideea unei noi nasteri, fiind initiatoare.

In „Vechiul Testament” apa este mai presus de toate simbol al vietii. In „Noul Testament” ea devine simbol al Duhului Sfant. Iisus Hristos ii arata samariteanului ca este Stapanul apei vii (Ioan, 4, 10). El este izvorul: „Daca inseteaza cineva, sa vina la mine si sa bea” (id., 7, 37-38).  Apa tasneste din pieptul Lui ca din stanca lui Moise, iar cand, rastignit, este strapuns cu lancea , din rana Ii curg apa si sange. Apa vie vine de la Tatal si ea se transmite prin Hristos, Dumnezeu care S-a facut om, sau prin harul Duhului Sfant care, potrivit unui imn de Rusalii, este font vivus (izvor de apa vie), ignis caritatis (focul iubirii), Altissimi donum Dei (dar al Atotputernicului). Sfantul Atanasie precizeaza sensul acestei doctrine: „Tatal fiind izvorul, Fiul este numit fluviu, iar noi ne adapam din Duh” (Ad Serapionem, 1, 19).

Harap-Alb a jurat sa nu-si dezvaluie identitatea pana la moarte si transfigurare si el isi tine cuvantul pana la moarte, conform pactului initial. Pentru ca Eul sau individual sa devina Sinea, trebuie sa se desfaca de accidentele lui. Eroul, lepadand astfel toate limitarile individuale, murind fata de ele, atinge planurile cauzale, toate pietrele, copacii, fiintele, intreaga fire, prin gura Fetei Imparatului Ros, ii proclama calitatea de Desavarsit, de Fiu legitim al Cerului si al Pamantului si nu pot face altfel, pentru ca ratiunea de existenta a intregului Univers este sa marturiseasca pe supremul Brahma si pe cei cares-au identificat cu el, altfel spus, calitatea lui Harap-Alb de locotenent al divinitatii.

Eroul se intoarce in lumea celor vii ca initiat. De asemena, prin „invierea” sa, el este eliberat de sub juramantul Spanului, caci el a jurat sa-i fie sluga pana cand va muri si iarasi va invia: „si atata vreme sa ai a sluji, pana cand ai muri si iar ii invia”.

Cu toate ca pe tot firul povestii, Harap-Alb si Spanul sunt inseparabili („Si merg ei, si merg, cale lunga sa le-ajunga, trecand peste noua mari si noua tari si peste noua ape mari, si intr-o tarzie vreme ajung la imparatie”) si chiar interschimbabili („Atunci Spanul pune mana pe cartea, pe banii si pe armele fiului de craiu si le ie la sine; apoi il scoate din fantana si-i da palosul sa-l sarute ca semn de pecetluirea juramantului”), aceasta alianta ia sfarsit, binele triumfand.

Pe parcursul operei se face remarcat simbolul oglinzii ce-l reflecta pe Harap-Alb exact asa cum este, desi este obligat sa ia titlul de sluga, oglinda ii reflecta adevarata identitate, el este aratat precum un fiu de crai, deci nu ceea ce se vrea sa fie, ci ceea ce este cu adevarat. „Oglinda nu linguseste, ea reflecta cu fidelitate pe cel care se uita in ea, acel chip pe care nu-l aratam niciodata lumii, pentru ca il ascundem cu ajutorul persoanei[…]”(C.G.Jung).

Ce reflecta oglinda? Adevarul, sinceritatea, continutul inimii si al cunostiintei”(J.Chevalier, „Dictionar de simboluri”). „Replica a realitatii, similitudine aparenta si simbol al mortii, oglinda are functii magice, ea reveleaza lumea eliberata de timp.”

Vechii greci considerau ca oglinda „face sa apara oameni care inca nu exista sau care executa o actiune pe care o vor savarsi mai tarziu”. Astfel, punandu-i fata in fata pe Crai si pe Harap-Alb, observam cum Harap-Alb se vede pe el in viitor in persoana tatalui, iar Craiul se oglindeste pe el in trecut in persoana fiului, putandu-se astfel aminti de tehnica oglinzilor paralele, care reflecta una si aceeasi persoana, dar, aici, in stadii diferite ale vietii.

C. G. Jung spunea in lucrarea sa „In lumea arhetipurilor” ca „[…]intalnirea cu sine face parte dintre acele lucruri neplacute pe care le evitam atata timp cat putem proiecta in exterior tot ceea ce este negativ”. Aceasta intalnire cu sine poate fi observata intre Harap-Alb si Span ca o intalnire a unei persoane cu alter-ego-ul sau. Harap-Alb reprezinta tot ce este bun, el este curajos, cinstit si cu un suflet mare, dar naiv, pe cand Spanul este viclean si las, deci total opusul fiului de crai, o proiectie negativa a eroului principal.

Trecand la o alta parte a simbolului oglinzii ajungem la mitul lui Narcis.

Putem afirma ca moartea lui Harap-Alb este o experienta a eliberarii de narcisism, deoarece Narcis, cazand in apa, este eliberat de cautarea idealului de frumusete precum fusese blestemat, deci apa vie si apa moarta cu care este stropit fiul de crai il elibereaza de calitatea de sluga pe care a fost obligat sa o adopte.

Eroul primeste puterea, cunoasterea si nemurirea, depasindu-si astfel starea de profan si apropiindu-se de sacru, de eternitatea spirituala, care se implineste insa in momentul in care unitatea promordiala este refacuta.Cu toate acestea, hierogamia este cea care semnalizeaza finalul drumului intiatic, contrariile fiind acum anulate si lumea reproiectata prin iubire, iar iubirea inseamna renuntarea la fiinta personala si identificarea in celalalt.

Astfel, prin unirea sa definitiva cu divinitatea atinge starea de initiat, fiind acum demn de a-si primi cununa, incheind un ciclu al vietii si deschizand altul.

Structura “Povestii lui Harap-Alb”cuprinde o simbolistica bogata si o suita de motive care ii asigura amplitudinea.De exemplu, ca sa ne referim la cele mai importante, podul, insula,fantana,sunt toposuri cu incarcatura mitica unde se savarsesc ritualuri de initiere. PODULsimbolizeaza trecerea spre o alta lume, de la un mod de existenta la altul.Podul este ,mai intai,locul unde este selectat cel mai vrednic dintre feciori,mezinul,vrednic de initiere.Un alt pod pe care trebuie sa-l treaca Harap-Alb este unul al incercarii fondului sufletesc, cand Harap-Alb ocroteste viata furnicilor, numite cu emotionanta omenie, ”gazulite nevinovate”. Intotdeauna podul inseamna o intrare in necunoscut.

PADUREA basmul “cere” ca eroul sa strabata neaparat o padure.Si acest simbol este ambivalent:pe de o parte e un centru de intimidate, un loc sacru(Bachelard)pe de alta parte semnifica labirintul.Aceasta din urma acceptie este cea mai frecventa in basm:”Si mergand el tot mergand inainte prin codri intunecosi, de la un loc se inchide calea si incep sa i se incurce cararile, incat nu se mai pricepe fiul craiului incotro sa apuce si unde sa mearga”.Scrie V.I.Propp ca oriunde s-ar duce eroul (sau eroina) ”se trezeste invariabil in padure”;Anume aici incep aventurile ;”Padurea figureaza un ritual al intierii”.

FANTANA are tot o dubla conotatie:capcana si un spstiu al linistii,al fertilitatii, un loc de regasire a sinelui.Intr-un tinut pustiu,rasare dintr-o dat un element primordial:apa,o fantana a vietii.Amagindu-l pe Harap-Alb sa intre in fantana(unde este apa si racoare),Spanul reuseste sa obtina substituirea.Grota din interiorul labirintului-fantana devine din “uimita incantare”,”grota de spaima”(BACHELARD).Intri cu o identitate si iesi cu alta;un nou nascut cu un nume nou.Aceasta metamorfoza a fost echivalata cu

ATHANORUL(Vasile Lovinescu).
Materia prima a “Povestii lui Harap-Alb” este alcatuita din mai multe motive.Pentru Propp motivele se pot gasi in fiecare cuvant.
MOTIVUL DRUMULUI INITIATIC
Drumul este destinul omului.Pe acest drum, eroul se fortifica,”prinde la minte”,castiga iubire slava si putere.Parcurgerea lui imita ritualic sensul existentei.
Secventa narativa a calatoriei, combinand realul cu fabulosul,este alcatuita din mai multe episoade,in carese manifesta alta trasatura specifica basmului si anume aceea a prezentei donatorilor