|
|
|
Simpla deplasare de pe un punct pe altul al meridianelor si paralelelor nu poate aspira la inaltul nume de calatorie. Miscandu-ne in spatiu, acoperim cu prezenta noastra suprafete mai mari ori mai mici de pamant, umanitate si cultura. Dar nu intotdeauna suntem in masura sa realizam necesarul contact cu parcursele etape, fiindca rezumarea la o privire nu este de ajuns pentru acela care se considera calator in adevaratul inteles al cuvantului. A calatori inseamna a face din intalnirea ta cu peisaje si configuratii umane diferite un prilej de cunoastere propriu-zisa si de reflexiune, o modalitate de luare in posesie intelectuala a locurilor prin care ai trecut. Ca atare, operatiile obligatorii ce duc spre aceste teluri sunt multiple. Un prim nivel al intalnirii il constituie desigur observatia atenta, exacta si nuantata a universului celui nou in acumulari de fapte care sa ingaduie trecerea mai departe, prin generalizari si articulatii logice, spre judecarea legata a lucrurilor care inseamna scriere si clasificare. Evaluarile, adica integrarile totalitatii datelor in sfere de civilizatie si cultura, trebuie sa urmeze, urmate la randul lor de demersul comparativ. Spinos, dar indispensabil, acesta singur permite situarea reala a valorilor lumii intr-o hora pitoreasca si expresiva, diferentiata dupa specificitatea popoarelor, pastrand insa in profunzimi subiacente infatisarea comuna a umanitatii.
Fiecare calator din cei adevarati, este insa sa apese pe pedala care i se potriveste, pentru relevarea unui aspect sau al altuia din nesfarsita complexitate a noutatii cu care este confruntat, dupa formatia, gustul si deprinderile sale. Ba chiar, cand devii calator la o varsta mai inaintata, cum mi s-a intamplat mie, relatezi mai degraba viziuni vechi, interioare ori livresti, despre oamenii si colturile pe care le intalnesti, amendate, desigur, de impresia proaspata, de judecata reelaborata la fata locului. De aceea am tinut sa dau acestor pagini titlul de 'periplu umanistic', potrivindu-le pe masura preocuparilor mele din totdeauna, aducandu-le la numitorul comun al randuirii gandurilor mele. Mi s-a parut ca afirm astfel un punct de vedere mai specific, ca aplic o lentila mai sigura in explicarea si interpretarea faptelor de viata si cultura trecute in revista, raportand la o scara veche si certa de valori, ca dau o unitate de fond european varietatii firesti a fenomenelor special alese din cateva tari ale continentului nostru. Selectandu-le, am crezut a vedea in ele capacitatea infinita de metamorfozare a umanismului care se depisteaza launtric, dincolo de diversitatea derutanta adesea, in esentele la care se ajunge printr-o sarguincioasa dezghiocare din foile trecatorului si caducului.
Si tot cercetand pe altii si cautandu-le neincetat unitatea in diversitate, am crezut ca na putem cunoaste mai bine pe noi, imbogatindu-ne cu forte si cu judecati de valoare. Caci scopul unei calatorii bine facute si adanc intelese este acela de a te intoarce acasa mai bun, mai intelept, mai deschis spre orizontul fara sfarsit al umanitatii.
Zoe Dumitrescu Busulenga
'Chacun s'arręte et puise à cette onde jeune et limpide, dont le murmure est divinement accorde a ce que l'homme universel a de plus profond.'
Charles Maurras
(Fiecare se opreste si se adapa din aceasta unda tanara si clara, al carei murmur se acorda dumnezeieste cu ceea ce are mai adanc omul universal).
In chip ideal, calatoria umanistului ar trebui sa inceapa din Grecia, tara pe care Paul Valery, cu calmu-i entuziasm, o integra, prin filozofia ei, intre cei trei piloni ai spiritului european. Uimitoarea patrie a gandirii noastre, a europenilor, care ne-a invatat in fulguranta ei evolutie de cateva secole (fata de curgerea lenta, in milenii, a culturilor si civilizatiilor afro-asiatice), intre VIII si III i.e.n., libertatea, democratia si educatia (paideia), se cuvine a fi simbolicul pamant de pe care sa purcedem, intr-o viziune cuprinzatoare de orizonturi uman-filozofice inscrise in biruitorul rationalism al continentului nostru.
Dar cea care ne-a invatat, intr-un concis si vizibil ciclu istoric, devenirea, este ea insasi devenire, caci genezele nu marcheaza pure momente pe inchipuita 'linie' a istoriei, ci vin ele insele din acumulari prealabile, savarsite in alte etape si alte cicluri, din interferentele fara sfarsit. Grecia insasi a strans, fermecat receptacol, in felul ei unic, irepetabil ca opera de arta, tot ceea ce bazinul rasaritean al Mediteranei daduse mai de seama lumii antice. Intre ea si Asia fusese Troia inrudita; intre ea si Egipt statuse misterioasa Creta, insula punte si prag, de la care ni se par tot mai clar a porni drumurile inspre tarmurile Egeei. De fapt, stralucitoarea si rapida ecloziune vazuta a Eladei peninsulare s-a produs intre doua leagane, mitic vorbind, intre cel trac si cel cretan. Si daca o seama de mituri si mistere hotaratoare pentru tipul ei de spiritualitate, ca acela orfic sau acela dionisiac, au venit dinspre nordicele taramuri tracice, multe, si nu putin definitorii, s-au fost nascut in vatra minoica, unde toate amintesc de inceputuri.
Creta, infloritorul ostrov care oferea o pasnica, armonioasa infatisare strainilor veniti din larg si deprinsi sa intalneasca pretutindeni numai silnicie si amenintare cu armele, se bucura, inca din al doilea mileniu i.e.n., de faima bogatiei fara ostentatie, a frumusetii si a dreptatii. Mai tarziu, mult dupa declinul insulei, Homer o cita in ILIADA pentru bogatia ei. Caci Idomeneu regele era prezent in razboiul troian cu optzeci de corabii, cele mai multe dupa vasele Mykenei, si patria lui se numea de catre poet 'insula mare cu o suta de orase'. Iar dintre acestea se pomeneau Gortina, Cnossos, Miletos, Lictos, Licastos, precum si Rition si Festos, 'tihnite si largi amandoua', ceea ce se talmaceste in contextul unei istorii luminate de recente sapaturi arheologice, ca deschise si pasnice.
Chiar daca un puternic stat minoic domina in mil. II i.e.n. marile si intretinea o flota considerabila pentru a se apara, orasele lui aratau calatorilor rasfatate palate, imagini incredibile in eleganta si originalitatea lor. I se dusese numele pana departe mai cu seama celui din Cnossos, intins cat un oras, complicat ca plan de constructie, ridicat pe niveluri variate. Labirintul se constituia din nenumarate coridoare, din incaperi cu forme neobisnuite si ne asemanatoare intre ele, din porticuri, verande si balcoane, ale caror coloane mai subtiri spre baza intensificau iluzia de miscare a intregului, gandit ca un urias joc de umbre si lumini. Scarile, curtile interioare, reliefurile, picturile viu colorate de ziduri nu faceau decat sa intareasca mai sensibil evident cautatul efect. O plastica rafinata exprima miscarea si jocul in sugestii de dinamica ondulatorie, regasite in volume, si forme, si culori, pastrand cumva libertatea liniilor din natura. Miticul arhitect care a inaltat (si a adancit) Labirintul, Dedalos cel vestit, faurarul initiat de Athena insasi in tainele tuturor mestesugurilor, stiind deci totul despre esente ca si despre forme, a dat ciudatului palat implicatiile simbolice ale unei raspantii sigure, desi descumpanitoare, de lumi si fapte.
Mister in esenta, joc in aparenta, Labirintul se revela ca un loc de interferente decisive intre tipurile de spiritualitate ale unei Africi nordice (si transmitand, poate, departate mesaje atlante), ale unui Orient Mijlociu, ale unei mobile lumi pre-europene si in care s-au operat niste modificari nu prea spectaculoase, dar cu consecinte incalculabile pentru viitorul continentului european.
Dedalos, initiatul iubea si incuraja si nascocea jocul pentru bucuria celorlalti. Homer face sa figureze pe scutul lui Achile o scena de dans, 'hora ce-n marea cetate la Cnossos odata, pentru pletoas-Ariadna vestitul Dedal a facut-o' (Iliada _ Cant XVIII). Traditii cretane si siciliene il consemneaza si in calitate de constructor de papusi insufletite pentru agrementul regelui si al familiei sale. Iar Theseu a adus la Athena o statuie de lemn a Aphroditei, tot opera lui Dedalos, luata de Ariadna din Creta. O alta statuie a lui Herakle datorata acelorasi iscusite maini, fusese atat de suparatoare prin asemanarea cu modelul, incat acesta o sparsese cu o piatra. Astfel autorul primului zbor uman si al unui palat enigmatic, stapan pe o stiinta integrala, cum era aceea transmisa prin initiere, practicase arta ca pe un mijloc de comunicare a esentelor, a adevarurilor universale, in jocul nesfarsit si bucuria pura a formelor.
De aceea ne ingaduim a vedea in Labirint si in toata arta si cultura minoica o foarte aplicata talmacire a unor etape anterioare, rezumate asa, incat sa constituie un adevarat inceput un alt ciclu si un alt tip uman. Fara amintiri propriu-zise, fara filozofie si, pare-se, (cum s-a spus)fara un prea nobil ideal de existenta, cretanii au trait in frumusete si bucurie, in lumina de basm a miturilor. Mult influentata de Egipt, dar eliberata de hieratismul inghetat si stereotipiile formelor egiptene, vadind opulenta fastuoasa a Orientului asiatic, dar redusa la o scara mai umana si impodobita cu gratie, insula a dat viitoarei Elade back-ground-ul genetic al unei mitologii ce va deveni celebra. Din amintirile grecesti se detaseaza cateva puncte de sprijin, de inceputuri sacre, de divizari simbolice, mitice ale unitatii originare, de constituiri ale cuplurilor ca expresie a acestei divizari care sa semnifice fie spre posibila refacere a unitatii, prin hierogamii, fie spre tensiunile ce poarta mai departe aventura existentiala prin ceea ce Gabriel Audisio numea 'ambivalenta mediteraneenilor' sau homo duplex, clasic proiectat intr-o pereche. Deteriorate, fireste, de atatea milenii de transmitere prin minti nenumarate, alese ori de rand, miturile Cretei ni se comunica parca intr-o aura si ea dubla, de mister grav, solemn, pe de o parte, de poezie omeneasca, mai mult lirica decat dramatica, pe de alta.
Muntele Ida apartinea lui Zeus, tatal zeilor, cu faimoasa lui grota de initiere cu tot. Aci, pe acest teritoriu de electiune, isi petrecea suprema divinitate ragazurile, de aci privea universul stapanirii sale. Astfel a descoperit-o, intr-un ungher al Asiei, pe frumoasa Europa cu care insotindu-se a avut trei fii, Minos, Radamanthe, Sarpedon. Si, poate, nu dintr-un simplu hazard, zeul suprem procedeaza aci ca intr-o geneza de lume noua, asociindu-si un principiu feminin cu o determinare onomastica indreptata inspre soarta viitoare a continentului nostru ce se pregatea pe insula.
Dintre cei trei urmasi, Minos si-a legat pentru totdeauna numele de Creta. Desemnand un rege sau o dinastie sau chiar, la un alt nivel de intelegere, o divinitate solara, acest nume a imbratisat intreaga civilizatie cretana in vremea apogeului. Eroul a ramas intr-o nedezmintita aureola de rege drept, fiindca initierea lui in grota de pe Ida de catre Zeus a fost urmata de capatarea unor legi, cele mai bune, mai echilibrate, data fiind inalta lor sorginte. Pana astazi, cand intri in sala tronului de la Cnossos, asa de bine pastrata, cu fotoliul regal de piatra intre doi grifoni, auzi pe ghid spunand despre el, 'the most righteous of kings' (cel mai drept dintre regi).
Acest rege atat de drept a avut insa un ciudat destin, pe care nu-l putem explica decat proiectandu-l pe cel putin doua planuri. In legenda comuna, sotia lui Minos, Pasiphae, s-a indragostit, printr-o razbunare a lui Poseidon, de un taur alb, iesit din mare la rugaciunea sotului ei care dorea sa-l sacrifice zeului, dar nu s-a indurat, data fiind frumusetea extraordinara a animalului. Dand reginei mijloace de a satisface morbida ei inclinatie, Dedalos si-a atras mania lui Minos care i-ar fi poruncit sa construiasca Labirintul pentru a ascunde in hatisurile lui si pe sotia pacatoasa si fructul monstruos al unirii ei cu taurul, Minotaurul cu cap de animal si trup de om. Ura lui Minos ar fi crescut dupa ce Theseu, craiul Athenei, vrand sa scape orasul sau de amarul tribut a sapte tineri si tinere platit la fiecare noua ani monstrului Asterios (Minotaurului), a ajuns in Labirint, a ucis monstrul si a izbutit sa iasa cu ajutorul unui ghem magic. Dar a lui Dedalos catre Ariadna, ghemul a fost incredintat de aceasta eroului, ca prinos al iubirii. Pedeapsa data arhitectului e cunoscuta : inchis cu fiul sau Icar in Labirint, el a reusit sa scape, construindu-si aripi. Dar urmarirea lui Minos n-a incetat, pana ce, in Sicilia, Dedalos a izbutit sa-l opareasca in baie pe rege cu apa fiarta, adusa prin niste tevi speciale.
Fireste, nevoia de poveste a oamenilor vechi a pastrat nucleul acesta de mituri inconjurate de numeroase ramificatii pentru fiecare personaj principal ori colateral. Dar comentariile pricepute au sapat mult mai profund in semnificatii, descoperind, cum spuneam mai sus, articulatiile miturilor ca atare, inaltand, intr-o ordine superioara, interpretarile. Astfel, referirile recurente la taurul alb ale carui coarne de consecratiune erau obiect de veneratie in insula (amintind de taurii sacri ai Asiro Chaldeei si de boii sacri ai Egiptului, ca si de acei ai lui Apollon, ne duc spre zonele sacrului, acolo unde regii si preotesele sanctuarelor savarseau nunti rituale, purtand ca pe niste podoabe simbolice atributele zeitatii. Astfel Pausanias acorda mitului despre Pasiphae si taurul alb o noima de atare unire rituala intre marea preoteasa lunara (al carei nume il purta regina), cu coarnele aferente, si Minos, regele cu fata acoperita de o masca de taur. Cosmic proiectate prin numele lor, miticele personaje din familia minoica amintesc necontenit de astre, Minos si Pasiphae, Asterios, stramosul lui Minos, sau Minotaurul insusi, tot Asterios, stea ori soare de aur, sau Ariadna. Si omologate elementelor cosmice prin partea lor de eternitate, raman in memoria oamenilor pentru totdeauna, chiar daca imaginea le e tulburata ca intr-o oglinda prea veche.
Cat despre relatiile dintre Minos si Dedalos, ele sunt incarcate de o ciudatenie prea izbitoare ca sa nu exprime un chip mai profund al acelui cuplu de eroi civilizatorii dintre cei mai vechi, stand parca arhetipal la temelia mitologiei europene. Prieteni si dusmani, facandu-si mult bine si mult rau unul altuia, amandoi initiati de zeii cei mai inalti, Zeus si Athena, in activitati care se intregesc, unul, om politic, legislator, ctitor de cetati, poruncitor care se cere ascultat, celalalt, executant, dar inzestrat cu alese insusiri de demiurgos in acceptia cea mai completa, artist, om de stiinta, magician (caci toate faceau una in stravechiul tip de cunoastere sincretica harazita stiutorilor). Un fel de raport ca intre Sfinx si Oedip parea stabilit intre ei, desigur mutatis mutandis. Minos cerea, adica punea intrebarea, iar Dedalos raspundea, ca in povestea cu scoica si furnica. In raspunsul lui insa se afla adesea si elementul moderator al mainilor regale, de temperare a unor efecte nocive de hybris. Asa in aventura lui Theseu in Labirint, interventia lui Dedalos a fost salvatoare, ca si cum arhitectul ar fi inteles sensul evolutiei necesare care cere imolarea monstrilor pentru instituire domniei luminii, a ratiunii. Dealtfel constructia insasi a Labirintului te lasa sa deslusesti, atata cata a ramas pana astazi in mitica insula, calitatea prin excelenta moderatoare a geniului lui Dedalos, care salveaza continutul grav, misterul prin jocul si bucuria formelor frumoase, coborate la masura oamenilor. Oricum, ca a unor genii tutelare ale locului, amintirea lui Minos si a lui Dedalos a fascinat de secole pe europenii doritori sa-si afle radacinile si inceputurile. Invaluita intr-un suras enigmatic, Creta insa le da raspunsurile treptat si ambiguu, asa cum se cuvine unei stramoase intelepte care stie sa astepte maturizarea spirituala a stranepotilor, oferindu-le pilule de cunoastere diversificate dupa varsta intelegerii lor.
O putere curioasa emana din insula si mai cu seama din anumite parti ale ei. Cu osebire artistii au simtit si simt respiratia ei si fabuloasa si umana. Si cretanul cretanilor, Nikos Kazantzakis, marturisea in biografia lui acest lucru. 'Misterul Cretei e profund, spunea el. Cel care pune piciorul pe aceasta insula simte o forta misterioasa, calda, plina de bunatate, care i se revarsa in vine si-si simte sufletul crescand' (Bilan d'une vie - Lettre au Greco - Plon - I96I - p. 157).
Henry Miller vorbeste in termeni chiar mai entuziasti despre vizita la Cnossos: 'Eram prada unei asemenea exaltari, incat aveam impresia ca merg prin aer. In sfarsit, era pe cale sa mi se implineasca visul Creta este un leagan, un instrument, o eprubeta vibrand unde s-a facut o experienta vulcanica.' Fara indoiala lucreaza asupra noastra depozitul greu al amintirilor livresti in clipa in care punem, cu emotie nestapanita, piciorul pe cheiul de la Heracleion, dupa ce am trecut de fortareata venetiana, venind pe marea calma ca untdelemnul a diminetii albe. De aceea incepem alergatul prin oras, prin punctele turistice cunoscute din ghiduri: fantana Morosini, biserica Sf. Mina si multe altele. O neliniste secreta ne agita insa pana a doua zi, pana la intalnirea cu 'locul' acela.
De dimineata, cu primul autobuz, plecam spre Cnossos. Drumul prafuit trece pe langa case modeste, de tara, in jurul carora plante cu frunze lucioase tin racoare si caprifoliul isi incinge parfumurile in caldura puternica dar dulce. Cat vezi cu ochii, pamantul, in cline mai mici sau mai mari, e uscat si albicios, patat cu putina verdeata, parca maslinie, carunta. Cate un palc de maslini ici-colo, cate doi-trei chiparosi arareori, pini cu coroana rara se vad vrastand cu verdele lor deosebit inaltimile.
Coboram din masina. Nu se vede nimic decat tot praf, piatra si smocuri de iarba. Pornim spre stanga pe langa un mic damb. Pe marginea lui, tufisuri cu flori purpurii, ca niste potire de cristal de Boemia. Rup o ramurica pe care sunt doua corole si le pastrez pana azi intre paginile unui caiet, cu culorile nestinse. Grupul de distinsi arheologi romani si straini cu care am venit de la Athena incepe o docta discutie despre intrarile palatului. Stau un timp fara sa-i ascult. Imi bate inima in urechi. Si plec incet, singura, la intamplare, temandu-ma nu stiu de ce. E cald bate putin vant purtand miresmele buruienilor si, peste tacerea netulburata, pluteste un usor tarait de gaze varatece.
Deodata, iata cladaria de pietre! Iata platformele cenusii, si franturile de zid, si treptele pornind in directii diferite, si pilonii, si coloanele rosii si negre. Vad de departe un colt de constructie. Recunosc repede intrarea nordica in palat, dominand mandra cu cele cinci coloane (trei doar intregi) rosii, cu capiteluri negre in forma de ciuperci, insotit in cadru de un maslin stilizat. Ma precipit spre portic pe unde mi se pare calea mai scurta. Dar imi ies in drum alte niveluri, cu alte terase si ziduri, schimband privelistea spre care pornisem. Incerc sa ma orientez din nou si aleg alte trepte. Ajung in anticamera garzii regale, care e construita asa incat racordeaza cinci niveluri deosebite, coloane de marimi diferite coborand pana la ultimul (cea mai de jos fiind cea mai lunga). Luminoasa incapere e impodobita cu o fresca de scuturi bilobate, strabatute de simbolul sacru al dublei securi. Doua albastre, doua brune pe camp ocru, ele sant traversate de o banda de arabescuri in spirala.
De peste zid un glas ma cheama. Raspund si plec intr-acolo, dar iarasi ratacesc calea. Si nu mai doresc sa ies. Ma las dusa de planul ascuns al palatului si nimeresc intr-un tarziu in vestitul apartament al reginei. Cinci usi si o fereastra inalta fac legatura cu celelalte etaje, cu buduarul. Iar doi pereti sunt descoperiti, formati din piloni, doi si doi, alcatuind megaronul reginei. Jur imprejurul usilor si pe toti peretii la inaltimea lor alearga chenare late, parte formate din rozete albastre cu ocru, parte din spirale. Spatiul dintre chenare si plafon e fericit ornat de fresce cu subiect de fantezie marina. Delfini albastri, jucausi, plutesc in toate sensurile in apa plina de pesti minusculi, rosii si albastri. Atata culoare azurie da atmosferei o dulceata si o suavitate feminina, intarita de ciripitul de pasari de afara. Stai pe bancile de culoarea porfirei ori pe pervazul dintre piloni si te limpezesti.
Alaturi, intr-un cabinet, chenarul se continua si, lucru ciudat, ca un semn al importantei intime, confortabile a locului, aci se gaseste o coloana mai aparte, as zice chiar mai vesela, alba, cu caneluri si capitel colorat alb si rosu (Fr. Matz o da drept camera de baie a reginei ).
Si asa, o juxtapunere libera te poarta din surpriza in surpriza. Ca intr-un joc fara sfarsit, dai mereu de altceva, oriunde te-ai intoarce. Lumina alterneaza cu obscuritatea. gratia cu solemnitatea. Astfel, intre apartamentul reginei si sala tronului e o diferenta, artistic marcata, de la zambet la gravitate, de la lunar si neptunic, la solar si uranic. Patrunzi in megaronul regelui printr-un vestibul cu trei coloane. Pe jos, printre pietrele mari, cu contururi iregulare care pardosesc incaperea, par sa treaca vinele sangerii ale porfirei, potrivindu-se cu irizarile rosietice care umplu sensibil intunericul cald, misterios, venind dinspre fresca ce unduieste pe pereti cu contururile elegante ale grifonilor. Doi din ei strajuiau, cu sau fara semnificatii heraldice, tronul lui Minos, simplu scaun fara brate, cu spatarul drept, alungit ca o frunza de stejar stilizata. Din gips alabastrin, el avea sobrietatea acordata cu cea a bancilor de piatra pentru soldati care marginesc sala oprindu-se respectos in preajma scaunului regal, lasand doar spatiul cuvenit pentru alt brau de fresca la inaltimea lor, cuprinzand de fiece parte cate un singur motiv din faimosul simbol al dublei securi ocrotitoare ca un talisman.
Pe peretele din potriva, un bazin cu nu se stie inca ce functie, probabil bazin ritual cu apa lustrala. Toata camera e mica, joasa, dar are un echilibru placut, de parca respira un geometrism incipient, sugerat in egala masura de barnele tavanului si de cele doua grupuri de linii paralele ce-si desfasoara simplitatea severa inconjurand fresca grifonilor. Dealtfel un iluzoriu geometrism generat in principal de insertiile unor benzi lemnoase de latime totdeauna aceeasi, tempereaza altfel prea libera alaturare de elemente disparate, lipsa de omogenitate care izbeste din orice unghi in uimitorul palat. Intram prin sali de coloane, pe largul coridor al procesiunilor, cu relieful pictat in fresca al printului cu crini, sau al regelui preot, cum i se mai spune. Acestui conducator de procesiune care tragea, pare-se dupa el, un grifon, i s-a dat numele nu numai dupa florile cu tulpini inalte care-l inconjoara, ci si dupa colanul de crini mici si rosii pe care-l poarta la gat, si dupa garnitura liliala a tiarei cu pene de paun pe crestet. Regasim in frumosul tanar un canon egiptean (ochiul din fata, capul din profil, bustul din fata, picioarele din profil), modificat in favoarea libertatii de miscare, a elegantei si gratiei. Trupul sau suplu, cu o talie adolescentina, nu are, asadar, nimic din hieratismul rigid al picturii egiptene, ci pare rasucit, ca intr-o armonioasa miscare de dans. Ne inchipuim pe printul-sacerdote in capul unei procesiuni care se desfasoara mai departe, pe langa altarul in chip de coarne de consecratie dominand totul, apoi mai departe, pe scari, printre propileele din sud, dintre care s-a pastrat una singura, groasa, alba cu braie negre (din omoloaga ei stanga a ramas baza). De aci cateva trepte urca peste tot mai multa lumina, pe platforme cu alte baze de coloane mari. Se intra intr-o camera cu cateva reconstituiri de fresce, un octopod de un albastru palid pe un fond rubiniu si ocru, o maimuta cu papyrus in armonii de galben si albastru, pasari albastre. O tauromahie (sau mai degraba o scena de acrobatie, pe spatele unui taur, cu trei personaje) face sa zvacneasca o silueta de taur purpuriu pe un fond albastrui. trei femei (doua orientate inspre o parte, alta in directia opusa) ne edifica asupra pieptanaturii si podoabelor de cap si de gat. 'Pariziana' e si ea pe undeva pe alaturi cu coafura ei cu catogan si profilul de europeana.
Dar camera in care ne aflam cea de deasupra salii tronului cu care comunica intr-un fel neobisnuit, printr-o terasa fara fund, plasata exact deasupra bazinului ritual. Balustrada terasei e surmontata de cinci coloane negre subtiri, cu capitel si baza rosie, asezate pe albe socluri scurte, intr-un efect bun de contrast si folosind o simbolistica ermetica in colorit.
Coboram din palat fara a ne fi potolit dorinta de a afla foarte multe despre el si lumea lui, doar cu certitudinea de a fi participat la un fragment, la o faramitura de mister pe niste locuri odata sacre. Si teatrul pe langa care ne strecuram ganditori e si el un prilej de noua mirare. Cu treptele lui largi de piatra, apare pentru intaia oara aci in arhitectura lumii, constructie publica pentru oameni care n-aveau notiunea de tragic, pare-se, dar care stiau sa se bucure de frumusete.
Tarziu, spre amiaza, parasim Labirintul, stranie floare a acestui pamant de electiune, saturat de putere si seve, semnul de viata si moarte, premisa initiatica a marei treceri, traduse in forme si culori insotind eternele mituri. Refuzandu-se oricarei explicatii rationale, mitica opera a lui Dedalos, distrusa de cutremure ori incendii, pastreaza inca ceva din vitalitatea pe care i-a infuzat-o magica operatie a constructorului, asa cum pare sa spuna sentimentul sau, mai bine zis, starea in care ma aflu. De oarecare bucurie, amestecata cu oarecare regrete, caci am parcurs bratele tortuoase ale magicului semn, dar n-am ajuns la centru, acolo de unde se iesea la lumina din nou ca intr-o inviere a spiritului (intalnirea cu centrul ne era rezervata pentru alta etapa de calatorie si de intelegere). Stiu ca numai aci se poate trai o stare speciala interioara, in legatura cu valentele inca vii ale locului sacru. Dupa un an cand am revenit in Creta si am vizitat Mallia de pilda, cu excavarile ei mai recente, n-am avut decat o rece emotie intelectuala, cea cu care privesti o istorie departata fara sensuri universal umane.
De aceea intorcandu-ne la Heraclion, trecem prin frumosul si bine facutul muzeu (unul din cele mai frumoase din lume) cu o comprehensiune sporita. Ne uita cu alta atentie la frescele originale (ale caror copii se gaseau in palat), la statuetele de preotese cu serpi, la vasele Camares cu brunul lor cald si florile de apa sau spiralele largi, albe, la bijuterii, la forma invizibil suspendata a acrobatului, scafandru zvelt taind apele vazduhului, la rythoanele in forma de palnie, la cupe si lampi si le vedem ca un univers intreg, legat de corespondente oculte, insufletitoare, univers de arta si magie. Caci la Cnossos, in palatul regilor minoici, am patruns mai adanc in sensul jocului ca activitate superioara, ca fictiune conservand tenace dar imperceptibil sensul functional.
Idea atat de batrana a labirintului, calatorind spre Europa dinspre strafunduri afro-asiatice, s-a ilustrat in acest misterios lacas de regi in care alearga lumini si umbre, culori si joc. Africa si Asia au ramas insa departe cu spaimele grele ale incaperilor obscure si coloanelor uriase, strivitoare. S-ar putea ca si mitul Minotaurului sa fi fost cumva intunecat de superstitia si nestiinta mintilor de rand, fiindca n-am simtit nicaieri emanand groaza la Cnossos. De aceea Kazantzakis avea dreptate cand, afirmand caracterul nesangeros al tauromahiilor cretane, intarea frumusete si lumina Cretei. Probabil ca numai cultura taurului, al coarnelor de consecratie, simbol uranic, a dus la unele legende infioratoare. Demitizandu-le (sau poate tocmai remitizandu-le), Borges, maestrul labirintelor ca semne cu valoare metafizica, in povestirea sa La casa Asterion, face din Minotaur o fiinta ambigua, al carei caracter reflexiv, tragic, da lui Theseu, regele Athenei, o victorie usoara. Personaj mitic si el, Theseu exprima, prescurtata, o etapa de istorie a culturii, inscrisa in mit in felul sau cetos, echivoc. Invingatorul labirintului si al fabulosului animal era atenian si venise sa vada monstrul si constructia necentrata care prelungeau intunecatele origini irationale ale acestor simboluri din culturile afro-asiatice. Ochiul si puterile rationale ale grecului se miscasera, limpezi, intr-o sfortare binecuvantata de zeita cetatii atice, si doborasera tenebrele si semnul lor. Dar chiar si in Creta, pamant de mijloc intre continente, labirintul dobandise oarecare virtuti de tranzitie spre taramul luminii rationale europene, tranzitie marcata inca de pre-eleni, si beznele labirintului originar incepusera sa scada.
La Cnossos, Creta, rascrucea de dumiri intre Orient si Europa, arata fata ei de sub pamant, pamant si cer intr-un amestec atragator, in care prind sa se desluseasca, sa se distinga tendinte noi, anuntand alta civilizatie, o alta cultura. Zeitele cu serpi, cu pieptul gol, vorbesc inca in muzeul din Heraclion despre adorarea htonicului, a divinitatilor subpamantene pe care le simbolizeaza taratoarele, fapturile ascunse, fara lumina. Insa zeitele cu potarnichi ori porumbei, cu privirile fixate departe, in dincolo, ating adevarate epifanii. Media vizibila in arhitectura, ca si in plastica, se stabileste totusi, cum am incercat sa spunem, la nivelul umanului.
Cat despre decoratia coloristica a palatului, ea cuprinde, la exterior mai cu seama, rosu si negru cum e adesea pamantul, pentru ca betia uranica, in reverberatia arzatoare a luminii sa nu faca sa se uite mumele, elementul solid, cel matern, inchis la culoare ca sangele.
Inauntru insa, in incaperile echilibrate, cu intrari pe masura copului omenesc, se intalneste adesea albastrul si galbuiul, sofraniul, apa insorita spintecata de delfini albastri in apartamentul reginei, albastrul aerului inconjurand tauromahiile ori portretele printilor in frescele din camarile sacre.
Inauntru, in intunericul predominant al pamantului, se cade sa nu uiti apa si azurul boltii. Cele patru simboluri ale elementelor se cheama, se impletesc si coexista cu gratie, chiar daca htonicul slabeste prin aceasta. Puterea pamantului exista inca in civilizatia si misterele cretane, asa cum o dovedesc serpii si mitul insusi al Minotaurului, monstrul ascuns undeva sub pamant. Dar claritatile Mediteranei au inceput s-o spele, s-o limpezeasca inca inainte de venirea lui Theseu care nu face decat sa fixeze, printr-un mit al interventiei rationale, un sfarsit de civilizatie. Temperatura htonicului ca forta se simte din raportul cu celelalte elemente care-i diminueaza si presiunea si importanta, transformandu-l intr-un fel de simbol, de perceput deasupra starilor.
Si cum un alt mit grecesc il face pe Apollon, zeul luminii rationale, sa plece, in chip de delfin, de la Cnossos, pentru a ajunge la munte, in inaltul sau sanctuar delphic, unde va imola si el pe monstrul Pytho, intelegi ca te afli in fata unor linii de dezvoltare fireasca, organica a culturii grecesti, pe intinderea carora operele de arta, de la palate la temple, puncteaza simbolic etape pe care miturile le contin si exprima.
M-am despartit de Creta urcand o clipa pe bastionul de sud al fortaretei venetiene (caci insula a stat din secolul XIII pana in secolul XVII sub stapanirea Serenissimei). E un mormant acolo, de o simplitate taraneasca. O cruce de lemn negeluit il strajuieste, un manunchi de flori de camp in fiecare zi proaspete il impodobeste. O inscriptie mandra da masura aceluia ale carui zbuciumate ramasite odihnesc acolo: 'Nu ma tem de nimic: sunt liber'. Kazantzakis a marturisit pentru el si pentru Creta un crez al libertatii absolute pe care a cautat-o patimas si consecvent pe toata fata pamantului, incercand sa aboleasca orice bariera ridicata de rutina, de superstitie, de fanatism, de necesitate, in fata gandului puternic si liber al omului.
Reflectand la viata sa de valvataie, realizata deplin numai in ordinea frumusetii, adica in arta, o amesteci obligatoriu cu destinul miraculoasei insule pe care a iubit-o si a slavit-o. Si indraznesti sa-l asezi si pe el in descendenta gloriilor minoice.
Drumul albastru dinspre Creta m-a purtat odata inapoi la Athena, altadata mai departe spre Rhodos. Dar in mintea mea, care regandeste mereu Grecia, cautandu-i neincetat articulatiile, conexiunile interioare, dupa Cnossos urmeaza, in chip necesar, Delphi. Adica etapa labirintica, a lumii necentrate, a puterilor irationale stapane, se cere succedata nemijlocit de etapa acut resimtita tipic greceasca, a unei a unei lumi centrate de strans ordonatoarele forte ale ratiunii suverane.
De aceea refacem pe uscat traiectoria delfinului apollinic plecat pe mare din Creta spre Delphi, cu sentimentul ca parcurgem, cu pietate de pelerini, calea unei lungi deveniri a genului uman inscrise in memoria noastra colectiva. Si, ajunsi din nou in Atica, plecam mai departe spre nord. E joi, 21 mai 1970, dimineata de primavara tarzie. Orasele si satele se insira pe drumul intins. Marathon, cu cea mai eroica amintire a vechii Elade, Tanagra, foarte populara sursa de statuete alexandrine. Vaile deschise, unduitoare, au verdeata vie inca, ne arsa de uscaciunea verii grecesti. Iar chiparosii si pinii, mai cu seama pinii risipiti pe campie, pun pete negre pe verdele palid.
De aceea refacem pe uscat traiectoria delfinului apollinic plecat pe mare din Creta spre Delphi, cu sentimentul ca parcurgem, cu pietate de pelerini, calea unei lungi deveniri a genului uman inscrise in memoria noastra colectiva. Si, ajunsi din nou in Atica, plecam mai departe spre nord. E joi, 21 mai 1970, dimineata de primavara tarzie. Orasele si satele se insira pe drumul intins. Marathon, cu cea mai eroica amintire a vechii Elade, Tanagra, foarte populara sursa de statuete alexandrine. Vaile deschise, unduitoare, au verdeata vie inca, ne arsa de uscaciunea verii grecesti. Iar chiparosii si pinii, mai cu seama pinii risipiti pe campie, pun pete negre pe verdele palid.
Dupa Halkis, pe o vale intinsa intre munti cu mai putina asprime ca cei din Mykene, se arta in departari o asezare de proportii mai mari. In lanurile galbene cu spic scurt, o piatra cu un nume ce te face sa tresari: Theba. Va fi iesit de aci, lovit de destin, ca si de hybris-ul savarsit de el insusi, cel mai stralucit si mai nefericit dintre muritori, purtat de mana de devotata lui fiica, pornind intr-o ratacire ce avea sa se incheie in crangul de la Colonos? Locul acesta nu se mai poate desparti de teribila amintire a Labdacizilor si a lui Oedip regele, muritorul reconciliat cu zeii dupa atata amar de durere si cainta.
Brodam, desigur, cu inchipuirea, pe bucatile inca neinsemnate de ruine ale palatului regal scoase la iveala de sapaturile ultimilor ani, sau de cei cativa sfincsi mici intarind amintirile locului. Piesele mai alese din muzeu sunt cele care reprezinta nudurile sacre ale frumosilor tineri, Kouroi, opere ale sculptorilor arhaici, ori cateva stele funerare dintre care una poarta un basorelief cu un caine in miscare pe diagonala, de proportii perfecte. Intram in casa lui Pindar, clasicul poet al cetatii grecesti, sarbatorit de contemporani, ca si de urmasi, pentru opera lui care celebra constiinta pan-helenica si vrednicia participantilor la jocuri. Prezent la festivitatile care reuneau pe grecii din toata lumea la Olympia, la Delphi, la Corinth, la Nemeea, chemat pretutindeni in imprejurari sarbatoresti pentru a trece intamplarile si oamenii din ordinea perisabilului in perena ordine a artei, tebanul acesta a izbutit cu opera sa (ciclurile Olimpicelor, Pythicelor, Istmicelor, Nemeienelor) o echivalenta in cuvant a frizelor si sculpturilor ce au nemurit faptele eroilor din secolul clasic. Gloria invingatorilor in intrecerile atletice, alergari, lupte cu pumnul, in cursele de care a facut cu precadere obiectul poeziei sale, caci renumele, faima buna a ramas pentru greci un ideal statornic, dand sens superior existentei. Si in imnuri, ode, ditirambi, peanuri, encomii, reunea virtutile grecilor de peste tot. Slavind pe Hyperon al Syracuzei ori pe Theron din Agrigent, amandoi tirani sicilieni, pentru victoriile lor la cursele de care (in Olympicele I si II, in primele trei Pythice), pe Agesidamos din Locria, pe Ergoteles din Himera, pe Megacles din Athena, pe Melissos din Teba, pe Aristocleides din Egina si pe nenumarati alti invingatori din toate cetatile grecesti, Pindar dadea curs unui principiu fundamental in relatia dintre cetate, erou si poet in vechea Elada. Il enunta el insusi in versurile celei de-a treia Isthmice, zicand: 'Ca rasplata pentru nobilele sale fapte, trebuie sa-l laudam pe viteaz ; trebuie, sarbatorindu-l, sa-l inaltam prin cantece generoase.'
Si fidel principiului, poetul lauda pe eroi slujind gloria Eladei si gasea, pentru substanta poeziei sale ocazionale si encomiastice care ar fi putut deveni atat de banala in mana unui artist mediocru, izvoare pretioase in mituri, genealogii, istorie, idei morale, ganduri filozofice. Imbinate in jurul catorva idei esentiale, de masura in toate, de pace, libertate, de iubire a cetatii de bastina, gandurile poetice ale lui Pindar se teseau intr-o limba care a ajuns la o perfectiune si o ductibilitate maxima, prin ceea ce studiase dupa studiul adancit al lui Homer si dupa calatoriile numeroase de la o curte princiara la alta care-l ajutasera sa atinga un mod de expresie panelenica. Si, semn al pretuirii poetului de catre contemporani, dincolo de vicisitudinile, nu putine, ale Tebei, sta crutarea casei sale de foc la ordinul regelui Spartei, Pausanias, in 479 i.e.n., cand Teba, aliata cu persii, fusese invinsa la Plateea si supusa unor represalii nemiloase. Dar si dupa un secol si mai bine, Alexandru cel Mare reitera gestul de suprema stima fata de casa lui Pindar, lasand-o sa subziste singura in orasul dat prada flacarilor atunci cand Teba s-a razvratit impotriva dominatiei macedonene.
Toate acestea sunt insa numai un nod de ganduri pe ata intinsa a drumului spre tinta noastra finala. Pamantul e tot mai arid si muntii tot mai plesuvi si mai pietrosi. Doar macii, cultivati aci in covoare, fac pete intense de culoare pe sesuri. Iar norii dau locului adancime si taina.
Pe langa Livadia se iveste o alta bucata de campie fertila cu vita de vie si variatii de nuante multiple pe un fond de culoare unica, verde, de la galbui, la masliniu, de la un verde crud, la un verde sumbru.
Si suim pe un urcus cu serpentine (lung de 50 de kilometri) printre culmi uscate, dezgolite. Singura podoaba le sunt tufisurile scunde, sarace prafuite. *Muntele* este pe cale de a fi parcurs, ca in vechile initieri, cu singura diferenta ca pelerinii spre Delphi, spre centrul pamantului, urcau pe jos, truda facand obligator parte din ritualul suisului spre sanctuarele cu reputatie de sfintenie.
Noi suim cu masina, e adevarat. Dar foarte curand incepem sa simtim impactul locului. Caci intram intr-un decor muntos, de culmi asezate in planuri diverse si dominate de un munte posomorat si golas, invaluit partial in ceata si cu cateva dare de zapada pe el. E stancosul munte Phedriades care face bloc cu Parnasul cel vestit. Perspectiva se modifica la fiece turnanta, dand peisajului o nestabilitate derutanta. Umbland pe culmile care parca se misca lent, ochii nostri nu-si mai gasesc puncte de reazem, ci aluneca pe formele nesigure. Muntele se invarte intr-un ritm incet, ca o scena turnanta, infatisand pe rand covoare cu gentiane galbene sau cu maci la poale, cu desene cenusii tot mai ciudate spre varf. Iti pare ca un caleidoscop magic te iluzioneaza, facandu-te sa pierzi legatura cu realul. Usor ametiti coboram din masina la Arahova si intram in pielea arhaicilor pelerini spre sanctuarul zeului.
Dupa cateva sute de metri, parcursi sub covarsitoarea pondere a masei muntoase, ajungi la fantana sacra a Castaliei ce se deschide pe dreapta drumului si catre care duc doua scari. O a treia se infunda in sus, spre spartura dintre cele doua stanci gigantice care formeaza muntele Phedriades si de unde tasneau purele ape ale sursei. In fatada fantanii, sapata in stanca rosiatica, se deslusesc cateva firide arcuite, de buna seama altare pentru prinoase si statui. Un bazin inalt si ingust, acoperit cu dale, strangea apele pe partea de jos a fatadei si le dadea drumul, prin sapte guri de bronz, intr-un alt bazin descoperit, mult mai larg, sapat tot in stanca. Aci, pelerinii obositi si plini de praful suisului, ca dupa un inceput de asceza, se purificau, prin ablutiuni rituale, cu apele lustrale, ca sa poata fi vrednici a ajunge la sanctuar.
Platanii batrani umbreau locul putin mai jos cu frunzele lor late. Si, sub racoarea lor, se aude de peste tot numai murmur de ape si ciripit de pasari. O regie de o perfecta acuratete pare sa fi stapanit aci acum aproape trei milenii, fiindca impreuna cu un probabil amplificator acustic (sau o acustica speciala a spatiului stancos), toate erau folosite inspre mentinerea unei atmosfere absolut speciale, necesare dozarii unor reactii vindecatoare, intregitoare pentru trup si pentru suflet.
Apele serpuiesc din belsug si astazi, cu unde tot atat de curate, dar prinse intr-un canal lung pe partea stanga a fantanii. De-a dreapta, cativa chiparosi vegheaza, ca niste gardieni mandri, nemiscati, scaldatoarea sacra.
Mai departe, stadionul si palestra, pe terase care coboara sub nivelul soselei, arata inca un loc de nobila, indispensabila canonire a trupului, care, integrata in complexul de operatii facute asupra fiintei omenesti pentru a o inalta pe scara evolutiei, capata niste semnificatii mai adanci. Fireste, aci , in antica Pytho (numele anterior celui de Delphi) aveau loc jocuri si intreceri de insemnatatea celor olimpice. Si antrenamentul si luptele aveau insa, dincolo de ineditul interes al atletilor ori conducatorilor de care si al publicului, o legatura ascunsa cu devenire simbolica ce se petrecea aci, in misterioasa incinta sacra dintre munti. Trupul se cade a fi stapanit cu frane tari in spinoasa actiune de alcatuire a unei personalitati armonioase. Cunoasterea de sine (caci aceasta e in fapt telul calatoriei, al pelerinajului delfic, la sanctuarul divinitatii luminii rationale, al lui Apollon) incepe cu constrangerea trupului si cu purificarea, cu distantarea adica de propriul intuneric care trebuie lasat in urma. Odata intrat pe incinta, pe Calea Sacra, trebuia sa traiesti toate acele stari prin care se ajungea de fapt la izbanda zeului insusi, la imolarea monstrului intunericului din noi.
In zona deschisa a palestrei si gymnaziului, pline de acante si maci, alaturi de o livada de maslini, te simti mai tulburat, mai nelinistit decat sub presiunea muntilor. Aici incertitudinea creste, pe masura ce se schimba nivelurile, fiindca se adauga dimensiunea, iar iluzorie (sustinuta doar de contraste), a precipiciului, a unei caderi care te ameninta.
Mai jos, templul rotund, tholosul lui Apollon, asezat cum e, pe de o parte drept sub munte, pe de alta deasupra vaii, iti da un straniu sentiment de opresiune si lumina, amestecate, ca in preajma unui iminent catharsis. Marmura alba a celor trei coloane dorice (ramase din cele douazeci) straluce vie, imobila pe fundalul intunecat al muntelui. In stanga tholosului, tezaurul coloniei grecesti din Marsilia. Mai departe, mai in fund, arhaicul templu doric in tuf, al Athenei Pronaia. Si toate sub munte si deasupra abisului, intre extreme de periculozitate cu care natura apara locul sacru, intretinandu-ti simtamantul unei teribile precaritati a echilibrului in afara ca si inauntru.
Apoi sui din nou si ajungi in marea incinta. Pe Calea Sacra te misti printre ofrandele votive care vorbesc, ca niste mutilate amintiri, de bogatia si mandria cetatilor vechi. Printre ele, se inalta mai sus decat toate tezaurul inchinat de cetatea cetatilor, de Athena, in marmura de Paros de o perfectiune a proportiilor fara posibilitatea de comenta. Athenian e si porticul care-si sprijinea coloanele ionice, tot din marmura si tot din Paros, de zidul de sustinere al marelui templu. Agitatia noastra interioara ajunge insuportabila tensiune in apropierea templului. O incarcatura mai grea si mai insinuanta decat cea rationala ne apasa ca intr-o dusmanie si intr-o spaima. E ca si cum beznele noastre s-ar teme de iminenta exploziei luminoase si ne-ar impinge intr-alta parte decat inspre altarele zilei. Dar, pe platforma dinspre partea rasariteana, intram pe langa cele sase coloane dorice din tambururi scurte, suprapunandu-se usoare, ca si cum nici piatra aci nu-si mai e siesi grea, apasatoare.
Stim ca trecem pe sub un frontispiciu care purta o formula gravata referitoare la inceputul (sau sfarsitul) luminarii rationale, gnosi seafton, cunoaste-te pe tine insuti, porunca strigata parca de zeu prin gura inteleptilor si filozofilor ; stim ca trecem pe sub semnul pus pe poarta despartitoare dintre pronaos si cela (un epsilon intors), simbolizand poarta cosmosului; stim ca trecem peste camera subterana, peste adythonul unde proferatoarea de oracole, Pythia, dadea curs incalcitei ei vorbiri, plecata asupra omphalosului, piatra care semnifica centrul lumii si, in acelasi timp, mormantul monstrului imolat de Apollon, al Pythonului. Poarta cosmosului si centrul lumii (buricul pamantului, cum s-ar spune in limba noastra). Iata-ne deodata confruntati cu simboluri definind o alta viziune despre lume si om decat aceea incifrata in Labirint. Cel mai grec dintre zei, Apollon, a pus aci in munte, in sanctuarul sau, modelul lumii in chip de cosmos. Mitul propunea si telul, dar si demersul unui tip de gandire innoit, ale carui etape semanau pana la identificare cu acelea ale drumului de la poalele muntelui pana la sanctuarul revelator. Aci, la Delphi, grecii vechi vedeau centrul lumii, un centru geometric dupa o masuratoare facuta de Zeus cu vulturii sai, dar si un centru rational dupa masuratorile efortului general uman de centrare a fiintei, a puterilor ei haotice. Omphalosul se afla simbolic sus, in centrul adanc al templului, unde ajungeai, dupa osteneli si suferinta, la capatul celor 49 kilometri de urcus greu, dupa purificarile in apele fantanei de sub munte.
Si odata ajuns in inalt, pelerin al nesfarsitelor cautari inauntrul inimii tale, cuprindeai in sfarsit cu privirea peisajul care se deschidea, supus acum puterilor interioare castigate in lunga lupta cu adversitatile, cu monstri din afara si cu cei launtrici. Ca si Apollon care ucisese sarpele urias, pelerinul ucidea in el monstri si aprindea lumina constiintei, a cunoasterii de sine, aurora ce goneste noaptea si duce spre centrarea universului interior, spre ordonarea stapanita a fortelor ce bantuie sufletul omenesc.
Si deodata ne simtim mai usori si mai luminosi. Privelistea se deschide si cerul se vede deasupra noastra ca o oglinda curata. Apasarea muntelui enorm a disparut si amenintarea abiselor s-a retras. Adunat din ungherele in care se risipise de spaima greutatilor drumului, a intalnirilor cu asprele 'vami', sufletul nostru se linisteste treptat. Alungat, ca insusi Oreste de terifiantele Erinii, divinitatile sangelui, el a gasit in toposul sacru al centrului lumii, limanul de dincolo de zbatere si zbucium. Asa cum, imbratisand solemna piatra, fiul lui Agamemnon dobandea sfatul salvator si scapa din ghiarele fioroaselor urmaritoare, noi iesim din taramul umbrelor nesigure, inselatoare, si intram in imparatia solara a apollinicului cu sentimentul ajungerii in eterna patrie a spiritului.
Iar semnificatia teatrului ce se ridica in coasta de apus a templului adauga si simbolistica si functionalitate micului univers delphic, desi amfiteatru e o constructie mai tarzie. Asistand la reprezentatia tragica, grecul se supunea altui tip de purificare, aceluia trait in catharsis, in eliberarea de patimi si de puterile oarbe ale subconstientului, prin spaima si mila. Adica lucrarea zeului luminii se desavarsea si la acest nivel, intr-o conjugare de mijloace de o mare varietate functionala.
Am suit incet printre trepte. Toate in mine strigau ca la capatul drumului spre lumina trebuie sa se vada marea, grecescul simbol al libertatii spiritului. Am inaintat pana la ultimul graden al amfiteatrului cu prea putina truda in seara de racoare ce se lasa. N-am vazut-o. Am ramas insa cu convingerea nezdruncinata ca, de pe o anumita piatra de pe cel din urma rand, se zarea albastra panza a redemptiunii. Marea era intr-adevar alaturi, vizibila dupa o cotitura a drumului, si geniala, iluminata regie a imbinarii si dozarii efectelor apollinice, nu se pot lipsi de aceasta intregire thalassica, organic necesara.
Am iesit din incinta intr-o tacere grava, calma, impacata. Nimic nu mai putea tulbura pacea celor care fusesera in pelerinaj la Delphi.
In muzeul de alaturi am stat mult in fata unor bucati faimoase. Cea dintai a fost, fara indoiala, misteriosul omphalos, fetisul stravechi care reprezenta buricul pamantului: caciula de piatra, purtand in relief desenul unei retele de fire de lana in care sunt impletite frunze, fructe si flori. Este si a fost ca o piatra de hotar, marcand mijlocul pamantului si purtand numele mijlocului de trup omenesc. Un sfinx il privea pe cand se afla in templu, de la inaltimea unei coloane ionice din marmura de Naxos, intarind indescifrabila enigma a unor semne carora le-am pierdut semnificatia. Doar frumusetea izbuteste sa ne mai deschida portile de aur si fildes ale ingropatelor taine. Si trecem printre pietre, tufuri si marmura cu inima si mintea primitoare de vechime armonioasa. Un capitel alungit de coloana, din frunze de acanta stranse ca intr-un potir zvelt, cu marginile rasfrante in afara ca intr-un inceput de inflorire, e inconjurat de trei siluete, trei preotese ale lui Dyonisos, prinse intr-un dans sacru. Abia acoperite de peplumuri scurte, transparente, agitate de vant, trupurile lor de o frumusete rece si pura, lasand sa se vada rotulele perfecte ale genunchilor usor indoiti, par sa se roteasca. Dansatoarele se invart lent pe tulpina coloanei lor, flori rare ele insele, incadrate fiecare de proeminenta a doua frunze de acanta. Alternanta capetelor solemn incununate cu tiare, a siluetelor alipite la coloana, cu zvacnetul decorativ al foilor, da grupului o dinamica interioara, un ritm irezistibil care insufleteste nobila piatra. Si totusi 'dansatoarele de la Delphi', cum le-a numit Debussy, au o gratie putin melancolica si, in acelasi timp, o degajare, o dezinvoltura plina de siguranta. Superbul grup respira hieratismul lucrurilor celor mai inalte care incap insa in vesmintele unei frumuseti fascinante.
Dupa ele, dupa perfecta iluzie a dansului, ne opreste ochiul neclintirea conducatorului de car, a vestitului Auriga. Ramas singur intact din monumentalul grup votiv delicat, pe la inceputul sec. V i.e.n., de catre printul Polyzalos al Syracuzei, care a vrut sa-si imortalizeze victoria la cursa de care, vizitiul tanar si sportiv se bucura si de asezarea, si de usurinta pe care le respira deopotriva operele din epoca de aur a sculpturii grecesti. Des atribuita lui Pythagora din Samos, maestru al clasicismului timpuriu, statuia ti se releva si ti se ascunde, parca umana, parca divina, in timpi succesivi atat de scurti, atat te lasa intr-o stare de curioasa perplexitate. Trupul e puternic, drept, cu talia inalta, stransa sub piept de o centura ingusta, peste care peplumul bluzeaza dand largimea cuvenita miscarii si o elansare putin comuna intregului. Capul mic, rotund, dupa canoane, cu reliefuri pline, tradeaza de curand depasita varsta a adolescentei, desi ochii ciudati, de piatra neagra incastrata in smalturi albe, au expresia neutra, fara timp, a statuilor primitive. Modelajul e dulce, neted, punand in valoare rotunjimile buzelor, barbiei si gatului puternic. Emotionat, concentrat inca dupa succesul care l-a incununat cu banda de argint si arama a victoriei, ce-i incinge tamplele cu zulufi, vizitiul mana carul in pasul incet al triumfului, tinand fraul fara crispare, cu un gest natural si sigur al bratului atletic, degajat pur si ferm din faldurile mici si moi ale manecii. Bronzul peplumului curge pe el firesc, ca o panza cu creturi egale, oprindu-si apele deasupra gleznelor.
Neclintit, lasandu-se privit din orice parte, Auriga sta in fata noastra cu frumusetea severa a responsabilitatii ce da tineretii lucide gravitate si acuta constiinta a telului, mesaj apollinic dintr-o lume ce modela fiinta umana in egala masura prin adevar, moralitate si frumusete. Aici, la Delphi, el intruchipeaza una din fetele Kalokagathiei.
Nicaieri pe lume nu gasesti un oras mai apropiat de Bucuresti ca atmosfera, forfota vesela si guraliva pe strazi, sociabilitate la prima vedere, ospitalitate generoasa, deschisa, decat Athena. De la aeroportul cel nou de marmura alba si piscine albastre, interpretare moderna de constructie clasica greceasca, pana la piata Sintagma si la Omonia, de la parcul Zappion si cartierul comercial Ermou, la marile hoteluri internationale Georges V si Megali Bretania la micile taverne pitoresti, o animatie continua stapaneste cetatea zeitei intelepte. Simpli si prietenosi, cu un simt acut al demnitatii umane, grecii moderni sunt cele mai amabile gazde pe care le cunoastem. Mandri de vechimea lor, ei isi exercita functiile ospitaliere ca pe niste datorii de onoare fata de o traditie mai indelungata decat oricare alta in aceasta regiune a Egeii si Balcanilor (de fapt numai noi romanii, prin ascendenta traca, ne mai bucuram de aceleasi indrituiri in istoria veche, de care se bucura grecii, caci cine oare a invins pe persi daca nu ei si noi, dupa chiar spusele lui Herodot ? ).
Le vezi vechimea atestata de caracterele somatice si fizionomice cele mai frapante. Deseori se intampla sa zaresti in multime capete buclate de tineri care au o evidenta asemanare cu statuile alexandrine reprezentand pe Herhes ori pe Dyonisos, cu nasul acela drept, perfect, in continuarea fruntii frumos inclinate. Am tresarit, sotul meu si cu mine, cand, la Muzeul arheologic, am intalnit o conducatoare de grup al carei cap reproducea leit imaginea unei arhaice Kore vazuta de noi in aceeasi zi, cu pieptanatura in bandouri, cu sprancenele imbinate deasupra ochilor usor exoftalmici, cu surasul enigmatic.
Este, fara indoiala, in aceste probe antropologice de netagaduit, argumentul peremptoriu al continuitatii, oferit la fiecare pas de strada insasi, strada interesanta si expresiva ca nicaieri in lume din pricina spectacolului uman pe care si-l ofera in aceeasi descendenta traditionala. Caci viata Greciei sub cerul liber (si cat de transparent albastru ) prelungeste, intr-un anume fel, parca institutionalizat de milenii, antica agora, locul intalnirii intre cetateni, al discutiei politice, al tranzactiilor, al relatiilor intretinute de aristotelicul zoon politikon. Libertatea Greciei si luptele neincetate pentru obtinerea ori mentinerea ei, aci, in agora, s-au discutat si s-au hotarat. Iar strada e intregita cu puzderia de cafenele si mici taverne, localuri modeste de tot, dar de-o curatenie fara cusur, pe care le gasesti peste tot, de la Athena la Pireu, ca o retea neintrerupta, dar si in fiecare oras si in orice sat oricat de departat si de umil. Asa se explica poate si frecventa mare a localurilor bune in Athena si in jurul ei, la Turcolimani, unde zeci de restaurante se tin lant, la Glyfada, la Varibobi, peste tot. Si azi, ca si acum 2500 de ani, grecul sta mai putin acasa si mai mult in oras si aspectul de seara si noapte al Athenei freamata de animatie. Dar si stapanii localurilor si chelnarii sunt de o amabilitate si o bunavointa fara sfarsit, caci in aceste conditii de concurenta, clientela se pierde repede si se castiga greu. Intr-o seara iesisem de la sedinta prelungita a unui congres de studii sud-est europene si cativa prieteni doreau sa ne duca pe malul marii la racoare. Treceam prin restaurantele insirate ca margelele pe ata, fara sa ne dam bine seama unde incepea unul si sfarsea altul. Si fiecare gazda virtuala ne imbia cu fagaduintele unei mese fara pereche, cu pestele cel mai proaspat (pe care ti-l arata deschizandu-ti frigidere uriase incarcate cu zeci de specii), cu vinul cel mai gustos, sec, de rasina, ori dulce, din insule. Unui patron , care mi s-a parut prea insistent cu laudele la adresa bucatariei sale, i-am raspuns, ursuza, ca as avea mai degraba nevoie de o aspirina si de un iaurt. Dar m-am asezat acolo la masa si in mai putin de cinci minute am avut in fata aspirina Bayer si iaurt de oi. Sau in orice magazin, in orice dugheana intrai, inainte sa intrebi de marfa, erai intrebat daca nu cumva vrei sa fii tratat cu o cafea ori o 'portocalada'. Iar ca roman, erai inconjurat cu deosebita simpatie si solicitudine de catre atenieni care si-au facut intotdeauna si din filoxenie ( prietenia fata de straini ) o virtute, si mai cu seama din cea fata de vechii lor amici statornici de la nord de Dunare.
Iar atmosfera localurilor are un farmec special, de vioiciune destinsa si zgomotoasa, de familiaritate plina de buna-cuviinta (n-ai sa vezi niciodata un grec beat). La Erotocrit, de pilda, o taverna eleganta de la poalele Acropolei, cu doua niveluri, orchestra si dizeurii cantau foarte tare, dar fara suparatoare stridente, mentinand o insufletire destul de placuta. La fel in ordinea vizualului, decoratia *a la greque * se ingramadeau excesiv, peste tot atarnau scoarte si oale si velinte mitoase si sarici si opaite taranesti. Dar toate aveau un colorit variat si amuzant, viu de tot, si o unda de bun gust trecea peste ele racordand si forme, si culori, si sunete, facandu-le sa se tempereze reciproc si sa nu deranjeze. Iar felurile pe care le puteai gusta erau parca fara sfarsit, de la maslinele de toate marimile si culorile, la salatele cele mai diverse (intre care cea mai gustoasa si mai colorata se arata horiatiki salada - cea taraneasca), de la sarmalutele in foi de vita cu orez, la nenumarate soiuri de peste, de scoici, raci si fructe de mare, de la fripturi pregatite in multe feluri, la frigarui si miel la protap, toate servite cu o rapiditate uimitoare.
Ca la toate popoarele sud-estului european, folclorul e tinut la greci in mare cinste, Foarte inzestrati in materie de muzica si dans (oricine poate secunda o melodie, la terta sau la sexta, dupa ureche), ei par a avea in sange melos-ul, ca si rythmos-ul, elementele constitutive ale celor doua arte pe care le-au transmis Europei, impreuna cu toata terminologia aferenta. Izvorate dintr-o sursa comuna, sincretica, ce le investea pe toate cu valori magice, muzica, poezia, coregrafia (ca si teatrul, poezia tragica) au fost si sant expresia cea mai inalta a spiritualitatii, a creativitatii grecesti. Considerate de origine divina, ele erau indeletniciri dintre cele mai alese, inrudite cu lucrurile sacre. De aci stima de care se bucurau poetii, muzicienii si dansatorii, tinuti a fi in legaturi stranse cu zeii, ei insisi muzicieni ori inventatori de instrumente. Sunetele grave si barbatesti ale lirei se potriveau admirabil cu caracterul artei patronate de zeul luminii rationale, reprezentat adesea cu instrumentul sau preferat, dupa cum fluierul, cu sonoritati ascutite, mladioase, cu cromatisme senzuale, era atribuit zeitatilor naturii, ritmurilor impetuoase si violente ale acestora. Muzica fluierelor, fie ca era vorba de aulos ori de syrinx, fluierul lui Pan, apropiat de naiul nostru, se asocia cu instrumentele de percutie, cu timpane si cembale in celebrarea vestitelor sarbatori dionisiace, cand participantii, innebuniti de vraja acelor sunete exasperante, intrau in transa specifica si deveneau apti de a savarsi faptele cele mai reprobabile, datorita gravei obnubilari a ratiunii.
Concurenta intre tipurile acestea de instrumente mi se pare a fi mitic spusa in disputa dintre Apollon si Marsyas, consemnata in legende si in iconografie. Caci cu fluierul aruncat de Athena pentru ca-i deforma obrajii cand sufla in el, satirul Marsyas a indraznit sa-l infrunte pe zeu si sa-l provoace la o intrecere muzicala. Arbitrii au fost muzele si regele Midas. Desavarsitul cantec din lira a lui Apollon a castigat sufragiile inaltelor specialiste, iar melodia frigiana intonata de satyr l-a incantat numai pe Midas a carui soarta e cunoscuta. Razbunarea zeului maniat a fost ingrozitoare, bietul satir fiind spanzurat de un copac si jupuit de piele. Caindu-se mai tarziu de fapta sa, Apollon a consacrat fluierul ca instrument al lui Dionysos. Ceea ce sublinia legenda era, fireste, opozitia dintre instrumente care dadeau glas unei opozitii modale, dintre severul, virilul mod dorian si efeminatul, acutul, bachicul mod frigian. La randul sau, aceasta opozitie venea din dicotomia funciara a fiintei alcatuita din natura si spirit si exprimata clasic in categoriile dionisiacului si apollinicului.
Dealtfel si poezia si dansul se subsumau, pe specii, acestor categorii, impartindu-se dupa nevoile mai adanci si caracterele diferentiate ale imprejurarilor. Dupa victoria de la Salamina impotriva persilor, Sofocle, atunci in varsta de 14 ani, a condus peànul, imnul in cinstea lui Apollon, dansand gol in sunetele lirei, incununat cu nemuritorul dafin. Invocau divinitatile spiritului, strangand ritmurile in miscari reculese, ordonate, ca intr-un limbaj superior, armonios care triumfase asupra dezordini si haosului puterilor irationale. Dar celebrau zeitatile care intrupau fortele naturii, in dezlantuiri frenetice, intr-o agitatie vecina cu nebunia, pentru o integrare in ritmurile simple ale pamantului, si apei, si sangelui, si fortelor germinative.
In afara dansurilor legate de cult si a celor razboinice, s-au nascut de timpuriu la greci dansurile de agrement jucate de femei si barbati cu placere si mestesug. Am mai pomenit undeva de hora nascocita de Dedal in Creta pentru bucuria pletoasei Ariadna, fiica regelui Minos. Pana astazi hora a ramas cea mai raspandita si mai populara forma de coregrafie, tema cu nesfarsite variatiuni cinetice. Cerc de barbati, de femei ori mixt, condus de un barbat sau o femeie care flutura o batista si misca mana ca un choreut, cerc figurand poate in chip magic operatia cosmicizarii printr-o structura ritmica, choros-ul antic cu multele-I variante de miscari si participare se prelungeste pana azi in dansurile populare. Calamathiano-ul solemn, dans pan-elenic, cu mandra lui accentuare pe contratimp, ca intr-un joc maiestru cu masura, sau sirto-ul cu balansarea sprinten saltata, ciamco-ul de mai veche origine comuna greco-traco-ilirica, expresie a unei agilitati de sarituri atletice ale trupului bine stapanit de bucuria ritmului, si cate altele sunt dansate la nunti si petreceri ca pe vremea lui Homer si a poetilor clasici.
Cand ii vezi in armonioasele unduiri pe greci, intelegi ca euritmia, miscarea ordonata frumos in concordanta cu strofa poetica si masura muzicala, e semnul vadit al cosmicizarii, operatia intelectuala de generalizare si abstragere, a supunerii tuturor formelor lumii laritmul care domina si organizeaza totul in univers, cum spunea moralistul poet Teognis din Megara, la masura care in toate este cea mai buna.
Si as zice ca hieratismul dansului grecesc popular arata inca obarsia divina a acestei arte. Barbatii si femeile isi poarta mandri trupurile, ca intr-o expresie frumoasa, estetica, a unei stapaniri de sine morale si filozofice. Bustul drept, imobil, contrasteaza cu agilitatea cu care se deplaseaza zveltele madulare. Dar si acestea se rotesc descriind orbite perfecte, intregi, schitand pasi martiali, bine batuti. Parca ar defila in fata ta procesiunile pan-athenee care in chibzuita eleganta a dinamicei lor, nu deranjau nici macar faldurile strict simetrice ale peplosurilor sofranii purtate de fecioare. Nu lipseste insa din antica evocare cinetica nici elementul voit disarmonic, anti-euritmic care taie miscarea legata si intrerupe cercul, amintind de antipodul demnitatii si gratiei apollinice, de turbulenta ritmicaa dansurilor de la Dionisii. Copii si ghidusii se strecoara printre randuri, printre picioarele dansatorilor, impidicandu-I in joaca, incercand sa desfaca alba magie a frumusetii armonioase. Homer amintea de acei veseli mascarici in chiar pasajul care vorbea de aspectul divin al horei :
.Si-n vreme ce cantecul suna
Se invartesc doi ghidusi, se dau tumba in mijlocul gloatei.
Am reflectat la acestea toate intr-o seara racoroasa de mai, asistand, cu o bucurie estetica speciala, la un regal de dans popular grecesc, organizat de cea mai stralucita cunoscatoare a istoriei coregrafice folclorice, Dora Stratou, la teatrul ei din apropierea Acropolei, Filopappon. O bogatie de costume populare, ca de printi, cu broderii in care culoarea se intrecea cu aurul si pietrele pretioase, sau de contraste catifelate intre alburi de zapada si negru carbune, gateli de cap cu flori, basmale de matase in fete vii, tichii de catifea tivite cu fir, puse strengareste pe o ureche, naframe infasurate in jurul capului si gatului. Catifele si matasuri de domnite bizantine, taftale pentru fuste fosnitoare, sorturi si pestelci ajungand toate pana la glezna, podoabe rafinate imbraca fiecare rand de dansatoare, intr-o parada fara sfarsit de costume populare pe care luminile reflectoarelor cad, scotand efecte vii si totusi suave de colorit. In armuri, in pitorescul amestec al hainelor de evzoni, cu fustanela si ciucuri la opinci, in salvari, cu basmale pe cap, in pantalonii bufanti ai cretanilor, cu braele de catifea purpurie ale celor din Chefalonia, barbatii aduc si ei originale linii si materiale in costumatie.
Ne infioara un dans razboinic cu masti, pentozales, jucat de barbati puternici care se tin de umeri si-si scutura frenetic trunchiurile inspre spate, in clinchet de armuri.
Femei cu coafe ca niste casti schiteaza cu pasi lenti un dans de istorie eroica de pe vremea lui Alexandru cel Mare, care le-ar fi acordat privilegiul de a purta acest insemn soldatesc pentru meritul de a fi salvat cu interventia lor pe campul de bataie soarta intregii armate. E dansul femeilor din Macedonia. Altele, din departata Capadochie, cu vesminte amintind de influentele Turciei si Orientului, folosesc linguri de lemn in chip de castaniete, intr-un dans cu pasi mici si rotiri tepene, ca de papusi.
Din insulele Ioniene, din Chefalonia, si muzica si miscarea amintesc de influente italiene, venite prin lunga dominatie venetiana. Epirotele se desira incet, greoi ca intr-un dans ritual, trase de conducatoarea care agita batista in variatiuni uimitoare stilistice. Ele poarta o banda alba pe cap acoperindu-le parul si facandu-le sa nu se mai distinga una de alta. Era masura pe care o luau in vremea stapanirii otomane, pentru a nu atrage atentia turcilor. Dealtfel un dans de un dramatism rar, al femeilor suliote, din nordul Greciei, poarta amintirea eroica a neuitatului lor sacrificiu. Dupa ce si-au ajutat sotii in batalia impotriva turcilor si I-au vazut pierind, au pornit un dans funebru pe marginea unei prapastii. Si pe rand, strigand ,,toate vom muri'', s-au aruncat in hau pentru a nu cadea in mana invadatorilor.
Un bocet, ca al unei cernit Electre, intr-o scena intunecata de penumbre funerare, a adaugat continutului de simtire si expresie al artei grecesti un moment de impact afectiv extraordinar, cu atat mai mult cu cat a fost rostit si cantat si ilustrat cu o gestica de o mare tragediana de Dora Stratou insasi.
In rastimpul dansului, grecul modern reintra in ritmurile simbolice impuse de ratiune naturii si existentei, ca intr-o oaza de putere, ca intr-o zona de sacru apollinic. Dealtfel, dincolo de zgomotul, de trepidatia vietii cotidiene, ametitoare acum in batrana capitala a lui Pericle, dincolo de nebunia traficului, redescoperi cu greu, dar redescoperi, cu un folos nespus pentru minte, pentru spirit, acele fericite ape etern tinere ale plenitudinii.
Intr-adevar, traficul rutier are in Athena si ritmul si zgomotul din metropolele lumii. Daca hotelul ti-e asezat pe o artera importanta e greu sa adormi inainte de zori. Mii de taxiuri circula toata noaptea, pe langa masinile personale, pe langa autobuze, pe langa metrou, pastrand in orice ora diurna sau nocturna tonusul sau tineresc, inegalabila vioiciune. Moderna si mereu in curs de modernizare (caci de la un an la altul nu mai gasesti hotelurile mai vechi in care ai locuit, iar pe Faliron se inghesuie, pana spre Pireu, cele mai noi si mai confortabile vile, in gradini cu rafinate modele decorative horticole), cetatea Athenei tine totusi, in unele locuri, timpul in catusele de aur ale amintirii care inradacineaza. Si suvoaiele de turisti se indreapta spre acele locuri, doritori sa descopere apele neclintite, dar vii, ale unei grandori stravechi.
Unul din ele se afla la Muzeul Benachi, aleasa colectie de ceramica, tesaturi si broderii persane, grecesti, musulmane, de icoane bizantine, bijuterii vechi si costume autentice din toate colturile Eladei, la care se adauga doua neasteptate panze de El Grecoin stilul timpuriu, de icoana cretana, al picturii sale. Alt loc e Muzeul bizantin unde coloanele scunde cu capiteluri ornate de pauni, struguri si cruci patrate, ca si superbe icoane si obiecte de cult reconstituie un umanism rasaritean exprimat intr-o iconografie a carei grava frumusete originala are recunoasterea si consacrarea lumii intregi. Ochii nostri s-au izbit intr-adevar de cateva imagini care pot concura cu cinste capodoperele picturii apusene din aceeasi vreme. O istorisire ilustrata a sacrificiului savarsit de Abraham, cuprinsa savant in patru sectiuni verticale ale aceleiasi icoane legate intre ele printr-o carare serpuind spre munte, are acelasi aer laic, aceeasi libertate a naratiei in figuri si culori, in natura interpretata naiv si liric, ca panzele unui Lorenzetti, dar poate o calitate superioara. O intensitate si o varietate de un grad mai inalt a nuantelor de rosu si verde. Iar un profet Ilie se rotunjeste cu o forta aproape michelangiolesca, adunat in contemplatie la gura unei grote, cu un cap cu nimic mai prejos de sacra, adanca expresivitate a lui Moise.
Alta oprire in loc, cu alta irezistibila regresie inspre o varsta de aur, se produce si la Muzeul National de Arheologie de pe leophoros (bulevardul) Patission. Si aci stau laolalta dovezile pretioase ale unei perene primaveri creatoare. Statuia lui Poseidon, scoasa din fundul marii, straluce tacut de sub patina verzuie care-I acopere bronzul. Sprijinit pe piciorul stang, cu cel drept ridicat pe varf, trupul atletic al zeului, cu mana stanga intinsa, se balanseaza ca pentru o savanta aruncare cu tridentul. Nudurile sacre ale flacailor divini (Kuroi), cu piciorul stang intotdeauna putin inaintea celui drept, cu mainile lungi, gracile, adolescentine, respira o tinerete calma, destinsa. Tot aci se afla si originalul reliefului cu initierea lui Triptolem de catre Demeter si Persephone. Un alt relief, o stela funerara din secolul VI i.e.n., infatiseaza doi atleti luptand intr-o inclestare care-I tine pe amandoi aplecati, asa incat grupul inchis capata un ritm interior fara oprire. Iar cele doua personaje care marginesc pe ambele extremitati dreptunghiul, unul putin inclinat, cu mainile rotunjit intinse, celalalt sprijinind o lance in pamant, nu limiteaza miscarea, ci o intensifica, facand sa se unduiasca necontenit intreaga scena. Dupa aceste opere arhaice, nu mai pot privi nimic din secolele urmatoare. Pana si Praxitel mi se pare de un manierism suparator. Dealtfel si ruinele arhitectonice se deosebesc in acelasi fel. Treci fara emotie pe langa colonada ramasa din templul lui Zeus Olympicul, constructie romana tarzie care a sfarsit o opera elenistica. Variate iti sunt reactiile si daca intri in inima publica a vietii atheniene antice, in Agora. Am ajuns acolo cu metroul si, dupa ce am vizitat repede biserica Aghi Apostoli din sec. XI, am patruns pe langa Stoa Athalos, portic lung cu 48 de coloane, integral restaurat, foarte monoton in uniformitatea lui fara cusur, de edificiu elenistic. Mai tarziu construit, Odeonul lui Agrippa a lasat doar trei statui gigantice din cele sase care-l impodobeau (doi tritoni si un urias), de un gust discutabil cum pare toata arta romana pusa alaturi de cea greaca. Pe dreapta lasam pietrele ingramadite ale altarului lui Ares si suim catre Hefaistion (sau Theseion cum I se spunea din pricina eroului ale carui fapte erau reprezentate in templu) care domina cu sobra mandrie locul acesta. Sur de batranetea lui clasica (dateaza de pe la 450 i.e.n.), e incadrat de doi chiparosi, de nenumarate tufisuri de merisor, de cimbrisor, de levantica si trandafiri salbatici (rasuri), amintind de curioasele, inexplicabilele ghivece cu flori care-l inconjurauin vremea gloriei sale. Mai vechi decat Parthenonul, e plin, intre coloanele sale dorice si ionice, de cuiburi de randunele, de batai de aripi care parca racoresc aerul incins. Mergand mai departe pe cararea ascunsa prin verdeata, bordisita cu caprifoliu, cu lauri si pini scunzi, trecem pe langa bouleuterion, locul de adunare a poporului, pe langa tholosul inchinat, pare-se, Artemisei si din care a ramas doar baza circulara. In fund, se inalta un portic mai intins care inchidea Agoraua. Strajuita de un eucalipt stufos, o gramada de pietre se prezinta singure : ,,I am the boundary of the Agora'' (Eu sunt marginea Agoralei), lucrul foarte potrivit pentru viata pietrei de aci.
Printre ruine, pietre si reconstituiri trece insa, piezis, marea strada a procesiunilor pan-atheniene, indreptandu-se spre Acropole. Urmand-o, suntem iarasi pelerini pe reluatele cai ale luminoasei zeite. Ne inchipuim a reface cu emotionata pietate,si istorica si estetica, drumul acela sacru, intr-o dimineata insorita de primavara uscata.
Suim spre coasta de nord a ,,cetatii inalte'' si promontoriul stancositi arata chinuita, abrupta sa fata stearpa pe care se inalta, logoditi cu piatra, murii batrani ai orgolioasei fortarete, in puterea lor neclintita. O bucla a soselei ne aduce insa deodata in fata Propileelor, dinspre sud. In fata noastra, un copac maruntel inconjurat la baza de lespezi subtiri de marmura peste care o mana priceputa a risipit parca maci. Si un joc neasteptat de perspectiva incepe dintr-o data sa ne tulbure, ca si la Delphi. Planurile se schimba la fiecare pas, cand grandioase, cu iluzie de adancimi si departari impresionante, cand magic-jucause, ca si cum locurile s-ar insufleti pe rand, dupa cum le privesti. Asa se aseaza, cu indaratnicie, o bucata de cornisa din marele templu peste parapetul batran.
Pentru romani, Propileele incepeau la poarta Beule, acum inchisa, si se desfasurau somptuos cu scara de marmura despartita prin mijloc de un delicat parapet (care astazi arata ca doua randuri de trepte gemene, cele din dreapta fiind acolo inca, cele din stanga banuindu-se mai degraba a fi fost).
Dar pentru grecul clasic, intrarea in zona sacra, aflata la capatul cararii pan-athenee, erau portile insele gandite si realizate de arhitectul prieten cu Pericle, Mnesicles. Ca intr-o eternitate de piatra cristalizata in neclintita frumusete, trecea printre aripile laterale ale porticului, cu cate trei coloane dorice de inaltime mijlocie de o parte si de cealalta (si prin aripa din stanga se intra in pinacoteca unde pictorii zugravisera episoade din razboiul troian). Dominand si prin inaltime, si prin bogatie, porticul central cu coloanele sale amestecate ionice si dorice, cu frontonul larg desenat, cu metopele triglifele fara sculpturi insa, prefigura cu modestia cuvenita, templul insusi. Penumbra interioara lasa sa se intrevada un cer albastru si instelat reprezentat de plafonul cofrat cu superbe caissoane, ca o fagaduinta a sacrului ce va urma. Prin cele cinci porti ale peretelui ce inchidea porticul (si care nu erau deschise toate decat in ziua sfanta a procesiunii), patrundeai in incinta dorita cu sete. Drumul pornea spre templu, ocolindu-l, fluviu suitor de marmura alba, in care se mai stravad apele rosiatice ale porfirei ori onyxului. Fluviu se umfla spre Parthenon, purtand parca nemiscatele pietre din fata si din jurul lui : rotunde, taiate, capiteluri in bucati, tambururi inegale de coloana. Distanta intre portic si templu iti pare mare si grea, anevoie de parcurs. Pasesti pe marmurele antice simtind launtric puterea sacra, transfiguratoare a locului, care schimba in chip absolut reprezentarea noastra livreasca despre Grecia si Parthenon. Mergi cu capul mereu dat spre spate, ca de o mana nevazuta, ca intr-un canon obligator si nu vezi decat templul, ca pe un mult asteptat, greu de castigat liman al spiritului. Acum, primavara, marmura e acoperita aproape ocrotitor (ca de o natura maditeraneana solidara pana la confuzie cu arta) de delicata obsesie sangerie a macilor, inviorand greutatea apasatoare a amintirilor si frumusetii, usurand apropierea de mandrul sanctuar al zeitei fecioare (Parthenos).Simti si aici nevoia de centrare a lumii, a puterilor ei, de ordonare, atat de caracteristica spiritului grec si condusa de un demers intelectual si spiritual specific, pe care nu-l intuiesti inca nici la Cnossos, nici la Mykene. Ca un chivot de templu celest, Parthenonul se arata, alba, imponderabila macheta a frumusetii ideale, cu cele opt coloane ale fatadelor si cele saisprezece ale aripilor, grandioase, coplesitoare in imobilitatea lor egipteana, zvelte si vibrante in greceasca lor ordine geometrica. Stabilitatea si puterea si vechimea locului acestuia binecuvantat de arhaice puteri te covarseste. Caci unde te intorci, descoperi alt sens si alta frumusete, podoabele unei inefabile simplitati, chiar daca esti tulburat, inlacrimat cum eram eu. Si profesorul Rosetti, pe care l-am intalnit chiar acolo, traia aceeasi stare care-ti strangula glasul - nu ne-am putut adresa nici un cuvant, doar ne-am strans mainile cu o efuziune care spunea solidaritatea simtirii noastre umanistice confruntata cu sursele.
Odata ajuns pe platforma templului, stapanesti cu vederea si pamantul, si cerul, si marea, aflata mai departe, jos, spre stanga, prin subtirea, transparenta ceata a prea intensei lumini de amiaza, care le imbina pe toate intr-un mare joc de lumini inselatoare. De aci, cu privirea trecuta prin severa strunga artistica a deschiderii in forma de vas grecesc dintre doua coloane, domini vasta panorama a Athenei cu adancimi baroce, de decor incredibil, imbratisand mult si inalt cer, cu nouri alburii imobili. Totul e incremenit intr-o imagine eleata, dincolo de timp, dincolo de spatiu. O formidabila impresie de iruptie a sacrului in fiecare colt, in fiecare piatra iti exalta puterile interioare intr-un fel in care sa-ti para putina si inadecvata faimoasa Priere sur l'Acropole a lui Renan.
Inauntru insa e viata, viata pietrei batrane si frumoase, prinsaintr-un ascuns, misterios periplu pretutindeni in aria incintei. Intr-o comunicare panteistica, simti cum mineralul a primit, in lunga si dramatica lui istorie, o infuzie vie, un transfer aproape, de conditie umana. Fragmentele de zid interior au pietrele suprapuse si descoperite, obosite si intepenite de o senectute incalculabila. Pietrele acelui zid, fete dureroase indreptate fiecare inspre alta directie ; canelurile mari, neclintite carari ale timpului. In coltul din fund din stanga, cum privesti catre Propilee, isi arata fata mutilata un pilon care nu mai stii daca e coloana erodata sau unghiul zidului insusi, devenit el insusi coloana, prin milenara coexistenta cu capitelul spart, ca un piept Nike batuta de furtuni. Pe ea se inscrie, ca intr-un jurnal al timpului insusi, greaua istorie a locului. Si aceasta cronica a vanturilor si vijeliilordoare ca un adevar, altul decat acela al solemnelor ei surori ramase neatinse. Mutilarea are aci mai mult glas decat intregul si durerea implicita a pietrei este mai aproape, in imobila ei mucenicie, de conditie umana. Soarta ei zeiasca, de includere in incinta sacra, n-a ferit-o de suferinta si de cunoastere ; dimpotriva ! De aceea ce tragism de conditie umana multiplicata poate avea cate odata piatra ! Si ce dureroase si incredibile povesti despre destin, despre ineluctabila, nereprezentabila moira iti poate spune !
Nu te poti desprinde usor de sacra platforma unde toate te retin, toate te cheama, toate iti vorbesc, numai sa le stii limba si sa te apropii cu inima deschisa de tacuta lor taina.
Alaturi, Erehteionul, compozit edificiu unificand terenul denivelat, iti da doar bucuria fragmentara a unor parti desavarsite, gratioasele coloane ionice ale porticului dinspre nord cu canelurile terminate ca o unghie fina inspre baza delicat ornamentata in relief, sau cerdacul cu acoperisul in geometrice caissoane purtat pe capetele regal incununate ale grelelor, impasibilelor Cariatide. El nu mi-a vorbit, nu m-a chemat, neavand in sine acea unitate a perfectiunii care inseamnasfintenie. Ca o jucarie visatoare a unui geometru genial pusa in gluma pe o margine de precipiciu, micul templu de marmura de Pentelic al Nikei Apteros (al Victoriei fara aripi care nu poate zbura afara din Athena) iti da o pura bucurie intelectuala prin rigoarea matematica a proportiilor care il tine intr-o perpetua primavara, intr-un zenit etern al tineretii. Si tot ritmul interiorsi exterior al reliefurilor de pe parapetul care-l incinge, intareste impresia prin miscareatuturor Victoriilor inaripate slujind pe marea zeita a locului. Tinere, trupurile lor prinse in miscarile cele mai uzuale, au zvacnetul varstei juvenile. Si mai cu seama formele dulci ale celei mai mladioase dintre ele, aplecata sa-si lege sandaua, vorbesc despre calitatea nedefinibila a sculpturii grecesti clasice in perfectiunea ei rotunda.
Mai departe, muzeul Acropolei adaposteste superbe bucati care faceau odata corp cu sanctuarele. Armonioase statui de fete si baieti (Korai si Kuroi), au zambete ciudate si corpuri bine cladite. Mosschoforul (Purtatorul vitelului) sta, opera a stilului sever, ca un fel de simbol prechristic de iubire si jertfa, calm, senin. Caii, superbii cai ai lui Phidias, caii noptii cu narile rasfrante si coame batute de vant, nervosi, crispati, dau pietrei nerabdare si tensiune si infiorare. Iar Athena sta rezemata in sulita, ganditoare, pe celebrul basorelief, caderea hainei e lina. De fapt nici nu cade, ci sta; nu cade, ci exista pentru eternitate, insotind nobila atitudine a reflectiei zeiesti, catre care tindea toata constiinta greceasca a Antichitatii. Aceasta aspiratie ardenta insufletea intregul spatiu al Acropolei in zilele sarbatorilor pan-grecesti cand lunga strada a procesiunilordevenea o friza miscatoare.
Dupa tot felul de concursuri - de muzica, de recitari, de jocuri atletice - pornea talazuita miscare a multimilor, incununare a festivitatilor. Strunindu-si neastamparatii cai crescuti in Colonos, patria lui Sofocle, calaretii (de vazut pe metopele Parthenonului) deschideau procesiunea. Erau usori, aerieni, cu mantiile lor scurte, colorate, falfaind in briza diminetii. Dupa ei, veneau invingatorii: atleti, cu trupurile statuare, unse cu uleiuri parfumate, lucind ca bronzul in lumina soarelui tanar ; recitatorii de poezie homerica, purtandu-si forminx-urile si lirele, ca si muzicantii care intonau peànuri de slava. Batranii orasului si conducatorii, demnitarii care urmau, duceau in maini crengi de maslin, simbol al pacii, din arborele consacrat zeitei. Se insirau apoi, in gratioase ,, teorii'', fecioarele de neam, invaluite in faldurile egale ale peplum-urilor de culoarea branduselor proaspete. Frumoase, calme, inaintand lent, cu miscari euritmice, ele purtau ofrande. Si dupa ele, intreaga cetate, apoi oameni din toata Atica, din toata lumea greceasca, din Ionia si Asia Mica pana in Grecia mare.
Cu aceasta imagine in minte, am parasit Acropole, cu sentimentul amar al zadarniciei maruntelor si trecatoarelor noastre vieti fata cu arta perena. Dar in acelasi timp ma consola constiinta solidaritatii umane peste timp, mana mereu intinsa a trecutului nobil, constructiv, creator, catre prezentul nostru cautator si intrebator. Si am plecat cu vorbele lui Iulian Apostatul care gandea Athena ca o parte de nedespartit a propriei sale vieti.
Dupa-amiaza atica, de lumina si soare bland, ne-a imbiat spre Cap Sunion, pe o lunga strada, panglica neintrerupta la tarmul marii albastre ca scrobeala inchegata, pe langa vile sudice, elegante, cu gradini de verdeata, ca in Italia.
Templul se ridica deodata, alb, cu silueta lui schematica, pe promontoriul
care inainteaza in apa, deschizandu-si fatadele spre rasarit si apus.
Inspre rasarit, marea se intinde departe, trup fluid, nestingherita decat din stanga de o ingusta limba de pamant. In spatele acesteia, mai in fund, se desfasoara o coama subtire si dreapta, de insula topita in brume fine la orizont.
Inspre apus, cateva insule se rotunjesc ca niste spinari de balena. Destul de apropiate, ele sunt despartite intre ele parca de mici lacuri calme, aurii acum in asfintitul usor innorat. Marea este iar treierata de cutele acelea subtiri ca niste riduri care o fac razatoare si misterioasa ca o femeie, si cu care, zburand incet in ceturile albastrui transparente se confunda pescarusii. Caci norii sunt ca ceturile apei, iar apa ca cerul.
Pe latura sudica, noua coloane din tambururi mici suporta usor arhitrava din opt lespezi. Si paralel cu fata aceasta se arata iar in mare, departe, o insula cu creasta mijlocie, de marime tipic greceasca.
Nimic nu se misca, nici soarele cu ultimele luciri, nici barca alba pe marea din latura sudica, iar putina verdeata pare neagra in razele intarziate.
Totul in templu e spatiu zvelt, luminos, organizat, geometric, pe potriva omului si a naturii, a divinitatii, toate inrudite aci. Terase line coboara dinspre templu inspre mare la soare-rasare. Parca vezi pe marele hieros al lui Poseidon dimineata, la rasaritul soarelui, pe intinsul albastrului reinviat de lumina, inaltand mainile rugatoare cu paosul ritual catre redutabilul zeu, dusmanul lui Ulisse si tatal lui Polifem ciclopul.
Aci nu mai esti izbit de un sens al sacrului, ca pe Acropole sau la Delphi, nu mai simti pietatea si spaima aceea interioara care depasesc puterile obisnuite ale omului. Totul e limpede, in plin uranic si neptunic, in elementele usoare ale universului. Pamantul, subpamantul si istoria grava a pietrei au ramas pe Acropole.
Marea s-a decolorat fara incetare, cuprinsa de oboseala, pe masura ce soarele a coborat, devenind tot mai palida, iar relieful insulelor s-a intunecat, pierzandu-se in tainicele tenebre ale apei noptatice.
Umbrele acesteia se schimbau la tot pasul, de-a lungul plimbarii noastre tarzii pe autostrada de la marginea marii. Odata doar s-au imbujorat delicat talazurile marunte de razele soarelui apunand intr-o glorie, miraculos, brusc, reaparuta. Dar indata, pline si trandafirii, in partea cealalta a orizontului, a redat marii albastrul. Nu acelasi, ci unul intunecat si rece, caci schimbarile la fata ale neptunicului sunt fara sfarsit si noua, oaspetilor de departe, gazda prea puternica si destul de binevoitoare ne harazise cateva infatisari intru frumusete ale epifaniei sale perpetue.
O lunga excursie cu masina ne poarta la inceput spre Daphni. Locul e destul de salbatic, cu maci si musetel care miroase puternic si amarui, incins de soare. Dar amintirile se imbulzesc pe drumul acesta care vine dinspre Athena si trece printre ramasite venerabile, pline de valorile Greciei clasice si ale hegemoniei atice. Pasii ne poarta prin gradina lui Akademos, pe sub al carei chiparosi si maslini inchinati Athenei, Platon statea inconjurat de alumni. Si gandul ni se exalta reconstituind aci, in preajma manastirii Sf. Trifon, un peisaj al frumusetii ideale.
De partea cealalta a drumului te intampina o marunta colina si ea cu nemuritoare faima: facea parte din Colonos, suburbie a Athenei in care Sofocle s-a nascut. In cinstea acestui loc de nastere, autorul tragic a inchipuit misterioasa apoteoza a celui mai stralucit si mai nefericit erou al sau, in crangul sfant al Eumenidelor. Aci a facut ultimul sau popas Oedip, in lumina blanda a unui ,,pamant sfintit'', ,,plin de lauri, de maslini si de vii'', bogat in cai, aparat de teribilele fecioare, fostele Erinii, zeitati ale sangelui si razbunarii, transformate in benefice protectoare ale cetatii zeiesti de catre Apollo si Athena insasi.
Timp de cateva minute, meditatia umbrita de melancolie a poetului tragic este si a noastra. Caci, asa cum spuneam intr-o carte pe care I-am inchinat-o, spiritul sau predomneste peste ruine de temple armonioase acoperite de flori si ierburi cu arome amare, peste livezile de maslini si dafin, peste teatrele in trepte risipite pe toata fata Greciei unde se mai agita inca peplum-uri si coturni, aratand pana azi suprema indrituire a Eladei la regalitatea tragica. Sofocle s-a adaugat, printr-o unanima acceptare a divinitatilor tutelare ale locului, permanentelor naturii si spiritului grecesc, ca si intregii umanitati. De aceea el poate fi gasit pretutindeni, dar mai cu seama aci la Colonos, in orice rasuflare a vazduhului, a apelor, a pamantului. Si trecand peste Kiifissia, murmuram versurile lui Jean Moreas :
" Oliviers de Cephise, harmonieux feuillage
Que l'esprit de Sophocle agite avec le vent ! "
Ne apropiem de manastirea Daphni, in care mai multe straturi de arhitectura par sa se suprapuna. Mozaicurile, in cea mai mare parte deteriorate, au o gratie usor academizanta, relief coloristic aproape tactil resimtit, cu albastru si verdele de apa. Curios lucru, Nasterea imi aminteste de Giotto, vag si avant la lettre, desigur, prin decupajul peisajului (costise in care e sapata pestera) si al volumelor in general.
Alt mozaic ma face sa ma gandesc la Cimabue prin fondul de aur stins pe care se profileaza o madona cu coafa rotunda. Iar Botezul, cu apa transparenta si dispunerea personajelor din planul superior,ma duce inspre Fra Angelico si unele din frescele de la San Marco din Florenta.
Urmeaza Eleusis, patria celuilalt mare tragic, a lui Eschil, nascut si, probabil, initiat aci. Caci Eleusis e toposul inchis al misterelor, inchinat Demetrei, zeitei graului si fertilitatii, fiica lui Cronos si a Rheei, sora lui Zeus, deci descendenta din vechea generatie de zei. Aci s-au intamplat cateva lucruri consemnate de mitologia greceasca in mai multe feluri, pe aceeasi canava supranaturala. In vreme ce fiica ei, frumoasa Core-Persephone (Proserpina la romani) culegea narcise pe campurile eleusine, intunecatul zeu Hades, al subpamantului, a rapit-o si a dus-o in intinderile presarate cu asfodele ale ,,celor de jos''. Auzind strigatul de groaza al fetei, Demeter a coborat iute din Olimp si a inceput grozava ei cautare. Noua zile a ratacit indurerata pe tot pamantul, din Sicilia pana la Eleusis, fara sa manance, fara sa se odihneasca. De durerea ei, pamantul a incetat sa mai rodeasca, pustiindu-se. Si mare a fost spaima zeilor si a oamenilor. Abia in a zecea zi (Helios dupa unii, Hecate dupa altii) I s-a spusunde ii e fiica. Atunci au inceput ,,tratativele'' cu Hades pentru recapatarea Corei, grea, fiindca muscase din rodie si astfel nu se mai putea intoarce pe pamant. O intelegere a urmat, dand pamantului inapoi rodnicia, caci sase luni pe an Core urma sa stea cu mama ei, zeita, iar alte sase, cu sotul ei in tenebrele Hadesului. Primele sase sunt, fireste, cele ale germinatiei primavaratece si varatece, celelalte figureaza ingroparea semintelor in caldura materna dar de bezna a pamantului.
Odata, pe cand isi cauta fiica, marea zeita a ajuns si la Eleusis, deghizata intr-o faptura umila. Regele Keleos si sotia sa, Metaneira, au primit-o ca dadaca a fiului lor nou-nascut, Demophon. Dar dorind sa le rasplateasca zeieste ospitalitatea, Demeter a trecut copilul prin foc pentru a arde reziduurile muritoare din fiinta lui. In aceeasi clipa regina intrata in camera s-a speriat, iar Demeter, pierzand de uimire stapanirea practicilor magice, a lasat copilul sa cada in foc. Si ca sa aline durerea parintilor, a daruit altui fiu al lor, Triptolem, primul bob de grau si taina muncilor agricole, a cultivarii cerealelor. Le-a poruncit de asemenea sa instituie misterele ei si sa practice initierile in cultul eleusin pe care l-a fundat, aratandu-se lor intr-o adevarata epifanie pentru a-I convinge de divinitatea ei.
De fapt Demeter, a carei durere pusese capat rodirii pamantului, a lasat oamenilor amintirea unei alte divinitati suferitoare, apropiate deci de conditia umana, si le-a daruit (poate tocmai din aceste ratiuni) riturile initiatice (deci cunoasterea si puterile) care sa asigure buna intocmire si germinatia sanatoasa a pamantului, a batranului si obositului pamant ce se cere anual intinerit.
Invierea fortelor roditoare, de regasit in cele mai multe mituri cosmice, afla in misterele eleusine o particularitate dramatica, cu atat mai mult cu cat doua personaje feminine sunt implicate in inalta lor poezie.
De aceea ajungand in incinta vechii asezari de la Eleusis cu fiorul patrunderii intr-un loc interzis, simteam o irezistibila nevoie interioara de a primi, in ordinea vizualului, macar odata, o reprezentare, o imagine care sa-mi sugereze incarcatura de sacru a acestor mistere. Am suit pe terasele cenusii pe care piatra sura contrasteaza cu galbuiul palid al zidurilor romane, surmontate de chiparosii de pe varful acropolei. Suim scarile spre propileele mici, trecem pe langa cele doua pesteri prin care Pluton a rapit-o pe Perssephone in Infern si a readus-o la suprafata. Iar din telesterion, din sanctuarul propriu-zis al misterelor, pe o scara larga, intram in muzeul ce da spre mare. Miscatoarea imprejmuire se vedea, de data aceasta inca nerelevanta, lucru rar in peisajul elenic. Aci, nu pe ea o cautam, caci cu Demeter si Persephone si Pluton, cu graul, rodia si asfodelele suntem in imparatia pamantului si a subpamantului. Dar purtandu-ne privirile printre piesele locului, printre cele romane distonand oriunde cu splendoarea simpla a proto-Greciei, printre cele eline care poarta semnele influentei cretane cu stilizari de flora si fauna marina sau arata, ca o mare amfora din secolul VII i.e.n., intr-o ritmica de coregrafii statice, lupta lui Ulysse cu Polyphem ciclopul, se iveste deodata imagineape care-o asteptam. E basorelieful care consacra amintirea unei initieri (de fapt e o copie excelenta, originalul aflandu-se la Muzeul national din Athena), cea dintai in Eleusis. Icoana se inalta puternica, maiestuoasa, supradimensionata, cu trupurile celor doua zeite strajuind cele doua margini ale cadrului. Una din ele, in stanga, neclintita in lungile falduri ale unui peplum ce o cuprinde ca o hieratica pavaza, se sprijina cu mana stanga pe sceptru, oferind cu dreapta un bob de grau copilului Triptolem. Inserat intre cele doua personaje zeiesti, intors cu fata uimita si grava inspre Demeter, acesta intinde cu sfiala rotunjita mana spre a primi grauntele. Elegant si solemn, gestul schitat de bratul cu linii pure al zeitei ce face un unghi frumos cu peplumul, intrerupand monotonia lui, se impune totusi ca un gest ireversibil, cu valoare imperativa, de porunca, pe care nici parul lung, tinereste inelat, al Demetrei, nici expresia ei materna, dar concentrata, nu-l dezmint. Trupusorul drept si plin al copilului e vag drapat de o usoara mantie tinuta in fervoarea emotiei sau a timiditatii, cu cealalta mana. In spate, mai aproape de el, sta Persephone a carei monumentalitate ocrotitoare e construita mai cu seama din rotunjimi, de la faldurile vesmantului, la pieptanatura. O torta lunga sprijinita lenes pe umar taie oblic masiva silueta a carei mana dreapta incununeaza capul baiatului. Piciorul stang al Persephonei, incaltata cu sandale, ridicat usor pe varf, schimba ceva in orizontalitatea ultimului plan inferior si scade putin ponderea siluetei, altfel prea grele. Dar jocul cel mare se desfasoara in triunghiul intors, alcatuit din cele trei capete prinse in tainica ceremonie. Intre fata ridicata a copilului si figurile inclinate ale zeitelor se naste un camp de forte ascunse, dar active. Ele circula pe laturile magicului triunghi savarsind un transfer, ca un botez de cunoastere si putere, ca o misterioasa investitura, ca o coborare a unui har particular intr-o scena solemna. Sensul misterelor eleusine ti se releva astfel in valori estetice cu percutanta tulburatoare. Si adevarul e ca totul se strange aci, in acest relief, facandu-te sa uiti deprecierea semnificatiilor risipite printre galbuile fragmente romane care acopera mandra amintire a locului numit Eleusis.
Plecam mai departe, printre livezi cu maslini si pe drumuri marginite cu picrodafini care-si misca veseli manunchiurile de flori trandafirii si frunzele fine, ascutite. Pe uscatele versante de coline, ocru si ruginiu colorate, se vede rar cate un pin cu coroana rotunda. Maslini pun pete verzi palide pe aurul putin dar intens al lanurilor de grau.
In Megara nu se mai deosebeste cerul de mare, in intinsul de unde albastrui sidefii.
Autostrada alearga intre munte si mare, pe o faleza serpuita, fara caderi de stanci abrupte. Pe cate o minuscula peninsula, rau de pamant, cate o gradina de maslini. Plajile se impodobesc cu pini ca niste intunecate umbrele.
Apoi iar se inverzesc colinele si de departe se vede acropolea Corinthului celui vechi. Marea e acum sinilie, nemiscata, semn al adancimii. Canalul de Corinth pare o taietura facuta cu o subtire sabie albastra printre peretii de piatra. Thalassa e ingrozitor de albastra, ca nicaieri in lume. Cerul e alburiu si palid pe langa ea, iar muntii se sterg, decolorati, ca si cum s-ar afla intr-un plan mult mai departat. Ne oprim in Corinthul nou si, pe o terasa care da spre mare, gustam o specialitate culinara greceasca, suvlachi, frigarui subtiri, foarte piperate.
Plin de un farmec linistit, satul Corinthul vechi se odihneste sub soarele tare al amiezii. Doi greci batrani, cu mustati groase, rasucite, ca de clefti legendari, stau la o masa in fata cafenelei, sub un platan ocrotitor, tolaniti fiecare pe cate trei scaune. Mainile lor noduroase prefira , in tacere, nelipsitele matanii. Cafeaua si paharul cu apa le stau inainte ceasuri intregi, vecinii vin, mai schimba o vorba, pleaca. Un dulau lenes doarme sub masa pe pietrele calde ale drumului. Timpul pare sa curga incet aci, obosit de propria-I vechime.
Intr-adevar, coltul de viata de la poalele Acrocorinthului supravietuieste parca dintr-o istorie foarte lunga si agitata. Inaltandu-te spre fosta acropole, strasnic fortificata, astazi, vazuta de departe, doar promontoriul pietros, iei cunostinta de succesiunea straturilor de existenta. Cel mai batran dintre ele se revela in frumusetea aleasa, severa, a celor sapte coloane dorice monolitice ramase din templul lui Apollon construit pe la mijlocul secolului VI i.e.n., adica in vremea in care Corinthul se bucura de reputatia cetatii cu cel mai infloritor negot, cand faima vaselor de bronz, de ceramica, a oglinzilor, a parfumurilor, a covoarelor si a purpurei faceau pe mari si pe uscat mandria acestei lumi deschise, voioase si harnice. Contemporane cu arhaicul templu sunt, se spune, si doua fantani, Glauke si Pirene, metamorfozate in repetate randuri in arhitectura lor initiala. De asemenea, de atunci ar data urmele unei piste de alergari, traditional greceasca. In secolele V si IV, inca bogat, Corinthul a intrat in rivalitate cu Athena care, aparand cetatile elene si continentul de invazia persana, aspira la (si a si dobandit) suprematia maritima. Un oarecare declin a afectat economia, dar, dupa dovezile pietrei, agoraua a continuat a se intesa de cladiri, alte temple, mai multe fantani si mai cu seama numeroase pravalii.
Cand Filip al Macedoniei a invins cetatile grecesti la Cheroneia, in 338 i.e.n., el a desemnat Corinthul drept loc de intalnire a membrilor ligii pan-elenice atunci infiintate. O noua epoca de prosperitate s-a deschis pentru avutul oras, durand aproape doua sute de ani, in care s-a construit porticul de miazazi, cu un prim sir de coloane in stil dori (71), un al doilea in stil ionoc (34) si, in spatele lor, magazine (33).
In rastimpul acesta, Corinthul a intrat in competitie nu cu o alta cetate greceasca, ci cu insasi Roma, care-si incepuse marea cursa istorica. Un general roman, Lucius Mummius, a sters, cu o forta putin obisnuita, de pe harta lumii, razatorul oras. Asa incat intre 146 i.e.n., cand un general roman purtandu-se ca un barbar, l-a distrus, si 44 i.e.n. cand un conducator de armate, dar umanist, Iulius Cesar, a poruncit reconstructia lui, Corinthul n-a fost decat o ruina. Se spune ca nu-l bantuiau decat hotii de morminte care, scotand vasele de ceramica, mult cautate, le trimiteau la Roma spre a fi vandute in anticarii.
Reedificat dupa 44 i.e.n., capitala a Greciei devenita provincie romana, Corinthul cunoaste o noua inaltare pe scara vanitatilor lumesti, cu opulenta si frivolitatea amenintand sa se transforme in coruptie. Constructiile s-au facut de atunci dupa modelele arhitecturii romane. Dar marmura folosita cu profuziune pentru drumuri, bai, porticuri si temple nu salveaza de la mediocritate monumentele ramase, evident, si ele in fragmente. O contrapunere expresiva are forta de simbol : cele trei coloane corinthice ale unui templu roman, cu trupul lor otova si capitelurile inzorzonate cu trei randuri de frunze de acanta nu rezista comparatiei cu cele sapte coloane ale templului grec arhaic, in barbateasca lor soliditate simpla, sustinuta de drumul vertical al canelurilor care inalta calm deschisul lotus al capitelului doric.
Dealtfel si in muzeul plin ochi de exponate din toata istoria (si chiar din preistoria) Corinthului, printre pietre, lespezi de marmura, sculpturi, vase, monezi, arta romana se separa net de cea greaca, de nobletea si austeritatea epocii arhaice. Vasele de Corinth, de pilda, de alabastru ori de argila, cupe, ulcioare cu una sau doua toarte, cratere, cani reunesc eleganta formelor perfecte, rotunde si elipsoidale, desavarsit strunjite, cu originalitate motivelor decorative preponderent animaliere, cu delicatetea coloritului. Un intreg bestiariu, si real, si fantastic, de la lei, cerbi, himere si gazele, la caracatite, lebede, porumbei si cele mai de rand pasari, se desfasoara in stilizari pline, pe suprafetele bombate. Alternand plastic pe orizontala, siluetele sunt despartite intre ele de motive florale, functional dimensionate si stilizate. Pe verticala, uneori, decoratia are motive animaliere si cuprinde intregul vas, adica e constituita din doua etaje, despartite printr-o linie, alteori (si eleganta rafinata a acestor vase e parca superioara) o singura banda ilustrata se intinde pe partea cea mai bombata a vasului, restul insemnand pauze si grupe de linii. Coloritul de mov palid si roz sterspune o nota de singularitate dulce, feminina, acestei ceramici celebre vreme de atatea secole in antichitatea greco-latina.
Larga vale a Corinthului, verde si inflorita acum in primavara, are loc si pentru maslini, si pentru grane, si pentru vita de vie, lucrata cu grija de oamenii de aci.
Pornim mai departe pe pamantul Peloponesului. Prin frunzisul verde sumbru al livezilor de portocali ard, cum spunea Goethe, fructele de aur. Pretutindeni, la porti, saci cu portocale de vanzare pe nimica toata. Si maci, maci, peste tot, mai sangerii parca decat in Atica, facand un acord cald cu brunul roscat al pamantului proaspat arat. Pe fundalul verde si rosu, un cal alb face un moment sculptural de odihna. Intre munti, se misca parca blande si inverzite coline, taiate necontenit de mersul magarusilor mancatori de scaieti si al catarcelor purtand pe spinari, ca acum trei mii de ani, barbati si femei.
Pe un vag suis, printr-o alee de eucalipti batrani, patrundem dintr-o data departe de lume si departe in timp, in Mykene. Locul se deschide, teatral, intr-o pustie maiestate vorbind din pamantul dintr-o data sterp, pietros, impodobit numai cu spini de acanta (decorativ intr-atat, incat a intrat, cum se stie, in stilul corinthic). Ochiul se plimba alunecand peste coline si vai, peste intregul tinut al Argosului, cel atat de bogat odinioara. Pustietatea imprejurimilor incarcate de apasatoare amintiri te duce spre hybris-uri amarnice si cumplite intamplari care au dat inspiratie muzei tragice. Rememoram adica faptele mai vechi petrecute aci cu orgoliosul, sumbrul bazileu al Argosului, atridul Agamamnon, care, revenit dupa 10 ani de razboi troian in patrie, a fost dat mortii de nelegiuita lui sotie, Clytemnestra, si de iubitul ei, Egist. Razbunandu-si tatal, Oreste, ajutat de sora lui, Electra, si-a ucis mama. Iar ca sa pedepseasca matricidul, Eriniile, zeite ale sangelui si razbunarii, au pus stapanire pe mintea tanarului, ravasindu-i-o. A fost nevoie de interventia zeilor mari, ai luminii, ca sa puna capat nebuniei ucigase, lantului de crime savarsite de oameni, si raporturile intre puterile lumii sa se poata restabili.
Pasind infiorati pe acest pamant blestemat, ne amintim de Eschil si de Orestia luigeniala care ascundea in haina mitului semnificatii etern umane, de evolutie si cicluri in istoria societatii si in relatiile dintre oameni si zei. Tragicul secolului de aur socotea sufletul omenesc bantuit de pasiuni ca o opera a destinului necrutator. Dar lega in acelasi timp faptele de o cauzalitate greu decelabila in adancurile fiintei si totusi mijind in intrebari fara raspuns. Fusese oare Agamemnon vinovat de sacrificarea propria manu a fiicei sale Iphigenia (vinovatie pe care, dealtfel, Clytemnestra n-a intarziat sa i-o reproseze)? Desigur, zeita ii ceruse jertfa blandei adolescente in schimbul unui vant prielnic pentru corabiile care urmau sa poarte armatele spre Troia. Iar pe de alta parte, oare nu orgoliul sau il mana in aceasta campanie deloc indispensabila pentru toata suflarea acheiana si pentru care el platise un tribut disproportionat de dramatic?
Lucrurile se incetoseaza devenind mai ambigue pe masura ce te gandesti la grozavele fapte intamplate pe pamantul acesta al Mykenei ,,bogate in aur''. In fata noastra, intre inaltimi, se ridica in trepte fosta acropole a Mykenei, purtand inca fala semetilor basilei atrizi, desi arata acum ca un con retezat. Trecem pe sub urias de greaua arhitrava a Portii leilor, surmontata de doi lei rampanti sprijinind din doua parti o coloneta delicata (ca acelea cretane, mai subtire spre baza, usor ingrosata spre capitelul rotunjit, ca palaria unei ciuperci) si intram intre zidurile ciclopice. Enormele pietre, grosolan imbucate, au generat legende legate de vremuri si fapturi fabuloase si intretin un permanent fior al intalnirii cu alta ordine de forte decat cea stapanita de limitatele capacitati ale omului. Constructorii zidurilor ar fi fost, dupa traditiile mitologice, ciclopi prieteni cu Perseu, care I-a adus aci dupa nenumaratele sale ispravi prin lume. El a fondat cetatea Mykene numita astfel dupa o ciuperca (mykos), iesita din pamant spre ai potoli setea si a carei amintire se pastreaza intr-o Fantana a lui Perseu aflata in incinta acropolei. Pe rampe cu inclinarea bine socotita sui spre palat, avand in dreapta, jos, privelistea rece si inexpresiva a vastei necropole regale cuprinse in asa-zisul cerc regal.
Din marea scara a basileilor pe care urcau cu pompa siluetele lor drapate in purpura (de a carei abundenta, pe langa aceea a aurului, se lauda Clytemnestra catre Cassandra adusa ca roaba de Agamemnon la sfarsitul razboiului troian), au mai ramas cateva zeci de trepte. De pe ale ti se revela, dintr-o data deschisa, o panorama ce imbratiseaza laolalta, intr-o maiestuoasa salbaticie, muntii sterpi si sesul si marea.
Te intrebi daca vreun suras de copil a straluminat vreodata locurile acestea sortite parca unor nefaste intamplari si daca regalele mladite, Electra cea vesnic cernita si Oreste razbunatorul, au stiut ce inseamna strigatul de bucurie sau rasul din toata inima. Si desi structura scarii celei mari, a curtii interioare a palatului, a salii tronului, a megaronului, a coloanelor, sau frescele in culori vii (ca, de pilda, fresca razboinicilor cu cai) prezinta asemanari izbitoare cu arhitectura si arta cretana, nimic solar nu razbate din cetatea Mykenei, din palatul de pe Acropole. Mai degraba analogiile cu Creta par a fi niste curioase inadvertente. Peisajul auster, zidurile ciclopice si in special mormintele cu camera rotunda (tholoi) se racordeaza mult mai armonios cu istoria tragica a locului, intr-o concordanta nu numai stilistica. Severe, constructiile funerare denumite, dupa vorbele lui Pausanias, tezaurul lui Atreu, sau mormantul lui Agamemnon, ori acela al Clytemnestrei, impresioneaza prin drumul de piatra ce duce inexorabil spre incaperea boltita, al carui spatiu gol in obscuritate iti da o senzatie de goliciune interioara, de aflare pentru o clipa intr-un loc de unde nu mai e intoarcere. In aceste morminte, ca si, mai ales, in cele in forma de put, s-au gasit tezaure de un pret urias. Cantitati notabile de foi de aur, masti mortuare, bijuterii lucrate cu finete miniaturala, inele, fluturi, sigilii, un fel de fibule, diademe, coliere, cani de aur cu scene de vanatoare ori de razboi, vase de aur, bronz ori ceramica au fost dezgropate de pasiunea arheologica a lui Schliemann, confirmand bogatia in aur a basileilor cetatii. Si intre masti(aflate astazi la Muzeul national din Athena), una a fost declarata de catre savantul german a fi masca mortuara a lui Agamemnon. Cercetarile ulterioare au infirmat ipoteza. Dar figura aceea aspra, implacabila si dupa moarte, cu sprincenele imbinate asupra nasului drept, cu buzele subtiri si stranse, cu barba in jurul obrazului, ti se impune cu necesitate ca fostul stapan necontestat al maretei si mohoratei Mykene. Imaginea basileului sumbru, oricare va fi fost el, poate sta ca emblema a unei lumi fara suras. Caci aurul si pacea inimii au fost intotdeauna incompatibile.
Trecem in oarecare graba prin Tyrint, inrudit cu Mykene la obarsiile sale mitice, dar mai uimitor prin disproportia dintre strivitoarea prezenta a cenusiilor, recilor, amenintatoarelor ziduri ciclopice, si luminoasele fragmente de fresca, imitate indeaproape de arta cretana, purtand totusi in spirit marca unei civilizatii mai noi, mai barbatesti, mai fruste. Regasesti cortegii de femei care amintesc, la o prima vedere, Pariziana de la Cnossos, regasesti fresce in forma de friza cu scuturi bilobate. Albastrul lor, culoarea care predomina, are o cruzime departata mult de azuriul transparent al picturilor minoice. Si figura femeilor respira asprime, dupa cum trupurile lor umplu cadrul cu o masivitate fara gratie. Dealtfel femeile plecand la vanatoare, din alta fresca, indica preocupari ce modificau, desigur, feminitatea modelelor si scadeau notabil, in raport cu vechea si rafinata Creta, gustul general pentru arta. Si totusi populatia tanara, razboinica a aheilor a adus pe continent mirabila grefa a influentei cretane, creand premisele unei rodnice continuitati. Caci din aceste fuziuni si din altele a crescut unica floare a culturii grecesti.
Ne departam de locurile acestea pe veci pecetluite de amintirile unor fapte funeste pe care miturile pururi tinere le reinnoiesc neincetat pentru fiecare privitor. Si, iesind din nou spre mare ca spre un liman al libertatii si purificarii (asa cum era pentru cei vechi inca de la Homer care-l facea pe Achile sa scape cateodata de sub ,,cerul de arama'' al necesitatii, la tarmul fluidelor adancuri ale thalassei, si de la Xenofon in a carui Anabasis un singur cuvant explica uriasa bucurie a armatei grecesti la revederea elementului neptunic, simbol adanc inradacinat al libertatii), reintram in pacea neschimbata a luminii miraculoase emanate in Elada nu numai de cer, ci si de pamant si de apa. Zabovim o clipa la Nauplion, orasel maritim aparat de inaltimea naturala Palamidi, colina stancoasa, taiata ca de o creasta de fortul venetian construit in secolul XVIII.
Dintr-una din pietele orasului, de pe fotoliile balansoar cu mic acoperis de pai impletit ale unei cofetarii cu inghetata excelenta, privim linistita apa a golfului in lumina egala a dupa-amiezii si fortareata venetiana de pe insula Burtzi.
Gonim mai departe cu masina de-a lungul golfului Argolikos ca sa ajungem inainte de caderea noptii la capatul peninsulei Argolida. Coasta e cand lina, cand abrupta. Din loc in loc hanuri curate, cu hangii binevoitori care-ti arata frigiderele pline cu carne de miel si de vitel, imbiindu-te si nesuparandu-se daca pleci mai departe fara sa te opresti la masa lor. Pe un drum de costisa urcam in concurenta cu turme de capre si ne dam la o parte sa le facem loc. Si seara coboara pe o scena bucolica, vrednica de Teocrit, intrerupta din pacate, din cand in cand, de zgomotul motoarelor de masini care acopera behaitul caprelor.
Ajungem la Costa, sat de pescari la extremitatea sudica a Argolidei. Stapanul hanului deschide, dupa obicei, usa frigiderului, aratandu-ne zeci de feluri de pesti prinsi in dupa-masa aceea si, desi e foarte tarziu, ne pregateste cina cu mare grija. Dormim intr-un mic hotel din care nu izbutim sa vedem, de oboseala, decat o terasa si niste trandafiri rosii.
Ne sculam dimineata si descoperim o lume cu o prospetime de poveste. Golfuletul, pe al carui mal ne aflam, clipoceste prietenos din apele lui verzi, stravezii ca o frunza de cristal de Murano. Potcoava lui anamorfozata e adapostita in stanga de o clina rar impadurita, iar in dreapta de o faleza cu panta mica pe care incep sa se inghesuie vile si hoteluri. Dar plaja, partea centrala a arcului, e inca ferita de prezente omenesti la aceasta ora a diminetii. Daca doua masini parcate mai departe nu ne-ar aminti prea acut de contemporaneitate (desi o capra semeata, bine asezata pe botul unei masini, cu un aer de strateg scrutand linia zarii, incearca o reducere a tehnicii moderne la un numitor al amintirilor arhaizante), ne-am putea crede pe un loc asemenea aceluia pe care a fost aruncat de furtuna Ulysse si pe care venise sa spele rufe Nausicaa.
Dar mania poseidonica e greu de inteles dinauntrul acestor golfuri care cresteaza cu broderia lor delicata intreaga coasta a Greciei. Apa lor rasfatata, cu fetele-I verzi ori azurii, te ispiteste, te cheama, in irezistibile armonii tacute. Fagaduinta imbietoare, neincetat repetata de fosnetul matasos, e intarita de incurajarea insulelor care brazdeaza marea pana spre orizont. Oricat de mici, aruncate din loc in loc ca niste pietre care sa sustina pasii unui urias prins de dorinta parcurgerii cu piciorul a elementului fluid, ele par, privite din golf, refugii sigure, apropiate, pentru navigatorul nestiutor de pericole. Un arhipelag in miniatura inconjura orice golf grecesc, creand si intretinand aceeasi iluzie a unui corp peninsularprelungit. E ca si cum zeii, doritori sa acorde grecilor vechi, in necesara complementaritate, experienta uscatului si a marii, le-ar fi intins aceasta cursa, aceasta momeala indispensabila aventurarii lor pe nesigura, primejdioasa intindere. Ca unor copii ezitand sa faca primii pasi, li s-au dat treptele cele dintai, trase tot mai mult in afara sferei familiare, pana cand miscarea le devine sigura si elanul nestavilit de innascuta teama. Cum altfel ar fi capatat arhetipala sa experienta pe mare omul de uscat care era Ulysse, daca n-ar fi fost imboldit de neostoitul sau dor de cunoastere, ca si de irezistibila sete de intoarcere in Ithaca? Si, ca si pentru el, chemarea marii a operat, ajutata si de iluzia blandului arhipelag din jurul golfurilor, pentru fiecare grec din vechime, plecat sa cucereasca Ioniana, Egeea, Adriatica, Mediterana, colonizand pamantul pana la capatul lumii pe atunci cunoscute, dar intorcandu-se intotdeauna acasa, ca pentru a dovedi legatura de nerupt cu pamantul Eladei.
Scaldandu-ne in lumina diminetii fara culoare, lumina in sine, parca necreata (nu intamplator Grigore Palamas a fost grec), care ne patrunde ca o bucurie subtila, privim trandafirii de pe terasele hotelului, incarcati de uriase eflorescente galbui ori rozalbe, desfasurandu-se ca niste cascade imobile. Pe ultima platforma a scarii care coboara de pe terase spre mare, un tanar a pescuit o caracatita. Si, dupa obiceiul locului, o pregateste pentru gatit, fragezind-o, adica izbind-o de cateva sute de ori de cimentul treptelor. Nu prea placuta priveliste grabeste hotararea unei plimbari, pe care o tot amanam, spre colina impadurita din partea stanga a golfului. Suim putin timp pe drumeaguri cotite sau chiar printre ierburi parfumate, prin coclauri cu totul pustii. Si, deodata, pe un varf de deal, suspendata parca deasupra marii albastre, o bisericuta minuscula, sclipitor de alba, iese ca din pamant, oferindu-se intreaga uimirii noastre. Intram si nu gasim pe nimeni. Daca fusese slujba, se sfarsise de mult. Dar cine o facuse si pentru cine in singuratatea aceasta ?Toate erau la locul lor cuvenit, nimic nu era inchis, nici putinele odoare, nici usile inspre ele. Era bisericuta Aghios Anreas. Si dupa stravechiul obicei grecesc de a inalta temple pe locurile cele mai inalte, iata si aci, ca in nenumarate alte puncte ridicate mult deasupra marii ori uscatului, expresia pietatii oamenilor simpli, a pescarilor, care nadajduiesc buna intoarcere si miraculoasa pescuire pe ape.
La amiaza plecam cu barca spre insula Spetsion, foarte aproape , putin in afara golfului. Si ea dantelata de rade naturale de jur imprejur, insula arata la o prima intalnire palcuri de case dese, albe, cu cate unul ori doua randuri, acoperite cu olane rosii. Coboram intr-o rada cu un mic chei de beton ale carui putine trepte le suim pentru a iesi in orasul cu aer de provincie de prin anii 1920. Din cand in cand, cate o trasura ponosita, cu cai, strabate strazile cu caldaram pe care, astazi, duminica, se plimba destul de putini vizitatori. Mancam intr-un restaurant cu o lista de bucate uimitor de lunga si cu feluri excelent pregatite. Eu imi inchei dejunul cu un iaurt de oi cu caimac de un deget, ca pe vremea copilariei mele.
Locuri pitoresti, o casa muzeu, toate amintesc de luptele purtate in insula care a dat semnalul de incepere in razboiul de independenta a Greciei.
Ne intoarcem la Costa pe marea albastra ca un safir proaspat taiat, lucios la suprafata, fara transparente. In soare, spuma lasata de barca este ca zapada si contrastul mi se pare a genera, simbolic, culorile drapelului elen. Pe partea cealalta a barcii, din umbra, marea e de un verde laptos, fara intensitate.
Pe lungul drum inapoi spre Atica, o singura oprire, la Epidaur. Si, desi Georges Meautis sustine ca pe locul acesta n-a trecut spiritul, Epidaurul nu e lipsit de un anumit farmec. Din templul lui Asclepios, fiul lui Apollon, divinitate vindecatoare, ca si din toate constructiile aferente (gymnaziu, palestra, stadion etc.), au ramas prea putine lucruri care sa impresioneze. Muzeul e incarcat de obiecte si fragmente destul de disparate (de la statui, lampi si stele votive inchinate zeului de cei lecuiti, pana la machete si reconstructii ale edificiilor ajutand la imaginarea lor in stare originara). Dar teatrul, destul de bine pastrat si restaurat, infatiseaza cea mai completa imagine a unui asemenea edificiu antic pe pamantul Greciei. Ca toate celelalte cladiri din Epidaur, legate de cultul lui Aslepios, a fost si el construit in secolul IV i.e.n. si avea o capacitate de 14 000 de locuri, pentru a primi pe cei veniti sa asiste la jocurile date din patruin patru ani in cinstea zeului. Plimbandu-te printre randurile lui strans, radiant ordonate, nu simti emotia grava de la teatrul din Delphi, bunaoara. Aci totul trece intr-o melancolie dulce, privitoare spre un trecut evocat, nu trait intr-o intalnire fulguranta ca la Athena ori in Pytho. Stand cat mai sus pe bancile de piatra ca sa verifici spusele stereotipe ale ghizilor care arunca o moneda in mijlocul teatrului pentru a demonstra acustica lui perfecta, te cufunzi in amintiri. Verdeata care te inconjoara, pomii de pe taluzuri, pinii singurateci, care tivesc o carare suind dinspre teatru undeva inspre un nestiut taram, te predispun la acea stare nostalgica legata in mod obisnuit de crepuscul, de ceasul scaderii luminii, cand iti vin firesc pe buze versuri soptite. Si intr-adevar, stand alaturi cu profesorul C. C. Giurescu, intrerupem tacerea rostind pe rand cateva versuri grecesti.
Seara tarziu am ajuns la Athena, iar a doua zi dimineata am reluat lucrarile Congresului.
Prima escala, dupa ce, impreuna cu familia Daes, ne-am imbarcat la Pireu pe vaporul Neptune (Poseidonos), am facut-o in insula Hydra. Pe peretii abrupti de stanca se ridica un amfiteatru de cladiri mai vechi si mai noi, ba cuburi albe cu taieturi negre, inguste in chip de ferestre, ba vile de moda mai depasita, in culori roz, bej, ocru, acoperite cu olane. O moara alba sta cocotata sus, singura, pe coasta muntelui. Iar biserica, tot alba, varuita stralucitor peste tot, e si ea in acelasi stil insular care scoate nemaipomenite efecte de lumina, de valori, din reverberatia razelor solare pe suprafetele de zapada.
O piata nostima, cu dughene incarcate de lucruri de cel mai bun gust se strange in jurul unei rade minuscule, foarte animate. Multi magarusi, cel mai bun mijloc de transport, asteapta incarcatura de pe vapoare pentru a o sui la destinatie. Ni se arata, la un nivel inalt pe coasta, o constructie cu vadite influente italiene: e o scoala de arte frumoase cu bun renume.
Peste tot e vie amintirea lui Conduriotis, originar de aci. Amiralul, presedinte al Greciei, se numara printre eroii patriei moderne pentru a fi savarsit acte de vitejie iesite din comun intr-un razboi in potriva turcilor, pe Vasul Averof.
Asistam de pe vapor la un apus de soare extraordinar, ca un spectacol de lumini regizate, o inflacarare a atmosferei, a luminozitatii, intr-o liniste celesta ce inunda neclintitele contururi ale insulelor din jur.
A doua zi de dimineata, dupa o noapte de tangaj pe valurile despicate parca de furtuna pana in strafundul marii, am debarcat in Creta. De data aceasta m-a interesat stratul bizantin al civilizatiei cretane si, de la catedrala Aghios Minas (patronul insulei), am trecut la biserica Sf. Ecaterina ca sa vad cateva din creatiile lui Damaskinos, un alt El Greco al icoanelor locului, vestite in toata lumea. Cu taxi-ul am plecat spre Malia, la locul noilor sapaturi, dar nimic nu mai respira inegalabilul farmec, cu adevarat magic, al Cnossos-ului. Aceasta a doua vizita in Creta s-a incheiat cu o noua preumblare, tihnita, prin salile Muzeului arheologic, mai ales printre atat de modernele vase Camares.
Dupa-masa, vaporul a facut escala in insula Thera (Santorino) spatiu ciudat, vulcanic, facut ca din lava rosiatica scursa. In fapt, este doar acoperita de lava venita din eruptiile insulei vecine, amenintatoare ca o spinare de balena din care tasnesc, cand si cand, geizeri fierbinti, distrugatori, de flacara. Calare pe magarusi suim, intr-un trafic enorm si o viteza nebuna, pe soseaua in serpentina taiata in trepte perfecte in coastele tufului vulcanic. Sus, ajungi ca intr-o imparatie a luminii, de unde nu vezi decat albul orbitor al varului risipit peste tot, peste acoperisuri, turle, terase, trepte si contrastand cu albastrul adanc, nemiscat al marii in dupa-amiaza fierbinte.
Foarte putine case din cele vechi, de piatra, au ramas neacoperite de lava. Restul sunt reconstruite dupa cumplitul cutremur din 1956. Si casele, si bisericile stralucitoare in incredibila lor albeata (toate construite in stilul grecesc insular, ca si la Poros sau la Mykonos) sunt parca un exorcism neintrerupt aruncatde fortele luminii impotriva negrelor urzeli ale insulei vulcanice care sta, peste drumul de apa, memento mori vesnic indreptat impotriva razatoarei asezari omenesti. Hotelul Atlantis, paralelipiped alb, cu arcade si colonete bizantine (dealtfel acestea abunda peste tot), se bucura de o inalta panorama asupra marii sinilii. Ici si colo, cate un contrafort cam rudimentar propteste un zid de casa veche si in intervalul dintre ele suie treptele ulitelor inguste pe care urca, inghesuiti, si oameni si magarusi. Ba, cateodata, chiar pe straduta se deschide cate o modesta pravalioara cu articole de artizanat grecesc, ingramadite unele peste altele, fuste, bluze, papuci, pungi cusute sau imprimate cu motive folclorice in care recunosti celebre forme sau ornamente de pe vasele stilului geometric. Atmosfera e destinsa, familiara, plina de pitoresc, chiar daca preturile cerute turistilor sunt destul de piparate. Cand coboram in rada, s-a inserat si, in piata, fete si flacai canta si joaca. E hora de duminica seara.
Luni de dimineata, devreme, pe la 7, coboram pe pamant turcesc, in targul Bodrum. Cu bazar, cu negustori care trag de musterii si fagaduiesc ,,chilipir'', cu pepeni si rosii taiate, puse pe hartii soioase alaturi de felii unsuroase de cascaval mirosind tare a oaie, cu pravalii in care covoarele se inalta in stive, targul are un haz deosebit. Dar aci suntem pe ruinele mandrei cetati grecesti Halicarnassos, patria lui Herodot si a lui Dionysos, si care, in epoca alexandrina, si-a raspandit faima cu una din minunile lumii, Mausoleul. Vaduva regelui Mausolus, pe nume Artemsia, a inaltat raposatului ei sot un monument urias de marmura alba la a carui decoratie au lucrat Scopas, Praxitel si alti sculptori de larg renume, ca si arhitectii cei mai cunoscuti. Pe un postament de o inaltime impresionanta se inalta constructia propriu-zisa, cu cate 11 coloane ionice pe fatadele lungi, cu cate 9 pe cele scurte. Un acoperis piramidal era surmontat de doua statui, ale regelui si reginei, puse pe un car tras de patru cai. O abundenta enorma de statui iesite din mana celor mai priceputi maestri orna toate interstitiile. Dar lucrul prin excelenta frumos din aceasta excesiva (asiatica !) incarcatura de frumusete era friza care inconjura podium-ul, apartinand, dupa cele mai autorizate voci, lui Scopas insusi. Intr-o marmura cu irizari de alabastru, reliefurile sunt deosebit de apasat sapate, dand luptelor dintre centauri si Eleni si dintre Eleni si amazoane miscare, adevar, putere concentrata. Pe singura placa ramasa in muzeu (celelalte gasindu-se in majoritate la British Museum, cate au mai scapat din constructia cetatii cavalerilor Sf. Ion, realizata cu materialul prabusitului monument), doua trupuri fac un triunghi compozitional extrem de ingenios. Amazoana invinsa, cazand oblic pe coltul din dreapta jos al metopei, alcatuieste baza unui triunghi al carui varf se pierde in capul aparat de scut, ca de o aripa, al elenului. Mana dreapta intinsa si pulpa piciorului drept pliat fac cele doua laturi vii ale structurii care se pot citi pornind de oriunde, ca triunghi, triumf formal de arta elenistica.
Iesim, fireste, destul de dezamagiti din incaperile mici si putine ale muzeului fostului Halicarnassos . Ne rasplateste insa suisul spre cetatea cavalerilor Sf. Ion, fortareata medievala inaintand in mare ca in sever promontoriu printre celelalte costise blajine, cu cele cinci turnuri afirmand fiecare un soi de putere intr-o expresie proprie. Cel englez e solid, asezat, cel german e greoi si indaratnic, cel spaniol e rece si sobru in crenelajul specific. Turnul francez se inalta mandru si infipt, iar cel italian respira armonie. Odihnindu-ne sus, pe parapete, printre creneluri de donjoane, ne bucuram de privelistea dulcilor coline inverzite la poalele carora se desfasoara asezarile omenesti, albe cu acoperisuri rosii, destul de razlete si inconjurate de gradini dupa moda turceasca.
Inapoi, pe vapor, ne bucuram de soare si inotam in piscina. Un grup de turisti americani mai varstnici se incapataneaza sa invete sirto-ul, cu toate ca le lipseste supletea necesara.
Dupa-amiaza ajungem in insula Rhodos, cea cu simboluri de caprioare si flori. Daca-si datoreaza numele trandafirilor ori nimfei Rhode, nemaipomenit de frumoasa mireasa a Soarelui, caruia I-a fost inchinata insula, nu se stie. Dar cu stralucirea si prenumele lui, fermecatul ostrov, cel mai intins din tot Dodecanezul, a intrat de mult in istoria lumii vechi. Se spune cu mandrie ca Pindar a pomenit despre Rhodos si marturie sta a saptea oda dintre Olympice, dedicata victoriei lui Diagoras din Ialisos ( asezare din insula) la jocuri.
Intri in portul cel mare (dupa ce ai trecut pe langa cel mic, Mandraki, strajuit de doua coloane purtand caprioare deasupra), intrebandu-te cu infrigurare unde se va fi aflat Colosul din Rhodos, una din cele sapte minuni, gigantica statuie a Soarelui construita in vremea alexandrina in care, cum s-a spus, rhodienii cladeau ca si cum ar fi fost nemuritori. Dar nimic nu e sigur. Legendele se tin lant, de la locul unde ar fi fost amplasata statuia (printre picioarele-I uriase ar fi trecut corabiile) pana la prabusirea dupa un cutremur si pana la caravana care ar fi transportat, cu noua sute de camile, resturile statuii si s-ar fi pierdut in desert.
Ceea ce se intampla inca in port este insa o masiva prezenta medievala, ziduri lungi de cetate intarita si o poarta intre doua enorme turnuri crenelate, printre care treci inspre oras. E marca unei puteri redutabile la timpul ei, aceea a cavalerilor Sf. Ioan, refugiati aici de la Ierusalim de unde-i izgonisera turcii.
Dar noi cautam Rhodosul antic si plecam de indata, la ora 15, pe caldura mare, spre Lindos, cea mai veche asezare din insula. Trecem cu autocarul printre livezi de caisi si maslini, apoi printre portocali, pe strazi batrane, umbroase prin sate cu case vopsite in culori vii, trandafirii si verzi (ca satul Archangelos, bunaoara, ori Tzambika, cu o manastire sus, chiar in varful muntelui). Pe aci casutele nu mai sunt, ca la Hydra ori la Thera, in stilul grecesc de insula, ci exclusiv in cel mediteranean, cu acoperisuri perfect plate, avand presarate pe le cateva maini de pietris special de beton, de culoare inchisa, izolator contra caldurii.
Suim incet pe ulicioarele in panta, printre nenumarate pravalii cu articole de artizanat. Ne indreptam spre Acropole care domina marea intr-un joc miraculos de inaltimi si perspective. Dar trebuie sa depasim zecile de trepte inguste ale citadelei medievale cu masivele-i ziduri oarbe ca sa descoperim incinta sacra a Athenei din Lindos. Aici, un manunchi de trepte duce la porticul elenistic care te intampina cu cele doua aripi ale sale. Marea scara care urmeaza se intinde cat colonada si te poarta spre platoul ce domina marea. Ca o ofranda a mintii omenesti, templul isi inalta cele patru coloane ale fatadei principale (din care doua poarta inca arhitravei si frizei) si cele trei din spate, ca un cantec pururi neterminat. Iar porticul, stoa, sta ca un cuib de vulturi, pe marginea precipiciului, intre pamant si cer, nesfarsita poarta, vizibil semn al puterii organizatoare a omului, consolatoare priveliste deasupra bizarelor stanci ale inaltimii.
Pentru cel ce venea de pe mare, frumusetea alba a templului, jucarie suspendata, era ca un fanion al spiritului omenesc care a pus stapanire pe salbaticia elementelor, imblanzindu-le cerbicia.
De aci de sus, un mic golf inchis ofera o vedere unica la picioarele Acropolei. O bisericuta minuscula, alba de tot, pierduta ca un punct langa albastrul acela inegalabil. E locul in care, dupa traditie, sfantul Pavel ar fi fost aruncat ca urmare a unui naufragiu si s-a salvat strecurandu-se printr-o ingusta deschizatura in stanci.
La intoarcere, pe racoare , ne oprim la un atelier de ceramica dintre cele mai rasarite, Neofiton, si cumparam cate o farfurie cu clasicele modele si culori din Rhodos.
Ne-am instalat la un hotel cu veche faima, Hotel des Roses, de o eleganta cam vetusta, cu mobila greoaie, scumpa.
A doua zi am intreprins un tur al orasului. Mai intai prin acropolea unde mai dainuie un mic stadion, un teatru si franturi dintr-un templu al Zeului Soarelui, amintind cu melancolia unei restaurari destul de arbitrare facute de italieni, de timpul lui Hippodddamos din Milet gandise si realizase unul din cele mai frumoase orase ale antichitatii, cu o urbanistica si o sistematizare vrednica de arhitectii greci. De aceea ravnisera la stapanirea lui atatia straini si chiar dintre aceia care s-ar fi cuvenit sa-i poarte multa recunostinta. Caci daca in lumea antica timpurie un Cleobulos din Rhodos (al carui mormant se vede de la Lindos de sus) intrase in traditia unanim acceptata a celor sapte intelepti care fixasera premisele generale ale politicii, filozofiei si moralei grecesti (alaturi de Solon, Thales si altii), in epoca de declin aurit al culturii elenistice insula aceasta insemnase cea mai inalta scoala de filozofie, de drept, de retorica a lumii antice, Transmitand Romei mostenirea concentrata a culturii grecesti, ea facuse din Scipio Aemilianul (zis Africanus Minor), apoi din Cicero, Lucretius, Caesar, Marc-Antoniu clironomi admirativi ai elenismului. Retorica lor fara cusur era unul din fructele pretioasei invataturi rhodiene, ca si foarte multe din produsele legislatiei maritime (printre care vestita Lex Rhodia de jactu ce reglementa comertul naval). Dintre ei insa s-a recrutat, din pacate, si unul din destructorii notorii ai cetatii, Cassius, ucigatorul lui Caesar (alaturi de Brutus), si care, in anul 43, a pradat Rhodos-ul, dupa ce I-a impus un asediu amarnic, si a trimis la Roma cele mai multe comori artistice.
Cavalerii ordinului Ospitalierilor Sf. Ioan, izgoniti din Ierusalim de expansiunea hoardelor islamice, au cucerit insula in1309-10 si au fortificat-o in impozantul stil al Europei feudale, construind mult si solid, asa cum se vede, de la lungile ziduri ale portului si castelul marelui maestru al ordinului, la constructiile si strazile orasului vechi. Pe murii batrani siroiesc, rosii-liliachii, florile de ibyscus si bugenvilla.
In palatul marelui maestru, impresionant ca dimensiuni, patrunzi prin poarta ogivala dintre cele doua uriase turnuri eliptice crenelate. Pe fatada emblema ordinului, iar mai sus o fereastra in chip de trifoliu gotic. Restaurarea, si in afara,si, mai cu seama, inauntru palatului, a fost facuta prea teatral, prea declamatoriu, cu un amestec destul de hibrid de stiluri in mobilier si decoratie. Vezi alaturi mozaicuri alexandrine tarzii pe podele, cu sculptura medievala in lemn pictat, cu lampi de Murano. Calcanele sunt insa aceleasi folosite amestecat chiar la vremea constructiei, cu capiteluri vechi grecesti si bizantine. Remarcabile efecte de lumina, galbuie, delicata, filtrata prin ferestrele de placi de alabastru (cum am mai vazut la Yale in biblioteca Universitatii).
Dinspre palat coboram pe strada Cavalerilor (σδòς ύπποιώυ), plina de intacte amintiri, care leaga palatul cu portul. Foarte usor inclinata, pavata inca cu pietre de rau, ea se desfasoara drept printre cladiri care fac sa retraiasca apusele timpuri de glorie. Hanurile, insiruindu-se unul dupa altul, sunt marcate de stemele tarilor din care veneau Ioanitii. Anglia isi arata leul, Francia florile de crin, Spania crucea. Cel al francilor atrage mai cu seama atentia prin micile donjoane, ferestrele mari si impodobite, si, in special, prin stresinile in chip de capete de crocodil care amintesc de stresinile cu monstri de la Notre Dame din Paris.
Din strada dai, printr-un portal gotic flamboyant, in spitalul Cavalerilor, constructia cea mai bine pastrata (fostul Xenodochion, cum I se spunea atunci).
Pe sub porticul greoi care aduna coastele ogivale ponderoase in masive chei de bolta si se sprijina pe scurte coloane robuste legate in fascicole groase, intri in curtea interioara, inconjurata de arcadele en berceau ale celor doua niveluri si de un rand de scari foarte decorative. Acum, aci, in salile renovate, isi are sediul Muzeul din Rhodos, cu piese preponderent elenistice. Cateva superbe vase arhaice cu figuri negre desfasurate ca pe niste frize turnante stau alaturi de zeite si nimfe pline de gratie manierista. Totusi frumoase in eleganta lor acuzat individualizata sunt un cap de Helios din secolul II i.e.n. si vestita Afrodita din Rhodos (sec. I i.e.n.) care-si usuca parul intr-o atitudine familiara. Marmura lustruita, ca un fildes galbui, iradiaza o stranie caldura, o aura dulce primavarateca ce-I inconjura formele rotunjite, tocind pana si asperitatile coatelor prea deschise si ale genunchilor.
Trecem mai departe prin orasul vechi, prin strazi cu nume comune universului grecesc, strada Homer, strada Sfantului Phanurie. Ne oprim sa luam o inghetata in fata altei case medievale, a Castellaniei, tribunalul care judeca pricinile comerciale (nu putine) ale cavalerilor. In piata, o fantana gotica arunca putina racoare cu apa ei cristalina. Pe alte strazi, moschei cu minarete semete si case turcesti vorbesc despre o lunga dominatie musulmana care a durat din 1522, cand cavalerii au fost alungati din insula de catre Soliman Magnificul si s-au refugiat in insula Malta, si pana in 1912 cand italienii au ocupat Dodecanezul.
Dar istoria moderna a insulei e in fata ochilor nostri vie, zgomotoasa. Orasul cel nou palpita de viata mai cu seama turistica. Americani, fireste, germani, dar, in primul rand, suedezi care se incalzesc la soarele Rhodosului pentru noptile lor boreale. Hotelurile se nasc peste noapte, ca ciupercile, stricand, dupa parerea prietenilor mei greci, frumusetea peisajului, mutiland luxurianta vegetala a insulei, saracind-o, uscand-o.
Comertul infloreste insa necontenit fiindca un regim special, fara taxe vamale, protejeaza marfurile din insula. Pravalie langa pravalie, cartierul comercial ori mai bine zis cartierele comerciale ofera turistilor toate marfurile lumii, dar mai ales blanarie, pielarie din belsug, pantofi solizi si aratosi care se mai lucreaza inca de mana, la preturi convenabile (fireste, e un fel de a vorbi). O multime diversa, cosmopolita, umple localurile de noapte, luxoase si scumpe, se plimba prin aleile cu o suta de palmieri, face baie in fata hotelurilor care au plaja proprie. E adevarat ca nisipul are grauntele cam mare si cam aspru, semanand mai mult a pietris marunt, si ca e nevoie de targi subtiri de lemn ca sa te poti intinde la soare fara sa te zgarii ori sa te tai. Dar baia, dumnezeiasca, te rasplateste pentru toate imperfectiunile plaji. Apa, cu o concentratie salina mare, face inotul o placere fara nici un fel de efort prin transparenta ei matasoasa ca a unui cer mai dens in care si formele si culorile se vad faranici un fel de refractie a luminii. Simti lumea peseidonica si aci la capatul insular rasaritean al Greciei cu aceeasi forta ca si in inima ei atica, pulsand in aceleasi ritmuri cosmicizante pe care le-a dat Europei si lumii pentru eternitate.
Dar un apel telefonic de acasa a pus capat pasionatului meu periplu grec, facandu-ma sa ma intorc in Tracia noastra, intr-unul din leaganele din care au pornit misterele Dionysiace, Orpheu si Museos inspre Elada, tara cu noi adanc inrudita.
,,.Italia ! looking on thee,
Full flashes on the soul the light of ages.''
Byron
(Italia ! privind la tine
Lumina varstelor ne napadeste-n suflet)
Cat de prezumtioasa ar parea nararea unor impresii de calatorie italiene in zilele noastre, daca n-am accepta cu umilinta gandul existentei unei adevarate aventuri de cunoastere de mult constituite, in contactul cu aceasta magnifica tara.
Rememorand nenumaratele calatorii italiene ale oamenilor de cultura europeana, am inteles intr-adevar, insumand-le, caracterul lor arhetipal. De la Albrecht Durer, la Poussin, Goethe si Byron, de la Schelley si Keats, la Ruskin si prerafaeliti si, mai departe, pana la calatorii zilelor noastre, toti au schitat aceleasi gesturi si au trecut prin aceleasi momente, marturisite de toti cu aceeasi neascunsa emotie, in pagini memorialistice ori in opere de arta. Necontestatul prestigiu italic a operat si opereaza asupra sufletului european cu un impact irezistibil care genereaza reactii identice asupra oricarui calator din orice timp. Si, inregistrand reactiile acestora, le-am descoperit reductibile la trei momente sau gesturi fundamentale, pe care le-am numit : 1) atractia, 2) recunoasterea, 3) linistirea sau bucuria, si care alcatuiesc adanca experienta interioara a voiajului italian.
Intr-adevar, momentul premergator, al atractiei, se constituie intr-un proces unic de relatie intre orice european si Italia. Adevarat miracol al istoriei si spiritului, aceasta tara a sudului, in modul cel mai inalt ilustrativa pentru civilizatiile si culturile Mediteranei, dezminte parca teoria ciclurilor, a cresterilor si descresterilor. Ea exista pur si simplu, odata pentru totdeauna, si parca n-a incetat niciodata sa exista, semnificand un fel de eterna intoarcere in fiecare etapa a istoriei sale, in Antichitate, in Evul Mediu, in Renastere, in Baroc, in secolul Luminilor, in Romantism si neintrerupt de atunci incoace.
In cea mai veche din aceste epoci, peninsula italica a nascut prestigiul latinitatii si grandoarea ideii imperiale ; in veacul de mijloc a izbutit prin limba si religie exemplaritatea ideii de universalitate de aceeasi Roma ; in Renastere a marcat si pornit unitatea spiritului european, cu o pecete de umanism perpetuu. Si acumuland toate urmele si inlantuindu-le intr-o superba existenta unica, ea devine centrul incontestabil al lumii europene, in istorie si cultura.
Ceea ce grecii teoretizasera si simbolizasera in miturile lor despre o lume centrata devenea in Italia demonstratie in practica istoriei si in valoarea umanismului. Loc de convergenta a tuturor ideilor mari despre masura si frumusete, tara aceasta in care masura clasicitatii a devenit regula a artei (de la Vitruviu la Fra Luca Pacioli di Borgo, sectiunea de aur a marcat si impus pretutindeni proportia) si chiar a naturii parca, a talmacit pentru Europa Kalokagathia greceasca in termeni de spiritualitate mai profunda, unificand spatiul mediteranean si fixand pentru acest spatiu reunit cu cel european, odata pentru totdeauna, fascinatia centrului. Au gravitat catre acest centru popoarele Africei din apropierea bazinului mediteranean, cum spunea odata presedintele Senegalului, poetul si umanistul Leopold Sedar Senghor, amintind de contributia lor prin Terentiu si Sfantul Augustin. Au gravitat, manati de o nostalgie a sudului, printr-un ricoseu al contrariilor, anglo-saxonii si germanii, saturati de ceturi si setosi de masura (ca Durer care venea in peninsula sa-l cunoasca pe Leonardo). Au gravitat spre acest centru, din analogii de stirpe, popoarele neo-latine, francez si iberic, purtate de necesitatea intaririi unei constiinte a comunitatii de surse.
Cu atat mai mult pentru romani, neo-latinii singulari si singurateci de la extremitatea orientala a Romaniei, atractia Romei ca centru a derivat dintr-o ascunsa nostalgie a originilor si a operat in sufletul romanesc, in toata istoria noastra, ca un fel de nevoie ontologica si de spirit. Si-am putea lua drept pilda pe Ovidiu, marele exilat la Pontul Euxin, ca paradigma dramatica a acestui dor italic.
In fapt, toate aceste tipuri de atractie nu inseamna altceva decat recunoasterea Italiei si Romei ca centre ale istoriei si raspandirii culturii apollinice, mediteraneene. Si din aceasta recunoastere deriva si nevoia voiajurilor imaginare in Italia, precedand pe cel real, alcatuite, cu mici variatiuni, pe o schema a unei peninsule italice ideale, schema nelipsita, fireste, de povara unor locuri comune, a unor inevitabile poncife, si care fac abstractie de cronologii istorice si de realitati ireductibile. In schema intra, de-a valma, amintiri din toate vremurile, despre For si Coliseu si despre ruinele Pompeiului, despre Roma pontificala si cearta cu orgolioasele cetati medievale, despre Madonele rafaelite, Gioconda si David, despre Monteverdi si Respighi dar si despre Verdi, despre Dante, Leopardi si D'Annunzio. Si asa mai departe. Dar nu lipsesc nici conventiile turistice din aceasta harta sincronica : garda elvetiana de la Vatican, porumbeii din piata San Marco sau Napoli vazut ca intr-o anumita pictura cu tarmuri de mare si pescari, pictura fabricata din abundenta in secolele XVIII si XIX.
Am trait si eu , desigur, intr-un timp destul de lung, cu o schema a unei Italii imaginare facuta din juxtapuneri mai mult sau mai putin adecvate.
Recunosteam de mic copil o pictura cu Angeli musicanti a lui Melozzo da Forli, suprapuneam afectiv imaginea mamei mele cu Beata Beatrix a unui prerafaelit, imi placea sa ma uit la o cromolitografie tipatoare care reprezenta Vezuviul. In adolescenta, recitam Noi leggevamo un giorno per dilettosau Dolce color d'oriental zaffiro,iar pe la douazeci de ani scriam poeme naive despre Capella Pazzi din Florenta, ori despre Domul din Milano si ascultam cu fervoare pe Giovanni Perluigi da Palestrina.
Lucrurile se amestecau amorf in minte si in inima, dar pregatirea se facea. Si asteptarea incepea sa lucreze intr-un fel care se reclama intregit.
Cum calatoria italiana a venit destul de tarziu, dupa patruzeci de ani, ma consolam cu gandul ca, la urma urmei, Goethe insusi a ajuns in ,,tara fagaduintei'' tot in jurul acestei varste.
Clipa calatoriei a insemnat un adevarat soc, ea coborand ca din cer, peste noapte. Am aterizat la Venetia, unde s-a produs, brusc, al doilea moment al acestei unice aventuri a spiritului, momentul recunoasterii. Intr-o agitatie interioara de natura cu totul particulara, intr-o stare de perplexitate, de neliniste fertila, a inceput confruntarea celor stiute, a bagajului greu de istorie si cultura, cu realitatea aproape incredibila in proximitatea si frumusetea ei. Operatia aceasta a pornit atunci si s-a prelungit de-a lungul intregului periplu italian si dincolo de el, caci nu era vorba numai de lepadarea prejudecatilor si de eliberarea de locuri comune, ci de un proces de reajustare a judecatilor de valoare, proces indelungat si pur intelectual.
Intre imaginea preconstruita si cea noua, reala, se producea adesea o identitate rapida prin interventia acelui inefabil du deja vu ; alteori insa adevarate coliziuni marcau intalnirea. Si vechea imagine se indeparta, cedand celei noi, investite cu puterea de persuasiune a adevarului.
Asa bunaoara, natura dezmintea conventiile edulcorate ale unei plastici minore, ale unui pitoresc idilic, neexpresiv. Caci ea reuneste contrarii, dulceata si putere, aratand nu rareori caracterul sau exploziv, incarcat de un prea plin de sensuri care devine factor activ intr-un uimitor mod de racordare. La Herculanum, ruinele sunt retrecute inapoi in viata prin maci si galbene, solare ginestre abundente care invaluie si vindeca ranile pietrei. Pietrele Venetiei, ca sa folosim chiar vorbele lui John Ruskin, isi indulcesc vechimea aspra si cenusie cu matasea verde a Adriaticei, Iar la Tivoli, muschiul si apa, chiparosii torsionati si fantanile fara sfarsit, mineralul si arta traiesc o simbioza unica intr-o scenografie in care natura s-a automodelat. Caci ea stie sa se metamorfozeze, proteic, in functie de mediul pe care-l slujeste, cu mestesugul tainic al artistilor mari, incat te intrebi, cine s-a nascut mai intai, natura sau arta ?
Eram intr-o seara la Palestrina pe superba scara de marmura a palatului Barberini si asteptam rasaritul de luna. In tacerea si in solitudinea plina de amintiri de cultura, am simtit deodata o acuta nevoie de prezenta marii care sa umple spatiul dinspre orient, pentru a da albei cladiri stralucitoare, adancimea unui decor mirific. Ca si cum topos-ul acesta ar fi avut puteri miraculoase de comunicare sub lumina alba, irizata, a lunii care s-a aratat la orizont, sesul ondulat a capatat dintr-o data infatisarea unei mari incremenite. Sa fi fost oare magia pamantului acestuia saturat de arta care raspundea nevoii extraordinare de configuratie plastica a locului sau era numai proiectia propriului nostru deziderat de complementaritate ?
Se petrecuse, de fapt, o convergenta de factori subiectivi si obiectivi in acest moment de gratie, de transfigurare care marturisea totusi puterea modelatoare a unei naturi binecuvantate, capacitatea ei de raspuns si integrare in opera omului care nu-i mai era nici straina, nici exterioara. Dincolo de orice dorinta subiectiva a contemplatorului, natura se supunea, se supunea naturii artistice, intregind-o ca intr-o misterioasa inrudire de substrat care se revela in astfel de momente de electiune.
Dar demersul intelectual de reajustare a judecatilor de valoare se desfasura fara intrerupere, intr-o solicitare neincetata. Caci esti in fiecare clipa constrans la optiuni pe toate nivelurile in acea Italie suprasaturata de frumusete, ca si cum tu insuti ai fi implicat si raspunzator in constituirea scarii de valori adevarate.
Si atunci iti dai seama ca Herculanum-ul, mai putin spectaculos si mai putin muzeal, e mult mai autentic decat Pompeiul ; ca bijuteria giottesca din Padova, Capella degli Scrovegni, are un pret mult mai inalt decat domul din Miloano ; ca intre comorile Vaticanului, atat de somptuoase, pictura lui Angelico din apartamentele papei Alexandru al VI-lea Borgia, reprezentand Martiriul Sf. Stefan, se bucura de rafinamentul supremelor simplitati. Si asa mai departe, pana ce socul se depaseste si adaptarea la realitatile profunde ale Italiei se produce. Atunci tensiunea se rezolva intr-un acord major de fond care constituie cel de-al treilea moment al arhetipalei aventuri, momentul linistirii, al bucuriei, al iluminarii.
Puteri spirituale noi te insufletesc, ca si cum te-ai fi regasit in centru recastigat al fiintei, ca si al cosmosului, ca si cum te-ai fi reintegrat in origini. In lumea aceasta subordonata sectiunii de aur, asa cu simti mai cu seama in Florenta, de la Santa Maria Novella cu fatada ei conceputa de Leon Battista Alberti, arhitect, geometru si pictor, si pana sus la San Miliato al Monte esti stapanit de legile interioare ale ordinei si masurii. Si traiesti plenar aceasta stare de gratie in Capella Pazzi de langa Santa Croce, corola superba de floare exotica, gandita de geniul ordonator prin excelenta al lui Brunelleschi. La fel iti strangi fortele launtrice in Sacristia lui Michelangelo din San Lorenzo sau privind Tempietto-ul Bramante din Roma, rotunda minune, ori unele palate ferrareze. Caci nu intamplator geometrul, si arhitectul, si pictorul s-au intalnit atata vreme in Italia in aceleasi persoane, dand lumii intregi imaginea unui urias efort integrator in gandirea creatoare de sinteza simbolica intre matematica, filozofie si arte.
Pentru Durer sau pentru Goethe, incheierea acestei unice aventuri a spiritului a insemnat o noua etapa creatoare, marcata, pentru poet, de limpezitele Elegii romane. La fel pentru Byron si Shelley. Dar si pentru noi, modestii intelectuali umanisti ai Europei, trairea in lumea sectiunii de aur, aceasta descoperire greaca a spiritului aplicata la armonioasa Renastere italiana, a fost ca un adevarat botez de cunoastere. Caci calatoria italiana ca experienta arhetipala este o duminica a spiritului, odihna in regasitele origini.
De deasupra Alpilor, de deasupra culmilor lor acoperite cu zapezi eterne si insirate intr-un lant sclipitor, foarte lung, intrerupt doar de cate un lac rotund, ochi neclintit de smarald in imparatia albului, am coborat brusc in aeroportul venetian Marco Polo, asezat intr-o margine a cetatii de pe lagune. Era o zi cu ceata subtire, sidefie, care punea pe apele verzui reflexe laptoase, facand pamantul sa para mai rosiatic si smocurile de iarba mai verzi si dand zborului de columbe albe, ca si mersului lent al panzelor de la barcile de pescari, o inconsistenta de vis. Intram, dupa cum simteam, intr-un taram unde imparatea lumina, capricioasa si jucausa suverana a unei lumi ciudate, supuse ei intru totul. Ea te fermeca, imbratisandu-te cu dulceata si moliciunea ei, te putea intrista imputinandu-se si indepartandu-se pentru cateva clipe, ca sa se arate din nou zambitoare, dar intr-alt loc care pe data se limpezea si se colora altfel decat pana atunci. Se purta vadit ca o doamna medievala stapana pe filtre si vraji menite sa-i cucereasca pentru totdeauna inimile uimite ale cavalerilor credinciosi.
Urmaream metamorfozele-i incredibile in vreme ce vaporetto-ul aluneca angajandu-se pe acel bulevard-minune care e Canal Grande si pe care intri, plutind, intr-o istorie milenara. E istoria unei provincii intregi, dar mai ales a bogatei republici serenissime, Venetia, ale carei vestigii de frumusete si putere dainuie falnice. Un amestec de real si ireal, un joc neintrerupt de iluzii te insotesc in singulara parcurgere a acestui drum prin mijlocul unei lumi care iti pare atat de pitoreasca, de vesela, de galagioasa, dar care nu ofera decat aparenta ei frumoasa, ramanand inchisa in sine si incremenita in vechimea ei multiseculara, pastrandu-si tainic comorile amenintate deopotriva de coroziunea timpului implacabil, ca si de curiozitatea superficiala, formala a turistilor.
Prin fata ochilor nostri defileaza lent palate mandre lovite de apa pe ale caror trepte de piatra ori de marmura, acum acoperite de muschi, urcau, triumfatori ori invinsi in competitii politice, in nenumarate conjuratii ori conspiratii, patricieni cu nume rasunatoare pastrate pana azi. Palazzo Vendramin Calergi deschide, pe partea stanga, seria celor mai celebre, in majoritate cu trei niveluri, construite intre inceputul secolului XV si secolul XVII. Cu fatade armonioase, desfasurate in stricte simetrii bilaterale pe fiecare nivel, scandate orizontal de balcoane ca niste brane in relief, iar vertical de gratioasele colonete ale ferestrelor trifoliate, ele au linistea uniformaa perfectiunii proportiilor (cele construite mai tarziu) sau gratia agitat decorativa a goticului (cele mai timpurii).
De palatul Vendramin Calergi (in care astazi se afla sediul Televiziunii italiene) se leaga si alte amintiri de cultura decat acelea ale secolului XVI in care a fost construit. In el a locuit si a murit Richard Wagner in imprejurarile carora le-a dat o aura de eternitate artistica D'Annunzio in acel imn somptuos inchinat de fapt Venetiei, romanul sau Focul.
Urmeaza in lina alunecare, palatul Corner-Spinelli, apoi Ca'd'Oro (Casa de aur), filigran arhitectonic cu dantelaria balcoanelor si colonetelor gotice tot mai subtiri pe masura ce etajele se inalta. Rialto, podul cu arcade suitoare si coboratoare, marcheaza, cu tipica lui silueta desprinsa ca dintr-o panza de Carpaccio, inima prima a cetatii venete, Rivus Altus, ramasa azi doar locul pietei pline de bogatie si vioiciune.
Coboram langa un alt palat, Ca' Foscari, o replica mai inalta cu un etaj, mai pretentioasa si mai incarcata a Casei de Aur, si care inchide istoria unei familii de dogi cu nefasta inraurire in viata victorioasei republici, familia lui Francesco Foscari,
Ne instalam, dupa multe cautari prin stradute cotite, in alt fost palat, acum colegiu, Ca' Dolfin, care pastreaza intr-unul din saloanele sale o fresca rinasscimentala de tavan.
Auzeam de dimineata, de la opt, si pana seara, la sase, fara incetare, clopotele unei vechi biserici din vecinatate si priveam din camera mea de la etajul III peisajul original al acoperisurilor pe care hornurile puneau o nota de eleganta si miscare zvelta. Palnii cu gat foarte lung, aceste hornuri ale vechilor case venetiene ca si campanilele bisericilor scandau vertical cerul cu destula noblete a gestului chiar deasupra cartierelor cele mai incarcate, cu stradutele cele mai stramte si mai sumbre. Si tot de la inaltimea aceea mi se dezvaluia, jos, frumusetea verde intunecata a vegetatiei din gradinile interioare ale palatelor, gradini de un farmec fara seaman, puse mai mult in valoare de trandafiriul vechi, obosit, patinat, al zidurilor. Iar printre acestea, sclipea stins frumusetea matasoasa a canalelor laterale pe care miscarea insasi se indulceste, se face mai blanda. Pe dalele mari ale strazilor inguste, intre zidurile trufase deasupra carora nu prea vezi cerul, ecourile pasilor in miez de noapte rasunau, ducandu-ma cu gandul spre istoria teribila a vechii cetati in care nu arareori purpura opulentei si a splendorii acoperea sange si suferinta, orgolii insatiabile si sete de putere.
Coborand dimineata, am descoperit biserica ale carei clopote sunasera dulce in amurgul zilei trecute, in lumina aceea venetiana, de miere topita, transparenta : Santa Maria Gloriosa ai Frari. Edificata in secolele XIV si XV, batrana cladire infatiseaza austeritatea nobila a goticului temperat de clasicitatea funciara a gustului italian. Masivitatea romanica a zidurilor nu e apasatoare din pricina bunelor raporturi de inaltime intre nava centrala si cele laterale, accentuate de inclinarea geamana a acoperisurilor. Iar pe fatada dinspre apus a marii intrari, portalul gotic isi indulceste ascutimea arcadei ogivale, dupa cum rozeta de pe nava centrala se echilibreaza cu cele doua medalioane rozete de pe navele secundare, dand cu rotunzimea lor un gust de geometrism timpuriu rinascimental. Dealtfel ceea ce pare izbitor in edificiile ridicate aci in etape mai lungi de timp (cum se intampla si la San Giovanni Paolo, bunaoara, si mai cu seama la Palatul Dogilor) este diversitatea de stiluri care oriunde in afara Venetiei ar fi suparatoare. Aci insa totul se armonizeaza, totul consuna. Artistii (cei mai multi cumuland calitatea de arhitect cu aceea de sculptor) au reusit fuziuni de stiluri variate pe suprafetele vastelor spatii de decorat cu toate mijloacele artelor decorative. Cei mai timpurii dintre ei, cei din secolul XIV, si-au lasat operele de sculptura in basilica San Marco si in San Giovanni Paolo. Sunt fratii delle Masegne, cu Apostolii lor infasurati in falduri de bronz inca tepene dupa tipic gotic, peste trupurile lor inca prinse in poze conventionale, veghind deasupra iconostaselor in San Marco. Tot ei sunt autorii mormantului dogelui Morosini in San Giovanni Paolo. Caci gloria redevenise pentru venetieni o virtute, foarte devreme, la iesirea din Evul Mediu. Si de aceea familiile cu nume vestite si le prelungeau dupa moarte, avand grija ca monumentele funerare sa fie la inaltimea faimei lor.
Din secolul urmator, al XV-lea, s-au ales, dintre cei multi inzestrati, fratii Buono care si-au lasat carti de vizita durabile prin statuile portii Carta a Palatului Dogilor si, in special, Antonio Rizzo ale carui statui de marmura din acelasi palat, Adam si Eva, au simplitatea candida si plina de putere a primaverii Renasterii. Tot lui i se datoreste si mausoleul dogelui Francesco Foscari, sinteza inca neclara intre gotic si arta prerafaelita, in care si friza de pe postamentul sarcofagului si chiar statuile care-l flancheaza au inca gratia frusta, stangace, a recentei iesiri de sub arcada ogivala.
Aici, in Santa Maria Gloriosa ai Frari, intalnesti laolalta, chiar putin de-a valma, opere de autori, epoci si stiluri diferite, ca intr-un rezumat muzeistic de glorii. Asa le-au lasat secolele trecute judecatii noastre de valoare, intr-o alaturare din care capodopera striga si fascineaza. Langa lucrarile lui Rizzo, de-a lungul si de-a inaltul peretilor, se aduna, mai tacute sau mai zgomotoase, statui (ca Sfantul Hieronim de Alessandro Vittona, sec. XVI ), morminte si mausolee de dogi si artisti (printre care acela a lui Tizian, al dogelui Pesaro din secolul XVII, opera greoaie a unui sculptor saxon, Barthel, sau acela al lui Canova din secolul XVIII), picturi numeroase si reci, afumate de vreme, restaurate mai bine sau mai rau. Si deodata ai un soc. Deasupra altarului central, o panza sta sa zboare. Un joc de maini, cade pasari, al personajelor de pe toate trei nivelurile structurii plastice, ii da o dinamica irezistibila care sustine subiectul :Inaltarea la cer a Maicii Domnului, Asumptiunea de Tizian. Figura centrala, intr-o stare de levitatie pe care o simti si-o impartasesti, are un elan nestavilit inspre cer, inspre centrul lumii, inaltandu-se pe un fundal auriu in care nu mai ramane nimic din lemnul aurit, neexpresiv, al scolii sieneze, ci un aur topit in stravezia lumina a Venetiei. Intensificata de un eclairage mestesugit de reflectoare de jos in sus, senzatia de zbor te suspenda deasupra timpului si spatiului intr-o clipa de eternitate. Cand reizbutesti distantarea si incepi comparatiile, vezi de unde vine, poate, elanul formidabil al panzei lui El Greco pe acelasi subiect, pastrat din amintirile lui venetiene.
Si aceasta pictura poate coexista, in aceeasi biserica, cu mormantul baroc, incarcat, rece, greoi al bietului Canova, sculptorul secolului XVIII, atat de gustat de contemporani, dar acum atat de inghetat si academizant.
Alaturi de Frari stau biserica di San Rocco si Scuola di San Rocco, constructii de secol XVI-XVII, Renastere tarzie si baroc, in care abunda frescele lui Tintoretto cu subiecte biblice. Pentru cel interesat de studiul amanuntit al procedeelor picturii baroce, peretii si plafoanele Scuolei ofera un camp nesfarsit de investigatie usor de parcurs cu ajutorul oglinzii mari si rotunde care ti se pune la indemana la intrare pentru observarea mai cu seama a frescelor de tavan. Si, ca intr-un adevarat manual de pictura baroca, te edifici treptat asupra directiilor principale ale compozitiei in panza baroca asupra éclairage-ului, jocului insistent de umbre si lumini, asupra coloritului specific al lui Tintoretto (preluat mai tarziu si perfectionat de El Greco).
Dar, la un moment dat, placerea contemplatiei estetice dispare si ramane in tine doar interesul pentru detaliul tehnic, deosebit de interesant si edificator. In prea mult se pierde esenta si sute de metri de fresca izbutesc sa-ti slabeasca entuziasmul.
Cand insa odata am ascultat aci un concert de muzica venetiana din secolul XVII, in care Renato Fasan dirija excelentul ansamblu specializat Virtuosi di Roma, lucrurile s-au schimbat. Caci ochii nu mai percepeau, disociind, un fenomen artistic izolat, pur figurativ. Spatiul se umpluse in aceasta noua imprejurare cu acele vibratii sonore care insufletesc lumea si care-i restituie ritmurile originare. Cum magia orfica a lui Amphion facea sa se structureze de la sine zidurile Tebei, legand nevazutele fire care coreleaza temeiurile unitatii numerice matematice ale artelor si lumii, tot asa declansata putere ascunsa a muzicii in Scuola din San Rocco topea laolalta volume, forme, culori arhitectura si pictura si ne purta inspre ordinea esentelor, a integritatii sincretice a artelor, unde numarul straluceste in toata frumusetea lui adanc ordonatoare. Acolo barocul nu mai insemna incarcatura fastidioasa prin repetare si ornat, ci redevenea ritm organizat si activ, emotie si putere.
Dealtfel mi s-a parut de cate ori am fost la Venetia ca lumina ei miraculoasa are ceva de acord muzical, o capacitate de a lega si transfigura tot ce cade sub incidenta ei. Caci iesind din bazilici, muzee ori palate si indreptandu-te din nou spre Canal Grande, te napadea din nou lumina aceea reverberata pe apa, in asa fel, incat ea parea vinovata ca miscarea nu era decat ritmica leganare, iar viteza incercare de zbor domol. Si lunecai mai departe printre verde si rozuri vestede, printre gotic si rinascimental si baroc, pe langa Ca' Rezzonico si Palazzo Loredan, pe dreapta, iar pe stanga, pe langa palatul Contarini Fasan, zis al Desdemonei, deoarece, dupa traditia locala (din nefericire neconfirmata de istorie), aci s-ar fi indragostit delicata venetiana de vestitul general maur.
In fata Academiei de arta, care inchide valori inestimabile ale artei venetiene (Bellini, Tizian, Veronese, Tintoretto, Tiepolo, dar mai cu seama cativa Carpaccio de prima mana), vaporetto-ul se opreste. E penultima statie spre inima Venetiei. Ultima e marcata de Santa Maria della Salute care pune pe partea dreapta a Marelui Canal cu cupola ei masiva, cu masa ei de zidarie baroca, adevarata anamorfoza baroca a unui tholos grecesc clasic, un accent greoi, nu lipsit insa de armonie si parca necesar pentru sfarsitul acestei limbi de pamant, care pe harta e ca un aratator respectos, dar ineluctabil, inspre Piazza San Marco.
Pentru acest loc si intalnirea cu el ti-ai strans toata emotia si toate puterile sufletului. Dar aci trebuie sa faci cel mai sustinut efort pentru ca, dincolo de conventie, sa descoperi autenticul si sa receptezi mesajul tainic al frumusetii adevarate, greu de decelatul numen al cetatii. Piata este zi si noapte plina de straini, singuri ori in grupuri zgomotoase, ca si de sute de porumbei autohtoni, foarte civilizati, si functionand ca niste discreti si afabili agenti ai turismului italian. Ca sa te poti bucura, cum se cuvine, de vederea ei, in liniste si singuratate, e nevoie sa vii pe ploaie mare ori iarna, sau s-o privesti de undeva foarte de sus. Am venit si am vazut-o si asa, cu piata acoperita de apa, dar cu contururile purificate de orice scorie exterioara, ingemanate dincolo de diferentele stilistice, prin negura usoara, luminoasa a toamnei tarzii, a amurgului. Vestibulul, ca un coridor spatios dar inegal, fiindca operele de arta mandre de frumusetea lor iau parca fiecare cu un pas inainte pentru a fi luate in seama, se deschide cu doua coloane impunatoare. Una, cea din dreapta, poarta Leul sfantului Marcu, emblema evanghelistului, iar cea din stanga, statuia sfantului Theodor cu crocodilul. Aduse de dogele Micheli in 1126, din campania impotriva cetatii Tyra (anticul Tir), si montate pe locul unde se afla abia in 1172, s-au adaos trupurilor lor zvelte de piatra sura si trandafirie, capiteluri cu cornise, si statuile insesi, asa cum povesteste admirativ John Ruskin in cartea sa, St. Mark's Rest (Odihna Sf. Marcu).
Inaintand, ai deoparte un paralelipiped gotic dantelat, cu fatadele lui de secol XV care reproduc multiplicate, in mai solemn, in mai grav, gratia aproape orientala a Casei de Aur (Ca' d'oro). Este Palatul Dogilor a carui asezare arata bogatie, ordine si putere, amintind cu severitatea lui, asprimea consiliului celor zece care veghea la bunul mers al treburilor dinauntrul si din afara ale Republicii Serenissime.
De cealalta parte sta Licreria (Biblioteca) lui Jacopo Sansovino, din alt veac, altfel ordonata cu geometrismul ei staruitor izvorat din egalitatea nivelurilor si a deschiderilor intre coloane.
In continuarea Palatului Dogilor, intr-o probabil voita nealiniere care sa-i dea intaietate, iti iese in fata, umplandu-te de nedumerire Basilica San Marco. Cladirea cea mai veche din tot complexul pietei, catedrala se ingramadeste intr-adevar uluitoare, cu masele ponderoase de constructie echilibrate in chipul bizantin si dominate de cupolele cele cinci, dispuse in cruce. Goticul se amesteca si aici in fatade, ornamentate copios, flamboyant, cu ogive, pinacluri si flese caracteristice care fac un contrast capricios cu celelalte edificii ale pietei, fiecare din epoca si cu stilul sau particular.
Ca un nod vital al legaturii Venetiei cu Bizantul si Orientul, basilica impune si astazi, ca altadata, o viziune de opulenta si putere la o intretaiere de drumuri dintre cele mai fertile sub raportul civilizatiei si culturii. Modelul ei, inca de la prima constructie, ce a urmat aducerii din Alexandria Egiptului a moastelor Sf. Marcu, patronul venerat al orasului, in secolul IX, se arata a fi fost nu Sfanta Sofia, spre a carei grandoare aspira totusi conducerea Republicii, ci o alta catedrala constantinopolitana, Apostoleion (Sfintii Apostoli), distrusa de turci dupa ocuparea capitalei fostului Bzant. Reconstruita dupa un incendiu, in secolul X, apoi ultima oara in secolul XI, sfintita in 1094, basilica a ramas (in linii mari) cu planul ei grandios de cruce greaca cu cele patru brate surmontate de tot atatea cupole, plus una pe axul central. Pe spatiul acesta de imperiala amintire, pietatea, bogatia si arta urmasilor au adaugat necontenit prinosul lor, asa incat azi patrunzi in San Marco intampinat de o enorma si descumpanitore diversitate de stiluri. Dar dincolo de varietatea ametitoare a decoratiei mozaicate, a policromiei marmurelor mergand de la rozul delicat la verdele generos al malachitului si la albastru laptos, dincolo de capelele si altarele laterale, de coloanele numeroase sustinand balcoane si galerii, arhitectura cu claritatea ei superba ritmeaza spatiul, unificandu-l centrandu-l irezistibil in tensiunea ascensionala a cupolei centrale spre care toate converg, intr-o celesta armonie. Trebuie sa vezi de mai multe ori catedrala, sa te apropii treptat de fiecare din bijuteriile ei, sa le asimilezi si sa le interiorizezi, ca sa poti ajunge la mult dorita sinteza. Altfel te opresti la detaliu, la prodigioasa risipa de frumusete lasata de fiecare generatie pe fatade, pe ziduri, pe plafoane sau paviment. Caci n-a ramas colt fara interventia unei maini de master mare, arhitect, sculptor ori pictor (si mozaicurile mai tarzii au fost facute dupa cartoanele artistilor celor mai notorii). Decoratia gotica a fatadei, de care am pomenit mai inainte, cu flese, clochetoane si sculpturi de ingeri si sfinti, a fost adaugata pe la sfarsitul secolului XIV - inceputul secolului XV, iar inaltarile capetelor laterale , a baptisteriului, a sacristiei, ca si operele de consolidare a zidurilor si cupolelor au durat pana la interventia celebrului Sansovino, prin 1529-30. Sculptorii au lucrat si ei la iconostase si statui si registrele amintesc pe fratii Magesne si pe Pietro Lombardo in secolul urmator. Tehnica mozaicurilor, ca si morfologia lor stilistica tradeaza insa lucrarea sirului de generatii la o opera de stralucire unica. Inceputa de pe la sfarsitul secolului XI (adica odata cu edificarea actualei constructii a basilicei), aceasta lucrare, executata de artisti locali pana la sfarsitul secolului XIV, are o savoare cu totul particulara. Istoria sacra e pusa cu candoarea unei credinte naive si calde, incepand din nartex (vestibulul) unde pe una din bolti figureaza cartea biblica a Facerii (Geneza) de la porunca de a se face lumina si pana la izgonirea din rai a primilor oameni, Adam si Eva. Plimbandu-ti ochii pe scenele dispuse in trei cercuri concentrice si dominate coloristic de verde, alb si brun, retraiesti placerea povestii atat de dezvoltata la omul medieval.
Alaturi, istoria potopului se desfasoara pe benzi, intr-o juxtapunere de scene inchise in cadruri dreptunghiulare si al caror farmec sta in evidentele abateri de la canoanele bizantine altfel destul de strict respectate mai cu seama in interiorul basilicii. Gustul popular a modificat hieratismul bizantin, eliberand trupul omenesc din rigorile canoanelor, dandu-i miscare (daca nu inca suplete) in scenele vii, de munca, si alcatuind mici scene dupa compozitia miniaturilor romanice atunci in circulatie in occidentul Europei. Grupurile fiilor lui Noe construind corabia sunt astfel structurate, ca si scenele cu alegerea animalelor de varat pe corabie, excelent pretext coloristic pentru un mic si rafinat bestiariu medieval.
Inauntru, Noul Testament prevaleaza in iconografie. Cupola centrala e ilustrata cu scene din viata lui Christ si numita a Inaltarii. Si aci stilul bizantin ravenat e amestecat vadit cu inrauriri locale, mergand spre o accentuare a psihologiei personajului, care diferentiaza individualizand. Asa se simte durerea omeneasca in Ghetsemani, intr-un din cele mai zguduitoare scene din viata Redemptorului. Asa se adancesc figurile profetilor din Baptisteriu. Asa suita de mozaicuri consacrata Sf. Marcu respira un dramatism nou in istoria speciei, insufletind original, neasteptat imaginea altfel numai decorativa pe fond de aur.
Si podoaba aurie, placere somptuoasa a ochilor, luceste stins sau strafulgerand, dupa mersul luminii, in toata catedrala, chiar daca tratarea subiectelor se modifica la un moment dat prin intrarea artistilor Renasterii. Se adauga marmurei policrome si aurului vechi, culoarea smalturilor si pietrelor pretioase folosite in podoabele altarurilor si retablelor, ca la Pala d'Oro sau in Christ binecuvantand, lucrata ca o bijuterie de secol XIV.
Si cand nu le mai erau de ajuns venetienilor frumusetile de acasa pentru impodobirea basilicei lor, aduceau din lume altele, de oriunde ii purta pe mari dorul de aventura si glorie. Reliefuri de marmura placate pe fatada (cu muncile lui Hercule), de provenienta elenistica, coloane bizantine ca acelea care sustin Ciboriul de marmura verde de langa altarul principal, icoana Fecioarei Nicopeia (a victoriei), adusa de la Bizant, cei patru caliti de bronz aurit, scosi de la o quadriga de la Constantinopol, o coloana exterioara in patru colturi, din Acritas, cei patru barbati in porfira, ciudata opera de arta aflata jos in coltul din stanga al fatadei, langa Porta Carta a Palatului Dogilor si cate altele, au fost transportate in corabii de razboi care imbogateau patria venetiana dupa triumfurile repurtate de dogi (ca Enrico Dandolo) impotriva paganilor sau chiar a bizantinilor. Dar totul era facut ad majorem Dei sau mai degraba serenissimae patriae gloriam.
Covarsit de atata pompa, iesi din nou in piata. Acum te gasesti pe bratul celalalt al L-ului, inconjurat de-a lungul si in curmezis de arcadele unor neintrerupte porticuri. Magazine cu preturi exorbitante etaleaza cristale de Murano in forme de la gustul cel mai subtire pana la cel mai comun, turistic, si tot felul de maruntisuri, Keepsake-uri venetiene cu lei, gondole si crini. Sub aceleasi porticuri canta vara orchestrele unor cafenele celebre, printre care Florian si Quadri, vechi de sute de ani si la care platesti nu numai vederea frescelor din secolul XVIII, cat si amintirea unor clienti celebri care te-au precedat si printre care Casanova nu e cel mai neinsemnat. La un miez de noapte, dupa o lunga sedinta UNESCO, am asteptat le o masa band o citronada, cu Valentin si Rely Lipatti, sa auzim bataile orologiului vestit pentru maurii sai care lovesc alternativ bronzul clopotului de deasupra unui palazzo de secol XV situat in latura basilicii. De aci porneste lunga uniformitate a celor trei randuri de arcade marcand fatada Procuratiilor vechi. La capatul lor, in dosul arcadelor care inchid Piazza, muzeul Correr. In salile lui ale caror ferestre se deschid pe larga perspectiva a pietei si a catedralei, se gasesc obiecte destul de disparate : vesminte de dogi quasi monahale, rosii si albastre, cu coafele ciudatece le strangeau fruntile, colectii de brocarte cu aurul stins, faianta fara prea mare valoare, arme acum istorice care la vremea lor amenintau viata dogilor si linistea republicii. In schimb cativa Carpaccio, Barbatul cu tichie rosie, cu fizionomie dura de condottiere, cu gura aspra si ochii taiosi tradand un dispret si o superioritate greu ascunsa, si mai ales Curtezanele, piesa mai cu seama decorativa, cu psihologia personajelor cu totul stearsa (cele doua femei destul de vulgare, in ciuda hainelor bogate), cu detalii incantatoare, creatoare de atmosfera, arcadele si colonetele proiectate pe un acva-marin generos mergand in degrade spre partea inferioara, a tabloului, copilul(sau piticul, caci nu stii bine ce e) usor strambat, ca o sculptura romanica, sub prima arcada, apoi vasele, porumbeii, cainii si paunul, prezenta si intens colorata si gratioasa, toate spun o poveste fara subiect dar plina de farmec.
Apoi in sala Ballini, a intregii familii, unde se gasesc si Jacopo, si Gentile si Giovanni, fii sai, doua piese frapante : o Rastignire de proportii mici, cu contururi severe, pe care figura indurerata a lui Ioan ia infatisarea unei masti primitive, cu o expresie sfasietoare ; o Schimbare la fata in doua planuri, in cel de sus trei verticale limpezi, maiestoase, Isus cu Ilie si Moise, iar jos, la picioarele lor, in contursiuni chinuite, Petru, Ioan si Iacob. Contrastul e intarit de lumina alba, stralucitoare, celesta a planului de sus unde, dupa toate datele vizibilului, se petrece o epifanie.
Cand iesi din muzeu, de sub porticul fostului San Geminiano, ai in fata catedrala, dar privirea iti fuge pe urias de inaltul (in raport cu celelalte dimensiuni ale constructiilor din piata, caci are 98 de metri), distonantul, dar stabilul, impozantul si, in sine, extrem de armoniosul Campanile. Conceput la origine ca accesoriu firesc al basilicii San Marco, turnul are o asezare cam extravaganta, peste drum de biserica, cam intr-un colt fata de ea si taind cu verticalitatea lui agresiva (accentuata de ascutitul acoperis piramidal surmontat de un inger) masa orizontala a cladirii. Loggetta care-i inconjoara baza cu eleganta echilibrata a balustradelor cu dispunerea egala a coloanelor flancand cate doua cele trei arcade care impun si fragmentarea egala a frizei, se datoreste aceluiasi Sansocino, autor al Libreriei ce merge in continuarea Loggettei pe dreaptasi al acelei Zecca (Monetaria, cu care se iese din piata pe chei, de la numele careia vin probabil techinii, monede cu larga circulatie in secolele trecute).
Asa de obositor, de simetric, de inchis in maiestatea lui incarcata de istorie, Palazzo Ducale ti se deschide ca o gradina miraculoasa a florilor de piatra cand intri pe Porta della Carta.
Pustie, curtea interioara arata ca o muzica incremenita cu arhitectura ei iesita ca din lira unui Amphion fantasc, care s-a amuzat sa scoata variatiuni bizantino-gotice-rinescimentalo-baroce pe simpla tema a arcadei. Pe una din cele doua fatade, pe care marmura alba alterneaza cu umbra intr-o competitie de forte egale, Antonio Rizzo (autorul lor) a adaugat o scara monumentala ale carei trepte, ca o apa egala, urca spre doua statui uriase puse mai tarziu de Sansovino sa strajuiasca locul: Neptun si Marte. Apoi, simetrice, doua fantani de bronz puse in valoare de trei trepte de marmura, impart pavimento-ul curtii in trei sectiuni, dand relief si expresie si suprafetei plane.
Cand se umple de lume, locul castiga in caldura si miscare ceea ce pierde in imobila puritate a liniilor si volumelor.
Am vazut odata palatul palpitand de viata, cu prilejul unei conferinte UNESCO deschise festiv in Sala dello Scrutinio. Sub marea fresca a Judecatii din urma a lui Palma cel tanar se stransesera reprezentantii a zeci de tari ale lumiica sa gaseasca modalitati culturale de cunoastere intre popoare care sa contribuie la pace si colaborare. A vorbit, cu referiri simbolice la Venetia, ca loc de interferente de istorie si cultura, primarul unei cetati, apoi a raspuns cu elocinta pe care nu i-o vom uita niciodata, Rene Maheu, presedintele de atunci al prestigioasei institutii internationale. Un mic concert al unui cvartet local de coarde (cu un Boccherini, op. 26, nr. 2 si o slaba transcriere a Micii Serenade de Mozart) n-a izbutit sa ne puna intr-o stare de gratie ca aceea descrisa de D'Annunzio in Focul.
O clipa am trecut, in timpul receptiei care a urmat, prin Sala Consiliului celui Mare, ca sa aruncam o privire asupra Paradisului lui Tintoretto si a frescei de plafon, Triumful Venetiei de Veronese.
Receptia s-a desfasurat in galeria Foscara care da in curtea interioara. Se lasase intre timp intunericul si curtea luminata acum palid se inconjurase de un aer impresionant de vechime, oboseala si pustietate.
Iesind de la receptie, am trecut, cu Pompiliu Macovei, pe atunci ministru al culturii, pe langa Chiesa della Pieta, pe Riva degli Schiavoni, si, auzind muzica, am intrat. Se cantau Anotimpurile de Vivaldi de catre formatia Virtuosi di Roma condusa de Renato Fasan, si partea doua rasuna in biserica aproape goala cu o nesfarsita dulceata, cu niste note fin filate care se pierdeau undeva sub cupole, chiar daca acestea nu se vedeau de sub schelaria care le ascundea. Aci, ca si la Scuola di San Rocco, acustica perfecta facea din sunet un singur liant, infailibil, intre volumele si formele arhitectonice, sculpturale, si valorile coloristice si miscare insasi a sufletului.
Dar am asistat si la un concert mai putin favorizat de conditiile de auditie si anume in Chiesa San Geremia, departe de centru, tocmai langa Palazzo Vendramin Calergi. In lacasul baroc, foarte incapator, ticsit de invitatii U.N.E.S.C.O.-ului, concertul incepuse. Se cantau, in prima auditie, fragmentele de muzica stranie, parca nepamanteasca, ale lui Giovanni Gabrieli venetianul (organist la San Marco din 1584). Stranse in Sacrae Symphoniae, editate recent de Fundatia Giorgio Cini. Canta corul de camera al Radio-televiziunii italiene, condus de Nino Antonellini, impreuna cu vestitul ansamblu de alamuri (Brass Ensamble) al lui Edward Tarr. Sunetele scriiturii specifice aveau simplitatea modurilor gregoriene, dar purtau o incarcatura afectiv-dramatica extraordinara. Executia impecabila a corului vadea grija permanenta a dirijorului pentru gruparile riguroase, dar mereu schimbate, de volume sonore. Iar alamurile, cu forta lor de trambite ale judecatii de apoi, dadeau textului sacru un irezistibil vehicul suitor. In ciuda interpretarii insa, bucuria estetica fireasca se impiedica de acustica proasta a bisericii. In aripile mari, in navele laterale, sunetele se amestecau, se suprapuneau, iar in cea centrala loveau cu stridenta. Si totusi se petrecea un curios fenomen de directionare afectiva spre mai sus, fiindca nu era vorba de o deteriorare a structurii muzicale, ci de o intarire printr-un fel de bombardament sonor, a receptivitatii tale, constranse in felul acesta sa suie spre alte zone odata cu imnurile lui Gabrieli care, cum s-a spus, tind sa evadeze din spatiul arhitecturilor terestre, ducand spre experiente de un ordin mai adanc de cunoastere.
M-am intalnit in Venetia primei mele calatorii si cu o experienta mai putin armonioasa cu un moment de reevaluare, de readaptare estetica europeana. Daca mergi de pe Riva degli Schiavoni tot inainte pe chei ajungi la Giardini Publici, gradini celebre prin expozitiile pe care le adapostesc. Mondial recunoscutele bienale venetiene popularizeaza creatiile celor mai reprezentativi artisti contemporani, tinand la curent lumea intreaga cu creativitatea prezentului imediat, cu inovatiile cele mai indraznete ale fanteziei.
Era pe la capatul lunii septembrie si Bienala se apropia de sfarsit, iar ziua destul de mohorata indepartase probabil pe vizitatori. Intrarea costand scump, n-am mai putut cumpara si catalog, asa incat am fost lasata la discretia propriilor mele impresii, fara judecati prefabricate, fara stirea numelor celor care expuneau.
Am patruns la intamplare intr-un prim pavilion de pictura, evident non-figurativa. Nimic nu deosebea o panza de alta, nimic nu individualiza o inzestrare mai iesita din comun in petele de culoare aruncate la intamplare. In fundul salii insa, doua panouri se inaltau deasupra celorlalte nu numai prin dimensiuni. Monocromia rafinata, intr-una pe movuri, in cealalta pe albastruri, sugera directia de ebulitie, de eruptie. Liniile structurilor coloristice cresteau zvelte, cu un elan irezistibil, intr-o severa, nobila verticalitate, asa incat tablourile pareau construite cu o rigoare care mi-a amintit pe loc de Velasquez si de El Greco. Am zabovit cu o reala placere estetica in fata cadrelor acelora. Cand am iesit, am bagat de seama ca trecusem prin pavilionul spaniol. Iata ca si non-figurativul de calitate izbuteste sa exprime specificul national ! Intr-alt pavilion m-am gasit singura intre zeci de rasteluri ca acelea pe care invata copii numaratoarea. Dar in loc de bile, pe sarmele groase se insirau tot felul de cioturi. Parca ar fi fost de lemn uscat, unele strambe, altele noduroase, cat o palma cu degete raschirate, cat o mana pana la cot, cat niste buturugi. Pana sa ma uit imprejur, pana sa ma dumiresc, odata au inceput toate a se misca. Am simtit un fel de spaima amestecata cu oroare, parca as fi trecut prin padurea blestemata din cercul al saptelea al Infernului lui Dante si putin mai ramasese pana sa aud din cioturi glasurile chinuite ale damnatilor. Am iesit in graba, dar m-a intampinat zambind paznicul salii, intrebandu-ma daca mi-a placut. La raspunsul meu foarte franc, mi-a marturisit ca si lui i se parea la fel, dar ca acesta era scopul urmarit, reactia dorita de autorii acelor mostre de arta cinetica pe care el le punea in priza de cate ori cineva vizita pavilionul.
Alaturi un sculptor nastrusnic umpluse o sala intreaga cu ,,opere de arta'' din piane demolate. Un fel de cavou din cusca pianului sugera o carcasa umana: un picior scurt si gros (din cele trei ale pianului) se alatura unuia subtire (stinghia care sustinea capacul), viscerele erau coardele desfacute si incurcate, clapele se insirau in chip de dinti. Fara comentarii !
Ceea ce revenea ca o obsesie, in ipostaze diverse si in materiale diferite, era sfera sparta. Mutilata dureros, cand era de marmura, aratand roti stricate, ori zimti tociti, cand spartura afecta metalul, sfera, simbolul mandru al gandirii noastre europene cosmicizante, ordonatoare, sa fi infatisat oare un declin amar, ineluctabil al culturii occidentale ? Nu sunt spengleriana, dar luni de zile, ca un cosmar, am purtat in mine imaginea aceea cu spaima pentru viitorul culturii europene. Din fericire, arta abstracta are totusi in fata modelul perfectiunii clasice, spiritualizate pana la esenta, a lui Brancusi, care cheama mereu la ordine si echilibru, dincolo de modelele trecatoare si deprimante lasate de artisti cu conceptie indoielnica si executie vadit lipsita de har.
Multe intrebari si ,,suferinte'' starnite de Bienala aceea a primei mele intalniri (in 1964) cu arta ,,pop'', cu arta cinetica si altele, se vindecau repede, la intalnirea neancetat dorita si reimprospatata, dupa fiecare pavilion, cu colturile gradinii care gazduieste expozitiile internationale. Dupa ce parcurgeam o sala cu picturi facute din afise si bucati de saci ori din capete de papusi violent fardate si gatite cu petice de dantela ponosita, paseam in gradina calma, frumoasa, indiferenta la exploziile de ciudate fantezii umane, cu ape pline de nuferi in bazine de marmura, sau priveam printr-un ochi rotund de sticla asupra unui canal strabatut in tacere de gondole.
,,Mangaierile'' orasului fermecat sunt nenumarate. Treci un podet usor arcuit peste un rio si in apele nemiscate zaresti oglindindu-se ogive si colonete de secol XV. Depasesti un gang si deasupra lui descoperi urmele unei fatade din cinquecento, cu geometrismul specific marcat de medalioane rotunde ori rombice, in jurul carora se organizeaza, ca de la sine, suprafetele armonioase. Din fundatura unui traghetto zaresti cristalul verzui al lagunei si turlele semete ale bisericilor din insule. In curtea unei biserici care ti se pare parasita gasesti o fantana de toata frumusetea, iar inauntru nu se poate sa nu descoperi o panza de un mare maestru.
Pietele mici, familiare, au aceeasi animatie ca pe vremea lui Goldoni si cand ii vezi pe venetieni vorbind tare de la o fereastra la alta peste drum ori peste piata, parca te-ai afla la o reprezentatie de commedia dell'arte. Daca te strecori pe langa Chiesa della Pieta, pe straduta intortochiata care trece pe langa San Zaccaria, traversezi Rio dei Greci, te opresti la SanGiorgio dei Greci si la Muzeul de arta bizantina. Mai mergi inca putin piezis, mai treci un pod peste alt rio si dai de Scuola di San Giorgio degli Schiavoni (sau Scuola Dalmata dei Santi Giorgio e Trifone). In neinsemanata cladire cu fatada de caramizi, noua panze de Carpaccio aduc revelatia altei varste a picturii marelui venetian decat aceea reprezentata de ciclul Sfintei Ursula, pretioasa podoaba a Academiei. Fermecatorul realism naiv, analitic si decorativ cu care zugravul reproducea viata Venetiei, vesela, opulenta, cu procesiuni, cortegii, solii pline de pompa si ostentatie, i se substituie la Schiavoni o alta viziune, mai construita, mai puternica, mai convingatoare. Din suita de trei picturi inchinate Sfantului Hyeronim (si din care doua, Minunea cu leul ranit si Moartea Sfantului seamana surprinzator in spirit cu Miracolele Sf. Zenobie ale lui Botticelli), cea mai placuta ochiului infatiseaza pe sfant in chilia lui, la lucru. Cu o sarguinta si o placere flamanda a descrierii obiectelor, pictorul a construit un cabinet de umanist rinascimental, spatios, luminat de circulatia unui aer colorat de intensitatea concentrata a obiectelor insesi. Un confort estetic, confort al mintii creatoare inconjura cu aura lui de voluptati intelectuale personajul care prin asezarea lui, in dreapta langa fereastra, descentreaza prea geometrica structura a incaperii si a panzei. Se spune ca figura impozanta a sfantului ar fi a marelui umanist bizantin, devenit la Venetia cardinalul Bessarion, fondatorul Bibliotecii Marciana, vestita si in Renastere si astazi. Intre instrumentele sale de lucru, clericul intelectual, asa cum il formasera Evul Mediu si Renasterea, cauta cuvantul cel mai potrivit pentru idea care-l inspira. Urmele vii ale demersului gandirii se vad peste tot : in antifonarele si manuscrisele rasfoite de curand si lasate deschise pe masa verde prinsa in tinte aurite, ca si pe banca si sub masa, ori sprijinite pe podiumul care le sustine si de strana din firida a carei usa sta deschisa la dreapta in fund lasand sa se vada alte contraste de verde si rosu intens, alte obiecte frumoase sporind curiozitatea si placerea privitorului. Ochii nostri pipaie cu o reala bucurie tactila vasele, mojarul, sfesnicul, statuetele de pe consola de sub raftul bibliotecii apoi fotoliul de piele rosie asezat sub ele, cu buloane de aur. Un catel minuscul, alb si pufos, facand pendant cu sfantul in spatiul liber din dreapta, incalzeste atmosfera dand o nuanta de intimitate locului care ar fi prea elegant cu nisa de marmura a altarului de sub arcada si cu plafonul ornat de caissoane.
Si in celalalt ciclu, inchinat Sf. Gheorghe, patronul dalmatienilor, se gasesc cateva momente plastice de retinut. Intr-o compozitie ordonata pe diagonala formata de sulita eroului, sfantul se infrunta cu balaurul care a pustiit tinutul Silenei, dupa cum se vede din macabra presarare a primului plan cu ramasite de trupuri omenesti. Incrancenata infruntare dintre erou si dihanie se petrece intr-un taram pe care fiece detaliu il vadeste ca fabulos, de la vegetal la arhitectonic, si valoarea panzei sta in dinamica ritmurilor de lupta desfasurate pe pomenita diagonala in cateva puncte de tensiune. Triumful Sf. Gheorghe duce povestea mai departe. Acum insa, in aceasta tarzie panza, ecourile innoirilor rinescimentale in materie picturala se vede ca au ajuns pana la Carpaccio. Venetianul construieste scena dupa canonul devenit clasic al centrarii panzei intr-un element de cadru arhitectonic (in felul in care tot cam in aceeasi vreme, pe la 1504, Rafael, de pilda, construia panza sa Sposalisio de la Vergine). In fund, un templu hexagonal, surmontat de o cupola, marcheaza centrul spre care, pe dreapta si spre stanga, avanseaza varfurile celor doua triunghiuri ale grupurilor de oameni si cai. Frumos incordate sau torsionate, capetele acestora din urmapun cateva accente verticale intarite de prezenta elansata a catorva turnuri in ultim plan. Exact in fata templului, in prim plan, grupul principal : sfantul ridicand spada, cu un gest de spadasin sigur de sine si elegant, se pregateste sa imoleze balaurul, acum supusa si amarata carcasa animala.
A treia panza nu mai are claritatile de compozitie si conceptie ale primelor doua. Masele de arhitectura ale cadrului se inghesuie ca intr-un decor prea incarcat, la care se adauga si podiumul muzicantilor si estrada cu trepte pe care se petrece botezul regelui si al familiei sale. Atentia si placerea iti sunt captate insa de virtuozitatile decorative ale pictorului care se amuza parca, dincolo de gravitatea subiectului, sa infatiseze culoarea unei piete orientale. Intr-adevar, muzicienii de pe podiumul acoperit cu un covor oriental, barbosi, cu caciuli rosii, hirsute, imbracati in stofe scumpe, cu vadit caracter exotic, sufla din tube ca la caderea zidurilor Ierichonului. Alaturi, un grup de trei demnitari, purtand inca turbane pitoresti, se consulta probabil, asupra oportunitatii primirii botezului. Fiindca langa ei, in genunchi, altii trei si-au lepadat aceste insemne ale apartenentei la religia mahomedana, in semn de optiune pentru cea crestina pe care o vor primi in clipa urmatoare botezului regal. Si estrada, la baza careia ei asteapta, devine pentru artist pretextul unei incantatoare fantezii decorative. Mai intai, pe cele patru trepte de marmura fildesiecateva romburi de porfira incrustata evita monotonia coloristica. Un turban legat cu un mestesug savant reuneste, pe treapta intaia, acelasi contrast coloristic, ivoriu cu rosu, un rosu mai inchis, de granat insa. O pasare rara, un papagal de culoarea flacarii, indoaie cu ciocul o ramurica dintr-o planta delicata aflata la baza scarii si ajungand cu florile ei minuscule pana la treapta a treia. Ogarul alb care urmeaza intoarce plictisit capul care atinge treapta a patra. Un slujitor maur ingenunchiat la extremitatea scarii, imbracat si el intr-o tunica rosie, incheie micul dar delectabilul sir de fapturi si obiecte devenite forma si culoare pura, facute parca inca odata spre educarea, si la acest nivel mic al vietii, a simtului culorii.
Dar nu numai venetienii fac frumusetea si faima cetatii lor prin arta. Daca mai ai putere, de la Scuoladi San Giorgio, sa faci si bucata buna de drum pana la San Giovanni e Paola, esti rasplatit cu varf si indesat. In piata larga, aerisita, cum nu sunt multe in Venetia, sta o statua ecvestra. Pe un soclu neobisnuit de inalt (datorat lui Alessandro Leopardi), mult deasupra liniei firesti a orizontului privirii noastre, condotierul Bartolomeo Colleone. Fostul generalisim al Venetiei, in armura si cu bastonul gradului sau in mana, isi calareste calul de bronz dand o imagine unica de orgoliu si energie concentrata. Stapanind cu masa-i puternica si calma (dar atat de tensionata !) zvacnetu nerabdator al calului gata sa se avante, barbatul acela cu chip inspaimantator de vointa care-l brazdeaza suprima tot ceea ce vedea secolul XV in omul de actiune, in omul politic, in comandantul de armate, in cuceritorul intrupand idealul energiilor titanice eliberate de Renastere. Spatele larg cu umarul stang impins in fata din pricina cotului incordat cu o crancena dar neostentativa miscare, picioarele prinse in scari si intinse cu siguranta sfidatoare, domina nobilul animal care simte calitatea amenintatoare a incarcaturii si i se supune intr-o acceptata solidaritate a puterii. Asa a inteles Andrea Verrocchio comanda pe care i-a facut-o Consiliul dupa moartea eroului (caruia i s-a refuzat Piata San Marco drept loc al statuii din motive de obarsie nonvenetiana) si asa ni se comunica pana astazi grandoarea unei personalitati definitorii pentru acel secol in interpretarea unui artist care a exaltat-o.
Si dupa ce-l privesti indelung pe Colleone, nu mai vezi nimic imprejur, chiar daca te afli intre Spitalul Civil (fosta Scuola di San Marco) si vechea biserica San Giovanni Paolo. Intri in batranul edificiu, treci pe langa mormintele a douazeci si doi de dogi, pe langa cateva panze remarcabile ca Sf. Cristofor de G. Bellini sau Incununarea Fecioarei de Cima da Conegliano, si te opresti numai in fata unei alte surse de putere, o madona bizantina adusa tot din Orient, de peste o jumatate de mileniu. Sta singura si innegrita intr-un altar lateral, dupa o grila, si-ti aminteste de propria ta tara, de valorile gemene in materie bizantina de pe pamant romanesc.
Un alt sculptor de reputatie mondiala a lasat o curioasa urma a inspiratiei sale care insa nu mai exalta energii fizice, asa cum facea Verrocchio. Donatello, contemporanul sau florentin, a compus spre sfarsitul vietii sale o opera stranie, tradand, abandonand cuceririle rinascimentale, adica tineretea si plenitudinea trupului, frumusetea si certitudinea daruite de natura. Facand o intoarcere asemanatoare aceleia savarsite de Botticelli tot la sfarsitul vietii, adica o intoarcere spre valorile medievale ale solitudinii, vietii contemplative, ascezei, Donatello a creat un Ioan Botezatorul dramatic, chinuit de viziuni interioare si emaciat de practicile ascetice, aflat la Santa Maria Gloriosa ai Frari. De la cea mai inalta tehnica a lucrarii marmurei si bronzului, sculptorul se intoarce la simplitatea uscata, dureroasa a lemnului policrom pentru a reface, intr-o viziune gotica aproape, asprimea drumului catre adevar intreprins de personajul reprezentat. Descarnat, imbracat in par de camila, Ioan cautatorul schiteaza si aci tainicul gest dialectic cu care il infatisa Leonardo da Vinci, dar aratatorul indreptat spre cer arata obosit sfios. Iar ochii, pe fata trasa, exprima tulburarea marilor intalniri nerelevate ochilor comuni, cu o forta aproape expresionista.
Intre Verrocchio si Donatello, Venetia ofera si polaritatea intreaga a Renasterii, ca un moment in lunga ei istorie tacuta ale carei conexiuni ascunse ti se dezvaluie atat de greu. Dar cetatea lagunei se intregeste cu insulele ei. Nu atat cu Lido, prea moderna si turistica, cat cu celelalte, intre care San Giorgio Maggiore arata ca o minuscula reductie a Venetie insasi. Peste drum de Piata San Marco (adica peste apa), ostrovul e locul linistii si al meditatiei. Biserica ridicata de Andrea Palladio in a doua jumatate a secolului XVI e strajuita de un campanile leit cu cel al catedralei San Marco, dar intr-o varianta de dimensiuni mai mici, si arata proportii armonioase pe toate laturile. Inauntru, Ultima cina de Tintoretto, construita cu o indrazneala baroca din cele mai desantate, cu masa pusa pe diagonala continuata printr-o spirala ce duce si arata spre sus, spre dincolo. Dar piesa pastrata bine, ascunsa aproape ochilor profani, e un alt Sfant Gheorghe ucigand balaurul de Carpoccio, mai concentrat, mai ritmat pe un centru mai strans definit de inclestarea dintre cavalerul in armura si monstru. Epurat de anecdotica uzuala, tabloul e parcurs de dinamica unei coliziuni decisive si dominat de o sobra armonie de rozuri si brunuri, dand net impresia indelebila a capodoperei.
Fostul chiostro, cu pure fatade geometrice, cu porticuri pe toata intinderea lor, cu fantani de Renastere in curti interioare, este acum sediul fundatie Cini, factor extrem de activ in viata culturala a Italiei si in primul rand al Venetiei, acordand burse, desfasurand o splendida activitate editoriala, gazduind cele mai diverse manifestari de cultura internationala, de la conferintele UNESCO, la tot ce priveste prezenta vechii republici in istoria lumii. De cate ori am intrat aci, am revizitat cu placere reinnoita parcul imbalsamat de aromele amare ale laurului salbatic, ale chiparosilor si ale nenumaratelor conifere care inainteaza pana la malul marii, ca si micul amfiteatru in aer liber. Aci a avut loc odata, in 1964, un Convegno a carui amintire imi reda intotdeauna constiinta universalitatii poetului nostru national. Atunci, intr-o intalnire postuma, Eminescu ca unul din dogii spiritului european, s-a unit cu marea, eterna iubita.
Strofele sonetului Venetia au rasunat simbolic, la deschiderea simpozionului, sub boltile palatului Cini. La-a rostit cu emotie regretatul Angelo Monteverdi, savant arheolog de prestigiu mondial, presedinte atunci al Academiei dei Lincei, prieten de demult al Romaniei si culturii ei si care, impreuna cu Rosa del Conte, distinsa eminescologa italiana, sefa catedrei de limba si literatura romana de la Universitatea din Roma, au initiat si au patronat intreaga manifestare.Contele Cini a dat, prin prezenta sa, mai multa pondere Convegnoului, asa cum discursul domnului Branca, secretarul general al Fundatiei, a consfintit oficial interesul prestigioasei institutii italiene fata de poetul roman.
Cateva adeziuni si saluturi trimise de personalitati cu faima au marcat ele insele rasunetul acestei intalniri in lume. Ungaretti, Sukov, Arghezi, Perpessicius, Galdi si altii au intarit cu misivele lor unitatea perspectiveiasupra lui Eminescu poet roman si universal. Iar cuvantul lui Tudor Arghezi, tradus si citit la festivitate de catre Rosa del Conte, care-l si adusese din cea mai recenta vizita la Bucuresti, a insemnat o alta confirmare a recunoasterii valorilor romanesti pe plan international. Dealtfel toti participantii romani din tara (acad. Al. Rosetti, prof. Mircea Zaciu si subsemnata) si din strainatate (Basil Munteanu, Victor Buescu, Al. Cioranescu, Teodor Onciulescu, George Uscatescu, Paul Miron, I. Gutia, A. Rauta), italieni, apoi din Franta, Anglia, Suedia, Spania, Cehoslovacia, R.F. Germania si din alte tari au fost uniti princonstiinta aceasta a universalitatii eminesciene si a necesitatii de a se transmite publicului contemporan mesajul de geniu al poetului in forme cat mai pure, cat mai aproape de sensul originar. De acest mesaj s-au ocupat in primul rand exegetii, ca Rosa del Conte, a carei intaietate printre ei e necontestata, ori Alain Guillermou de la Sorbona, autorul cartii despre geneza motivelor eminesciene. Despre limba poetului au vorbit lingvistii, Al. Rosetti, Alf Lombardo (Suedia), Carlo Tagliavini (Italia), prof. Elvert (R.F.G.). Traducatorii si-au impartasit experientele proprii pe marginea textului eminescian. Asa Rafael Alberti si Maria Tereza Leon, poeti spanioli binecunoscuti, au explicat fascinatia operata de Eminescu asupra lor. La fel au simtit nevoia sa expuna motivarile adanci ale legaturii lor cu poetul roman scriitorul Wilelm Zavada (R.S. Cehoslovaca) sau Gerbore (Italia), fost consilier cultural in Romania. Victor Buescu (Portugalia) a prezentat un volum de traduceri din Eminescu in portugheza. Dar mai presus de orice, edificatoare a fost asezarea necontenita a poetului nostru national in perspectiva comparatista, aceea care descopera afinitatile si filiatiile intre operele notabile ale lumii, omologand valorile si stabilind ierarhia lor certa. Astfel l-am vazut proiectat pe Eminescu in chip obiectiv in ordinea care i se potriveste si i se cuvine, alaturi de cei mai mari poeti si ganditori universali. A fost intr-adevar in actul de cultura savarsit la Venetia, in insula San Giorgio Maggiore, o definitiva judecata de valoare care a emotionat pe cercetatorii si admiratorii lui Eminescu de pretutindeni si pentru care suntem si astazi plini de gratitudine fata de Italia prietena.
Am stat in fata cuptoarelor vestite din insula Murano si mi s-au fabricat pe loc replici diminutivate, albastre, de cristal, al calutilor de pe catedrala. Substanta vitroasa fierbinte era manuita cu indemanare de prestidigitatori de catre mesterii care taiaudin ea bucati informe carora le dadeau cu cateva miscari dibace forma finala, asa de gracila. Mesterii au ramas la fel de indemanateci ca si acum cateva sute de ani, dar gustul clientilor s-a schimbat, obligandu-i la crearea unui nou stil de cristal de Murano pe langa cel clasic (devenit uneori putin fastidios) sau pe langa cel modern, dar de forme si culori de o rara eleganta. De aceea, in depozitul deschis intr-o duminica dupa-amiaza reprezentantilor a peste 60 de tari la o Conferinta UNESCO, am putut vedea servicii de cristal, lampi, oglinzi, vase ca o carne de fruct transparent sau ca aerul inchegat, in palide nuante de liliac, miosotis, ori de trandafir tarziu, tomnatec, dar alaturi nu stateau , ci strigau scrumiere, statuete in rosuri sangerii si albastru de scrobeala infatisand marinari americani ori dansatori negri, cosuri cu flori si frunze ingramadite intr-un rococo imposibil. Fireste, turistii care impun acest gust si platesc produsele lui nu sunt nici unul bolnavi de calofilie
Am trecut cu placere prin insula Torcello unde la fiecare pas descoperi un colt tihnit peste care istoria si zbuciumul ei parca n-au trecut. Palate minuscule si fantani de marmura se oglindesc in apele neclintite ale canalelor inguste, pe petice de verdeata vie, ascunse dincolo de strazile destul de zgomotoase ale insulei care altfel pare un targ mare si vesel. Am trecut poduri mici, am intrat in catedrala romanica flancata de inaltimea austera a campanile-lui sau, apoi in Santa Fosca ce-si rotunjeste imprejur porticurile bizantine.
Prin Burano am alergat pe o ploaie deasa care ne uda parul si hainele, dar nu ne-a impiedicat sa vedem. Caci asa cum spuneam intruna, nici ploaia, nici ceata, aproape nici intunericul nu afecteaza lumina, miracolul acesta local, permanent in universul venetian. Inainte sa fi vazut locul de electiune care e Venetia, nu pricepeam de ce la unii pictori ca Monet si Whistler, Dufy si Carra ea apare in verde, albastru ti argintiu, de ce la altii ca Renoir ori Signac creste arzatoare ca o flacara rosie, iar la Turner e coplesita de aur. Imi inchipui ce voluptati poate trai ochiul unui artist cu viziune coloristica acuta, daca un muritor de rand ca mine nu-si mai poate aduce aminte de culoarea marii venetiene. Era ea oare verde, albastra, opalina, galbuie, fumurie ori roz dupa ora celesta pe care o oglindea ?
N-as mai putea spune ! Nu-mi mai aduc aminte. De fapt, niciodata Venetia nu poate fi suprapusa, identificata cu amintirea ei. De vina e starea pe care o traiesti in momentele in care o contempli, starea estetica absoluta. Din orasul care seamana, dupa vorba lui Byron, cu un vis, nu poti retine decat visul. Contururile realului fug, se dizolva in fata esentei de frumusete care e, si ameninta sa nu mai fie, Venetia.
Cand am pornit din Venetia spre Padova cu autocarul, era intr-o duminica spre amiaza si ploua. Prea putinii pasageri italieni faceau o galagie care pastra atmosfera voiajului in ciuda zilei ursuze. Priveam, de pe fotolii comode, cand pe dreapta, cand pe stanga, la limbile inguste de pamant intre ape pe care se desfasurau impecabilele sosele carosabile. O apa fumurie insotea mersul nostru lin printre liniile drumului drept desenat, ale cosurilor de uzine si rafinarii care presara laguna tinutului Veneto.
Mai repede decat ne asteptam, masina s-a oprit la marginea unei gradini care se deschidea intr-o vasta piata publica. Eram in Padova. Si, cum aveam sa descoperim, in preajma unui clasic punct de referinta, Arena, ruinele amfiteatrului roman din Patavium.
In verdeata care acopera acum parcul, am intalnit doua bijuterii vechi, doua racle adapostind doua nume celebre. Mai timpurie, Chiesa degli Eremitani, construita intre 1276 si 1306, si pastrand neatinsa frumusetea plafonului originar de lemn in acolada, realizat in trepte care moduleaza, te trimite in chip firesc spre capela din fund. Distrusa de un bombardament in luna martie a anului 1944, Capela Ovetari a facut obiectul unei restaurari dintre cele mai spectaculoase. Se salvase in prealabil, fiindca fusese scoasa pentru reconditionare, fresca de pe peretele din dreapta, cu Martiriul Sf. Cristofor. Dar acum, pe zidul din stanga, dispuse ca intr-un ,,fotomontaj'', se vad fragmente din Martiriul Sf. Iacob, refacute cu penseta din moloz intr-o munca de furnici eroice intreprinsa de studentii Institutului de Arta. Rabdarea, tenacitatea, pasiunea tinerilor acelora anonimi iti reveleaza, in mod dramatic, solidaritatea oamenilor de buna vointa de oriunde, in dorinta de a pune capat grozaviilor razboiului si a reface valorile create de geniul uman. Restituirea catre iubitorii de arta a acestor fresce de Andrea Mantegna le dau deci un dublu pret : al capodoperei, ca atare, si al valorii ei morale care o face mai scumpa decat aurul in ochii oamenilor doritori de a se impotrivi furiei distrugatoare a fortei brute, agresive. De aceea intarzii in fata acestor picturi pe zid vrand sa le dai un semn al propriei tale solidaritati cu suferinta si triumful lor. Si-ti plimbi privirile cu dragoste pe fiece centimetru, pe fiece detaliu salvat, pe gris-urile si verdele palide care imbraca dulce aproape totul, pe proeminenta ireala (munte ori cetate fortificata ? din planul al II-lea, pe calaretul din primul plan, superb pictat, ca o floare exotica, cu scutul si coiful in verde de apa, cu hainele galbene si mov stins, pe harapul cu turban galben si maneca liliachie. E aci o tinerete lirica a lui Mantegna, in care structurile arhitectonice n-au cuprins rigid tot universul picturii, in care silueta omeneasca se plimba inca libera si invoalta.
In partea cealalta a parcului, cealalta racla, adevarat chivot, pastrat intreg, tinand cea mai completa opera a lui Giotto, Cappella degli Scrovegni. Cu o suta cincizeci de ani inaintea lui Mantegna, florentinul a venit aci sa savarseasca o lucrare comandata de bogatul Enrico Scrovegni si a dat opera vietii lui, poema care leaga, in talmaciri pioase, ipostazele logosului si ale istoriei omului. Cu simplitatea naratorilor antici, zugravul genial care terminase in prealabil frescele de la Assisi, se ridica la inaltimea subiectului dramatic pe care-l relateaza. Istoria vietii christice devine arhetipul conditiei umane, incarcand cu o coplesitoare expresivitate fiecare din momentele ei majore, de la nastere la implinire, la tradare, suferinta, moarte si inviere. Pe peretii laterali (caci pe cel de la intrare se desfasoara, ca in manastirile noastre, dupa aceleasi canoane parca, Judecata de apoi), se desfasoara, cum s-a spus, ca pe un manuscris frumos ilustrat, intamplarile bine cunoscute credinciosilor medievali. Ceea ce deosebeste insa pictura giottesca de cea de pana atunci, miniaturala ori monumentala, este si intelegerea adanc omeneasca a dramei reprezentate si modificarea formelor traditionale. Un sens nou al omenescului, al demnitatii si plenitudinii spirituale, se degajeaza din imaginile foarte variate si foarte unitare totusi ale povestirii relatate succesiv in ordinea vizualului. Un spatiu altfel inteles inconjura personajele, vast, deschis, construit din modulatiile albastrului ceresc. Mai abstract si mai adevarat in acelasi timp, nemaiavand exultanta panteistica a cadrului natural din scenele de la Assisi, acest spatiu, a carui limpezime geometrica e subliniata de fruste structuri arhitectonice, incadreaza personajele principale in momentele hotaratoare pentru propulsarea istoriei sacre. Ioachim intre pastori, Ioachim visand sunt scene de o rara valoare plastica, in care coline cu aspect de munti lunari, decupate cu putere pe cerul intens si unitar colorat se imbina cu trupurile umane de nobila masivitate statuara, scandand, si savant, si familiar, cu movurile si rozurile lor sterse, spatiul picturilor. Iar Ana rugandu-se, face o scena de genre de un farmec deosebit, accentuata de prezenta slugii care toarce in fata usii. Cerul coboara simplu pe pamant unde se petrec cele dinainte hotarate. Un realism naiv se ingemaneaza pe de alta parte cu un hieratism de sursa orientala intr-un amestec dozat dupa imprejurarile reprezentate. Pastorii din Nasterea Domnului, cu picioare groase, stranse in tarlici, cu trupuri otova invelite in straie sarace, prost asezate, se uita cu uimire si chiar putin speriati la cele ce li se arata. Ei sunt greoi si stangaci ca si mielele lor care li se inghesuie la picioare, intr-o bine sugerata ambianta rustica, pastoreasca. Dar Adoratia magilor aduce in scena inalte personaje dintr-un Orient fabulos, sugerat si de camilele care-i insotesc si de darurile pe care le poarta, fildesuri si alabastruri. Incununati cu aur, magii stau imobili in brocarturile tepene si in brodechinii purpurii.
Si detaliile vestimentare fac parte din modalitatile unui realism incipient, plin de frumusete inca, de prospetime, care se releva mai izbitor in contraste fizionomice, cu bataie departata, caracterologica. Si in aceasta privinta amintesc una din imaginile cele mai frapante, in a carei structura se deslusesc implicatii simbolice. Sarutarea lui Iuda, caci despre ea e vorba, inseamna o pagina picturala bantuita de patimi inferioare, agitata de ura si resentimente josnice. O gloata ignoranta si agresiva umple scena indreptandu-se amenintatoare spre centru. Vehementa urii lor se proiecteaza pe un cer inchis, brazdat doar de o padure hirsuta de ciomege, suliti, facle, inaltata de maini numeroase, anonime, malefice. Fizionomiile se acorda cu toata aceasta atmosfera sumbra, de furtuna. Intunericul patimilor, agresivitatea salbatica se zugraveste pe fetele celor mai apropiati de personajul central care, in tot tumultul acesta nefiresc, in mijlocul nebuniei si urii dezlantuite, isi pastreaza frumusetea pura, netulburata. De profilul sau perfect, calculat parca dupa secreta sectiunii de aur, de liniile curate ale modelului uman absolut, se apropie de fetele intunecate ale ucigasilor si mai cu seama aceea a vanzatorului Iuda, ucenicul tradator, fatarnic. Imbratisarea larg spectaculoasa, cu atat mai larga cu atat mai falsa, acopera simbolic, capcana coloristica, trupul invatatorului cu mantia inexorabilei stransori a ucenicului ticalos. Pentru ratiuni adanci de contrast intre mizeria morala victorioasa si perfectiunea data mortii, pictorul s-a folosit de antiteza fizionomica. Puse alaturi, figurile se resping. Fruntea tesita, arcada proeminenta, vagul prognatism, gatul scurt arata in accente fizionomic-somatice, caracterul negativ al personajului Iuda si al celor care-l insotesc. Si sensul dramatic al picturii se adanceste prin aceasta potentare realista a contrastelor caracterologice, care dovedeste preocuparile stiintifice ale pictorului acestuia daruit deopotriva artei sale si intrebarilor nesfarsite ale unei gandiri iscoditoare. Caci in acest inceput de Renastere, Giotto inseamna, desigur mutatis mutandis ceea ce Leonardo a insemnat in toiul ei, adica nu numai ochi si perceptie vizuala depasind inzestrarile obisnuite, nu numai pasiune creatoare, adica impuls de a exprima un univers intreg, rod al unei viziuni personale pline de forta, dar si gand nelinistit incercand sa treaca dincolo de suma cunostintelor comune si general acceptate, cautand nesatios alte explicatii pentru determinarile fiintei si formei umane si ale vietii. Si una din probele acestor cautari se afla tot in Padova, mai spre inima vechiului oras. Cum ploua, era duminica, si la amiaza, strazile erau goale si cetatea arata ca un muzeu pustiu. Am trecut pe langa cafeneaua Pedrocchi, mandrie mondena a patavinilor, despre care nici unul nu uita sa-ti spuna ca e citata de Stendhal in Chartreuse de Parma. Ne-am angajat pe sub porticuri jose, obscure, sustinute de piloni grosi. Si pasii nostri aveau ecouri ciudate in solitudinea acestui ceas si ne duceau inapoi in timp cand o multime colorata si zgomotoasa foia pe langa Palatul Municipal sau in Piata delle Erbe, marginita si stapanita de glorioasa cladire a Palatului della Ragione datand din secolul XIII si ridicand deasupra a doua siruri de arcade o carena trufase acoperita cu plumb. Inauntru, un imens Salone in care inaintezi cu sfiiciune ca pe o arena deschisa. De jur imprejur peretii decorati cu fresce, pe care descifrezi cu incantare ilustratii zodiacale si tot catalogul muncilor omenesti, pictate in secolul XV. Deasupra, ca un cer inchis si ostil, bolta uriasa in lemn de culoarea calda a castanei. In mijlocul salii un gigantic ,,cal troian'', de lemn, replica dupa calul lui Gattamelata condotierul, infatisat de Donatello in alta piata patavina, arata ca o jucarie a unui urias de balci, ori ca montura unui Don Quijote cat se poate de burlesc.
Dar friza in trei niveluri tratand despre om si astre, lucrata de penelul lui Miretto pe la 1430, reedita modest o capodopera giottesca, pictura de plafon intreprinsa de maestru dupa incheierea operei din Capela Scrovegni. Aci, Giotto daduse frau liber gandurilor sale despre om si univers pe care le vedea corelate intim, tainic, in inextricabile interdeterminari. Temele ii fusesera sugerate de un om de stiinta al vremii, Pietro d'Abano, care se bucura de o binemeritata celebritate printre contemporani ca medic, filozof si astrolog. Din nefericire un incendiu a distrus fara sa lase vreo urma, in 1420, ,,acele semne scanteietoare de astre si planete'' care faceau pe tavan un urias zodiac cu implicatii cosmice si antropologice. Iar ceea ce Miretto a refacut dupa Astrolabul aceluiasi Pietro d'Abano, ramane, pare-se, departe de profunzimea gandirii alegorizante a lui Giotto, ca si de tehnica lui inimitabila.
Depasind impunatoarele monumente din Piazza delle Erbe, am patruns, prin alte siruri de porticuri de pe strada Manin, intr-alta piata cu aspect mai echilibrat, mai pe masura omului, in Piazza dei Signori, inchisa spre apus de Palatul del Capitanio (vechea resedinta a principilor Padovei, da Carrara), impartit in doua aripi simetrice de turnul orologiului. Aceasta opera a lui Falconetto, sfarsita in 1532, are aerul de a fi fost inaltata din cuburi pe patru niveluri. Cel de jos pe care se sprijina, arata ca un arc de triumf cu deschiderea-i rotunjita. Rotocol perfect, orologiul cu cadran albastru se inscrie, dupa gustul Renasterii, intr-un patrat, fixat parca pe patru buloane albastre. Deasupra, un dreptunghi e taiat in mijloc de o fereastra bilobata. Iar ultimul cub e construit dintr-o lanterna destul de greoaie cu calota metalica, inconjurata de o balustrada minuscula. In stanga, o constructie isi expune coloanele fine ale unei logii evident de secol XVI, opera a unui arhitect ferrarez. E palatul Guardia, ale carui proportii, de la scarile mici si egale, suind ca o apa lina, la portic, de la ferestre bi si trilobate si pana la cornisa respira cel mai pur geometrism rinascimental.
Catedrala si Baptisteriul isi intind masele impresionante de zidarie in apropierea pietei dei Signori. Legenda, ca si insemnarile, trimit construirea catedralei foarte departe inapoi, in secolele primului mileniu al erei noastre. Dar ea poarta in corpul ei puternic pecetile succesivelor interventii arhitectonice, mai ales ale acelora operate intre secolele XVI si XVIII pe un plan partial al lui Michelangelo (realizat in absida).
Intact, dar cu neinsemnate modificari, a ramas Baptisteriul domului, cu cilindrul romano-lombard inaltat pe o baza patrata (dateaza din secolul XI). Inauntru in lumina alba, te cuprinde bucuria unei picturi vii, de un cromatism intens, a carei naivitate produce un efect modern, decorativ si abstract. Giusto de' Menabuoi, autorul acestei opere admirabil conservate, pictor neo-giottesc dar foarte departat de arta constructivista a florentinului, a ilustrat viata lui Christ si a lui Ioan Botezatorul, iar pe tavan, in jurul Pantocratorului, a strans toate cununile celor din Paradis in cercuri concentrice pe care stralucea explozivul galben solar si intensul albastru de peruzea.
Palatul Universitatii (Palezzo del Bo), cu o curioasa istorie (a fost la un moment dat chiar hotel) pana la sfarsitul secolului XV, adaposteste a doua Universitate italiana dupa Bologna. Curtea interioara pastreaza intacta, pentru cei de azi, o mostra de arhitectura rinascimentala tipica. In anticamera aulei de onoare, un tarc umil de scanduri roase de cari, cu trepte tocite : tribuna catedra de pe care Galileo Galilei a predat, dupa 1592, senzationalele sale lectii de fizica. Alaturi, aula magna insasi, decorata somptuos cu blazoanele rectorilor, asesorilor si studentilor nobili ai Universitatii, ofera inca o data un prilej de meditatie asupra desertaciunii ce insoteste non-valoarea si asupra modestiei, adevarata aura a valorii. Tot celebra e si sala de anatomie, ,,teatrul anatomic'' de la etajul I, datand din 1594, primul de acest fel in Europa, alcatuit din elipse concentrice de lemn, dispuse asa incat toti privitorii sa aiba simultan sub ochi masa pe care profesorul de anatomie isi expunea materialele prelegerii.
Si in orice aripa, in orice sala a Universitatii patavine te-ai afla (si am trecut prin toate mai tarziu, cu prilejul unui simpozion de poetica italo-roman), esti covarsit si aci de greutatea amintirilor intelectuale, cu atat mai mult cu cat Padova a fost o generoasa alma mater pentru numerosi umanisti romani. Oricat ai fugi de conventii si de lucruri spuse, nu te poti opri sa nu pomenesti cu un respect infinit de Constantin Stolnicul Cantacuzino, carturarul acela adanc al epocii brancovene, care a facut aci studii de matematica, fizica si filozofie intre anii 1666-68, dobandind, in cetatea universitara a umanismului italian, si constiinta limpede, si argumentele de latinitate si continuitate pentru poporul roman exprimate in Istoria Tarii Romanesti, opera lui de istorie si ganditor umanist. Tot la Padova a publicat stolnicul si o harta a Tarii Romanesti cu detailate indicatii pentru uzul strainilor privitoare la structura tarii. La bogatiile ei. Si datorita sfatului sau priceput, Constantin Brancoveanu trimitea la Padova, in aceeasi Universitate, tineri bursieri care urmau sa devina profesori la Academia domneasca din Bucuresti.
Cu gandurile acestea parasim Universitatea care ne parea astfel inrudita si prietenoasa printr-o traditie de relatii rodnice de cultura si care pana astazi starneste emotii umanistului deschis glasului amintirii. Si ne-am indreptat spre celalalt punct de mare interes al Padovei, spre piata si biserica sfantului cum i se spune, adica a Sf. Antonie de Padova, a carei constructie a fost inceputa inca din secolul XIII (dupa 1231). Cum s-a lucrat, ca la toate marile basilici, sute de ani in completarea si infrumusetarea ei, stiluri variate se deosebesc in alcatuirea impozanta, de la romantic si bizantin, la arab si gotic, si generatii dupa generatii de artisti si-au lasat prin toate ungherele urmele pietatii si talentului. Prin profunzimea uriasa de bronzuri, marmure si picturi, stralucesc aici fresce din secolul XIV, dincolo, pe altarul principal, Crucifixul, sapte statui in bronz si basoreliefuri de Donetello, intr-alta parte, in capela Tezaurului sculpturile in marmura ale lui Filippo Parodi, intr-alta basoreliefurile lui Sansovino. Se spune ca aci Donatello e stapanul artistic al locului, cum Giotto era in aria Capelei degli Scrovegni. Si operele din basilica, si scoala de bronzieri pe care a intemeiat-o, si ale carei produse artistice se pot pretuialaturi de acele ale maestrului, dar in special statuia ecvestra purtand porecla condotierului venetian Gattamelata ( pe numele lui adevarat Erasmo de Narni), confirma dominium-ul creator al sculptorului. Fara vointa patimasa a lui Coleone, fara incordarea violenta a aceluia, personajul lui Donatello se inalta in spatiul din jurul catedralei, intr-o asezare calma, sigura, pe calul robust. O viziune de putere, alta decat aceea exprimata de Verrocchio, se incheaga aci, in momentul care celebreaza o glorie lumeasca dupa modelele latine dragi umanistilor. Ca un Cezar, cum s-a spus (si intr-adevar impresia e frapanta), in armura, fara coif, cu capul descoperit de o usoara calvitie, generalul Republicii tine, destins, si fraul si bastonul puterii. Iar calul, tot atat de sigur de sine ca si stapanul, isi sprijina piciorul stangdinainte pe un glob, care, oricat de modest in dimensiuni, tradeaza orgolioasa putere a Venetiei aspirand spre universalitate, spre stapanirea lumii. Astfel, una din cele mai acuzat clasicizante opere ale lui Donatello se leaga, intr-o coerenta profunda, de una din cetatile umaniste prin excelenta ale Italiei unde memoria latinitatii e inca foarte vie. Si tot dupa moda latina, Padova a conceput in secolul XVIII, un loc al evocarii gloriilor ei pe o piata larga si pitoreasca, datand de pe vremea imperiului roman, a anticului Patavium, pe asa numitul Prato della Valle. Pe la 1775, un arhitect ingenios, Domenico Cerato, a gandit frumoasa piata de azi, unica in lume, ca pe o masa rotunda (trecuse peste artisti barocul cu perspectivele sale de decor, in trompe l'oeil etc.),constituita dintr-o insula in care platanii insemnau florile. Inconjurata de apele albastre ale canalului circular, ea comunica cu restul orasului prin patru poduri de marmura alba, dispuse in cruce si trecand si peste banda circulara de gazon ce margineste canalul pe partea exterioara. Optzeci si sapte de statui de marmura alba (fara prea mare valoare artistica insa) scandeaza gratios cele doua maluri ale canalului, la distante egale. Cu ele, Padova secolului XVIII si-a onorat ganditorii, umanistii, oamenii de stiinta, artisti ca intr-un Who is who, moderna reeditare a ceea ce insemnau in traditia umanista, cartile despre barbatii ilustri (De viris illustribus), continuata de la istoricii romani la Petrarca , si el patavin de marca. Dealtfel, vizita facuta intr-o dupa amiaza iernatica insorita la Arqua Petrarca, la resedinta pe care printul Francesco da Carrara o oferise poetului, intre Colli, muntii aceia cu costise blande, cultivate cu vita de vie, ne-a ingaduit sa patrundem o clipa in universul fizic bine pastrat al umanistului si in care se mai simte parca o unda din gandul sau nobil, din eleganta sa sensibilitate.
Pentru mine, Ferrara, dincolo de monumentele care atesta importanta ei comunale si stralucirea casei d'Este, inseamna o strada ideala, dintr-o utopie de frumusete si perfectiune rinescimentala. Sigur, castelul familiei d'Este, construit in sec. XIV de Bartolino Ploti Novara, inconjurat de apa si strajuit de cele patru turnuri semete cu ciudatul sau aer extrem-oriental, marcheaza centrul istoric al cetatii, cu toti avatarii ei mai mult sau mai putin dramatici, cu aventuri politice si sentimentale, cu tradari si razbunari tainuite. S-au perindat pe aci femei si barbati celebri, principi, cardinali, condotieri, poeti, umanisti si artisti, lasand urmele lor inscrise in aura locului. A trecut pe aci Lucretia Borgia, ca sotie a unuia din ducii d'Este. Lodovico Ariosto a slujit, curtean de frunte, intre sfetnicii si solii casei. Pe aci isi va fi purtat Torquato Tasso iubirea aprinsa pentru Leonora d'Este, asa cum ne spune Goethe in drama sa.
Catedrala este si ea un martor pretios al devenirii frumoasei cetati ferrareze, pentru care au lucrat atatea nume ilustre. Niccolo a edificat, probabil, nivelul romantic al cladirii si a sapat reliefurile de pe portal. A fost arhitectul dintai, intrat intr-un fel de legenda regionala, legat de secolul XII si de numele casei Adelarzilor, ctitorii mult mai iubitori ai gloriei ,,comunei''. Mesteri gotici au adaugat nivelurile superioare ale fatadei dantelate cu logii. Campanilele care imbina soliditatea cu gratia unui geometrism riguros ce decupeaza in cate doua arcade fiecare din cele patru etaje, a fost construit la inceputul secolului XV dupa desenele umanistului artist si geometru, Leon Batista Alberti. Iar Biagio Rossetti, arhitectul al carui nume se leaga in mod esential de Ferrara dupa parerea noastra, a modificat absida largind-o, pe la 1498, dandu-i o forma circulara, de sobra eleganta rinascimentala, incununata doar cu o delicata cornisa in teracota. Madona cu rodia, sculptura de Jacopo della Quercia si patru panouri de Cosimo Tura, panze de Renastere pline de dramatismul nemijlocit al liniei aspre, nude, de expresivitatea chinuita a unor figuri in care goticul inca se ascunde, abia depasit, constituie plusurile mari ale catedralei cu aspect original pe toata intinderea ei si mai cu seama de-a lungul fatadelor.
Pentru mine insa amintirea Ferrarei ramane simbolic legata de frumusetea ireala a unei strazi gandite in viziunea de perfectiune a arhitectului mai sus pomenit, Biagio Rossetti. Ea porneste sa se configureze din fata acelui palat de basm, ca din 1001 de nopti, ale carui 12 000 de pietre sunt taiate in fatetele diamantului de la care-si trage numele, Palazzo dei diamanti.
Lucrat ca o bijuterie rara, cu balconase de marmura parca filigranate, sustinute de piloni incastrati in colturile cladirii, bogat sculptati si purtand, ca niste candelabre uriase, consolele de sprijin, edificiul sta ca o invoalta floare minerala, crescuta parca de la sine in mirabila gradina de piatra ce-si arata splendoarea de o parte si de alta a strazii, alee de repaus si contemplatie intelectuala printre produsele atat de diversesi atat de unitare ale fanteziei arhitectonice italice in vremea maximei ei glorii. Dar splendoarea se arata totusi rar in afara. Ea trebuie cautata, ca orice adevar, dincolo de fatada neutra, in cutia cuminte, neostentativa a proportiilor chibzuite cu rigoare matematica. Pe orice zid al caselor pastrate de demult, pe suprafetele ingrijit masurate, usi si portaluri introduc o varietate cautata dar simpla, invioratoare in ceea ce altfel ar fi monotonia rozurilor cenusii intinse pretutindeni. Fiecare amanunt vorbeste despre mana unui maestru. Epura severa care tiveste o fereastra, arcul incremenit al unui portal, cornisa, limita colorata a suprafetei murale, incheind ca o rama tabloul arhitectonic. Dar cand intri pe sub ganguri ! Sfiala si rezerva cu care comiti indiscretia patrunderii in curti interioare de case particulare se schimba brusc intr-o incantare estetica de zile mari.
In patio-uri singuratice, calci pe pavimente de marmura cu desene geometrice, printre pergole cu coloane zvelte pe care spanzura ciorchini de glicine. Ici, un portic inconjoara pe patru laturi o astfel de curte interioara, cu regularitatea calculata cu compasul a succesiunii de marmura alba si penumbra. Dincolo, intr-o piazzetta desenata firesc de patrulaterul armonios al vechiului notariat municipal, o scara, scara ducala realizata de Pietro Benvenuti in 1481, urca imediat la dreapta, intrerupta, la mijlocul celor patru arcade suitoare ale loggiei, de un palier drept, gratios si neasteptat punct de odihna, reprodus la nivelul acoperisului si marcat de o lanterna cu o turla cat deschiderea arcadei pe care o surmonteaza. Impresia de fragilitate a colonetelor si a balustradei, trase cu o rigla minuscula parca, e intensificata si de contrastul coloristic intre lucirea mata a marmurei albe si trandafiriul inchis al zidurilor.
Retraind mereu intalnirea cu strada aceea de vis de Renastere, sunt mereu ispitita sa-i adaug, sa-i anexez toate cladirile capabile sa suscite aceeasi emotie estetica, indiferent unde s-ar afla si cand ar fi fost construite. Ii adaug, de pilda, Palatul Schifanoia, castelul de vara al lui Borso d'Este, opera de secol XIV, a carei simplitate asimetrica poarta acea incarcatura de geometrie ascunsa care avea sa se dezvolte logic, dupa o suta de ani, in constructiile de tipul palatului Ruccelai de la Florenta. Iar portalul principal care poarta pe structura de camin, ca pe o consola, un urias blazon de marmura, isi vede repetata rotunjimea arcadei in mic, in dublele semicercuri de deasupra celor doua ferestre flancand blazonul. Cornisa bruna, cu un lung motiv dantelat, pune o bordura de ton inchis, cald, pe rosul ce se incinge in lumina de aur cernut a crepusculului. Ii pot adauga palatul din secolul XV al lui Lodovico il Moro, ducele de Milano, sotul Beatricei d'Este, si in a carui curte interioara se insiruie toate frumusetile de constructie si ornamentatie ale sfarsitului de quatrocento, policromia marmurelor de pe paviment, coloanele loggiei de la nivelul al doilea dubland numarul celor ale porticului cu joc accentuat de umbre si lumini, ferestrele rectangulare ale nivelului al treilea punctand locurile de intalnire a arcadelor, doua cate doua, largind astfel spatiul de vedere a cerului pana la liniile nete ale cornisei si acoperisului care opresc parca astfel dilatarea volumelor arhitectonice la nesfarsit. Joc superb si gratuit al unor arhitecti beti de masura si armonie, conventia strazii acesteia, veritabil muzeu imaginar, staruie in mintea mea, pecete de indelebila frumusete. De aceea Ferrara, in reductia de utopie artistica pe care o port cu mine, e goala ca o cetate lunara.
Cu pictorul Ion Nicodim si sotia sa Ariana am plecat intr-o dimineata de mai spre Perugia, pe un drum nemaipomenit, cu vai si coline incarcate de salcami infloriti. Edificiul comunal, primaria, este un cub greoi si obstinat, impodobit cu creneluri medievale, cu ferestre gotice (dar gotic moderat, ca in toata Italia) si o scara exterioara monumentala, cu gradine numerose si subtiri, desfoiate spre baza. In fata lui, ocrotita de un grilaj subtire, mai mult simbolic, sta o fantana, ornamentul si mandria orasului. Inaltate pe cateva trepte, cele doua bazine de marmura veche, cenusie, povestesc tot felul de lucruri pe metopele lor despartite prin statuete. Dupa moda medievala, povestea fantanii amesteca motive clasice, de fabula, cu reprezentari ale muncii oamenilor in toate anotimpurile, ca pe peretii si capitelurile catedralelor romanice si gotice. Asa, lupul si mielul, barza si lupul si traditionalele personaje ale lumii fabulei se invecineaza cu batutul granelor, culesul poamelor, injunghiatul porcului, intr-o dulce familiaritate narativa. De aceea poate, cand ridici ochii spre cupa de bronz care iese din bazinul superior, iti pare adaugata si straina.
Cum pinacoteca e inchisa, ne marginim a trece prin imensa sala comuna de intrare unde inelele masive de fier prinse in perete, de care se priponeau caii, ni se par pline de grele, aspre amintiri. De aci, din Umbria culorilor blande, incepe gri-ul cetatilor italiene, luminos, cu reflexele acelea de petale de trandafir presat.
Ne indreptam spre Assisi cu o livresca infiorare mai intai, apoi cu sentimentul unei experiente, al unei intalniri fundamentale. De departe, din masina, orasul apare, la o prima, neclara vedere, ca o rosatura leproasa in trupul colinei. Treptat, incepi sa distingi zidurile, intr-o orizontalitate ametitoare. Doar sub capela sfantului Francisc zaresti cateva puncte de sprijin verticale, in ziduri ca de viaduct, de care ochiul se prinde pentru echilibru. Toate pornesc sa se arate, in forma si culoare, de o indicibila armonie in acest loc al armoniei reconstituite a omului cu lumea. Urcand incet spre cetate, spectacolul ramane acelasi, fara nici o stridenta, unitar, plin de pace, bland in rafinamentul lui coloristic.
Dominand o campie intinsa, verde ca indepartata Adriatica, basilica izbuteste sa reuneasca, ordonandu-le, mase arhitectonice variate. Inteligenta structurata a constructorului a legat cu ele niveluri diferite (caci in fapt e vorba de trei capele suprapuse), facandu-le sa asprire catre o piramida ideala, al carei apex virtual ar coincide cu varful triunghiului in care se aduna intreaga fatada atat de pura, de severa, de parcimonios taiata de podoabe. In afara portalului gotic cu doi batanti lipsit de orice ostentatie, cu un trandafir stilizat in medalion deasupra lintelului, fatada mai are o rozeta pe nivelul aldoilea, frumoasa alaturare de patru cercuri concentrice fiecare altfel brodat, dar apasand pe modelul radiant care produce de departe iluzia unui cadran solar, si un medalion inscris in triunghiul ultimului nivel. O scurta loggie si o turla pe o aripa laterala nu numai ca nu dauneaza strictului geometrism al intregului, dar se integreaza ca un accent, ca un detaliu decorativ in orizontalitatea acuzat marcata de cele doua brane despartitoare ale etajelor, orizontalitate aspirand cu sete spre contrariul sau, spre dimensiunea sugerata in flancul drept de mandrul campanile.
De pe scara laterala pe care venim, descoperim, intr-o rapida succesiune, elementele acestei mase de volume arhitectonice, dar nu realizamdecat de departe armonia lor aleasa. Intrand, ne aflam dintr-o data in imparatia culorii modelatoare manuite de Giotto. E un Giotto mai tanar decat acela de la Padova, mai putin stiutor, de aceea poate mai liric, mai muzical, daruit acordurilor cromatice mai mult decat unei plasticitati sculpturale a formelor, unei monumentalitati statice a viziunii. Primind comanda de a decora basilica de sus de la Assisicu scene din viata poverello-ului, Giotto a intrat, daca privim rezultatele muncii lui, adanc in spiritul franciscan. Nu in latura de renuntare uscata si dureroasa la frumusete si bucurie, de interdictii saracitoare pentru suflet, ci in simplitatea si smerenia luminoasa a contemplarii naturii si omului infratit cu toate elementele ei. Din sirul de fresce din capela superioara dedicate fericitului Francesco, te cuprinde mai cu seama intelegerea poetului si a reformatorului spiritual din secolul XIII, din partea lui Gitto. Caci dincolo de geometrismul frapant pe care se sprijina fresca giottesca aci la Assisi (si in care pe de o parte staruie amintirea antichitatii clasice ca o matca de structuri armonice trecute prin romantic si gotic, iar pe de alta se anunta o noua etapa de degajare a formelor si volumelor din bidimensionalismul decorativ anterior), ceea ce surprinde e vivacitatea unei fantezii care doreste sa zboare liber, omeneste, adevarat, sensibilitatea innoita si entuziasmul cald, abia ascuns pentru eroul urmarit in etapele uimitoarei sale deveniri. Simti in pictura aceasta dialogul, ca esenta a comunicarii, intre oameni, intre oameni si natura, intre oameni si fortele lumii. Simti ca un artist al culorii traduce aci viata altui artist, mai inalt, mai complex, mai tainic decat el. Ca Gitto incearca sa intoneze, in imaginea din ordinea vizualului, imnul vestit compus de fratele ,,cel sarac'' in cinstea ,,domnului frate soare'', cu laude pentru sora apa si fratele foc, ca si pentru sora noastra moartea. Cosmica viziune de iubire a lui Francesco, refacuta osmoza dintre om si univers izbutita prin nesfarsita lui comprehensiune pentru tot ce exista, piatra si floare si pasare, a dilatat din nou sufletul cumva stramtat de asceze crude in Evul Mediu, reducandu-i capacitatea bucuriilor simple. Si aceasta reinsufletire e incercatade pictor atunci cand aminteste miracolele trezirii unei noi sensibilitati de catre Francesco. Profundul sau simt al culorii il ajuta sa refaca elementele prin modulari din cele mai diverse registre cromatice. Verdele lui aci este acela al apelor din Umbria, laptos si transparent totodata. Uneori apa se aseamana cu verdele copacilor, sugerand adancimi ti volume. Asa de pilda intr-o scena evanghelica (din basilica de jos) petrecuta pe apa, doi copaci de pe mal unifica estetic cadrul, extinzand si rotunjind imparatia culorii verzi.
Alta data, ea apare intr-un context indraznet, in alb. Albul, piesa de rezistenta pentru orice artist, se bucura la Giotto de o stralucita modestie si se desfasoara mai insistent in peisajele stranii in care muntii sunt construiti parca din gheata topita, ca intr-un peisaj lunar. Astfel in Miracolul izvorului, apa fluidifica un colt din cremenea muntoasa alba si bruna, taiata asa incat sa incapa, functional, ca in sculptura romantica, barbatul care bea lichidul atunci izbucnit din stanca.
Alta data, in scena probei arzande in fata sultanului din Babilon, apare focul. Facand un joc delicat de planuri si volume, arde, pe fondul unui perete, de un verde diafan, o flacara ca un buchet rosu, cam hirsut, presarat cu ochi de paun rubinii, luminand si purificand.
Colorate cu o mare placere de miniaturist, casele si turnurile de cele mai diferite forme din Izgonirea demonilor din Arezzo, atestau si bucuria crearii si contemplarii unor opere de arhitectura urbana plina de fantezie, fermecator decorate si intr-o scara cromatica destul de cuprinzatoare. Creatia omului, iata, nu era nici ea de dispretuit.
Fara indoiala insa natura, ipostaza a creatiei socotita pana atunci minora si iluzorie, sursa de periculoase ispite, redevenise prin conceptia originala si indrazneata a lui Francesco din Assisi cosmosul ingloband pamant si cer si om si fapturi, legate intre ele prin nemuritoarea valoare a iubirii egale pentru toate fapturile. Si Giotto, dincolo de Cimabue, dincolo de sienezi, urmeaza incercarea temerara a reformatorului de a face sa explodeze tiparele vechi de gandire si reprezentare a naturii si construieste cateva scene in aer liber. Am pomenit de Miracolul izvorului si de puterea stilizarii elementelor naturale, a muntilor, a pomilor.
Intr-un alt peisaj de costise despartite de unghiul unei vai, Francesco daruieste mantaua sa unui sarman. O unda de libertate, de bucurie circula parca in aceasta scena, intre cele doua personaje, si insufleteste si dealurile si vegetatia sfioasa si asezarile omenesti si cerul.
Dar comunicarea totala, de care vorbeam, ni se pare ca se produce in scena in care Francesco batran, incarcat de ani, predica pasarelelor. Aplecat asupra sfioaselor necuvantatoare stranse in jurul sau, el le spune cuvantul iubirii universale, cu o putere de persuasiune blanda, daruita, care se raspandeste asupra intregului loc. Nimic (decat o linie putin stramba, stangace) nu mai desparte pamantul de cer. Arborii involti isi bulbuca frunzisul ca la auzul unei muzici celeste, benefice, cu un aer de inflorire primavarateca. Parca cerul insusi a coborat pe pamant odata cu imponderabilele sale vietuitoare, iar cuvantul inteleptului inalta pamantul prin iubire spre cer. Simplitate si plenitudine, asa s-ar putea defini atmosfera scenei incarcate cu o forta de sugestie irezistibila. Si de fapt ne aflam aci cu inspiratorul noii directii, Francesco din Assisi, si talmaciul sau, Giotto zugravul, in zorii umanismului si ai Renasterii, ai reevaluarii pozitiei omului in universul intuit de pe acum infinit, si a raportului dintre el si celelalte puteri ale lumii.
Atmosfera, aura acestei gandiri si a artei care a exprimat-o, staruie asupra intregei cetati medievale. Coborand spre centru pe cateva carari abrupte, printre casele vechi, mangaiem cu un fel de evlavie istorica pietrele lor tocite, patinate de timp in culoarea amurgului primavaratec in Italia. Si oamenii si locuintele lor radiaza parca o luminozitate mai intensa, mai curata, aprinsi de aripa visului de solidaritate cosmica pornit de aici din inima Umbriei. Pana si in centru unde roiesc turistii si masinile, ramanem totusi cu acelasi sentiment de liniste calda, intarit de vizita la Santa Maria degli Angeli. Biserica cea mai noua, foarte incapatoare, a fost ridicata in jurul schitului vechi, umil, minuscul in care se inalta gandul pios, generos al sfantului : Porziuncola. Gradina cautarilor sale infrigurate, a vedeniilor interioare e si acum plina de pomi, de flori si de pasari cuminti. Intr-o statuie votiva si-au facut cuib doua turturele. Chilia lui, cu totul impresionanta, foarte joasa, ca un mormant, are drept ca singura mobila doar doua trunchiuri de copac negeluite. O evlavie plina de poezie, de caldura, o atmosfera lirica, de dulce daruire umplu de farmec tot locul acesta de pace launtrica, acest Assisi notabil ca putine altele in istoria spiritului european.
Printre negustori multi si guralivi care-si recomanda marfa, majolica de Perugia, cerand turistilor preturi fabuloase in asteptarea tocmelii impamantenite, ajungem si la Santa Chiara, biserica tinerei la fel de iubite la Assisi ca si Francesco, si-i vedem moastele innegrite de vreme intr-o racla de cristal pazite de o calugarita cu fata acoperita de o panza neagra. Ai, fireste, un moment de strangere de inima care contrasteaza cu toata ambianta de libertate interioara profunda traita aci in amintirile franciscane.
Domul San Rufino se bucura de o incantatoare fatada romanica, impodobita cu tot felul de motive animaliere, tratate intr-un fel de naivitate jucausa. In jurul rozetei sunt animale miniaturale, pe cornise la fel, iarasi rezumat de bestiariu medieval. La intrare, de-a dreapta si de-a stanga, doi lei rod linistiti doi martiri la fel de calmi.
Curioasa, generoasa, inepuizabila fantezie, ciudat si contradictoriu suflet de oameni ai veacului de mijloc se dezvaluie in acest complex Assisi, locul de innoire in sens adanc uman, dincolo de norme si dogme, a intregii gandiri crestine in pragul Renasterii.
Am facut singura prima mea experienta florentina. Plecand din Roma cu unul din primele trenuri de dimineata, intentionam sa cobor la Arezzo (desigur pentru Piero della Francesca). M-am razgandit pe drum si am ajuns in gara Florenta pe la orele 10. Cu ghidul in mana, libera de orice constrangere, am inceput un pelerinaj ale carui puncte imi erau limpezi. Mergeam inapoi pe firul timpului, fara sovaiala, caci oprirea se facea intr-o singura etapa de istorie. Spre deosebire de Venetia atator epoci si atator stiluri fuzionate, Florenta poarta, coplesitoare, o singura mare amintire: Renasterea. Un nume se ridica apoi deasupra tuturor celorlalte. El ctitor, el insusi artist, om politic socotit de adversarii lui drept tiran, el, Lorenzo de Medici, zis pe drept Magnificul, nu se poate desparti de imaginea si renumele peste veacuri al orasului florentin. Dante ramane dincolo de Florenta si de Toscana: el este al Italiei intregi si al lumii. Dar chipul de frumusete incremenit in piatra al cetatii de pe Arno nu scapa de sub obsesia medicee. Stiind foarte bine ca Palazzo Vecchio (celebra, impozanta Signorie, sediul mandrei Republici) dateaza in prima sa forma din secolul XIV, ca Giotto e autorul campanilei din piata Domului, ca Santa Maria Novella a fost inceputa de ordinul dominicanilor la sfarsitul secolului XIII (pe la 1278), esti nu ispitit, ci constrans fara incetare sa reduci tot ce inseamna reper de cultura, la numitorul unic al secolului XV. Imi este cu neputinta sa scot Florenta de sub strivitoarea aducere aminte a acelui veac care strange intre Santa Maria Novella si San Miniato al Monte, intre palatul Pitti si manastirea San Marco, istoria rezumata a Renasterii italiene si europene. Cum s-ar putea uni sutele de nume rasunatoare care a lucrat la innoirea si eternizarea gloriei florentine decat punandu-se la adapostul unui gand care i-a cuprins pe toti intr-o viziune de grandoare ? Ca au lucrat inaintea lui, in vremea lui, ori dupa el, nu mai are nici o importanta. Un mit florentin ar trebui sa construiasca o viata a lui Lorenzo si creatiile celorlalti, asa cum traditia greaca lega biografiile celor trei tragici nascuti in momente istorice diferite, de momentul prin excelenta glorios al luptei de la Salamina. In felul acesta s-ar putea ordona, ca in jurul unui centru magnetic, mare parte din uriasul muzeu tezaur al Florentei altminteri cu neputinta de structurat. Asa, prezenta lui Cosimo cel batran (Il Vecchio), bunicul lui Lorenzo, ar imbraca valoarea unui antemergator, a unui precursor. Caci fiecare gest, fiece hotarare a lui capata retrospectiv un sens, o directie, implinite in anii stapanirii nepotului. Intalnirea, bunaoara, dintre batranul bancher si bizantinul Georgios Gemistos Plethon, venerabilul platonizant care l-a impresionat in asa masura, incat l-a facut sa intemeieze la Florenta un loc de studiu adanc al limbii eline si al filozofiei platonice si neo-platonice, a constituit partea de preliminarii administrative a viitoarei Academii platonice, patronate de Lorenzo si frecventate de personalitati de prima mana ale umanisticii italiene. De aci avea sa pulseze o gandire noua urmand si intruchipand idea resurectiei lumii antice atat de scumpa umanistilor si atat de rodnica pentru istoria culturii europene.
Despartindu-se de spiritul de acum depasit al scolasticei medievale intemeiate pe scheme aristotelizante, ferventii platonismului stransi sub stiutoarea aripa a lui Marsilio Ficino, traducatorul si comentatorul Banchetului, conducatorul Academiei, regandeau omul si universul intr-un fel liber si armonios, in lumina unei adevarate religii a frumusetii.
In seri sarbatoresti, in palatul Medici sau in vila de la Careggi, ,,divino Plato'' era citit si discutat in greceste in adunari savante de la care nu lipseau stapanul insusi, Lorenzo, directorul Ficino, Angelo Poliziano, poetul, preceptor si profesor de greaca al copiilor lui Lorenzo, Pico della Mirandola, genialul spirit enciclopedic, autor printre altele al unui Discurs despre demnitatea omului. Participau adesea Leon Battista Alberti, umanistul arhitect, Sanndro Botticelli, pictorul Luigi Pulci, poetul, ca si un adolescent setos de invatatura platonica, Michelangelo Buonarroti.
Filozofia aceasta care purta mintile inspre ordinea frumusetii ideale se insotea de poezie si arte, de activitatile supreme ale creativitatii umane. Restatornicit ca centru al lumii, omul isi afirma puterea si plenitudinea, exaltand viata si valorile ei, recreandu-le intr-un plan mai inalt.
Poezia si arhitectura, pictura si muzica, sculptura erau toate permeate de ideile filozofice sustinute si raspandite cu atata pasiune. Gradinile Florentei redevenisera parca adevarate gradini ale lui Akademos insufletite de ganduri si populate cu opere de arta. Iar mitul se arata vehiculul cel mai potrivit intre idea filozofica si creatia artistica. In restaurata primavara a Antichitatii pe pamant toscan, Orfeu revenea in stanzele lui Poliziano ca si Androginul, iar Botticelli reinchipuia nasterea Afroditei din spuma marii sau iubirea dintre Marte si Venus.
Strazile, parcurile, palatele rasunau de larma vesela a cortegiilor mitologice in care divinitati mai mari si mai mici defilau insotite de nimfe si satiri. Si aci, ca si in jocurile de carnaval, Lorenzo insusi, cu membri curtii sale, intrau in travestiurile care imbracau pentru ei semnificatia filozofica a mastilor, a succesiunii de imagini parelnice, iluzorii, sub care esenta ramane neatinsa. Originalul duce al Florentei incerca in toate aceste schimbari de masca, de roluri, de costume, trairea infrigurata de cunoastere a altor ipostaze de existenta, invesmantarea in coaja altor personalitati. Dincolo insa de vanatori, turniruri, alaiuri, de fast, frumusete si bogatie, lucrarea mintii depasea la Lorenzo valul pestrit al aparentelor, trecatoarele si aprigele bucurii ale simturilor. Peste bucuriile pagane fara numar ale curtii sale (pentru care avea sa-l mustre greu fratele Girolamo Savonarola de la manastirea San Marco, ireductibil dusman al Renasterii), o neliniste metafizica il chinuia. Si dupa placerile violente ale tineretii, dupa optimismul fara margini pe care-l impartasise cu umanistii increzatori la inceput in posibilitatile nelimitate de transformare a lumii conform gandului lor prea inalt pentru timpul lor, indoielile filozofice au inceput sa-l asalteze. In chiar unul din poemele sale de inspiratie epicureica, refrenul toarna in chemarile irezistibile spre viata si placere, o indoiala trista : ,,Di doman non c'e certezza'' (De ziua de maine siguri nu suntem).
Consolarea fata de inadecvarea schemelor filozofice la conditia umana reala, dramatica, o oferea insa tot lumea ideilor si aceea a artei care o sugera, care transmitea dinspre acolo inspre aci mesajul frumusetii fara moarte, al iubirii si al pacii. Si, desi Florenta a fost ravasita de razmerite, de lupte intestine, de conjuratii (cum a fost aceea urzita de familia Pazzi impotriva familiei Medici si care a costat in 1478 viata lui Giuliano, fratele lui Lorenzo), operele ei de arta pastreaza viu inca visul nostalgic al artistilor dupa perfectiunea ideala. Il simti mai cu seama in tablourile lui Botticelli de la galeria Uffizi (nu in piesele de la National Gallery din Londra unde Marte si Venus de influenta platonizanta se pierde intre celelalte, marturii ale unei intoarceri pline de contritie spre o viziune reluata de Ev Mediu).
Miturile platonice sunt traduse pe panza intr-o viziune primavarateca, dominata de un Eros superior, incarcata cu figuri alegorice si podoabe ale unei naturi incantatoare, stranse laolalta de puterile imaginative ale artistului. Renumita Primavera din 1478, cu sursele ei stiute (o scrisoare a lui Ficino si Stanze per la Giostra, poemul lui Poliziano) ramane pentru noi o opera cu sensuri multiple, alegoric-simbolice, carora cei mai savanti dintre criticii de arta le cauta zadarnic cheile. Frumusetea ei fascinanta, de tapiserie policroma, tradeaza o dubla directie a spiritului rinascimental si, in special, a celui al artistilor plastici de prima marime. Pe de o parte o apriga sete de structura se manifesta in centrarea stricta a panzei si in miscarea mestesugita, convergent-divergenta, a grupurilor. Silueta Venerei, ca maica si fecioara, invaluita in grele catifele, se inalta deasupra celorlalte figuri, avand in jurul capului un nimb de frunzis rarit si mult dantelat pe margini. De-a stanga ei, un grup de trei personaje se misca. Un zefir cu mantie involburata agita copacii incercand sa imbratiseze o Flora al carei suflu naste flori si al carei trup urmeaza inclinarea copacilor. Inainte lor una din Ore (din cortegiul lor alegoric), invesmantata in valuri inflorate, purtand cununa si colan vegetal, seamana flori din poala ei incarcata pe pajistea smaltuita de petale in zeci de fete. De-a dreapta Venerei, un alt grup, nemiscat in miscare : cele trei gratii dansand. Trupurile lor sidefii se stravad prin transparenta valurilor care le tempereaza mai mult materialitatea. Paloarea figurilor, neutralitatea lor sub raportul expresiei, dezinvolta imobilitate a intregului grup, mainile intalnindu-se intr-un gest care arata spre cer, duc pe privitor spre descoperirea celeilalte tendinte a picturii botticelliene, de trecerea prin imagine si prin contemplarea ei adecvata, spre o lume a ideilor. Intr-adevar, in vreme ce grupul din stanga Venerei se agita, lucreaza si directiile principale ale mainilor celor trei personaje arata spre pamantul pe care-l presara cu flori mari, colorate, celalalt grup, intarit de verticalitatea, ireductibila parca, a pomilor cu fructe aurii, ireale, si abia calcand pe un pamant luminat doar de paloarea unor minusculi boboci plapanzi (deci cu valorile de fertilitate, de germinatie schimbate) semnifica spre un taram celest spre care contemplatia ne intoarce (poate si taramul mortii, fiindca Giuliano de Medici, ucis de curand, e prezent in cadru in aceeasi zona cu gratiile si impartasindu-le gestul spre cer). Dinspre cer inspre pamant, prin natura si viata activa, dinspre pamant inspre cer si viata contemplativa, ciclul eternei primaveri a Erosului in dubla lui ipostaza se desfasoara pe panza in jurul Venerei generatoare. De aceea privirea nu ti se opreste pe nici un fragment, ci alearga, daca ai prins sensul, in directia ciclului firesc. Lumea iluziilor fugitive, a schimbarilor neincetate, e transformata in frumusete de linii unduioase, culori transparente si lumini de o mare blandete difuza, calma. Ochii aluneca de pe o figura pe alta, fara oprire asa incat totul devine un superb joc de linii, un arabesc incantator, fara spatialitate propriu-zisa, totul se tine in forma unei ghirlande gratioase si tainice, fara punct de sprijin. Fiecare dintre personajele mladioase prinse in remarcabila euritmie a tabloului, este inchis in sine, in paradisiacul peisaj care are din aceasta pricina o usoara tristete, o gravitate moderata de linii si culori, de bucuria frumusetii ideale.
Fata de Primavera, mai tarziu Nastere a Venerei, aflata acum tot la Uffizi, are o simplitate vadita, o compunere mai stransa in care echilibrul partilor capata o pondere mai evidenta, fiind vorba de oprirea pe o clipa esentiala de traire in intelect, semnificativa si aci (dar altfel) prin opozitia dintre static si dinamic, intr-o constructie de gandire arhitectonica. Alegoria ficinesca se manifesta si aci ca fundal filosofic. Pentru ca Venus sa se nasca, marea a trebuit sa fie fecundata de Saturn, ceea ce in gandirea esotericilor platonizanti florentini inseamna fecundarea umanitatii de catre zei pentru geneza simtamantului frumusetii in sufletul omenesc.
Sezand pe bancheta salii in care se aflau panzele lui Botticelli la galeriile Uffizi, mi-aduceam aminte de vorbele lui Wolfflin. In clasica lui carte, el vede in Venus intruparea perfecta a idealului formei botticelliene care se inalta, efilata, zvelta. Criticul de arta mai vorbea despre verva, despre miscare, despre energie in figura centrala a tabloului. Dar noua ni se pare ca dulci-sinuasele linii ale trupului desfasurate in linii domoale, invaluitoare alcatuiesc o zona de miscare imperceptibila, aproape de calm, care anihileaza dinamica izbitoare a celor doua laturi ale triunghiului, creand o tensiune de tip special, echilibrand liniile de miscare intr-o constructie. Si ce rafinat se leaga intre ele planurile coloristice! Cum racordeaza trupul mat de ivoriu si trandafir al zeitei nacrul stralucit al scoicii pe care pluteste, cu rozurile de vinuri vechi si nobile care stralucesc stins in haina de brocart intinsa de Ore Venerei iesind din ape! Cat de grele si chiar fin prafuite ca de un polen aerian sunt catifelele gri-albastrui ce infasoara pe unul din geniile zburatoare! Iar apa se intinde si inconjura scoica, subtire, fluida, transparenta, infiorata de sunetul de alauta al trupului Venerei. Structura plastica muzicala cu liniile ei cazande, Venus are goliciune si castitate de arhetip, dincolo de orice reprezentare senzoriala. Contempland, poate, imaginea aceasta va fi soptit Rilke stiutele versuri:
Von erster Sonne schimmerte der Haarschaum
der weiten Wogenschaum, an deren Rand
das Madchen aufstand, weiss, verwirrt und feucht.
So wie einjunges, grunes Blatt sich ruhrt,
Sich reckt und Eingerolltes langsam aufschlagt,
Entfaltete ihr Leib sich in die Kuhle
Hinein und in den unberuhrten Fruhwind *
,, De intaia raza scanteia-nspumata,
coama de valuri pe al caror tarm
fata statea sfioasa, alba, uda.
Si cum se misca-o verde, dulce frunza
Se-ndreapta si incet se desfasoara,
Si al ei trup se desface-n racoare
Si-n neatinsul vant al diminetii.'' (tr. a.)
Intr-o alta panza botticelliana isi face loc nu numai alegoria platonizanta, dar si triumfatorul spirit geometric derivat tot din filozofia anticului ganditor. La Derelitta, fabula muta despre sufletul exilat in contingent, infatiseaza o figura feminina pierduta in durere ti solitudine, in fata unei porti inchise semnificand excluderea solicitantei de la beatitudinea cunoasterii absolute, de la revelatie. Atmosfera dezolanta, care permeaza reprezentarea temei moral filozofice de obarsia platonica, e temperata doar de predominanta maselor arhitectonice in care raporturile dintre orizontal si vertical se echilibreaza frumos. Puterea de rare sugestii ordonatoare a sectiunii de aur din efectul coplesitor al severelor volume arhitectonice fata de care figura omeneasca in insingurarea ei fara iesire.
Nu mai suntem confruntati aci cu calmele culmi ale miturilor din panzele timpurii ale pictorului filozof vorbind despre Afrodita celesta si Erosul superior. Dar perfectiunea tehnica a structurii tabloului starneste o reactie intelectuala foarte cautata, foarte putin comuna. E reactia tipica fata de operele Renasterii in plenitudinea unei demiurgii constructiviste. Caci creatia pictorilor celor mai reprezentativi, mai supusi geometrismului funciar al noii viziuni despre lume, provoaca reactii identice cu acelea suscitate de lucrarile arhitectilor care parca au ales, ca loc de electiune pentru nebunia lor intru geometrie, tocmai Florenta. Fatada bisericii Santa MariaNovella (biserica cu un celebru crucifix de Giotto si altul de Brunelleschi, o fantana de faianta alb-albastra cu ghirlande verzi-galbene, datorita lui Giovanni della Robbia, o fresca de Ghirlandaio si o Treime de Masaccio in care prevaleaza o reinoita perspectiva si un gust evident pentru structurile clasicizante) produce, de cum o vezi - si o vezi curand fiindca se afla chiar langa gara - un efect frapant. Mai intai dicromia marmurei ( si aci ca si la San Miniato, ca si la Dom) creeaza de la sine alternante si simetrii pe fasiile orizontale ori verticale care strabat fatada in lung si in lat. Un mic dezechilibru stilistic intre partea de jos, prevazuta cu arcade si nise de stil trecento, si partea de sus, conceputa de Leon Battista Alberi la jumatatea secolului urmator, se rezolva prin rigoarea absolut geometrica a desenului. Aceasta impune irezistibil o orizontalitate in asa masura dominanta, incat nu-ti mai poti lua ochii de pe friza cuprinsa intre doua barne puternice, taind pur si simplu de la un cap la altul toata fatada si coplesindu-i partea inferioara (cu portal cu tot) prin inaltarea sigura si mandru asezata a unui alt nivel ingust, flancat de doua superbe volute. Deasupra, aerian, un timpan triunghiular, ca un adevarat si uimitor principiu treimic cu laturile foarte apasate. Si aci totul respira raportul geometric si placerea intelectuala superioara a edificarii, a constructiei ca operatie primordiala.
Acelasi sens al volumelor clare si definite se regaseste in palatele Florentei, in chip egal elegante si austere, incepute cu Palazzo Medici, comandat tot de Cosimo batranul arhitectului Michelozzo, dar tot pentru a darui decorul potrivit vietii de mai tarziu a nepotului sau Lorenzo.
In cladirea aceasta tipica pentru Renastere, cu trei niveluri bine marcate, pe de o parte de brane orizontale puternice si de cornisa cu streasina, ineluctabila margine, pe de alta de materialele diferite folositein constructia fiecarui etaj (de la blocul de piatra bolovanoasa, rustic cioplita, pentru cel mai de jos, la piatra fin lustruita a celui de-al doilea si pana la varuiala neteda a celui mai de sus) si care intaresc iluzia retragerii treptate, regasesti amintirea vestitei familii de Medici, legata de locul unde s-a nascut si a murit Lorenzo.
Il vezi pe Magnific, ca intr-un dramatic raccourci, mai intai pe o fresca a lui Benozzo Gozzali, Cortegiul Magilor, intruchipand pe unul din personagii, ivesmantat in straie de matasuri grele ti purtand cununa, asa cum se cuvenea infloritei sale tinereti. Mandru si nepasator, el trece pe calu-i alb prin fantascul peisaj toscan inchipuit de pictor, ca unul care nu s-a intalnit inca cu destinul.
Ii vezi apoi masca mortuara, indurerata marturie a inaltarii si caderii legate de conditia umana. Ravasita fata spune, mai bine si mai adevarat decat orice, dezamagirea dureroasa care a lovit o nesfarsita incredere in puterea omului de a schimba fata lumii inainte ca vremea sa se fi copt. Tiranul generos si visator care a stapanit Florenta cu mana tare si care o lume intreaga il admira pentru ceea ce stransese la stralucita sa curte, acela care traise intr-o desfasurare fara sfarsit de forme frumoase si cautase nesatios iluzia perfectiunii, marturiseste, cu suferinta prezenta nemilos in fiecare cuta a obositului sau chip, grava, inevitabila drama a neimplinirii. Toate intamplarile prea bogatei sale existente, de la viata publica la cea intima, de la glorie la insuccese, de la fericire la tristete, de la placere la dezamagire, l-au invatat pe coboratorul din bancherii florentini neadevarul schemelor filozofice si tragismul inevitabil al conditiei umane care nu ingaduie sa se faca din vieti opere de arta. Optimismul sau ingropat in deceptie si durere marca finele unei epoci de temeritati eliberatoare, de incredere fara margini in natura si fiinta umana, in modele antice mult iubite si socotite fara gres.
In cele doua imagini ale lui Lorenzo, Palazzo Medici conserva de fapt rezumatul expresiv al unei vremi de varf din istoria spiritului european. Si nu numai atat. Palatul, imitat de foarte multi arhitecti si constructori, a stat si sta, de departe cel mai urmat si respectat model arhitectonic, ca o inima stinsa de mult, in centrul vechii Florente. Dupa el abia s-au inaltat celelalte palate, si Rucellai, dupa planurile lui Leon Battista Alberti, si Pitti, si Strozzi si multe altele. Abia de poti sa le distingi intre ele, atat de izbitoare fiindu-le asemanarea. Toate au brane si cornise (afara de Pitti unde brana e inlocuita cu balustrade gratioase, lungi, monotone, cu efect static), mai toate au ferestre bilobate sub arcuri in plin centru pe cele doua etaje superioare, producand un efect de soliditate, stabilitate si putere(uneori chiar amenintatoare).Viziunea arhitectonica exprimand si ea o epoca, era firesc sa se simta in edificii vibratiile nevazute ale setei de forta si demiurgie, caci titanismul Renasterii n-a fost numai o vorba si o podoaba. Si arhitectii, cei dintai dintre artisti, au dat glas grandiosului si gratiosului deopotriva. Brunelleschi ne-a parut intotdeauna a se fi miscat cu aceeasi usurinta intre cele doua categorii, fiind primul inter pares. Geniul lui si-a pus in aceeasi masura pecetea pe uriasa cupola a Domului Santa Maria del Fiore care domina intregul oras dintre colinele Toscanei, ca si pe muzicalele coloane din San Lorenzo, ca si pe crucifixul pe care vazandu-l, zice legenda, Donatello insusi a scapat din mana cosul cu provizii cumparate din piata. Biruinta a spiritului, a creativitatii umane, cupola lui Brunelleschi uimeste prin felul extraordinar in care reuneste o masivitate enorma, sfidand legile gravitatii parca, si o eleganta sigura de sine, o elansare asigurata de savanta dispunere a volumelor sugerand o virtuala piramida. Buchetul in care tribune sustinute de contraforti si acoperite cu mici cupole alterneaza cu delicatele exedre cu nise (lucrate tot de mana lui Brunelleschi) inconjura primul nivel al tamburului octogonal. Din el porneste al doilea nivel care puncteaza, pe fiecare din cele opt fatete, cu cate un medalion circular (oeil de boeuf), fiecare acoperis de pe nivelul inferior. Asa se obtine o neta distantare de restul cladirii, o trambulina mai inalta pentru temeritatea saltului final al cupolei. Si mai mult, din cele opt unghiuri pleaca, lungind si subtiind, cele opt creste de piatra care impart cupola in felii, facand sa transeze atat de frumos albul pe roz, si se reunesc in varf, fiecare devenind la randul sau, printr-o fantezie de semn, contrafortul lanternei albe in forma de templu care, cu zvacnetul sau vertical, scuza si modeleaza rotunjimea intregului.
Tot Brunelleschi a refacut, la ordinul lui Cosimo, biserica San Lorenzo, in mod special draga familiei de Medici. Dar partea care-i seamana cel mai mult este Sacristia veche, incapere patrata, de pure nuditati lineare. In alb si cenusiu (datorita nervurilor granitice), suprafetele nu au alte podoabe decat o cupola mica emisferica si patru lunete pe pereti in care Donatello si-a exersat odata mai mult capacitatile decorative.
Pentru noi insa spiritul cel mai autentic al Renasterii s-a cristalizat in formele cele mai pure la Florenta in gradina chiostro-ului adiacent catedralei Santa Croce, in Capella Pazzi.
In Sacristia Vecchia din San Lorenzo, ca si la biserica Santo Spirito, se simtea bucuria si forta cu care artistul arhitect ajunsese sa stapaneasca, dupa o dura ucenicie a masuratorilor, petrecuta vreme de doi ani la Roma, fascinantele taine ale suprafetelor si volumelor armonioase. Alternanta obsedanta a folosirii patratului, cercului, triunghiului dezvaluia ceva ce semana a cautare febrila. Vazand neincetatele reveniri si reluari, simteai ca artistul era tot mai aproape de momentul fericit cand proportiile aveau sa fie desavarsite si frumusetea ideala atinsa intr-o strafulgerare de clipa reunind stiinta si inspiratia. Si intr-adevar, proba geniului e data magistral de arhitectul cel mai varstnic al epocii cu aceasta capela Pazzi unde ti se taie rasuflarea de atata perfectiune.
Te afli brusc in fata unui spatiu ordonat dupa legile unei armonii aproape naturale, ca aceea a unui cristal. Aici simti sectiunea de aur traind intr-o constructie de dimensiuni modeste si de o sobrietate monahala, intr-o rafinata armonie de alb si gri-uri mai deschise si mai inchise. Din cand in cand, in ritmuri egale de aparitie, cate o pata albastruie, medalioanele de majolica in stilul clasicizant al lui Luca della Robbia.
Porticul, cu sase coloane corintice fine, e spart la mijloc de un arc elegant, ca o indiscretie jucausa, ca o dezvelire neasteptata a fatadei ce capata astfel lumina. Un inceput de trompe l'oeil (venit probabil de la ajutoarele si elevii care au lucrat aci dupa moartea maestrului, din 1436) arunca deasupra trabeatiei porticului o galerie umbrita de o streasina si scandata de colonete care continua elanul taiat al coloanelor corintice. Incununand totul, un mic dom (asemanator acoperisurilor exedrelor de la Santa Maria del Fiore), ca o jucarie, isi arata cu gratie artificiul, surmontat cum e de o supla lanterna a jour.
Cum spuneam, interiorul este foarte mic, foarte familiar ; un paralelipiped cu o baza dreptunghiulara, spart la mijloc nu de o nava, ca in catedrale, ci de spatiul restrans de la intrare pana la altar. Coloanele sunt numai reliefuri, dar par adosate, in aceeasi dificila si suprem rafinata culoare gri-inchis. Arcurile zvacnesc incremenite, ca desenate de un compas angelic. Totul se rotunjeste, se inchide in etern-prezenta obsesie a cercului, intensificate de prezenta lunetelor deasupra arcurilor. Pe timpane, pe cele patru pandantive (unde se afla cei patru evanghelisti).
Cupola, in douasprezece coaste subtiri ca niste nervuri cenusii, se deschide ca o floare stranie, frumoasa ti uscata. Deasupra altarului, o alta cupola minuscula, albastra, se sprijina pe patru scoici. Fereastra ingusta, dreptunghiulara, e corectata sau intregita indata de o rozeta cu vitraliu. Un brau de majolica, o friza continua serpuieste pe deasupra coloanelor, urca peste arcuri refacand, mimand curbele lor, si reunind motivele decorative geometrice in albastru, alb, rosu sters.
Este poate aci constructia cea mai pura si mai unitara a inceputului Renasterii, demonstratia entuziasta, ferventa, a proportiei ,,divine'' si a triumfului regulilor, facuta de un mare artist care a avut, din fericire poate, mai mult geniu decat stiinta si s-a lasat purtat de nestavilita pasiune a meseriei lui creatoare.
In aspiratia necontenita a arhitectilor acestei vremi reintinerite de a da expresie superioara spatiului, de a transforma golul in plenitudine artistica, momentul Pazzi straluceste ca intr-un zenit de limpezimi cristaline. Un critic italian compara odata contemplarea dinauntru a acestor monumente cu trairea intr-un cristal si deci cu participarea la ritmul unei lumi perfecte. Desigur, recunoastem si noi, omul Renasterii aspira spre armoniile supreme ale unui univers desavarsit pe care dorea sa-l reconstruiasca dupa modelul geometric pentru a se implini pe sine conform unor prea inalte, de-a dreptul temerare cerinte intelectuale. Dar in ritmul acesta nu se poate trai in mod obisnuit, fiindca tensiunea grandiosului autentic ucide. Brunelleschi l-a atins intr-adevar, intr-o clipa de har, intr-o creatie unica. Dovada cea mai pertinenta este insa ca ultima lui creatie se indeparteaza de formele inchise, rotunjite, intorcandu-se spre orizontalitatea romanicului in care, insufletita de duhul unui titan, piatra ponderoasa se aseaza de la sine pe masivele etaje ale Palatului Pitti de care am mai vorbit.
Acesta nu mai este, precum capela Pazzi, creatie de orfevru florentin, ci revarsarea de putere a unui spirit care, venind dinspre Evul Madiu, s-a lasat fecundat de himera magnifica a sectiunii de aur nou descoperite si a izbutit, din toate, o geniala sinteza, prefigurand deopotriva in sine pe Cellini ca si pe Michelangelo.
De fapt, cei mai multi veneau in Florenta dinspre Evul Mediu. Ev Mediu toscan, fireste, dar totusi Ev Mediu. De aceea aspectele Renasterii in floare, ale geometrismului atotstapanitor, te intampina la fiecare pas. Dar privirea iscoditoare indreptata inspre mai adanc iti revela mereu abateri de la norma raporturilor matematice esentiale, intoarceri spre o libertate altfel castigata sau spre alte norme ale altor discipline exterioare ori launtrice.
Asa, bunaoara, intri in manastirea San Marco unde pana azi a ramas necontestat stapan intru creatie fericitul frate Angelico. Plina si ea de amintirea framantatului timp al Renasterii, manastirea a fost martora inaltarii si caderii mandrei cetati si n-a ramas departe nici de conflictele spirituale majore ale epocii. Forma ei actuala se datoreste tot li Cosimo cel batran care a obtinut de la papa Eugen al IV-lea permisiunea de a construi un lacas special pentru dominicanii de la Fiesole de care Medicii se simteau foarte legati. Si acelasi arhitect care a conceput palatul familiei, Michelozzo, elevul lui Brunelleschi, a cladit manastirea. De aceea cand intri in infloritul chiostro, covarsit de pacea amiezii si ocrotit de umbra cedrului urias, te odihnesti in echilibru senin al proportiilor elegante, in egal masuratele distante dintre coloane si arcade care anunta intotdeauna spiritul Renasterii. Doar aci insa si la etaj, in biblioteca, simti gandul si mana arhitectului geometru (in cele cateva coloane ionice zvelte, dar izolate intre atatea antifonare, graduale si manuscrise ilustrate cu miniaturi din secolele XIII si XIV, dar si din ordinul piosului Cosimo care-si pastrase doua chilii de la etaj pentru zilele lui de retragere si reculegere). Incolo, (cu exceptia unei fresce de un fermecator realism datorita unui pictor laic, lui Ghirlandajo, si reprezentand o Cina de taina cu cirese rosii stralucind pe panza alba a fetei de masa), totul respira austeritate si ganduri sacre, hranite exclusiv de ilustrari ale istoriei christice. Fiece chilie se lumina de o scena pictata de Fra Beato Angelico, acel poet al pietatii monahale care se apropia de toate lucrurile cu o inima de copil si dadea imaginilor in care traducea traditia, contururile si cromatica blanda a visului colorat. De la Bunele Vestiri, unde ingerii au aripi de fluture impodobite cu cele mai alese si rare nuante si gesturi de balerine celeste, si pana la Coborarile de pe cruce ti Punerile in mormant, calugarul pictor a scris cu inima sa poemele simple si eterne ale umanitatii. Pe el nu l-a atins nici sectiunea de aur, nici pasiunea platonizanta. El nu si-a modoficat nici tehnica picturala, dupa cum nu si-a schimbat nici viziunea despre lume. Convingerile pietatii sale candide erau spuse intregii lumi cu un penel inspirat si pur, dincolo de orice influenta exterioara. Si frescele din chilii, oferite ca substanta de meditatie fratilor celorlalti, exprima o fantezie paradisiaca exercitandu-se asupra catorva teme permanente, mereu altfel reluate in coloritul suav pastelat care rareori se inflacareaza in fulgurari dense de rosu si albastru. Iar candoarea extatica a figurilor fereste de patos si da picturii lui Angelico o profunzime de un soi deosebit, o interioritate lipsita de orice ostentatie, si o picturalitate in sine, luminata de valorile launtrice ale unei spiritualitati pline de certitudini. Dar Fra Angelico murise de mult cand conflictul izbucni intre manastirea dominicana si familia care o fundase si o sustinuse. In anii stapanirii lui Lorenzo, ai macenatului sau luminat care umpluse cetatea de un nou fior de frumusete dand impulsuri nestavilite studiului umanistic ca si creatiei artistice, palatul Medici nu mai putea cuprinde, oricat era de incapator, enorma productie a sculptorilor. Pictorilor, orfevrilor adunata in sali si curti interioare. Parte din ele fura transportate si la San Marco unde umplura cele doua chiostro-uri. Basoreliefuri si statui de marmura, panouri pictate se rasfatau in gradini si pe sub bolti, punand sub ochii calugarilor neingaduitele imagini ale goliciunii si frumusetii pagane. O mitologie intreaga retraia viata misterioasa a marmurei. Aphrodita si Bacchus aratau anatomii perfecte monahilor care trebuiau, dupa canoane, sa uite de trup. Cortegii de satiri si amorasi prelungeau prin operele de arta amintirea carnavalurilor si bacanalelor prea des organizate de Lorenzo si de prietenii sai. Pana si scenele sacre capatau infatisari mai mult ori mai putin profane, florentine si curtenesti, obisnuind privirile credinciosilor cu o prea ingaduitoare simbioza crestin-pagana, abatandu-le de la rigorile bine statornicite dogmatic-canonice.
Prea fusese insa frumoasa primavara florentina ca sa poata dura. Si reactia a venit de la manastirea San Marco insasi. Staretul dominican, fratele Girolamo Savonarola, adus de Lorenzo la sfatul tanarului, genialului sau prieten Pico della Mirandola, a pornit intr-o buna zi fanatica sa ofensiva impotriva casei de Medici si impotriva intregului spirit al Renasterii. Stapanind o fascinanta oratorie cu care paraliza ori starnea masele dupa bunul sau plac (socotit insa drept inspiratie de sus), calugarul cu ochi arzatori si glas de porunca a dezlantuit o adevarata cruciada anti-pagana si antimediceana care a ravasit cetatea, a indurerat pana la moarte pe Lorenzo si a dat pieirii nenumarate opere de arta. Rugurile lui Savonarola mistuiau tot, manuscrise si incunabule, desene si picturi, tot ce parea ,,pagan'', ,,lasciv'', nepotrivit cu simplitatea ascetica a crestinismului renovat pe care-l visa si-l predica. Curat si chiar eroic in tentativa sa de reforma spirituala, fratele Girolamo a devenit profund nociv in clipa in care a dat semnalul distrugerii maselor profund nemultumite, dar total nestiutoare de sensul si mijloacele razvratirii lor.
Echipe de copii, de tineri indoctrinati de fanatismul lor, strabateau strazile, intrau in case, ridicau tot ce le parea a contrazice vederile parintelui lor spiritual si aruncau in foc. Nu se mai tiparea nimic fara aprobarea lui Savonarola. Ca sa fie absolviti de acuza de paganism, artistii trebuiau sa faca marturisire si penitenta publica. Botticelli s-a numarat si el printre acestia, declarandu-si opera imorala si nedemna si intorcandu-se spre o creatie exclusiv crestina, exaltand valorile ascezei si prezenta ubicua a miracolului in lume.
Infrant, printul Florentei si-a incheiat viata la 43 de ani, in 1492, chemand la capataiul sau pe neinduplecatul adversar spre a-i da absolvirea si binecuvantarea. La doi ani dupa Lorenzo, avea sa se sfarseasca, si el caindu-se in fata fratelui Girolamo care-l invinovatea de erezie, Pico della Mirandola, eruditul autor al vestitului Discurs despre demnitatea omului, care a urmarit reedificarea conceptului de om integral cu toate treptele inerente (originalitate, unicitate, omnivalenta, universalitatea si celelalte stiute).
In acelasi an, 1494, murea si Angelo Poliziano, poetul si elenistul, care inviase pe Pindar si poezia greaca pentru uzul principilor si umanistilor.
Iar dupa moartea lui Lorenzo, un tanar parasea cu tristete palatul. Era Michelangelo Buonarroti. Cel mai vestit florentin dupa Dante facuse o scurta dar hotaratoare ucenicie in atelierul lui Ghirlandajo mai intai, apoi pe langa sculptorul Bertoldo, elevul lui Donatello. Mai ales insa il marcase contactul atat de norocos cu palatul familiei de Medici, cu umanistii si artistii curtii marelui Lorenzo. Contaminat de entuziasmul generos al acelora pentru formele artei grecesti atunci atat de prezente in desteapta sensibilitate a contemplatorilor priceputi, permeat de invatatura platonizanta (caci adolescentul avea ingaduinta Magnigicului de a participa la inegalabilele intalniri ale poeziei, artelor si filozofiei), Michelangelo a intrat intre modelele clasice, in lumea unei nobile si vii senzualitati. De la inceput i s-a revelat cu precadere frumusetea trupului omenesc al carui studiu nu l-a intrerupt niciodata. Cu o osandire indaratnica a urmarit acest univers inchis care e omul, in zeci de ani de infrigurata creatie. Si nici predicile lui Savonarola in tinerete, nici tristetile metafizice ale batranetii nu l-au putut determina sa abandoneze viziunea sa artistica centrata pe acest microcosm tainic, niciodata stiut pana la capat, mereu redescoperit si mereu sustras cunoasterii noastre.
La el, tristetea si abandonul marelui optimism juvenil s-au manifestat altfel decat la Botticelli la care nudul pagan interpretat in lumina miturilor platonice a fost inlocuit de scene evanghelice ori hagiografice, tratate in ritmuri muzicale pe potriva tonusului afectiv al fiecareia.
Cultul formelor clasice a prevalat in prima parte a creatiei michelangiolesti care tradeaza nu numai un gust trecator, ci elementele unei viziuni deja inchegate. Madona cu scara din casa familiei Buonarroti are un aer foarte acuzat de stela antica, iar Lupta centaurilor cu lapitii ofera un valmasag de trupuri in care surprinzatorul modelaj al marmurei executat de tanarul de 17 ani creeaza planuri si adancimi, ordonand cu destula strictete structura plastica. Torsul de bronz de la Academia de Arte frumoase ar putea fi luat drept o opera de Phidias de pe vreun fronton grecesc urias. Dar Bacchus de la Bargello ! Toata dulceata si moliciunea maestrilor artei elenistice, toata destinderea gratioasa a sagalnicilor statui praxiteliene se regasesc in voluptoasa faptura zeiasca ce reuneste parca, dupa cum s-a spus, atributele supremei frumuseti a androginului. O senzualitate innobilata de proiectia in mit, in idealitate, a personajului respira din marmura lucie care si-a pierdut ponderea, primind netezimea apei si luminii pe rotunjimile trupului.
Intre Bacchus si David de la Academie, caci doar o copie a ramas in fata Signoriei) insa, ce deosebire ! E ca o intoarcere inapoi inspre un stil sever, eroic, vorbind tot despre amintiri grecesti, dar din alta epoca. Incheieturile nu mai sunt destinse si rotunde, ci au capatat o asprime incordata. Musculatura toata se afla intr-o contractie care vorbeste de un moment dramatic, hotarator prealabil unei infruntari pe viata si pe moarte. Aparenta dezinvoltura a corpului gol nu vine decat din balansul pe care-l executa tanarul pastor, ca un vechi luptator grec, inaintea aruncarii pietrei impotriva dusmanului. Iminenta atacului e tradata in egala masura de teribila concentrare a fruntii contrastand dramatic cu parul tinereste carliontat ce acopera capul lui David, si ce crispare aproape nefireasca a mainii drepte, grele, vanoase, sprijinite usor de trunchi. De aci incepe sa mijeasca drama michelangiolesca, aceea care va sparge contururile clasice, atat de bine invatate de la modelul grec. De aci se poate trece la cei patru Captivi (pastrati in aceeasi Academie florentina), chinuite forme umane, desprinzandu-se anevoie de strivitorul fundal al pietrei brute. In titanicile fapturi care lupta prometeic impotriva elementului dur, neinsufletit, se desfasoara simbolica infruntare dintre apasarea materiei, forta inert-opresiva, si constiinta ce rezida si se impotriveste. Necontenita drama a conditiei umane isi spune povestea in aceste patru mucenicite trunchiuri vorbind despre suferinta insului de geniu, ca si despre durerea speciei.
Tot mai cufundat in sine pentru a spune mai bine istoria de gandire, suferinta si lupta a omului, Michelangelo a executat in San Lorenzo, dupa 1521, Sacristia Nuova, cu mormintele celor ce-i fusesera aproape din familia de Medici. Comanda unuia dintre ei, a lui Giukiano care avea sa devina papa Clement al VII-lea, ii prilejuia o intalnire cu amintirile tineretii, cu oamenii si dramele si triumfurile acelei incrancenate vremi. Rememorarea a fost pentru el ocazia unei sinteze, iesite dintr-o confruntare care tulbura. Sacristia cea noua, sacristia lui, se adauga la cateva decenii dupa cea veche a lui Brunelleschi, expresie a spiritului geometric care stapanise Florenta si arta ei la mijlocul secolului XV. Daca zabovesti mai mult in incaperea cea noua, resimti o ciudata impresie, un fel de neliniste, de descumpanire. Spatiul ti-e familiar si totusi nelinistitor. Stii si vezi ca s-au reluat elaborarile lui Brunelleschi din vechea sacristie. Acolo insa geometrismul era principiul ordonator care definea cu claritate o structura spatiala senina, armonioasa. Aci, pe masura ce stai, intuiesti mai profund un dezacord interior intre calitatea spiritului creator al autorului incaperii si a cupolei care o acopera si spiritul geometric, al sectiunii de aur pe care tot intregul ar trebui sa-l degaje si chiar il degaja. Obsesia cercului si a triunghiului, a patrulaterelor si a arcurilor de cerc e apasatoare si in structura si in ornamentatia capelei, semn ca titanul manuia cu usurinta stiinta proportiilor. Dar se vede, se simte in acelasi timp ca ea nu-l mai satisfacea. Cele sase statui ale celor doua morminte(din patru cate i-au fost comandate) pentru Lorenzo de Medici, duce de Urbino si pentru Giuliano de Medici, duce de Nemours, sunt atat de grele, de ponderoase, materia trupurilor puternice ale Aurorei si Crepusculului, Zilei si Noptii apasa intr-atat, incat ele nu mai pot vibra in acelasi ritm cu figurile geometrice, cum ar fi facut niste statui de Donatello ori Cellini. O greutate interioara enorma face ca structurile lui Michelangelo sa nu poata fi cuprinse in laturile corpurilor geometrice. Forta titanica a artistului se transmite creatiilor sale, le face sa iasa din cadru, sa sparga liniile unei arhitectonici numai exterioare, abandonand invatatura ezoterica sau exoterica despre sectiunea de aur, despre proportia divina. Si Buonarroti era arhitect, dar coplesitoarea lui viziune a umanului nu inalta, nu armonizeaza, ci covarseste cu un sens al tragicului neegalat de moderni. Caci demiurg nu devine cel care stapaneste taina proportiilor, a sectiunii de aur, ci acela care nu mai are nevoie de ea, fiindca are inauntrul sau proportiile integrale ale altei lumi pe care doreste s-o zideasca de la alpha la omega. Si proba e data pe deplin de o opera de sfarsit de viata, de neasteptata Pieta din Dom.
Am intrat intr-o seara in catedrala. Pe navele pustii am inaintat incet, pana dincolo de cor, si m-am asezat pe o banca ce privea spre o capela laterala. Lumanarile unui sfesnic inalt aruncau lumini tremuratoare pe un grup statuar. Am distins cu greu la inceput liniile compozitiei in care se amestecau, parca nediferentiat, capete, trupuri, falduri. Pe rand insa au prins sa se arate tot sensuri coboratoare, neindoioase semne ale durerii. In primul plan al grupului, un trup, al celui dat jos de pe cruce, el insusi cruce franta, intr-o chinuita si indurerata cadere. Aproape anihilata de durere, silueta ingenunchiata a maicii e abia schitata, in cateva falduri largi, de-a stanga fiului mort.
Deasupra grupului (in care mai tarziu adaugata Magdalena de un artist mediocru e o curata impietate), se inalta, plecati, umerii si capul cu mantie si gluga monahala aii lui Iosif din Arimeteia, sustinand corpul fara viata.
Daruita miscare a lui Iosif, indicibila suferinta a mamei imprima scenei dinamica muta, sugestiva a faldurilor pe care trupul superb modelat al lui Christ aduce o linie de tensiune dramatica extraordinara, de la capul de floare retezata la piciorul indoit, la mana spanzurand inerta.
Din orice latura privesti scena, se adauga o alta, noua, impresie de adanca durere. Dar unghiul maximei consonante leaga intr-un L tragic cele trei figuri. In colt, capul tanar de o frumusete aproape nefireasca, al celui jertfit. Lipita de el, fata mamei are, printr-un modelaj abia sugerat care lasa sa se vada scrijelitura stangace a daltei dureroasa pe marmura, stilizarea vaga a unei masti. Deasupra figurei centrale, alta masca a suferintei, chipul lui Iosif. Ochii lui nu privesc la cel mort, dar fata lui barboasa, nasul turtit care tradeaza auto-portretul lui Michelangelo, privirea de o tristete fara margini concentreaza tot plansetul interior al celui care asista la moartea zeului, la sacrificiul fiului omului. Si lacrimile nevarsate ale acelei dureri dincolo de puterile omenesti trec in noi si ea se face durerea noastra.
De atunci si pana astazi, incredibila Florenta, cetate inchisa pentru totdeauna asupra amintirilor unui teribil vis de frumusete, respira, vorbeste, prin doua glasuri unite intr-o simultana spovedanie, despre tenebrele pasiuni violente si despre lumina fara apus a corolelor de marmura si culoarea care o impodobesc. Cum zicea poetul Matteo Palmieri : ,,Firenze, citta di vita''
Era o zi de inceput de mai cand m-am imbarcat la Napoli pe un vapor care mergea spre insula Capri. Vremea diminetii era putin cetoasa, marea sura si morocanoasa. Pe masura ce inaintam pe ape, culoarea se schimba intr-un albastru cenusiu laptos care parea sa se continue in cer, linia orizontului ramanand nevazuta. La Sorrento am facut o halta de douazeci de minute. Apa in rada era de un verde adanc, transparent. Hotelurile ca niste cuburi roz si bleu. Magarusi inhamati la trasurele minuscule.
Ajungem la Capri pe la unsprezece. Marea se albastreste brusc. Insula isi arata povarnisurile imbracate in verdeata sudica, intunecata si lucioasa. Toti pasagerii coboara si se ingramadesc la barcile care duc la Grota Azzura, atractia turistica numarul unu a locului. Eu plec singura pe jos, nu cu funicularul spectaculos, ci pe drumul de serpentine inguste, spre centru. Un miros paradisiac de iasomie, de caprifoliu, de lamai pluteste in aerul dulce, usurand urcusul care nu este nici scurt, nici usor. Printre vile si gradini, pe langa grilajuri de fier forjat sau garduri rustice de lemn, pe stradute intortochiate, ajung sus. Treptat apar magazine de artizanat, boutiques cu preturi astronomice pentru turisti americani, hoteluri tot mai luxoase: Regina Cristina, Quisisana. Din piata cu orologiu care marcheaza centrul, o iau la dreapta pe langa hotelul Quisisana si ajung in anticele gradini a le lui August. Cu ce era odinioara si cu ceea ce este acum, locul arata ca un adevarat loc de electiune. Parcul acesta, prin care si-au purtat pasii Cezarii romani, se intindea si se intinde pe toata coasta, destul de abrupta, taind pretutindeni, pe cele mai variate niveluri, terase, grote, metereze. Totul se inalta, in promontoriu, deasupra marii foarte albastre aproape de tarm, fin invaluita in pulberi mai departe. Parfumul coniferelor se amesteca aci cu aromele amarui ale ierburilor de pe stanci, cu acelea dulci ale verbinelor si cinerariilor, ale florilor viu colorate in rosu si mov de pe peluzele foarte ingrijite ce inconjura platforma augustana. In fata ai marea, lac nemiscat pe care iti aluneca nestavilita privirea. La stanga, coline verzi. Una mai tesita, Cesina ; alta, mai tuguiata, Tuoro, geometrizate in acelasi fel de prezenta, in trepte, a vilelor albe, prismatice, cu acoperisuri plate, cu arcade care pun pe fatade pete de umbra.
Sub coline, sobra, alb-cenusie, o manastire, certosa din secolul XIV, inconjurata de porticul romanic , ordonat, monoton, al chiostro-ului.
Din mare, ca niste spinari dintate, ies amenintatoare stancile cele trei, numite Faraglioni, reductie parca a Scylei si Caribdei mitologice.
La dreapta, te infrunta un perete drept si gol, de piatra, in care sunt sapate, ca niste trepte lungi, sinuoase, serpentinele asfaltate ale soselei Krupp. Ici-colo pe cenusiul sterp, golas al stancii, se agata vegetatie de munte. Jos, ca din mari departari, vezi o mica plaja, Marina Piccola, conturand golful minuscul dintre peretii stancosi de culoarea amestecata a ardeziei si ametistului. Barci, umbrele, chaise-longue-uri rosii, galbene portocalii, albe puncteaza vesel intinsul albastru presarat cu insule pietroase si strajuit in stanga de severa strunga a Faraglioni-lor. Marina Piccola e pe versantul de rasarit, pendantul Marinei Grande, plaja mai deschisa, ocrotita de o costa mai putin abrupta, ale carei vile fac un fundal cu colorit dintre cele mai pitoresti, pe partea de apus.
Deasupra Capri-ului luminos si linistit, cu vilele albe ca niste geometrice trepte, isi inalta Monte Solaro liniile aspre ale povarnisurilor stancoase si varfurile amenintatoare. Acolo sus e Anacapri, vestit prin iubirea pe care i-a purtat-o in vremurile moderne un suedez ciudat. Atras inspre acel loc de o chemare irezistibila, doctorul Axel Munthe i-a dat un suflet nou, legandu-l intr-o sinteza europeana de cultura umanista. Tanarul care suia la prima lui vizita pe cele sapte sute saptezeci si sapte de trepte ale asa-zisei scari feniciene sapate de imparatul Tiberiu, culminand cu o poarta de piatra boltita, avea sa dezgroape ascunsele ,,comori'' ale Cezarilor ale caror palate au fost odata pe acolo. Ca un umanist nesatios, visand sa revada instaurata antica ordine a frumusetii clasice, a tanjit sa faca o cladire care sa ingemaneze capela San Michele cu o casa insorita, ,,prin ghirlande de vita, alei de chiparosi si coloane de marmura sustinand loggiile albe, populate cu zei de marmura si imparati de bronz'' Si am vazut aievea visul suedezului. Casuta alba, crenelata, ,,deschisa soarelui si vantului, si glasului marii, ca un templu grec'', reverbereaza luminile albe ale zilei mediteraneene intr-o bucurie fara sfarsit. Steagul suedez si cel italian falfaie infratite in fata cladirii inaltate de doctorul cel fara arginti, ca un imn inchinat unei sinteze spre care umanitatea a aspirat neincetat. Nordicul acela iubitor de oameni a venit, ca un Faust, sa imbratiseze Mediterana si stradania spiritului sau de a edifica a ramas, ca un alt Euforion, marturia unei veritabile iubiri de umanist care se destrama. Purtand vestigii pretioase ale trecutului, scoase din pamantul plin de amintiri, locul acesta a carui nume rasuna ca niste clopotei veseli, San Michele, traieste insufletit mereu de varguta nevazuta a magicianului Axel Munthe care s-a zidit pe sine in fiece frantura de constructie, de gradina. La tot pasul, in albele ziduri, sunt incrustate bucati de marmura, de porfira, fragmente de statui, adevarat muzeu incastrat in piatra, pastrand viu un trecut atat de scump inimii constructorului. Coloane romane masive sprijina loggia cea mare si spatioasa cu arcade puternice ca si toate incaperile boltite. Pergola care duce spre capela aduna si ea peste o suta de coloane, iar o colonada gotica cu arcade gratioase imprejmuieste capela si curtea cu chiparosi (in mijlocul careia dantuieste un faun). Apoi colonete gotice de marimi inegale impodobesc fiece fereastra bilobata. O curte interioara de marmura alba, cu o mica loggie sustinuta de o columna canelata, e inveselita de prezenta, in mijloc, a unei fantani. Peste tot, in loggii, in capela si pe terase, pardoseli de mozaic ori dale de marmura frumos slefuita si delicat colorata, galbena, rosie, neagra, albastruie ca gusa de paun. Vase de marmura de Paros ori cupe de agata, toate maiestru lucrate, capete de Cezari, un picior zis al lui Tiberiu, opere de arta greaca ori romana stau acolo ca din veac, marturisind o putere si o permanenta ce vine de dincolo de timp, din unitatea spiritului. Si de unitatea si forta acestuia sta marturie in binecuvantatul loc de la San Michele, capela, conceputa de umanist ca un spatiu al meditatiei si reculegerii. Cu strane si vitralii, ea era de fapt si o biblioteca cu lucrari de o adanca spiritualitate si o camera de muzica in care batranul medic orb canta corale de Bach la harmoniumul din spatele altarului. In felul sau, dr. Munthe se inrudea cu dr. Schweitzer si poate chiar cu Constantin Brancusi a carui opera neterminata era acel templu al maharajahului indian, loc de reculegere si contemplatie pentru o singura persoana.
Undeva mai sus, in gradina, in peretele stancos, o placa. Pe ea o inscriptie laconica ; Tom, my fellow, marcheaza mormantul cainelui mult iubit si ne sugereaza taramul implicatiilor afective foarte bogat, dar ascuns cu o discretie eleganta de omul de stiinta suedez.
De acolo de sus, privirea iti cade pe safirul imobil al marii aflat la trei sute de metri adancime si pe care se profileaza tufisurile de mimoze inflorite in uriase boabe de puf galben si parfumat intr-un contrast de culoare dorit nebuneste de orice artist contemporan. De acolo de sus se deschide marea si stapanesti cat vezi cu ochii panorama oferita de golful Neapolului inconjurat de Ischia, Procida si Posillipo, cel iubit de Virgiliu, de Vezuviul acoperit de o ceata cu delicate irizari de culoarea coralului, ca si de blanda campie sorrentina.
Si ce cer transparent, si ce lumini paradisiace ! Avea dreptate marele romancier Henry James sa-i spuna prietenului sau Axel Munthe, care adusese cu el la Capri un franciscanism laic renovat, ca insula lui era cel mai frumos loc din lume ! Si daca vizitezi si cimitirul din Capri, unde domneste o liniste parfumata printre negri chiparosi de pe alei care adapostesc un pasaret blajin, poti spune ca aci si moartea si viata au farmecul si dulceata lor, legate cum sunt intre ele de bogatul taram al amintirilor.
Parfumurile unice ale Capri-ului, caprifoliu, lamaita, iasomia, m-au urmarit, ca niste dare prietenoase pe apa, in inserarea argintie, pana in preajma portului Napoli.
Doar la patru mile de Napoli, in plina Campania, te intampina descoperitele ramasite ale lumii vechi, bucurie si tristete a umanistului care vede cu ochii, dar in ce imprejurari, o farama indurerata si mutilata din acea viata a carei amintire il fascineaza neintrerupt. Zguduit de un cutremur in anul 62 al erei noastre si abia refacut dupa catava vreme, orasul Herculanum a fost acoperit in anul 79 de eruptia cu manii de apocalips a Vezuviului. Noroiurile fierbinti care au insotit eruptia au coborat ca niste irezistibile torente pe costa muntelui, s-au precipitat asupra orasului umpland strazile, patrunzand prin ferestre, strecurandu-se prin orice crapatura. Masa fluida care a intrat in orice interstitii si a acoperit totul, s-a solidificat facandu-se una cu orice substanta pe care se mulase si luand infatisarea unui banc urias de tufuri.
Mai bine de un mileniu si jumatate sumbra roca si-a intins asprele-i tentacule asupra a ceea ce fusese infloritorul orasel. Caci abia in secolul XVIII, un rege al Napolui a luat initiativa sapaturilor. Neterminate pana astazi, fiindca lucrul este extrem de spinos, excavatiile au dat la iveala un microcosmos greco-roman al unui moment de istorie depistabil din toate mostrele de morfologie ale locului.
Aci la Herculanum domneste o liniste incredibila. Prea putini turisti, paznicii nevazuti. Locul e mic si un sentiment de intimitate (desi usor dureroasa) te cuprinde de cum intri. Maci nenumarati si ginestre galbene, parfumate, cresc pretutindeni, zbucnesc din ziduri, de langa ele. Cobori in incinta fostului oras, mult sub nivelul celui nou. Strazile perfect drepte, rod al unei evidente sistematizari urbanistice, coboara dinspre nord spre sud, de-a lungul promontoriului pe care s-au ridicat de la inceput si pe care stau inca cele mai frumoase vile, atunci cu vederea spre mare. Printre cele mai confortabile case patriciene numite panoramice, insirate pe impozante constructii boltite de sustinere, se numara asa-zisa casa cu mozaic in atrium, cea a pietrei pretioase (numita astfel dupa cameea gasita acolo si pe care era sapata figura unei matroane din vremea imparatului Claudiu) sau aceea a cerbilor, renumita dupa doua grupuri sculpturale reprezentand intr-un fel academizant, dar cu o tehnica desavarsita, cerbi incoltiti de haite de caini. Deschise, aerisite, spatioase, vilele isi aratau care mai de care verandele, terasele, porticurile, curtile interioare cu bazine de marmura ce primeau fie apele fantanilor tasnitoare, fie racoroasa apa a ploii. Dar depasindu-le pe toate in lux si eleganta, se inalta singura, pe o vasta suprafata inspre partea de apus a orasului, Vila cu papirusuri. Rezidenta de vara a unui patrician, inconjurata de o gradina cu portic, cu o padure de pini care cobora pana la malul marii, magnificul edificiu a fost si unul din cele mai pretioase muzee ingropate ale lumii clasice. Cei cincisprezece ani de sapaturi (intreprinse intre 1750 si 1765) au scos la iveala o colectie tipica de arta alexandrina si o biblioteca impresionanta de papirusuri carbonizate, cuprinzand cu precadere texte de filozofie epicureica. Sculpturile pe care le vezi astazi la Muzeul din Napoli sunt, fireste, de valoare inegala, dar tradeaza un gust si o modalitate de receptare pentru o intreaga epoca. Regasesti printre numeroasele exponate destule busturi banale de imparati, poeti si oratori, dar si un hermes in bronz al Doryforului lui Polyclet, replica, zice-se, cea mai frumoasa si mai fidela a originalului. Dansatoarele, grup sculptural dupa un original peloponezian din sec. V i.e.n., stau alaturi, in atitudinile lor hieratice, de gratia lenesa a unui superb Satir dormind, modelat cu finete intr-un bronz cald, ca si de un Faun beat, la fel de izbutit. Un Hermes sezand, odihnindu-se, intr-o paradoxala incordare, este atribuit lui Lysipos. Si asa mai departe.
Iti inchipui toate acestea risipite prin peristil, prin gradina si pe marginea piscinei, in umbra dulce a dupa-amiezilor tihnite si asociate cu lecturile si conversatiile oamenilor de atunci care intretineau, spre folosul culturii, atmosfera prospera pentru intelect a horatianului otium elegans. Si-ti explici de ce descoperirea Vilei cu papirusuri a dat un freamat nou umanistilor secolului XVIII, de ce emotia s-a comunicat repede si a persistat in randurile lor. Cum s-a spus, scoaterea din pamant a acestei paduri de marmuri si bronzuri precumpanitor alexandrine a modificat simtitor conceptia despre clasicism lansata tocmai in acei ani de Winckelmann, teoretizatorul maretiei calme a artei grecesti. Realismul artei elenistice marca cel putin un adaos la grandioasa dar exclusiva eticheta winckelmanniana care daduse o anumita turnura unilaterala neo-clasicismului din acel secol, si avea sa provoace reactiile complexe ale unei posteritati mai tarzii.
Te departezi insa cu melancolie de Vila cu papirusuri, gandind la soarta ei care e totusi a tuturor lucrurilor facute de mana omului, si -a omului insusi. Caci dupa ce s-au dat la lumina frumusetile acelea tainuite de milenii, vila a fost din nou acoperita. Si invatamintele pe care umanistul de azi si de oricand le trage sunt acelea ale efortului spiritual de unificare, peste secole si vicisitudini, a activitatilor creatoare si conservatoare de valori care ne strang intr-o comunitate, legati de o indestructibila solidaritate, de credinta in sensul universal virtutilor binelui, adevarului si frumosului. Oriunde ne-am duce, de orice obstacole ne-am lovi, sa avem in noi convingerea de neclintit ca aceste virtuti vor triumfa, ca prin ele si adeziunea noastra la ele, umanitatea va sui in nesfarsita ei evolutie pana la a face, cum spunea Herder, din pamant, ein Stern unter Sternem, o stea printre stele.
Si plec din preajma acelor locuri murmurandu-mi versurile pe care din adolescenta imi sprijin credinta in frumusete, din Endymion de John Keats.
A thing of beauty is a joy for ever ;
Its loveliness increases ; it will never
Pass into nothingness ; but still will keep
A bower quiet for us, and a sleep
Full of sweet dreams and health and quiet breathing :
Therefore, on every morrow, are we wreathing
A flowery band to bind us to the earth,
Spite of despondence, of the inhuman dearth
Of noble natures, of the gloomy days,
Of all the undhealtthy, and o'er - darkened ways
Made for our searching : zes, in spite of all,
Some shape of beauty moves away the pall
From our dark spirits*
*,, O bucurie vesnica-i frumosul
Dulceata-i nu se stinge ci sporeste
Pastrand de dragul nostru calmul crang
Si-un somn cu visuri, linistit si teafar :
De-aceea-n toata dimineata impletim
Prea inflorite panglici de glie sa ne lege,
In ciuda suferintelor ce-ncearca
Prea nobile fapturi si-a zilelor prea sumbre
A cailor prea negre, nesalubre
Ce ni se dau : in ciuda tuturora,
Un chip al frumusetii-ndeparteaza
Durerea de la-ntunecatul nostru duh.''(tr. a.)
Jos, intre zidurile oraselului scos curat la lumina dupa sapaturi de lunga durata, umbli usor si neapasat de amintire unor morti patetice, caci la Herculanum, spre deosebire de Pompei, locuitorii s-au salvat fugind spre Napoli ori pe mare. Casele sunt mici si armonioase si toate construite cu destula grija pentru geometrie, desi multe au cate doua caturi si diferentele de stare materiala dintre proprietari se vad desigur chiar din ruine. Un caracter de intimitate vie se degaja din cladirile din centru, de pe langa Forum, care au integral sau in mare masura recuperate. Casa samnita, in chip deosebit luminoasa, inalta pe un atrium toscan impodobit cu marmura policroma (asa cum foloseau marmurarii foarte priceputi ai locului ), o galerie cu colonete de moda greceasca, ionica, foarte eleganta, creand un al doilea plan.
In alta casa, constructorii isi ingaduisera rafinamentul rar intalnit al unui salon cu pereti si tavan negru, posibil numai in lumina alba a locului, care se revarsa prin curtea interioara si prin portic. O cladire mai pastra un mozaic reprezentand pe Neptun si Amphitrita. Intr-o alta se intra printr-un portal cu coloane cu capiteluri sculptate si cu arhitrava.
Lemnul ars din pervazuri si tocuri de usi si de ferestre este pe alocuri acoperit cu sticla ori cu material plastic. Bucati din frescele azure se mai vad, marunte si expresive, ca niste indiscretii de familie. Mozaicurile cu desene discrete, adesea numai din alb si negru, sunt mici, delicate. Rosul e mai palid decat la Pompei, iar verdele mai intens. Mobila, unelte de bucatarie, o brutarie cu tot dichisul, magazine cu amfore pe rafturi si marfa in chiupuri pe un spatiu nu prea intins intaresc aerul de familiaritate si de tristete blanda de care vorbeam. Si nici edificiile publice, adica palestra cu colonada ei modesta, basilica cu cateva fresce printre care aceea cu dascalul centaur Chiron invatand muzica pe Achille e cea mai stiuta, nici baile, nici colegiul preotilor lui August si nici teatrul (care ar fi fost exemplarul unic al intregii Antichitati ca frumusete si bogatie, daca n-ar fi fost devastat si furat de oamenii unui nobil austriac, d'Elboeuf, care si-a construit, cu ramasitele lui pretioase, o vila) nu strica impresia generala a Herculanului in care, in fiecare clipa, viata e parca gata sa reinceapa.
Nu asa se petrec insa lucrurile la Pompei unde, din capul locului, esti stapanit de un amestecat simtamant de indiferenta si curiozitate mai degraba turistica. Probabil, cum spunea dr. Pasquale Buonincontro care ma insotea impreuna cu profesorul Teodor Onciulescu, asta se intampla din cauza etichetarii prealabile si a caracterului prea accentuat de muzeu care, ca totdeauna, ucide autenticitatea.
In muzeul propriu-zis te opresc numai siluetele pietrificate, ciudat de delicate, ca de efebi, ale oamenilor surprinsi si acoperisi de lava si cenusa arzatoare. Impresionant este si cainele prins, la fel, in spasmele sfarsitului si despre care Lucian Blaga nota :
Vazui in Pompei acel cane roman.
Asa ni-l voira zeitele sortii -
mulaj conservat in materia mortii,
sa nu-l putrezeasca nici ploaie, nici an.
Iesise sa scape din norul din usa,
de noaptea cazuta din munte cu foc.
Dar canele, scurt rasucindu-se-n loc,
se stinse ranjind si muscand din cenusa.
Restul insa, chiar lucrurile cele mai apropiate omului, obiectele de toaleta ori alimente ca painea si maslinele si-au pierdut, din nefericire, caracterul nemijlocit. Orasul e mare si cu largime, cu frumoasa vedere spre Vezuviu spre care se intind cateva din strazile cele mai rasarite. Unele mai late, pietruite cu bolovani de rau, erau rezervate pietonilor. Din loc in loc, trei pietre puse in curmezis slujeau, pe vreme de ploaie, la trecerea curata a strazii, peste noroaiele adunate. Altele, mai inguste, cat niste ulite, poarta, pe un fel de rigole, urmele rotilor de la vechile care. Pe un trotuar al caii Abundentei te apleci peste o fantana de piatra ale carei ghizduri pastreaza, intr-o rotunjire neteda, mainilor acelora care se sprijineau sa bea. Din orice unghi, perspectiva e superba. Pini rotunzi, chiparosi, flori de toate culorile, intr-o abundenta care e doar a sudului, se profileaza armonios pe Vezuviu si pe celelalte coline. Si cerul se vede din orice loc, dand acoperamant zidurilor ruinate care nu obosesc scandand regulat marginile trotuarelor. Casele au fost cu un singur etaj, nu ca la Herculanum cu doua. Din cele bogate au ramas peristiluri cu paduri de coloane, ca la casa lui Pansa, mozaicuri, ca la casa Faunului dansand (fina sculptura elenistica) sau la casa asa numita a poetului tragic, dar mai ales gradini, ca acea cu piscina si statui a lui Marco Lucrezio, sau cea inconjurata de portic cum e casa dei Vetti. Aci, pe marginea terasei spre gradina, sta un vas inalt de alabastru, cu totul translucid, intensificand senzatia de racoare. Tot aci, printre fresci, se desfasoara cateva frize cu amorasi indeletnicindu-se, sagalnici, cu mestesugurile obisnuite ale locului.
Picturile Pompeiului au, in general, un aer de conventionalitate agreabila, arareori doar ies, in fragmente, din banalitate. In renumita Casa a Misterelor, o fresca inca neexplicata ofera cateva momente de reala soliditate a constructiei, unele trupuri puternice amintind impostarea figurilor de peste mai bine de un mileniu, ale lui Piero della Francesca. Si mai cu seama, o femeie ingenunchiata, cu trunchiul usor inclinat inainte. Alte personaje arata insa destul de stangaci facute, cu imperfectiuni vadite.
In cateva camere mai mici ale aceleiasi case, motivele decorative dau dovada unui gust sigur si culorile se imbina foarte placut : mov, verde, negru, azuriu, bineinteles, toate pe inevitabilul rosu pompeian ! Intr-o singura incapere, intr-un mic dormitor, pare-se, rosu izbuteste sa arda cu efect de flacara, deosebit de transparente. Mi-a placut mult cimitirul de la capatul orasului (cat de inutil in acest urias mormant colectiv). Era acolo un unghi de zid pe care cresteau grozame si atarnau flori mari, mov inchis, ca niste clematite. Plutea, curios, peste tot, un calm de suflet odihnit.
Ne-am plimbat dupa aceea cu trasura cu un cal, am dejunat, am vizitat si marea biserica facatoare de minuni din Pompeiul nou. Corso-ul orasului este tot o gradina cu pinii aceia care, oricum te-ai fi intors, se profilau pe Vezuviu, si a caror coroana inchide un univers.
La intoarcerea spre Napoli, trecand cu trenul pe langa Torre del Greco, am vazut locul unde a trait Leopardi, poetul ginestrei, in chiostro-ul acela suit parca pe o colina in coasta cumplitului ,,sterminator Vesevo'', inconjurat de explozii de ginestre. Si mereu, mereu, la poale, marea albastra, nemiscata, surazatoare, ca o desfasurare exclusiv muzicala.
Intrarea in Napoli de pe mare are inca oarecare maiestate datorita castelului medieval bine pastrat al lui Carol d'Anjou, fratele lui Ludovic al IX-lea, regele Frantei, si care strajuieste, cu enormele sale turnuri crenelate, ca din alta lume, orasul asa de modern de astazi. In apropierea acestui castel se afla Piata Municipiului cu panzele ei de fantani arteziene prin a caror transparenta se stravede sus, pe o colina, alba, echilibrata Certozza di Sammartino, vechea manastire.
In centrul orasului vechi, un trafic innebunitor, de necrezut, pulseaza pe strazile serpuitoare, foarte inguste, fara stopuri. Trebuie ca toti napolitanii au reflexe extraordinare, fiindca treci absolut cum vrei si cand vrei printre masini, printre motociclete cu esapamente deschise, traficul desfasurandu-se uneori pe un spatiu de un metru jumatate-doi. Prin acelasi oras vechi e uneori destul de murdar acum in toiul verii. Gunoierii gasesc ca e tocmai momentul potrivit pentru greve care sa forteze olfactul locuitorilor prin lasarea pe loc a mormane de imonditii. Singurul noroc al locului consta in briza marii care alunga miazmele.
Abundenta marfurilor, foarte vizibila, pare colosala caci adesea legumele si fructele, de toate anotimpurile, ocupa cu lazile lor asa de divers colorate, mare parte din trotuare.
Magazinele in cartierele comerciale se insira unele langa altele si forfota neintrerupta te face sa te simti peste tot ca la bursa. La Napoli se vorbeste tare si se gesticuleaza cu nervozitate. Ambele maini sunt puse la contributie pentru convingerea interlocutorilor, pe langa ochi si vorbe, acestea spuse cu un accent, cu o inflexiune si iritata si hazlie. Oachesi si nu prea inalti de statura, napolitanii sunt veseli si vioi, contaminandu-te de neastamparul lor, de verva aceea inimitabila cu care spun anecdotele cele mai nostime de pe lume. Mobilitatea inteligentei, rapiditatea perceptiilor, felul imprevizibil in care iti infatiseaza orice lucru dau sudicilor acestora, mixtura de latini si greci cu o picatura poate si de sange arab, un farmec chintesential al spiritului mediteranean. Si de fapt toata Italia sudica poarta peceti de sinteza, pe care le descoperi nu numai la cea mai de suprafata analiza antropologica, dar si in asimilarile de cultura. Peisajul respira clasicitate, prezenta marii dand deschidere si culoare egala, senina.
Mergi prin Posilippo, alto si basso, pe urmele lui Virgiliu, printre salcami in floare si tufisuri de mimoze trecute, pe langa smocurile de pelin inalt, verde cenusiu si pe langa pinii rotunzi (saci de piper rasturnat, cum mi-a spus odata George Calinescu) care fac un adevarat decor pe fundalul marii taiate de albe ambarcatiuni si de conturul clar, frumos decupat al insulelor. Dinspre Mergellina, perspectiva asupra marii are noaptea o desfasurare feerica pe deschiderea larga a golfului Napoli dominat de Vezuviu si inconjurat de mii de lumini. Masinile suie si coboara pe autostrada cu palmieri de pe marginea marii facand carari de lumini miscatoare, albe cand le privesti venind, rosii din spate. Pe malul marii, pana in zori, rasuna muzica napolitana din multele restaurante si singuratatea celebrului pin solitar se mangaie cu serenade despre acest loc vrajit dupa a carei vedere iti poti incheia (cum spune proverbul) in liniste viata. Fireste ca nu poate lipsi din explorarea tarmului napolitan nici alt ilustru nume, raspandit tot de aceleasi melodii dulci fredonate oriunde te duci de voci catifelate de tenori populari : Marechiaro.
Dar nici academismul conventional, exasperant, al plasticei care reproduce pana la refuz peisajul geografic si uman al sudului Italiei, nici repetarea pana la stereotipie a formulelor ritmice si melodice specifice muzicii napolitane nu izbutesc sa acopere armonia nobila, simpla a acestor locuri in care s-a acumulat, de milenii, o aura de calma, echilibrata clasicitate. O respiri, o traiesti, ti se comunica in plenitudini privirii anterioare, daca stii ridica valul iluziei imediate.
Napoli, ca si mare parte a sudului italic, insumeaza si momente care par a dezminti solaritatea radianta a fenomenului clasic. Sunt indeobste amintiri ale unui Ev Mediu prelungit cu stranii ramificatii, ca de pilda locul unde se ridica, pana spre sfarsitul secolului XIX, o manastire a celor ingropate de vii (delle sepolte vive), sau biserica ciudatilor principi Sansevero de'Sangro, legata printr-un arc (cu un orologiu destul de curios) de palatul acelei familii, din piata San Domenico Maggiore, in inima vechiului oras. Capela, baroca, are raceala neutra a acestui fel de constructii tarzii si o ornamentica indeajuns de conventionala. Napoliatanii pretuiesc in mod deosebit insa trei lucrari in marmura, de mana unor sculptori vestiti ai secolului XVIII, la care a facut apel don Raimondo de'Sangro in dorinta lui de a infrumuseta ctitoria familiei. Una, datorita lui Antoniuo Corradini, venetianul, pastreaza, sub alegoricul titlu de Pudicizia, trasaturile, indulcite de un val, ale mamei principelui Raimondo, desi excelenta portretului nu salveaza opera de banalitate. A doua lucrare, considerata la vremea ei ca fiind de o perfectiune anevoie atinsa, e un Christ cu un navod, ,,con la rete'', denumita curent Il disinganno. Taiata dintr-un singur bloc de marmura de genovezul Francesco Queirolo, statuia cu reteaua sparta ca simbol al risipirii tenebrelor e intr-adevar o bucata de tehnica prodigioasa, si ea rece in desavarsirea ei.
Pe acelasi efect baroc al valului care acopera pentru a darui mai mare putere sugestiei, se sprijina si celebrul Cristo velato de Sammartino. Infasurate in subtirele material al voalului, trupul intins pe salteaua de marmura si capul rezemat pe doua perne cu ciucuri, a caror moliciune e tactil resimtita, se banuiesc mai mult decat se vad. Si expresia fetii transpare nelamurita, cu atat mai dureroasa, prin creturile sapate de migala daltei prea fine, ale giulgiului mulat pe membrele inerte ca o matase uda. Faldurile, creturile se strang, se aduna ca in ritmurile unei muzici speciale, de tristete, suferinta, calm, de destindere in moarte. Pe langa emotia aceasta tipica ce te cuprinde in primul rand afectiv, strangandu-ti inima intr-o participare abia in subsidiar estetica, la drama singuratatii si a durerii, se adauga o impresie stranie, intunecata, desprinzandu-se din toate ungherele capelei. O raceala inexplicabila te inconjura si te apasa, chiar fara sa stii legendele sumbre care circula in jurul edificiului si al familiei de'Sangro. Cand ajungi insa in sacristie si dai cu ochii de produsele experimentelor bizare incercate de principele Raimondo, patrunzi cauzele tenebroasei atmosfere. Sinistra lui idee de a pastra cadavre intregi, partial pietrificate ( cu reteaua de vase si inima la unul, cu ochii si segmente de craniu la altul), drept rezultate ale unor ,,studii anatomice'' da o imagine a curiozitatii secolului XVIII, asa de amestecata in sursele si telurile ei, si mostenita (mai mult pe laturi minore) de la Renastere. Latura noptateca, saturnina a cunoasterii nu poate, probabil, lipsi din efortul gnoseologic global al omului, alcatuind indispensabilul aspect complementar al claritatilor rationale, in chip firesc, dupa cum noaptea urmeaza zilei obligandu-te sa-i consemnezi prezenta oricat ai fi de indragostit de soare. Dealtfel barocul, care a prosperat si in regiunea Napoli, a exaltat in plastica si in muzica, aci si aiurea, mai cu seama ce tinea de tenebrele fiintei si ale lumii, urmand dealtfel drumurile incalcite ale stiintei si ale gandirii filozofice, nu o data datatoare de perplexitate, descumpanitoare prin coborarea in unele zone fertile ale obscuritatii.
Dar e mai bine la lumina zilei, chiar daca si aci unele rabufniri exterioare ale cine stie caror porniri obscure tulbura cursul normal al lucrurilor. Intr-adevar, in anul acela grevele studentesti stinghereau viata universitara in Franta ca si in Italia, aducand insemnate daune materiale si, desigur, spirituale. Revendicarile tinerilor studiosi erau, in parte, indreptatite. Se vorbea de un invatamant ,,feudal'', de profesori care-si administrau catedra sau departamentul ca pe un bun personal, de altii care, dedicati in intregime politicii, nu mai dadusera de mult pe la Universitate. Si cum alegerile se apropiau, si propaganda electorala era in toi (cu muzici, afise, mitinguri insotite de scandaluri publice), studentii tineau sa-si faca auzite nemultumirile. O faceau insa in felul lor, cu violenta si agitatie, cu lozinci cam naive scrise cu litere de-o schioapa in culori tari. Institutul de studii orientale unde trebuia sa vorbeasca era inchis, studentii il tineau in stapanirea lor. Taiasera firele ascensoarelor, ascunsesera cheile, blocasera caile de acces spre salile mari. Profesorii se temeau sa nu inceapa acte de vandalism in biblioteca asupra careia am putut arunca o privire (in calitate de musafir strain) si in care sectiunea romana, constituita de profesorul Teodor Onciulescu cu o sarguinta si o dragoste admirabile, avea o bogatie impresionanta. In trecere, am aruncat o privire rapida prin locurile unde studentii isi instalasera statul major: erau pline de saltele si de sticle goale de Coca-cola.
Din pricina grevei, conferinta mea despre marea poezie romaneasca a secolului XX s-a tinut intr-o sala a Universitatii de pe o strada laturalnica, in fata unei audiente record pentru un astfel de timp tulbure, 40-50 de studenti si profesori.
La dejunul care a urmat, intr-unul din acele restaurante italienesti tipice, mici si elegante, si la care au luat parte pe langa doamna si profesorul Onciulescu (o doamna plina de distinctie romaneasca, de gust si de tact) si de dr. Lino Buonincontro, profesorii Varvaro, Dipinto cu sotia, o spaniola coborata parca dintr-un cadru de El Greco, si altii, s-a mancat langusta, ravioli, fragi mari cat unghia, s-a baut la sfarsit clasica Sambuca con la mosca (un liqueur fin, cu o boaba de cafea inauntru). Ca de obicei, cat am stat la Napoli, cafeaua s-a luat (acel strajnic espresso de doua degete dupa care iti batea doua ceasuri inima) intr-o vasta dar incantatoare cofetarie, Sangiuliano, din marea piata delle Medaglie d'Oro.
A doua zi dimineata, cu soare trandafiriu pe golf facand vizibila prin ceata subtiata o parte din coasta amalfitana, am plecat cu signora Ugolini sa vizitam muzeul Capodimonte. Bine asezat, cu o vedere deschisa, generoasa de pe terasa, muzeul are o exemplara organizare interioara. Salile admirabile ofera spatiu si lumina din plin obiectelor expuse. Numai ca acestea sunt flagrant inegale ca valoare. Salile de jos ingramadesc un bric-à-brac de lucruri de tot felul pe care nu l-as vrea cu nici un pret in casa mea. Dar tot ace se afla o serie de tapiserii flamande pretioase, un ciclu intins reprezentand batalia de la Pavia, dupa Bernart van Orley, si care aduc cand cu un Uccello, cand cu un Hodler. Mai departe, printre sute de panze plate, amorfe (in special cu peisaj si figuratie napolitana), se itesc ici si colo capodoperele. Un Simonr Martini din 1317, cu fondul de aur bogat al scolii sieneze pe care se detaseaza slabul relief al culorilor (voit sterse pentru pastrarea efectului preponderent decorativ), detine si o certa valoare istorica prin scena memorabila infatisata : Sfantul Ludovic (al IX-lea, al Frantei) incununand pe fratele sau, Carol d'Anjou, ca rege al Napolului. Alaturi, un Masaccio din 1426 deseneaza volume sugerand miscarea intr-o Rastignire in care Madona, albastra, puternica, incremenita de durere, sta langa crucea cuprinsa ca intre aripi de mainile euritmic inaltate ale Mariei Magdalena.
Dintre noua piese mari de Titian (Danae si ploaia de aur, papa Paul III cu nepotii, un Farnese etc.), singura care iesea din cadru stralucind de intensitatea culorii era un portret al aceluiasi papa, fara toca, construit din armonii de mov cu ivoriu. Pe o insistenta purpurie, cu toate nuantele de rosu, intr-un joc magistral de monocromie, Rafael crease imaginea lui Leon X, papa umanist, fiul lui Lorenzo Magnificul, insotit de doi cardinali, ca un simbol probabil al puterii lui Petru.
Mantegna si Bellini, si Parmigianino, si Claude Lorrain, si El Greco se aduna laolalta pe peretii luminosi dandu-ti bucuria ramasagurilor cu tine insuti intru recunoastere. Si plimbandu-ma la intamplare prin sali, asa cum fac de obicei cand ma aflu pentru intaia oara intr-un muzeu, pentru a-mi provoca emotiile intalnirilor neasteptate cu artistii si operele lor, am dat peste un tablou banal, dar foarte scump mie. Autorul, ignoto, cum zice tablita, desi cele cateva litere vag vizibile ale unei iscalituri au fost interpretate de specialisti drept numele incomplet al lui Jacopo da Barbaro. Dar personajul central al tabloului, un calugar asezat la o masa de lucru incarcata de instrumente geometrice, a insemnat in istoria umanismului renascentist un moment de triumf al viziunii geometrizante asupra lumii. Fra Luca Paccioli di Borgo, caci a lui e figura severa si dominatoare, alb sub gluga monahala cenusie, a fost autorul cartii celebre printre artistii si ganditorii Renasterii, De divina proportione. Tratand despre faimoasa sectiune de aur, despre numarul care stapaneste si natura si arta (dupa un gand mai vechi al pitagoreicilor, venit si el pe filiere de gandire initiatica afro-asiatica), cartea fusese ilustrata de Leonardo da Vinci si starnise entuziasmul lui Albrecht Durercare pornise din Nurenbergul lui departat spre a se intalni cu cei doi si a face cu ei o ucenicie de pictor si geometru.
Si iata in fata mea, ca un simbol, ca un semn ascuns de recunoastere (scriam atunci prima mea carte despre Renastere) si de indemn, pe Fra Luca avand in dreapta sa emblema aproape sacra pentru geometri, a dodecaedrului, corpul venerat mai presus de oricare altul de acei inchinatori ai geometriei euclidiene. Asezat asa cum e, de parca ar fi un indiciu de recunoastere initiatica, dodecaedrul sclipeste tainic, cu o transparenta diafana, din fatetele vizibile ale cristalului sau, vesnic incifrat pentru mintea profanului care n-a patruns in adancimile acelei vremi de electiune pentru intelectul european.
Viu, greu de substanta, cu aer si luminamiscandu-se in jurul figurilor puternic modelate, faraculori generoase, un Velasquez iti iese in cale si te opreste : Los Borrachos (Betivanii).
Si tot Spania vorbeste cu forta impetuoasa in portretele regelui Carol IV si reginei Maria Luisa, datorate lui Goya. Regele, insotit de cainele sau, pe un fond de peisaj, arata destul de conventional desi pictura e de departe frapanta. Dar in regina urata si rea, proiectata pe un fond bituminos, intunecat cu tot auriul si albul valurilor amintind de Rembrandt, pictorul a concentrat mult din veninurile sarcasmului sau. Asa incat ochii sfredelitori ai inaltei doamne, pana alba din coafura care impunge, nu sunt decat partea vazuta a unei aure de ace ascutite ce pare sa o inconjure. Si asta da tabloului de mari dimensiuni o ciudata vizibilitate de departe, izvorata dintr-un contrast interior exprimat intr-o confuzie de specii : de sub portret iese fantezia grotesca in care Goya excela. Doua tablouri de Brueghel traduc sensuri superioare de conditie umana intr-o pictura ajunsa la maturitatea deplina a mijloacelor, Parabola orbilor si Mizantropul.
O talmacire de text evanghelic este izbutita in primul, in asa fel incat ceea ce ar parea la prima vedere joaca si efect burlesc devine treptat drama a cunoasterii. Sirul de sase personaje taind in diagonala cadrul si legate intre ele prin maini si bastoane, coboara tapsanul ierbos spre a se pravali in matca raului in care cel dintai a si cazut, dand pictorului pretextul unui raccourci remarcabil. Tratati in gros-plan, cei cinci orbi care urmeaza soarta celui din capul randului sunt fiecare un univers inchis si nestiutor, asa cum arata si pasul lor nesigur si ochii stinsi indreptati spre un cer nevazut, atat de departat de directia contrara, de groapa in care vor cadea unul dupa altul.
Armonii de gri-uri reci unifica durerosul grup coloristic diferentiat prin reflexele vinetii ori verzui care irizeaza si hainele grosolane si chipurile chinuite, grotesc tragice. Culoarea izoleaza mai crud grupul cufundat in intuneric, pe fundalul unui peisaj din Brabant, scaldat intr-o lumina primavarateca, impodobit de un verde fraged, umed, de o indicibila transparenta. Orbi la adevarurile fundamentale manifestate in natura, cufundati in beznele nestiintei lor, urmand pe unul mai orb decat ei, cei cinci iau drumul tragic, coborator al caderii fara intoarcere. Si ilustrand individualizat, parabola in ordinea vizualului, Brueghel a gasit acel fericit moment atat de rar, al exprimarii universalului, a conditiei umane.
Tot spre aceasta tinta inalta, cea mai inalta la care poate aspira un artist, vizeaza si cealalta panza, ultima opera a flamandului, Mizantropul, din 1568. In cadrul rotund al panzei, o prezenta lucrata cu o impresionanta monumentalitate : un batran infasurat intr-o mantie cu falduri ample, cu fata in mare parte acoperita cu o gluga. Vanatul intens al mantiei se lumineaza in cateva puncte de un cenusiu de ardezie. Din gluga nu rasare decat linia puternica a unui nas acvilin, colturile lasate ale unei guri stranse a amaraciune, o barba, lunga, ascutita. Din mantie ies numai mainile, stranse ca pentru rugaciune sau exprimand renuntarea. Pe o campie mohorata, batranul isi poarta jalea dezamagirii, doliul idealului neimplinit, asa cum o spun versurile scrise de pictor la picioarele lui si care s-ar talmaci cam asa:
Necredincioasa lumea asta prea e
De-aceea port si eu cernite straie.
Si pentru ca pricina suferintei sa-i fie deplina, un hot ii fura batranului si punga. Dar hotul este inscris in acele cercuri care intr-o anumita iconografie sunt considerate simbol christic.
Sa fie oare semnul omenirii in declin, expresie a viziunii pesimiste la care a ajuns, ca multi altii, artistul dezabuzat la sfarsitul existentei si carierei sale ? Talcul profund si adevarat al acestei alte parabole ni se sustrage, caci putine lucruri ale intelepciunii ascunse ale inaintasilor se mai comunica deplin imputinatei intelegeri a urmasilor. Si cine poate spune ca sensul real al capodoperei, eminamente ambiguu, este acesta si nu altul, de satira tocmai a mizantropiei? Conjecturam necontenit iesind din frumosul muzeu national si coborand spre orasul furnicar in care de mii de ani (de cand era Nea-Polis grecesc) s-au gramadit amintirile suprapuse ale tuturor lumilor care gravitau spre Mediterana. Pe deasupra lor, totdeauna, atunci ca si astazi, lumina soarelui sudic, putere care este in toate, albastru razator al marii, natura generoasa ti frumoasa, chiar in uscaciunea ei au lucrat ca o neincetata alchimie aducand la numitorul comun al armoniei si echilibrului orice produs al spiritului. Punct de interferenta intre populatiile continentelor vechi, agitat de invazii, primind si dand, Napoli e locul prin excelenta al intalnirii Italiei cu lumea si farmecul sau ramane dincolo de clipa, de trecatoarele noastre vieti, ca o izbanda a unei istorii de neincetate sinteze.
Am plecat de la Napoli la Roma cu un tren de dimineata. Voiajul de doua ore a fost o bucurie neintrerupta care mi-a anihilat, pentru intaia oara in viata, ridicolul trac de adolescenta si incurabila frica de necunoscut. Simteam oare din strafunduri ca ma intorceam spre obarsii? Culori de pamant roscat presarat cu pajisti, culori de cer albastrui de primavara pe care se rataceau arar scame argintii. Maslini, pini si chiparosi, vii nesfarsite. La fiecare cotitura, pe o colina, ruine de cetatui, ici-colo cate un campanile de biserica veche. Campagna romana se desfasura, cu calmul ei peisaj, ca in picturile si mozaicuri tarzii ale imperiului roman, ca in tablourile lui Poussin care a stat ani intregi pe aici.
Am ajuns la Roma intr-o stare de adevarata euforie, de parca cetatea eterna mi-ar fi administrat un filtru de bucurie ori de iubire. De aceea pana astazi gara Termini mi-a ramas draga si familiara.
Cu un ghid in mana, am iesit din incinta garii si am inceput sa ma invartesc pe langa tablitele cu numele strazilor, pe langa tramvaie si autobuze ca sa-mi fixez directiile bine in minte. Ma simteam ca taranul de la Dunare (vorba lui Horia Vintila), ca badea Cartan revenit la matca. Am pornit repede si usor. O parte din termele lui Diocletian. Santa Maria degli Angeli, construita pe o bucata din Terme, pe la 1559, dupa desenele lui Michelangelo, are o structura grandioasa, in forma de cruce. Un spatiu gol, enorm, ca intr-un decor baroc, in mijloc. Bancile sunt trase in bratul dinspre altarul central. Altarele laterale, egale ca marime cu acela, sunt incarcate cu picturi baroce. Cu greu le-am putut distinge din pricina semiobscuritatii din biserica.
M-am plimbat intre Piazza dei Cinquecento si Piazza della Republica pana la ora 13 cand m-am indreptat spre Via dei Liburni, unde locuieste profesoara Rosa del Conte, titulara catedrei de limba si literatura romana de la Universitatea din Roma. In apartamentul sau de o sobrietate rafinata din care cel mai mult loc e ocupat de birou si biblioteca (cu carti romanesti de prima calitate). Marunta de statura, subtire, cu un cap fin incadrat de par carunt buclat, cu ochi adanci si foarte expresivi, privindu-te malitios prin ochelari, profesoara del Conte are mobilitatea inteligentei sale extrem de vii, taioasa ca o lama de Toledo. Cu vocea-i putin voalata (atat de potrivita lecturii poetice), comenteaza oameni, intamplari si mai ales lucrari de specialitate. Neinduratoare cu impostura, cerand adevarul in toate dintr-o exigenta interioara careia ii supune fara mila si actele vietii sale, profesoara emite judecati de valoare rapide si pertinente, sugerandu-ti foarte curand in conversatie, altitudinea la care ajunge scara sa de valori. Desi prinsa in idei ca totdeauna (am vazut-o intr-o seara la o mare receptie la Venetia in casa lui Vittorio Branca, intrand cu pardesiul si pastrandu-l pana la sfarsit, fiindca fusese atrasa intr-o disputa interesanta de idei), domnisoara del Conte nu-si uita indatoririle de gazda si ma invita sa dejunam, impreuna cu distinsa sa asistenta, Luisa Valmarin, intr-un foarte elegant restaurant din Piazza del Popolo.
Pe drumul destul de lung, caci de la Porta Tiburtina la Porta delPopolo trebuie sa traversezi Roma, primesc cele dintai imagini ale cetatii eterne. Bulevardele largi cu vitrine somptuoase, dar si strazi cenusii, inguste, cate o piata ornata cu fantani ; biserici baroce cu fatadele lor de travertin la fiece pas. Pentru moment vad doar stratul modern si stratul baroc, foarte frapant, al capitalei italice, intr-un amestec caracteristic, facand doar impresie de bogatie si grandoare.
In piata del Popolo, una din cele mai vaste din Roma, frumos rotunjita, in care dau, ca trei sulite, Via del Corso, lunga, trasa cu rigla, Via del Babuino si Via di Ripetta, descumpanitor de asemanatoare, patrunzi printre doua biserici gemene.
Spre stanga se deschide o cale larga de iesire spre Tibru, spre podul Regina Margherita.
In fund spre dreapta, dupa Porta del Popolo, incepe parcul geometric, in care nu te poti rataci, parcul Pincio, ducand spre Villa Borghese, spre o zona inalta si aerisita a Romei, raspandind racoarea si parfumul pinilor pe care nu-i mai poti desparti de muzica lui Respighi. Pe scaunele cofetariilor si ale restaurantelor care incercuiesc Piazza, o lume foarte bine imbracata, vorbind in tonuri scazute arata fata de otium elegans a Romei din totdeauna. O distinctie speciala de veche aristocratie urbana pare a fi nota deosebitoare a Romei fata de celelalte orase italiene mai cu seama fata de cele din sud. Si aci tineri pe motociclete, il pericolo nazionale, alearga cu viteze nebunesti fara sa tina seama de politicosii politisti cu casti prinse sub barbie, de semafoare ori de bietii pietoni trantiti adesea pe pavaje ; si aci cartierele comerciale rasuna de animatie ; si aci pe corso-uri mai e cate odata inghesuiala. Dar chiar si iritabilitatea generala italiana se imbraca intr-un anumit stil particular roman, si vorbele aruncate in ritmul cel mai precipitat isi pastreaza o anumita integritate fonetica, de timbru, in ciuda acelui s in care romanii transforma s-urile.
Dupa un menu ales infatisat cu mare grija de chelneri, cu un serviciu fara cusur, asupra caruia am zabovit discutand literatura, critica, istorie literara, traduceri (profesoara del Conte fiind, pe langa multe altele, autoarea unor exceptionale talmaciri din opera lui Lucian Blaga), am fost condusa dincolo de Villa Borghese, in Valle Giulia, la Accademia di Romania.
In curs de reparatie, palatul acesta luminos si echilibrat trezeste in noi amintiri extraordinar de pretioase in sine, ca si pentru legaturile noastre cu Italia. Iti spui cu veneratie, numele sacru al lui Vasile Parvan, arheologul cu forta vizionara care a dat glas de stiinta si poezie dublei noastre origini, dacice si romane. Initiativei lui si prieteniei italiene s-a datorat scoala romana care a inceput sa fiinteze in 1922 aci, in scopul intaririi specialistilor romani in cunostintele superioare pe care Roma le poate furniza in materie de filologie, arheologie si arte. De aci au iesit istorici si arheologi de prima marime care pana azi isi consacra stiinta dobandita in anii de studii la alma mater romana, descoperirii nesfarsitelor tezaure ascunse in pamantul romanesc si interpretarii lor : D. Pippidi, E. Condurachi, Radu Vulpe, Dumitru Tudor, Vl. Dumitrescu, Mihai Berza. Apoi Stefan Bezdechi, N. Lascu, Al. Busuioceanu, G. Calinescu, Virgil Vatasianu, Horia Teodoru, Zoe Baicoianu, Mac Constantinescu ilustreaza preocuparile filologice in sensul cel mai larg si pe cele artistice, incununate cu operele pe care le stim sau isi asteapta inca revelarea.
Sun insistent la grilajul metalic al cladirii. Un caine mare latra, sculandu-si probabil din siesta prelungita stapanii, adica familia portarului italian. Se vine cu greutate la poarta, se priveste cu oarecare mefienta persoana sosita intr-un moment atat de inoportun, se anunta si mai greu cei cautati. Curand insa aparitia plina de amabilitate a Arianei Nicodim schimba atmosfera. Ea ma conduce in atelierul sotului sau, pictorul Ion Nicodim, care se bucura in felul lui, adica muncind enorm, de o bursa modica ce-i permite insa un foarte fructuos contact cu arta europeana de calitate. Intru de indata in universul artistului. Cu delicatetea-i sfioasa, ridicand si coborand panouri spre exemplificare, pictorul imi explica si-mi povesteste. Despre metamorfozele culorii in opera lui, despre simbolistica elementelor, despre expozitii, succese, judecati elogioase ale criticilor importanti italieni si francezi. Si dincolo de modestia cu care tempereaza laudele ce i-au fost adresate, inteleg curand saltul calitativ produs in creatia lui de valoros pictor european.
Dar atelierul este o improvizatie chinuita, amintind de o lume a unei boeme romantice de mult apuse. Fiindca toata Academia este un santier (ea va reintra in functiune abia in 1969, toamna), intesat de molozuri, saci de ciment, caramizi, ustensile de zidarie. Si numai Nicodim, cu pasiunea lui creatoare ardenta, e in stare sa faca abstractie de mai mult decat precarele conditii de viata, pentru a se cufunda in munca si studiu.
Dupa catava vreme vine si Stefan Banulescu si incepe un prietenos conciliabul in legatura cu planul scurtei mele sederi la Roma si mai ales cu gasirea unei locuinte potrivite. Se dau nenumarate telefoane si in cele din urma sunt instalata pe Via Tor dei Conti, la nr.17, la o familie de distinsi intelectuali, scriitori, de origine romana.
A doua zi dimineata, uitandu-ma pe geam, descopar ca locuiescin imediata apropiere a Forului imperial (Via dei Fori Imperiali), in spatele celor trei coloane corintice celebre pe care le vezi pe atatea carti postale, pe atatea brelocuri. Ies fara intarziere din casa si ma gasesc dintr-o data in acel spatiu roman care inchide o istorie multimilenara. Dupa acest loc au suspinat umanistii Europei, facand din vederea lui tinta existentei, incarcandu-l cu o glorie inegalabila.
De la Piazza Venezia (din care ai vrea sa dispara uratul, distonantul monument Vittoriano, poreclit de italieni ,,masina de scris'') si pana la Piazza del Colosseo,de-a dreapta si de-a stanga Viei del Fori Imperiali, spectacolul este intr-adevar impresionant. Cu impasibila grandoare, vechea Roma se afirma, covarsind prezentul, in ciuda tuturor ciuntirilor si mutilarilor. Pe stanga, Forul Traian cu Columna, actul de nastere de netagaduit al romanilor, pe dreapta, Forul Roman, cu franturile de porticuri ramase in picioare, cu statui pe socluri, cu bazine in care se strange apa ploilor, cu temelii facand vizibile (si viabile pentru inchipuire) edificiile publice ale capitalei imperiului. Apoi arcuri de triumf, fragmente de basilici, pereti de palate imperiale te insotesc pana la Colosseu, pana la arcul de triumf al lui Constantin.
In plin trafic modern de metropola, locurile acestea vaste, acoperite cu iarba, sunt pururea invaluite intr-o tacere protectoare care le apara impotriva agresiunii contemporane, turistice ori de alte soiuri. Linistea lor neclintita in mijloculvacarmului te face sa simti apartenenta la o alta ordine care se sustrage chinuitoarei ordini a prezentului. Si chiar daca esti mai putin permeabil la chemarea antichitatii, nu poti sa nu intelegi fascinatia exclusiva pe care acest strat de cultura italicaa exercitat-o asupra lui Goethe, ca si asupra altora. La vremea aceea, barocul se constituia treptat in categorie morfologica, din acumularile artei contemporane. De aceea neoclasicul a perceput cu acuitate mai cu seama ceea ce-i vorbea de clasicitate, de radacini, de surse, de tot ce insemna sudul ti Mediterana pentru duhul germanic aspirand spre echilibru, cautand acel ,,punct de mijloc spre care il atragea o nevoie irezistibila''.
Pe seama privelistii solide si linistitoare a Romei antice punea artistul german sentimentul complex, trait cu nemaiintalnita intensitate, al renasterii sale interioare. Vizitand odata, spre seara, ruinele palatelor imperiale de pe Palatin, spunea, intr-un adevarat extaz, ca aci nu exista nimic marunt, chiar daca ici si colo descoperi ceva fara gust, sau ceva reprobabil, toate contribuind la maretia generala. Juca aci, desigur, o prejudecata culturala venita pe filiera neo-clasicului german intemeiat pe viziunea grandorii calme pe care o definise memorabil Winckelmann.
Oricum insa, dincolo de nuanta excesiva a judecatii estetice emise de Goethe in legatura cu antichitatile romane, ni se par infinit mai adecvata si, evident, mai durabila implicatia de cultura morala cuprinsa in aprecierile lui. In acea lume miraculoasa a clasicitatii, care-i dadea lectia indimenticabila a grandorii, se petreceau largirea si imbunatatire fiintei launtrice, considerata, cum am vazut mai sus, o adevarata renastere.
Artistul se asemuia unui mester constructorcare dorea sa inalte un turn, dar ii pusese temelii proaste. Dandu-si seama la timp, intervine daramand ceea ce se ridicase deasupra pamantului si incearca sa largeasca, sa innobileze contururile, asigurandu-si o mai buna asezare, bucurandu-se dinainte de trainicia mai mare a viitoarei constructii.
Meritul comparatiei pare sa constea in universalitatea cu care o investeste caracterul ei parabolic. Fiecare umanist, intr-adevar, e supus si la Roma, ca ti in Grecia, unui proces curios de auto-lectura si de obiectivare fata de sine, din care deriva insa nu o ingustare, nici o inhibitie, ci o crestere neindoioasa, o dilatare pe anumite linii ideale ce asteapta intalnirea cu matricea clasicitatii pentru a-si manifesta prezenta. Aci se verifica, si acest lucru a fost intuit de Goethe, reala vocatie umanistica, facultatea indelung exersata sub semnul paideii grecesti al sectiunii de aur rinascimentale, asteptarea starii de gratie in care te simti cosmos tu insuti, intr-o clipa de daruita consonanta cu cosmosul mare. Piatra de incercare, sufletul tau. Piatra de incercare, Roma insasi. Din ele scapara scanteia rarissima a implinirii in spirit.
Incununand sau incheind explorarea zonei sudice, preponderent incarcata de amintirea Antichitatii romane, Via Appia Antica te scoate afara din ea spre o margine incerta, dar te poate duce si undeva inspre cele mai mari adancimi. Asa, intr-o seara, mai bine zis la un ceas de apus cu cer acoperit, am intrat cu masina pe calea al carei praf obosit e calcat de milenii. Eram cu sotii Nicodim si cu profesorul Giorgio Lazarescu.
Inceputul, printre ziduri vechi, pare timid si sovaielnic. Cale pregeta insa sa se arate, marginita cum e de resedinte de aristocrati si de artisti, banuite somptuoase dincolo de parcurile profunde. Se inmultesc repede insa semnele apusei maretii : intregi sau in fragmente, apar vestigiile. Pe langa si printre chiparosii neclintiti stau socluri, statui, stele funerare, mausolee, dandu-ti o senzatie de nelinistitoare proximitate. Masivitatea rotunda a mormantului Ceciliei Metella cu inutilele-i creneluri intareste sobrietatea rece, realmente funerara a monumentului. Treptat, tumulii de pe marginea drumului iau culorilealbastrui cenusii ale cerului de crepuscul.
Si aci insa campagna romana e realizata si salvata de cer, de natura. Sirurile de pini rotati si de chiparosi negri, solemni se inalta de pe campia care se deschide blanda, plina de maci ca un taram al uitarii. Mai intai in grupuri ; pe masura ce inaintam incet prin camp, mai singurateci, mai inchisi. Din nefericire, la fiecare pas stationau masini din care credeam, cu oarecare naivitate (spre hazul discret si tacut al insotitorilor mei mai stiutori intru ale prezentului), ca se contempla misteriosul moment al asfintitului. De fapt tinerii neconformisti gaseau relicvele trecutului ca excelent decor pentru amorul lor profan.
Am coborat in plin camp, am umblat in tacere, in timp ce seara se lasa mai intunecata, printre spice si buruieni care fasaiau slab, cu acompaniament de greieri. Fumul unor focuri nevazute intarea atmosfera de sat vechi, de veritabila campagna romana, asa de asemanatoare totusi cu seara in satul copilariei mele, la bunici, la ceasul cand se intorceau cirezile de la Siret.
Se ridica din toate un vaier tainic, doar muzical, fara tristete. Natura lega istoria cu viata si, aci, ca pretutindeni in Italia, indeplinind un rol esential, de uimitoare racordari. Lumina si vegetatia opereaza aci ceea ce in Franta opereaza intelectul, reunind adica totul intr-o matca stilistica unitara, comuna, imbratisand toate etapele istoriei si facand posibila coexistenta tuturor stilurilor.
Trecerea brusca din Via Appia Antica in Eur, cartierul cel mai modern si mai indraznet gandit si realizat din Roma din punct de vedere urbanistic si arhitectonic, s-a produs totusi fara nevoia vreunui racord. Formele cele mai insolite se pot integra in peisajul de inefabila grandoare al Romei eterne (desi absenta goticului constituie rezultatul unei optiuni probabile a unui subconstient colectiv).
Si totusi continuitatea in tipul de spiritualitate precum si unitatea de substrat in varietatea formelor stilistice impresioneaza intr-un fel unic in lume. De la templele Vestei si Minervei, de pilda, la catacombele Sf. Sebastian si Sf. Calist, in care, acum aproape doua mii de ani, se desfasura o activitate plina de fervoare a comunitatilor crestine si in care descoperi marturiile patetice ale pietatii purtate pana la moartea de martiri, si pana la nenumaratele basilici romane devenite, prin suprapuneri succesive de constructii, biserici romanice, apoi cu adausuri tarzii, rinascimentale ori barochizante, izbitoare apare toleranta reciproca ti cumva chiar complementara a formelor si volumelor unele fata de altele.
Pentru a patrunde cat de cat in diversitatea si in unitatea ,,fenomenului roman'', bantuim neincetat, in cursul discutiilor noastre fara sfarsit despre arta, dintr-o parte intr-alta a capitalei. In dimineti radioase de lumina alba, egal distribuita pretutindeni, in tramonto-uri (amurguri) de sange si aur peste silueta greoaie de fortareata a istoricului Castel Sant-Angelo, in seri de catifea albastra, trecem cu masina dincolo de Tibru, de la Santa Maria in Transtevere, in care n-ai fi banuit, vazand linistita piata cu fantana si cafenea din fata ei, ca exista mozaicuri romane de o severa rigoare realista, geometrica (cu scene de pescuit), spre Palatin, spre basilicele lui, spre Santi Cosma e Damiano (edificata pe fostul Templum Romuli), sau spre Santa Maria Nova (fosta Francesca Romana, martira ale carei moaste se pot inca vedea descoperite).
Comparam mozaicuri si stiluri, ne miram de diferente, dar putem raporta mereu la numitorul comun subjacent, al unitatii. In cea dintai, absida a fost decorata in secolul VI cu forme si culori de o plenitudine ti o forta moderna. Pe un fond de albastru, ca dintr-un tablou de Vlaminck, dens si viu si pasionat, trei personaje la dreapta si trei la stanga, statuar compuse, flancheaza un Chhrist cu figura adanc umana, desi cu gest de retor roman, inconjurat de o singulara aura in tente de rosu si albastru, cu radiatii doar orizontale, facute ca din tuse impresioniste (lucru destul de greu de realizat in mozaic). Toata scena se sprijina pe o friza luminoasa si simpla, reprezentand, multiplicata, simbolica imagine a mielului.
La Santa Maria Nova, adaosul baroc fara ostentatie pus in fata campanilelui si a fatadei romanice exprima si in afara amestecul dinauntru, unde o Spovedanie, executata de Bernini in secolul XVII pentru altar, sta sub emisfera absidei decorate, in secolul XI, cu un mozaic stilizat in felul romanic, cu cinci personaje sub arcade.
La Santa Constanza, decoratia plafonului (din sec. IV) aminteste bogatia, varietatea de inchipuire si gratia jucausa a mozaicurilor alexandrine. Printre paduri de crengi incarcate cu flori si fructe, ca intr-un cadru paradisiac, se ascund tot soiul de pasari cu penaje somtuos colorate (mai cu seama paunii) si obiecte de cult in albastru si aur. Pe la San Clemente, asezata la poalele Colinei Oppio (in apropiere de Domus Aurea a imparatului Nero), am trecut de mai multe ori. Odata am ajuns putin inainte de inchidere, dupa-amiaza tarziu. Eram trei persoane si doream sa coboram in incaperile cele mai de jos. Calugarul irlandez de serviciu in sacristie ne-a atras atentia asupra orei inaintate, dar noi tineam mortis sa revedem niste detalii de pe altarul mithraic de la nivelul cel mai de jos, in legatura cu o controversa care ne diviza opiniile. L-am asigurat de revenirea noastra prompta la suprafata si am pornit in goana pe scari. Am trecut ca glontul prin basilica cea veche aflata sub cea actuala (datand de prin secolele III-IV si avand fresce din secolul IX, unele din ele vadind o acuzata nota bizantina) si ne-am grabit spre incaperile cele mai afunde. Provenind din doua cladiri ale epocii imperiale, respectiv din secolele I si II, ele au ramas etajul inferior, subteran acum, aratand la lumini slabe, blocuri greoaie de tuf alaturate unei lucraturi specifice, de caramizi reticulate. Inaintam spre cea mai veche parte de constructie care adapostise in secolul III un lacas al cultului zeului Mithra (cult de origine iraniana), spre camera altarului. Pustietatea si tacerea cresteau in jurul nostru, intrerupte de un fasait ciudat : apele canalurilor Romei treceau pe deasupra boltilor joase. Un aer misterios ne inconjura. Si din ultima incapere, o luminozitate stranie se raspandea, cu irizari verzui aurii. Statuia zeului in nisa din spatele altarului emana o fosforescenta ciudata. N-am fi putut spune ca ne simteam prea la indemana, desi examinam cu toata atentia fetele altarului acestui cult solar care adauga zeului care imola un taur, pe Apollon. Pe laturi, doi purtatori de torte, iar in spate un sarpe destul de gros. Din nou zei solari, din nou monstri de imolat ca la Cnossos ori la Delphi ? Pretutindeni aceeasi simbolistica oare, vorbind despre inceputuri la fel intelese la mai toate popoarele ?
Deodata o sonerie departata zbugni scurt, facandu-ne sa tresarim si sa intrerupem brusc ipotezele noastre care de care mai nastrusnice. Ne-am repezit inapoi prin salile intunecoase, mai bajbaind, mai impiedicandu-ne. Soneria a insistat o vreme, apoi a tacut. Bruma de lumini a inceput a se stinge. Atunci o panica indicibila ne-a cuprins. Perspectiva de a ramane inchisi o noapte in incaperile subpamantene ne-a dat aripi. Alergam nebuneste pana am ajuns la scari, pana le-am suit, pana am intrat in sacristie unde calugarul se pregatea sa inchida usa spre subterana, uitand de existenta celor trei vizitatori intarziati.
Eram atat de tulburati, incat de data aceasta nici nu ne-am uitat la podoabele superbe ascunse discret, ca in talcul basmului, dupa modesta fatada a basilicii San Clemente, ridicata in secolul XII. Acolo pavimentul cosmatesc imbina, in strigate de bucurie coloristica, purpuriul stins al porfirei cu verdele intunecat al serpentinei; acolo mozaicul din scoica absidei straluceste de aur stins printre nenumaratele volute ale acantei ce inconjura crucea cu columne; acolo frescele rinascimentale ale lui Masolino da Panicale ( de pe la 1425), farmeca, prin suavitatea rozurilor, galbenurilor si verdelui pastelat ca de salcie; acolo plafonul pluteste parca prin jocul alternat al caissoanelor si aurariilor si decorat in secolul XVIII de Giuseppe Chiari cu o scena de glorie celesta. Toate operele acelor secole se inlantuiesc, se intrepatrund, intregindu-se in acea unitate romanica de care am pomenit, intr-adevar unica in lume.
In mai spectaculos, Santa Maria Maggiore de pe Esquilin reuneste aproape tot atatea stiluri dintr-un sirag de secole considerabil, traducandu-se metamorfozele unei fatade trecute de la romanio la baroc prin modulatii cu adevarat melodice pe o varianta de substanta clasica a viziunii, ca si in mozaicurile ce suie de pe peretii navei centrale pe arcul cel mare, pe absida. Dar si aci, si poate aci mai mult ca oriunde, impresia de unitate e covarsitoare, prin colorit si stralucire. De cum intri, raul motivelor geometrice in marmure policrome (roz, verde, ocru, neagra, sangerie) iti fura privirea, purtand-o spre altar, facand-o sa alunece pe pavimentul cosmatesc. Deasupra, alt fluviu, paralel cu cel de jos. Nemaidistingand ornamentatia caissoanelor, urmaresti doar, in fulguratii, directia lor. Tavanul e acoperit cu aur din prima incarcatura venita pe corabii din America si daruit papei Alexandru VI Borgia, spaniol de origine, de catre Ferdinand si Isabela, suveranii spanioli. Galben-verzuie, apa plafonului duce si ea, irezistibil, spre absida. Aci, in mozaicuri, sta viata, palpita sufletul bisericii. Incoronarea Fecioarei are loc in centrul unei mari nemiscate, de aur, pe care abia de se mai discern scenele celelalte. Absida se rotunjeste in reflexe de aur rosiatic si violaceu, luminat extraordinar, si se topeste in plafonul drept, amestecandu-si apele, intr-o reverberatie de lumini solare, interioare, siroind parca pretutindeni.
Intr-alte basilici patrunzi ca in niste mici cetati, in niste universuri inchise. Asa bunaoara in Santi Giovanni e Paolo, in preajma careia te simti ca intr-o reductie sieneza ori veroneza. Trandafiriul cel dulce e pus in valoare de colonetele albe, zvelte, ca element de contrast. Si toate volumele si formele alearga intr-un zig-zag neintrerupt, in care si grupurile de colonete ale campanilei se misca parca flamboaind.
Iar in alte parti, ca la San Paolo fuori le mura, exteriorul modern(adica o padure baroca de coloane) cu greu te-ar lasa sa ghicesti ce comori de lucruri vechi se disimuleaza in racla cea noua. Arcul de triumfal al Gallei Placidia ne poarta inapoi in Antichitate, pe aceleasi nepieritoare dovezi ale continuitatii, dupa cum chiostro-ul cosmatesc cu torsadele elegante ale coloanelor duble ce marginesc porticul decorat excesiv, dar cu o severitate geometrica in alternanta cercurilor si dreptunghiurilor rosii si verzi de pe friza de deasupra arcurilor, ne aminteste un secol XIII de oarecare gust arab, strunit insa de geometrismul clasicitatii italice. Poate de aceea intalnesti asa de rar la Roma opere de Renastere curata.
Le cautam si pe acestea, cu masina sau pe jos. Trecem din nou in Trastevere, la poalele Gianicol-ului, la San Pietro in Montorio, sa vedem un Bramante de zile mari. Inchis in curtea acestui masiv edificiu, Tempietto-ul marelui geometru si arhitect rival al lui Michelangelo reface intr-o replica rinascimentala profilul unui tolos grecesc, al unui templu rotund. Ireal aproape in perfectiunea lui de macheta, el iti da bucuria armoniei absolute a formelor, gandite evident in lumina strictelor rigori geometrice impuse de sectiunea de aur. Purele siluete ale coloanelor dorice prinse intre cercurile treptelor la baza si cercul trabeatiei surmontate de un balcon deasupra, par sa roteasca lent in jurul micului dom cu cupola si lanterna alcatuind etajul al doilea. Sinteza si mereu nevoie de sinteza la artistii italieni ai tuturor timpurilor, impingandu-i la racorduri intre stiluri care poarta, mai toate, pecetea clasicitatii !
Trecem inapoi Tibrul, aruncam o privire repede asupra frumos potentatului Palazzo Farnese, constructie superb echilibrata de Renastere, si ajungem la Campidoglio. Unul din cele mai notorii hautlieux ale Romei, Capitoliul, desenat de Michelangelo, se desfasoara cu un gust extraordinar al marilor spatii, pa care, mai ales acum seara, la lumina reflectoarelor, scarile le umplu ca niste ape revarsate. Greoaie, dar potrivindu-se cu tot locul acesta de dimensiuni vaste, de suprafete miscatoare, statuia lui Marc-Aureliu are mai degraba ponderea unui monument inchinat vreunui general de armate sau vreunui conducator politic bine instalat in scaun, decat a aceluia menit sa consacre un filozof, care doar intamplator a condus un imperiu.
Ne ducem la culcare dupa ce mai dam o fuga pana la Sf. Sabina sa vedem ferestrele in traforuri fine. Gradina plina de portocali infloriti imbalsama toata vecinatatea. Pana astazi, o ramura inflorita, pe care am pastrat-o, isi mentine parfumul.
Un loc dintre cele fara sfarsit deosebite pe care ti le ofera Roma este si cimitirul protestant. L-am descoperit din intamplare pe cand ma dusesem sa vad piramida lui Caius Cestius, pe langa Porta San Paolo. Nu stiam de existenta lui decat din biografiile romanticilor englezi inmormantati acolo. Dar de la referirea bio-bibliografica la intalnirea directa cu un loc ca acesta e mai mult decat un pas.
Pietrisul alb de pe aleile bine intretinute marginea verdeata proaspata a mormintelor simple. Pe pietrele tombale nume de savanti, de oameni de litere, de ambasadori si de fete princiare din toata lumea.
Intr-un colt mai singuratic, o inscriptie ma izbeste in inima. De cand o stiu, de cand o iubesc pentru smerenia ei, pentru smerenia artistului mare care si-a compus singur epitaful: ,,Aci zace acel al carui nume a fost scris pe apa (whose name was writ - sic on water)''. Sub acest anonimat se ascunde, din 1821, poetul John Keats, romanticul fascinat de clasicitate, venit la Roma din ratiuni de sanatate dar odihnind simbolic in eternitate sub cerul sudului. El singur, autorul lui Endymion, si-a ales locul odihnei dupa multimea violetelor care-l insufleteau.
Foarte aproape de Keats, alt mormant, alta inscriptie memorabila: Cor cordium (inima inimilor). Aci a fost inhumata de mainile credinciosului prieten Trelawney, in 1823, urna cu ramasitele pamantesti ale lui Schelley, culese de pe rugul improvizat de Byron in golful Spezzia, in apropiere de Viareggio, intre plaja si o padure de pini. Ramasa neatinsa de flacari, inima neobisnuit de mare a poetului a fost culeasa si adaugata cenusii. Poetul aerian, Ariel, autorul lui Prometheus unbound (Prometeu descatusat), staruie in amintirea Italiei intre un citat shakespearian (din Furtuna) pe mormant si laurii si chiparosii Romei. Este si acesta un semn de sinteza in evolutia spiritului european, o tendinta evidenta de apropiere chiar in aparent divergentele categorii psihologice si estetice ale clasicismului si romantismului.
Nici un loc din lume nu poate fi luat in posesie spirituala daca e umblat cu piciorul. Ca sa spui ca-l cunosti, trebuie sa fi avut propriile tale trasee, urmarite, batute, stiute pe dinafara, revazute limpede cu ochii inchisi. Numai pe ele iti refaci amintirile, numai pe ele te sprijini in impresiile tale intime, in judecatile mai personale pe care incerci sa le emiti.
Si inepuizabila Roma se cere mai cu seama cunoscuta in acest fel. In enorma ei intindere, se cade sa-ti circumscrii drumul acela pe care-l poti numi al tau, drumul neuitarii, al permanentei unui contact interior.
Porneam din Tor dei Conti pe Via Cavour si faceam o prima vizita, de obicei foarte matinala, la San Pietro in Vincoli (in lanturi), suind cu o placere estetica mereu aceeasi, scalata atribuita de traditie lui Rafael, cu treptele din piatra cubica, neagra, cu bordura alba, tocita, si sfarsind sub o fereastra incununata de cercul faimos, marca indiscutabila a geometriei atotstapanitoare in Renastere. In stanga, cu intrare modesta pe sub clasicul portic, biserica. E simpla, fara nimic special. Cand ajungi insa la capatul navei grupul compozitional aflat in dreapta pe extremitatea transeptului iti arunca o vraja chinuita, suferitoare care te opreste in loc si te striveste. Din mijlocul grupului te fulgera Moise, uriasa forta inchisa, strans in picioarele groase, puternice, in barba oprita in cadere printr-un gest al mainii, forta transformata sau exprimata prin ritm plastic. In dreapta si stanga, mladierea usoara a celor doua trupuri de femei accentueaza ponderea statica a trupului asezat. Deasupra, papa si mormantul se retrag firesc fata de figura centrala. Titanicul michelangiolesc anuleaza orice prezenta in jur. Mania lui nu irumpe, ci se strange intr-o contemplatie teribila, care-i pastreaza ceva din expresia dureros de adanca a lui David si vestejeste deja tristetea si oboseala carnii grele din Pensieroso.
Plec cufundata intr-o tacere de moarte. Si tot pe Via Cavour ma indrept spre Santa Maria Maggiore ca sa-i revad coloritul de amurg in splendoare. O iau pe urma pe Via delle Quattro Fontane, prin piata Barberiini, pe Via del Tritone si zabovesc un moment langa fantana Tritonului, ma abat cu cativa pasi ca sa ajung la Fontana Trevi. Nu-mi place defel barocul ei enorm, fara gust. Dar apa albastra si ritualul aruncarii banului peste spate pentru revenirea la Roma, ca si inghesuiala pestrita de turisti din toata lumea, ma amuza si ma reconciliaza cu locul acesta traditional. Prin Largo Chigi patrund in Via del Corso. Las pe stanga Pelazzo Firenze unde am tinut o conferinta (organizata tot de profesoara del Conte si de Societatea Dante Aligheri) despre literatura romana in vremea romantismului si la care am primit pentru intaia oara camelii albe, parfumate, de la prietenii italieni. Ma angajez pe Via Tomacelli si trec Tibrul pe podul Cavour ( pentru constiinta mea romaneasca istorica, numele acestui mare om de stat care ne-a fost prieten rasuna ca un nume de bun augur).
Pasul mi se face tot mai incet pe masura ce ma apropii de Piazza San Pietro. Spatiul se largeste in afara si inauntru. Peste asteptarea deschisa, navaleste ca o imbratisare de bun venit, dubla colonada a porticului lui Bernini. Ea strange, ca o frontiera frumoasa (cu exceptia statuilor de deasupra fiecarei coloane), piata cu obeliscul egiptean si fantanile cele doua (desenate de Maderno) ale caror ape capata in asfintit tente de iris si nu-ma-uita, si fatada catedralei insasi. Amabila fara grandilocventa, dar constrangatoare caci nu te poti sustrage directiei pe care ti-o fixeaza, colonada te poarta pana la scari, pe scari, la intrare. De fapt, intri putin naucit, fiindca n-ai reusit sa vezi nimic. Ba da, de departe, cand veneai, te privea, te urmarea de oriunde, ca in icoanele acelea vechi, cupola cu multipli ei ochi heruvimici. Asa ca, dinainte sa intri, stii bine cine e geniul tutelar artistic al locului.
Iar cand ai patruns in incinta catedralei Sf. Petru lasi vanitatile la usa. Te afli intr-o ciudata cetate, bogata si impodobita peste masura, intr-un fel de competitie a papilor si artistilor in efortul de a da lumii crestine un lacas de exceptie care sa intreaca in opulenta si in valoare tot ceea ce Europa cunoscuse vreodata. Asa incat, pierdut intre piloni, coloane, arcade, printre altare si capele, printre statui, mozaicuri si picturi din multe secole, treci mai degraba ca printr-un muzeu imaginar al pietatii catolice decat printr-o zona prielnica reculegerii si rugaciunii. Caci emotia pe care o incerci este in primul rand istorica si estetica, intr-atat te copleseste bagajul fara capat al amintirilor stranse aci. Oriunde te uiti (si nu stii incotro sa te uiti mai intai), vezi probele unei nesfarsite, ardente aspiratii spre maretie, traduse cateodata intr-un stil de decoratie flamboaianta, din cand in cand doar intr-o dramatica viziune interioara. Geniul baroc a lui Bernini a gasit in dimensiunile giganticei basilici spatiul sau de electiune. Si sfidat de ametitoarea inaltime la care Bramante si Michelangelo aruncasera nemaipomenita cupola in coaste (la 120 metri de la podea), a schitat el insusi cateva gesturi analoage. Cu un urias baldachin sprijinit pe torsadele serpuitoare a patru coloane de bronz (sub care se afla altarul papal), Berlini deschide si indica drumul spre cupola intr-o miscare fara sfarsit. Iar in spatele baldachinului, pe peretele absidei, explodeaza pur si simplu, un aur radiant, o Glorie a aceluiasi artist, care a invaluit un antic anvon al Sf. Petru in nouri si fascicole de raze dominate de fulgurantul simbol al porumbelului sacru.
Ravasit, rascolit, inaltat de miscarea suitoare a monumentelor ce te poarta irezistibil spre inaltimi vertiginoase, te intorci spre colturi mai calme. O simpla si severa statuie a Sf. Petru, in bronz, datorita, pare-se, lui Arnolfo di Cambio, te readuce spre austeritatea simtirii si expresiei unor epoci mai vechi, spre secolul XIII, prag intre romantic si gotic. Iar mai spre intrare, in dreapta, albul ciudat al unui grup statuar te cheama, cum te cheama intotdeauna capodoperele. In albul acela mat si trist, care se detaseaza pe fondul de porfira al peretelui, e ca un cantec si ca un planset. Cum poate fi miscarea (ca si glasul) pietrei, a marmurei cand exulta, cand trista, cand razvratita, cand dansanta ? Mi-amintesc cum Brancusi, raspunzand Militei Patrascu despre felul in care obisnuia sa-si controleze ucenicii, i-a vorbit despre ,,muzica'' daltei, despre infailibilul mijloc de urmarire prin ritm. Stand intr-o camera alaturata, mesterul asculta lucrul elevului si intelegea, dupa ritmul uneltelor, calitatea sufletului, a creativitatii, a mestesugului si a operei. Demiurgicele ritmuri creatoare ale geniului sa fie oare de regasit in muzica etern inchisa a acestei sculpturi din tineretea lui Michelangelo ? Sau, de fapt, capodopera inseamna intalnirea fericita dintre disponibilitatea absoluta a geniului si virtualitatile plasticizante, ascunse, tainice ale materiei cosmice, ea insasi investita cu ritmuri originale ?
Fecioara poarta, pe bratul drept in poala, trupul fiului sau mort. Parca plangandu-l, parca leganandu-l, cu sfasiata gingasie a unui gest de neputinta si renuntare, maica durerii il aduce ofranda superbei, dar pentru ea si el implacabilei legi a redemtiunii. Cu capul plecat, ea contempla desavarsitul corp caruia i-a dat viata si ale carui membre gracile, adolescentine nu sunt inca atinse de rigiditatea mortii.
Din liniile coboratoare inspre soclul rotund, inchis, necrutator ca necesitatea (ananghi), din naframa ce incadreaza fasa inclinata a fecioarei, din mana fiului odihnind pe faldurile rochiei materne devenite giulgiu, din picioarele lui lungi, zvelte, precum si din mana stanga a mamei ce arata inspre pamant, se strange, se aduna o miscare unduitoare in jos, o lina pogorare. Si parca din dragoste, durere, jertfa si resemnare, calitatile conditiei umane in viziunea lui Michelangelo, o melodie departata se incheaga, subtire ca un funigel. Inauntru nostru rasuna un cantec de leagan al mamei la moartea fiului, cantec de leagan care e prohod : ,,frumusetea unde o ai pus ? ''
Te plimbi prin Cetatea Vaticanului ca printr-o Roma in mic. Drumuri pitoresti, gradini cu plante exotice, fantani si jocuri de ape, basilici, muzee, ministere, tipografii stau adunate ciorchine pe teritoriul celui mai mic stat din lume. Dar miniatura statala desfasoara pompa, opulenta si solemnitatea unei puteri considerabile, exercitate, folosite cu neinsemnate intreruperi, aproape doua milenii. Semnele ei se vad pretutindeni, de la garda elvetiana cu costume bariolate, rosii si galbene, la tezaurele uimitoare, la monumentele poruncite de papi si cardinali si lucrate de artistii ilustri ai lumii. De aceea Vaticanul intreg e un muzeu.
In bogata galerie de pictura, putine colturi proeminente totusi. Gentile da Fabriano si mai cu seama Beato Angelico iti ofera cu gratie viziunea unui spatiu aproape geometric organizat. Scenele din viata lui Nicola de Bari, ale acestuia din urma, incheaga armonii fluide de rosu palid si verde in forme geometrizante, neanguloase. Am vazut apoi Ingerii muzicanti ai lui Melozzo da Forli care-mi placeau asa de mult in reproducerile din vremea copilariei, cu rozul, bleul si perlele fine de pe nimburi. Un tablou dupa fresca lui Melozzo, care mi s-a parut simbolic pentru un moment al umanismului italian si european, il reprezinta pe umanistul Bartolomeo Platina in fata papei Sixt IV, ctitorul al doilea al Bibliotecii Vaticane. Ingenunchiat dupa protocolul cel mai strict inaintea stapanului sau ierarhic, dar mandru, primul custode al bibliotecii isi ingaduie (dintre cele sase personaje aflate in scena) privirea cea mai dreapta si mai libera, precum si capul cel mai neplecat, asa incat la nivelul ochilor, dialogul intre papa si umanist se desfasoara la egalitate.
Pictura aceasta care intruneste mai toate calitatile si cusururile artei secolului XV de la fundalul arhitectonic pana la asezarea in cadru a figurilor si pana la distribuirea culorii, dezvaluie fina penetratie psihologica a artistului care leaga portretele intre ele printr-un joc de priviri, tradand caracterele si preocuparile divergente fata de scena petrecuta in prim plan. Plina de astutie subtire pare si fata frumos modelata, barbateasca a cardinalului Giuliano della Rovere (viitorul papa Iuliu II), care umple cu purpura lui spatiul dintre papa Sixt IV si Platina.
Nu gasesc de cuviinta sa laud operele rafaelite din muzeu. Unele inca amintind prea insistent de Perugino, mult citata Madonna di Foligno plutind intr-un albastru cam spalacit, desi prea viu, cu un nimb ca o pata de un galben greoi, fara transparenta.
Straniu de tot, intr-un peisaj de dezolare lunara, Sf. Girolamo al lui Leonardo da Vinci, cu o silueta de leu la picioare e straluminat dinauntru de o paleta de ocruri si brunuri rarefiate. Am mai notat un Ballini sentimental, Seppellimento, si cu aceeasi tema, un Caravaggio construit dintr-un grup miscat, cu capeteleplecate asezate in cerc, si cu mainile alternativ fluturate si stranse.
Nu in aceste opere sta centrul de valoare al Vaticanului. Din nenumaratele sali pe care le strabati, imbracate in imensa lor majoritate cu fresti enorme, retii doar ceea ce te frapeaza, doar ceea ce lasa asupra ta o impresie nestearsa. Loggie-le pictate de Rafael cu grotesti, cu bogatie fantastica de motive decorative, stanzele lui pe ai caror pereti gasesti Scoala din Athena (cu fundalul arhitectonic desenat, dupa parerea lui Vasari, de Bramante) sau Incendiul din Borgo unde Rafael marturiseste, intr-o densitate picturala extraordinara pentru el, inraurirea mai varstnicului rival Michelangelo, Capela papei Nicolae V cu delicatele, pastelatele culori si expresia de beatitudine a personajelor caracteristice pentru Fra Angelico sunt, poate, spatiile cele mai pretioase ale Cetatii Vaticanului.
Dar dincolo de orice judecata posibila, locul marcat pe veci de geniul lui Michelangelo, sculptorul devenit pictor, ramane Capela Sixtina. Cu frescele care se napustesc asupra ta, ca intr-o manie de titani razvratiti gata sa rastoarne pamantul, capela in care patrunzi cam peste mana, la care privesti greu, ca in strafunduri, nu poate fi gandita de mintile noastre comune. Ea nu ofera spectacolul unei opulente somptuoase ; ea nu te inalta, nu te insenineaza, nu-ti prilejuieste extazuri. Dupa ce-i privesti indelung tavanul si peretele dinspre altar, incepi sa te simti pascut de cataclisme interioare, de seisme al caror sfarsit il banuiesti infricosat. Ce te face sa suporti fara sa explodezi atat innebunitoarea traducere in ordinea vizuala a Facerii, a Genezei, cat si aceea a Judecatii de apoi, este in primul rand anecdotica pe care o cauti ca o salvare. Adam si Eva si Sarpele si tentatia si izgonirea din Paradis sunt cuvinte care trebuie proferate. Altfel imaginile te-ar sidera cu forta pe care o concentreaza. Mai cu seama aceea in care inermii de volti prin indexul batranului demiurg !
Si profetii, si sibilele, fapturile acelea pline, cum se vede, de inspiratie si de putere, dar si atat de morocanoase, de melancolice, ce amar augur pentru conditia umana ce se naste sub ochii lor indiferenti ! Ei vad mai departe si dincolo de sarmana noastra viata care inseamna, in ochii lor privitori de absolut, un graunte de pulbere. Ce opreste in al doilea rand imensa greutate de gand a plafonului Sixtinei sa se pravaleasca este cumintea insiruire, sub arcadele ei, a unor dreptunghiuri ce se intind, ca o friza mai ampla, ca o linie de interdictie, de jur imprejur.
Sunt scene din aceleasi carti traduse deasupra. Si numele celor care le-au pictat, pe atunci inca fara faima, erau : Botticcelli, Perugino, Signorelli, Ghirlandajo. Nu-ti mai amintesti insa de ei
Dar acolo unde linia se intrerupe, prabusirea se produce. Pe peretele altarului, lumea e judecata. Si o cascada de trupuri cad, ca o cascada de vaiete de jale, ca un vaier universal. Se sparge smaltul albastru al cerului sub greutatea trupurilor aruncate in abis de un titan manios. Sfintii nu mai sunt sfinti, demonii nu mai sunt demoni. Toate personagiile sunt adanc si dureros umane. Pe masura omului sunt si durerea si fericirea, amandoua confundandu-se la Michelangelo cu gravitate. Si sfarsitul e pe masura inceputului : grandios si trist.
Dupa ce te dezmeticesti poti spune, cu Rilke din prima Elegie duineza, ca intr-adevar frumosul nu este decat inceputul inspaimantatorului pe care-l induram admirandu-l fiindca, dispretuitor, nu ne striveste. Si pleci purificat, ca dupa asistarea la o reprezentatie tragica.
De obicei o luam pe malul Tibrului, incet, cale lunga, pana pe Via Flaminia ca sa ajung la Accademia di Romania. Uneori faceam un mic ocol, abatandu-ma pe la Villa Giulia, perla arhitectonica de secol XVI, si intrand la Muzeul Etrusc, sa mai iau odata contact cu cel mai vechi strat al lumii italice, misterios, inca nedezlegat. Printre vase, bronzuri, bijuterii foarte vechi purtand influente grecesti certe, caut intotdeauna cu nerabdare, acea opera care m-a zguduit la fel cu Nike din Samotrake: sarcofagul celor doi soti (datand din secolul VI i.e.n.). Mi s-a impainjenit ochii de lacrimi cand am privit intaia oara uimitoarea expresie de iubire si pace care ilumineaza figura personagiilor de pe sarcofag. E in ei o bucurie nespusa a spiritului regasit si regasit in doi, o fericire suprema ca atunci cand vezi fata absolutului. Stilizarea excesiva a partii de jos a corpurilor intinse, a picioarelor, iti sugereaza negarea trupului pamantesc. Iar busturile inaltate sunt tinere, frumoase, armonioase. El arata ca un atlet grec cu cap de Christ (izbitoare prezenta, ca la Moscofor, a unui astfel de facies), iar ea ca o Chore, dar amandoi sunt transfigurati printr-o seninatate divina care curge din ochii lor larg deschisi. Mainile lor alterneaza intr-un dans sacru, ca niste pasari sfioase; ale ei se strang curios, trei degete se unesc in sus, doua raman lipite de mana. Iar dreapta lui da un fel de vaga binecuvantare. Se inalta oare duhurile lor spre inviere ? Au atins momentul suprem al perfectiunii platonice, al intalnirii in iubire ?
Dupa sarcofag nu se mai poate privi nimic: totul ramane exterior si factice.
Trecem insa alaturi, la Accademia di Romania si reluam discutiile nesfarsite despre arta, punctate cu iesiri in Roma si in afara ei pentru argumentatii la fata locului. Intr-o seara am pornit iar cu Ariana si Ion Nicodim la Tivoli si la Palestrina. Villa d'Este, cu toata celebritatea, nu mi-a dat decat placerea perspectivei pe care o domina de pe terasele ei. Dar gradinile ! La inceput totul a fost superb, ametitor. Am intrat intr-o arie de rezonante acvatice, intre multiplele planuri vizuale si acustice ale teraselor, ale formelor vegetale, ale complicatelor jocuri de apa. M-am strecurat, coborand spre etajele inferioare ale teraselor, pe sub perdeaua lichida a bazinului mare ca printr-o racoare de alte zone, amintindu-mi de magicele treceri pe sub duruitori ale eroilor lui Sadoveanu. Zgomotul era asurzitor. Ma gandeam la intrigile ce se puteau tese, la itele politice ce se puteau lega si deslega in taina si la adapostul apelor de catre un Ipolit d'Este, de pilda, si partizanii sai, intr-o Italie divizata cum era aceea a Renasterii.
Efectele sonore isi schimbau registrele dupa inaltimea si forma caderilor de apa. Volanele involte ce alunecau de pe marginea unor vase uriase de piatra aveau un sunet moale, mat, linistitor. Un obelisc fluid inconjurat de iatagane subtiri suiera intens acompaniat de solo-ul lor monoton. Trambele de apa ale cascadelor de diverse inaltimi isi imbinau sunetele ca o garnitura de cristale de Baccara savant lovite. Si toata atmosfera, inviorata de roua pe care o purta in suspensie, canta.
Verdele muschiului de pe pietrele bazinelor parea miscator de batran, in indelungata sa simbioza cu mineralul, apa si arta. Toata verdeata locului este intr-adevar ca si cum ar fi fost creata impreuna cu toate celelalte, si perena ca si ele. Chiparosii seculari au trunchiurile enorm de groase, intortochiate, sparte ori simplu netede. Pe ei ii imita alte fantani care galgaie orgolioase, inaltimea lor vor s-o ajunga apele mereu, neobosit intoarse.
Scenografia pare foarte complicata la inceput. Treptat insa secretele se descopera. Oboseala pe care o resimti de la un timp vine de la barocul excesiv al decorului, de la supraincarcatura fluida. Am observat asta mai ales in legatura cu intreitul rand al celor O suta de fantani. Pe scocurile laterale, firele de apa timide dar atat de multe, incat compuneau adevarate tigheluri miscatoare, se izbeau la nesfarsit , cazand pe nenumaratele scoici care le primeau. Era ca un puls excesiv, multiplicat, adaugat celui firesc, si care imi obosea inima.
Dar cand apa se oprea, ce dezolare, ce solitudine sinistra ! Am vazut grotele fara podoaba lor fluida si mi s-au parut ingrozitoare. Pe sub puritatea apei, domneau (ori pandeau) in ascuns uratenia, viciul, moartea.
Am parasit jocurile de apa de la Villa d'Este cu un sentiment teribil de ciudat, cu acela cu care privesti opera unui pictor expresionist unde se desluseste moartea.
Am ajuns la Palestrina, pe deal, ocolind magarusii ce suiau incarcati cu surcele. Palatul Barberini are treptele unui amfiteatru roman, zagazuite de marmura alba care le strange suvoiul intr-o organizare de linii drepte de o mare puritate. Balustradele fac si ele un joc geometric, curat, simplu, tipic rinascimental. O fantana frumoasa si, spre dreapta, o poarta alaturi de care un copac sta de strajasunt singurele ornamente ale locului cu o panorama de cel mai romantic caracter. Asteptam insa mereu marea, asa de adanc fugea privirea spre campie. S-a intunecat, a iesit din marea sesului luna enorma pe satul de piatra cu pini rotunzi. Si ne-am intors la Roma.
Pierduta atunci cu totul in proiectul cartii pe care urma s-o scriu, nu vedeam peste tot decat Renastere, geometrie, sectiune se aur. Si la toate incercarile amicilor mei asa de avizati in materie artistica, ramaneam cu obstinatie pe pozitiile mele, subiective desigur, si oricum, amendabile. Oriunde m-ar fi dus, la Muzeul de arta moderna (asa de aproape de Accademia di Romania) sau aiurea, imi pastram punctul de vedere, desi sunt in general foarte receptiva la arta moderna. Intr-o seara insa, dupa ce se terminasera in Piazza del Populo doua intruniri politice ale unor grupari de culori opuse si care mobilizasera politia, salvarea si pompierii de teama unei incaierari aparent inevitabile, si dupa ce am mancat intr-o pizzeria foarte ieftina, prietenii mei m-au invitat sa vizitam o expozitie. Sala Tartaruga (broasca testoasa) din Piazza del Popolo avea reputatia unui salon extrem de cautat de o lume foarte snoaba si pentru care se plateau chirii exorbitante.
Am intrat si noi, modest imbracati, printre participantii la vernisaj, in rochii de seara si smokinguri, cu cupe de sampanie in mana. Din fericire, dupa ce-am platit, nimeni nu s-a uitat la noi. Asa ca ne-am vazut de treaba si am inceput sa privim. Sala era formata din doua niveluri printr-o scara interioara. Incaperea de jos in care se desfasura ceremonia moderna avea peretii albi, goi, luminati de reflectoare. Mi-am zis in sinea mea ca vor fi fiind reflectoarele televiziunii si m-am grabit sa ma sui la etajul al doilea. Ceilalti veneau dupa mine zambind. Cand m-am uitat imprejur, nimic. Doar cateva persoane privind cu interes peretii, la fel de albi, de goi, de luminati ca si cei de jos. Nedumeririi mele ,,candide'' i-au pus capat hohotele de ras ale amicilor mei care-mi jucasera o festa stiind de ce fel de expozitie este vorba. Junele pictor care mai fusese premiat pentru o astfel de nazdravanie, isi manifesta originalitatea luminand in chip foarte variat portiuni de ziduri varuite pentru a pune in valoare textura particulara a tencuielii si a grauntelor de var.
Am plecat gandindu-ma cat e de greu sa deosebesti in vremea noastra talentul original de impostura si cat e de universal valabila povestea lui Andersen cu hainele imparatului.
Si experienta aceasta, ca si cea a bienalei pe care o vizitasem in 1964 la Venetia, n-a facut decat sa ma intareasca in admiratia fata de artistii Renasterii, acei colosi care lucrau, ca iesiti din atelierele lui Hefaistos, la transpunerea in materie plastica a viziunii lor grandioase.
Dar epocile care se succed se si intregesc. Si daca Roma azi infatiseaza o imagine asa de vie, de complexa, asta se intampla tocmai pentru ca toate varstele ei, ciudat reversibile, au strans si au adaugat si binele si raul, si frumosul si uratul, si perenul si caducul, adica tot ceea ce este omenesc, intr-o inegalabila sinteza. In ea intra si amintirea etrusca, si suprapunerile imperiale si paleo-crestine, si Evul Mediu, dar mai ales Renasterea, si Barocul, si etapele romantismului risorgimental, si Vaticanul, si violentele vietii politice de azi regretabile, dar probabil indispensabile in ordinea evolutiei istorice.
Dar cupolele Romei, gigantice potire intoarse, si fantanile ei, stanjenei inalti in lumina viorie a apusului, canta si susura, din clopotele si apele lor, ca niste stranii exotice flori, permanente vizibile ale unei gradini eterne, ravasita si impodobita pe rand, in atatea milenii, adevarate embleme pentru noi ale cetatii fara moarte.
Pe care astazi, cel mai mare critic de arta al lumii, Giulio Carlo Argan, o vegheaza simbolic, custode de geniu vrednic de cetate, pentru a o salva inca odata proiectand-o in ordinea esteticului.
,,England, my England''
D.H. Lawrence
Am definit odata, calatoria in Italia drept o calatorie arhetipala in care analogia si generalizarea formeaza operatiile cele mai de seama cu care lucreaza experienta.
Ceea ce deosebeste calatoria engleza de oricare alta calatorie este, as zice, tocmai absenta sau mai degraba inutilitatea acelor operatii ori criterii. A explora teritoriul Marii Britanii inseamna a executa o cercetare asemanatoare cu aceea pe care ai intreprinde-o asupra literaturii, asupra culturii engleze, unde nu vei afla niciodata curente ori tendinte, ci numai individualitati.
Nici o prejudecata nu se poate forma sau e dislocata indata pe aceasta harta la primul contact cu realitatile britanice asa de complexe, contact intotdeauna imprevizibil. Este poate pricina pentru care impresiile despre Anglia nici nu se repeta, nici nu se generalizeaza. Ele raman strict personale si pentru un alt motiv insa: o brusca parcimonie cu judecatile ca si cu laudele te cuprinde de cum pui piciorul pe teritoriul britanic. Vorbesti cu voce mai scazuta si iti moderezi, cu prudenta, superlativele. Aerul Marii Britanii are nevazute surdine care functioneaza prompt si salutar chiar pentru cei mai zgomotosi vizitatori. Anecdota aceea cu trei gentlemeni citindu-si ziarul la club n-a fost inventata nici de Maurois, nici de Daninos, cei mai notorii si mai asidui culegatori si colportori europeni de ciudatenii engleze. O masina trece pe strada si unul din cei trei zice: ,,E un Peerlees'. Dupa un timp oarecare, al doilea raspunde : ,,Era un Rolls''. Iar dupa alte cateva minute, al treilea se scoala si spune : ,,Eu plec. Nu pot suporta atata cearta''. Sigur ca franele inhibitorii ale fiecaruia sunt actionate si de acest tip de anecdote in momentul in care se ajunge pe pamant englezesc. Dar chiar din tren ori din avion te intalnesti cu dezinvoltura modesta, tacuta, eleganta a englezilor pe care-i recunosti de departe. Nu numai dupa caracterele somatice (care dealtfel nu sunt de fel relevante), ci dupa modul in care se tin, se imbraca, se poarta, tac, citesc si nu se grabesc. Hainele lor nu sunt niciodata noi, nici prea elegante, poate chiar usor ponosite, dar extrem de comode, de confortabile. La fel pantofii si valizele. Se simt oriunde la indemana oricat ar fi de timizi si nu intreaba nimic pe nimeni. Iar daca vii in Anglia dintr-un mediu agitat, galagios, ti se pare ca intri intr-o oaza de civilizatie, de liniste si masura. Asa am descins pe solul britanic intaia oara, in niste imprejurari care par anume alese pentru anecdotica lor.
Era spre primavara, la sfarsit de martie. Ma aflam in Olanda in ultimele zile ale sederii mele la Amsterdam ca visiting-professor si am primit de acasa indicatia sa trec imediat in Anglia, sa duc tratative cu British Academy din partea Academiei noastre de stiinte sociale si politice, pentru semnarea unor protocoale. Cum indicatia sosise de pe azi pe maine si nu mai puteam intarzia intoarcerea in Romania, trebuia sa iau repede bilet de avion. La o cursa mare insa pretul biletului era exorbitant pentru mijloacele mele si atunci s-a gasit de catre amabilul sef al agentiei turistice o modalitate de a ma scoate din incurcatura. Un charter pleca a doua zi foarte de dimineata spre Londra, purtand pe suporterii echipei olandeze Ajax (antrenate atunci de Stefan Covaci) care sustinea un match cu echipa engleza Arsenal.
Inghetata de emotie, imbracata cu culori inchise cum se cuvenea unei profesoare varstnice mergand sa se intalneasca la Londra cu reprezentantii Academiei britanice am ajuns la aeroport si m-am imbarcat pe charter. Cand, ce sa vezi ? In jur numai capete pletoase si buhoase de hippies care racneau cat ii tinea gura lozinci de incurajare pentru Ajax, acompaniindu-se cu fluiere stridente, ci sirene si clacsoane, si fluturand drapele cu insignele echipei. Cativa barbati mai maturi, unii cu copii, la inceput mai moderatii in entuziasmul lor, au fost pe rand cuprinsi de amok-ul molipsitor al violentei sonore. Inainte sa aterizam, numai eu ramasesem in afara corului salbatic care-mi strapungea urechile. Ne-am dat in sfarsit jos la aeroportul Chadwick unde vin si pleaca charterele. Olandezi au trecut si s-au potolit tulburatele unde ale vazduhului.
M-am invartit catava vreme prin aeroportul mic, pana n-a mai ramas nimeni in incinta sosirilor. Intr-un tarziu, destul de nedumerita, am chemat la telefon ambasada. Mi s-a raspuns cu gentilete ca cei care trebuiau sa ma intampine plecasera spre aeroport de mai mult timp si ca urmau sa ma intalneasca sub marea arcada a etajului. Am intors automat capul sa vad arcada. Nici urma. Aeroportul nu avea etaj. Interlocutorul meu a incremenit cand a auzit asta. ,,Dar unde sunteti ?'' m-a intrebat timid. ,,La Chadwick, fireste'', am raspuns. Stupoare. Reprezentantii Academiei si ai ambasadei se dusesera la Heathrow, celalalt aeroport, caci asa li se spusese de la Bucuresti.
Si cum situatia nu se mai putea imbunatatii, m-am suit in trenul care leaga aeroportul de oras si am descins la Victoria Station.
Maiestoasa, solid asezata ca pentru eternitate, Londra, batrana metropola, traieste inzestrata cu o vitalitate profunda care nu se cheltuie in agitatie de suprafata, ci se pastreaza nestirbita din generatie in generatie. Daca despre marile orase s-ar putea vorbi in termeni biologici, s-ar putea spune ca genele Londrei sunt perceptibile ca acelea ale longevivilor, puternice, rezistente, lung induratoare. Ea parca nu si-a imputinat substanta dand nastere parcurilor, cladirilor, monumentelor, vietii care bate viguros in arterele ei, ci si-o sporeste pe zi ce trece. Batrana impozanta ( pe care o desparti cu greu in prezentarea de imaginea atotstapanitoare a reginei Victoria) hraneste innoirile cu unic de densa plasma a traditiei engleze si intinereste la randu-i cu infuzia de prospetime a innoirilor.
Londra e una din prea putinele capitale europene neafectate de plaga uniformizarilor arhitectonice impuse de o asa-zisa functionalitate. Ea isi pastreaza, cu o demnitate inegalabila, vechile stiluri dominante, georgianul, neo-goticul, victorianul etc., fara sa se simta stingherita de vetustetea lor. Si orice se construieste intra bine si sanatos in tipare familiare, obisnuite si privirii si sufletului. Fara indoiala, gasesti si aci enormele edificii de acel soi devenit astazi, din pacate, international, uriasii de metal, beton si sticla (ca Penta Hotel din Cromwell Road, frate geaman cu Intercontinentalul nostru sau cu cel de la Stockholm si din care, dupa ce am stat trei zile, m-am mutat in vechiul hotel victorian St. Ermin din Caxton Street unde stau de cate ori ma aflu in Londra).
Se petrece in plan arhitectonic un fenomen analog cu cel din lumea mijloacelor de transport : masinile noi nu zdruncina dominatia indiscutabila a taxiurilor negre, greoaie si comode, Rolls-Royce model 1930 in care iti intinzi in voie picioarele si ungeam te desparte inca de sofer, si nici omnibuselor cu imperiala care se inghesuie, cu rosul lor viu, la capatul liniilor, in Piccadilly Circus.
Lucrurile se repeta si in planul vestimentatiei. Costumul functionarului din City, care reproduce cu fidelitate jurnalele de moda din anii 20-30 si imi aminteste de portretele lui Chamberlain cu melon, mapa si umbrela, coexista necontestat cu cele mai fanteziste costume ale tinerilor neconformisti.
Sigur ca presiunea ,,modernitatii'' ii apasa si pe englezi cu o forta considerabila, dar contrapresiunea traditiei se exercita bine, cu calm, deliberat, transformand ceea ce in alta parte a lumii ar fi explozie, navala, iruptie, in acceptata sinteza, in asimilari firesti. In aceasta relatie intre traditie si inovatie sta taria Angliei, puterea ei de neinvins, aci opereaza civismul, virtute cardinala a lumii anglo-saxone pe a carei proverbiala rabdare tenace s-a tocit dintele dusmanos al istoriei de la razboiul celor doua roze, la razboaiele impotriva lui Napoleon si pana la Coventry.
Pana si libertatea a fost castigata si gandita si asimilata cu evitarea oricarui exces, a oricarui fanatism, intr-un fel de neinstrainat. De aceea este si aparata cu o atat de indarjita determinare. In vremea unei sederi a mele la Londra, prin 1974, niste irlandezi aruncasera in aer o parte din acoperisul palatului Westminster. Cand am vazut tronsonul mutilat, m-am lasat cuprinsa de indignare si am intrebat daca faptasii au fost prinsi. Doamnele cu care ma plimbam au raspuns putin evaziv, eu am insistat. Atunci mi-au explicat ca la lucrarile subterane care se executau in nu stiu ce scop in acea regiune, luau parte mii de oameni si ca era foarte greu sa descoperi printre ei (mai ales irlandezii erau numerosi) pe vinovati. Si am auzit din gura acelor doamne care nu aveau studii juridice iesind ca o formula de bun simt, fireasca, vechiul principiu de drept dupa care e mai bine sa scape un vinovat decat sa sufere un nevinovat, suspiciunea, privatiunea de libertate, urmaririle judiciare fiind pentru englezi grave atingeri ale libertatii individuale. Tot atunci am aflat ca politistii, din aceleasi ratiuni de respectare a libertatii persoanei, nu poarta arma. Si mi s-a mai povestit cum un prim-ministru (cu resedinta, desigur, in Downing Street nr.10) a incercat la un moment dat sa interzica trecerea cetatenilor pe o straduta adiacenta.
Seara, venind acasa, un functionar a fost oprit de policeman care i-a comunicat politicos masura si l-a poftit sa treaca pe alta strada. Indignat, functionarul a protestat, aratand ca nici parintii lui, nici el nu s-au abatut niciodata, zeci de ani la rand de la drumul lor obisnuit.
A doua zi de dimineata, cetateanul jignit in libertatea lui, a inceput sa cutreiere pe la autoritati, ca sa intrebe cine a luat masura abuziva. Unde ajungea insa, nu se stia nimic. In cele din urma, dupa vreo doua luni, s-a aflat ca primul ministru a incalcat drepturile cetatenilor si masura a fost imediat revocata. Si fericit, londonezul si-a reluat drumul pe care-l batea de zeci de ani. Dreptatea triumfase si libertatea fusese repusa in drepturi.
Pentru ca un popor sa ajunga la o astfel de conceptie despre libertate trebuie ca el sa fi exercitat libertatile democratice sute de ani la rand, asa cum s-a intamplat cu englezii. Faceam aceasta reflexie in vreme ce ma indreptam spre Parlament pentru a asista la o sedinta a Camerei Lorzilor (House of Lords). Flancata de Turnul Victoriei pe o latura si de Turnul Ceasului (cu celebrul Big Ben) pe cealalta, maiestoasa cladire noe-gotica isi intinde pe malul Tamisei, intre podurile Westminster si Lambeth, impresionanta fatada uniform scandata de nenumaratele ferestre incadrate de ornamentele caracteristice. Pe Turnul Victoria flutura drapelul si in seara aceasta o lumina aprinsa va anunta londonezilor ca sedinta Camerei Lorzilor se desfasoara inca. Alaturi, catedrala Westminster a vazut gloria si sfarsitul multor monarhi englezi caci aci se incoroneaza regii si tot aci stau mormintele celor mai multi. Dusmani si prieteni zac aci de-a valma : Elizabeta, care face inca o impresie de forta imperiala cu profilul ei dominator, si Mary Stuart, angelica pe mormantul de marmura alba, Henry V , in lemn simplu ca gisant, apoi Oliver Cromwell alaturi de regi. Parca le auzi vocile confuze amestecandu-se printre amestecatele stiluri, printre bolti, dantelarii pe modele vegetale exotice, pe sub portile de lemn roase de vreme. Scaunul incoronarii, simplu si vechi, e pus pe o piatra scotiana.
In Camera lorzilor, unde se patrunde cu un ceremonial special la care participa usieri si un fel de valeti specializati, domneste o atmosfera de somptuoasa austeritate. Fireste, fara marmura multa si fara catifea rosie nu se poate inchipui un parlament. Dar incinta Camerei Lorzilor arata, cu galeriile si bancile de lemn lucrate intr-un foarte sobru stil gotic, ca un loc de monahale severitati. Aceasta constructie (de secol XIX) venea sa consfinteasca o traditie de lupta de mult impamantenita a poporului englez. Caci Comunele (adica orasele, negustorii si mestesugarii, breslele puternice) au smuls, in 1214, regelui Ioan fara tara faimoasa carta, Magna Charta Libertatum, chezasia libertatii lor, pastrata prin secole cu nestinsa ardoare.
Acum se dezbatea o lege in legatura cu terenurile de pasune, cu islazurile cum s-ar zice la noi, in raport cu terenurile agricole. Discutiile durau de mult, lorzii intrau si ieseau, se inscriau la cuvant, foarte rar se intrerupeau pentru o intrebare. Un membru tanar al familiei regale, blond si simplu imbracat, asista, simbolic, la discutii. Oratoria nu era retorica traditional-continentala, ci lipsita de enfaza si cu egalitate de tonuri scazute, tipic englezeasca, nu izbutea sa tina atentia auditorilor prea mult treaza. Am iesit fiindca la 17,30 trebuia sa iau ceaiul, in salonul Parlamentului, cu lordul W., provenit din randurile deputatilor laburisti. El a venit insotit de un tanar inalt, balai, destul de afectat in gesturi si vorbire, din corpul de presa al Parlamentului. Conversatia care s-a inchegat s-a fixat mai mult pe o anecdotica usoara. Lordul fusese de mai multe ori in Romania, avea multi cunoscuti la Bucuresti si retinea nume de locuri care-i placusera. Nu prea intelegea insa in ce consta profesia mea de baza, aceea de literatura comparata, desi insotitorul sau incerca sa-i explice. Si desi laburist, nu prea intelegea nici rostul miscarilor de femei in lumea intreaga. Se intampla in paradoxul englez ca, in istoria ideilor si mentalitatilor politice, pe fragmente de opinii personale, un laburist sa aiba, iata, o parere indoielnica despre rosturile superioare ale femeii, in vreme ce o conservatoare, mrs. Margaret Thacher, actualmente chiar presedinte al partidului conservator (nemaipomenit lucru pentru englezi !), prim ministru al Marii Britanii, femeie de inteligenta ascutita si tact politic uimitor, are adesea foarte indraznete atitudini de sufrageta.
Camera Comunelor (impreuna cu cea a Lorzilor compunand Parlamentul) este in fond expresia adanca a unei culturi, a unei civilizatii. In afara, Parlamentul cu catedrala si Big Ben tin de acea unica infatisare istoric-turistica care se leaga de Buckingham (unde am stat la amiaza, ca tot londonezul, sa vad schimbarea garzii cu tunici rosii si caciuli stufoase de pene negre), de celebrul Tower (Turnul Londrei) care pastreaza bijuteriile Coroanei, dar si cruda amintire a unor crime neiertate comise in el si care-ti amintesc, cu un fior, de amarnicul ,,mare mecanism'' al uzurparii intrupat in sirul de regi ai dramei istorice shakespeariene. Intra in acelasi itinerar si White Hall, palatul unde se schimba garzile calare, si catedrala Sf. Paul, desenata in secolul XVII de Sir Christopher Wren, unul din cei mai ilustri arhitecti ai Angliei, si Law Courts (Curtile de judecata), cu masivitatea lor neo-gotica, cu turnuri, turele si ogive, si Trafalgar Square, cu Columna lui Nelson, inaltata in amintirea zdrobitoarei victorii repurtate de englezi impotriva lui Napoleon, si Piccadilly Circus, cu uriasele lui reclame care scanteie noaptea din mii de lumini, cu teatrele lui, cu traficul innebunitor confirmand vechea zicala ca daca stai cat trebuie in aceasta piata, o sa vezi trecandu-ti prin fata ochilor intreaga lume, si Hyde Perk, cu acel colt bine cunoscut al oratorului (Speaker's Corner) unde oricine poate spune public orice nebunie ii trece prin minte, pazit , ca sa nu i se intample ceva, de amabila vigilenta a policemen-ilor.
Parcurile constituie, impreuna cu cerul, cel mai vrednic ornament natural al Londrei, ca si al Angliei intregi. Proverbialele peluze engleze (tunse si udate sute de ani la rand ca sa dea gazonul des si matasos, ca o catifea de smarald) inconjura lacuri cu ape curate, linistite, pe care se plimba nestingherite lebede si rate hranite cu grija de copii si de oameni in toata firea. In Saint James Park, in care zaboveam mai mult, vedeai si pasarile de apa si pe cele zburatoare, vrabii ori porumbei, imbulzindu-se in jurul oamenilor cu o incredere fara margini, dovedind exemplara iubire de animale a englezilor manifestata in orice imprejurare si fata de orice vietate, cal, caine ori pasare. Iar trandafirii cu nuante violete stau incarcati de flori fara ca cineva sa atinga o petala.
Chipul Londrei se schimba insa dupa ceasuri si anotimpuri, intr-o diversitate care te incanta. Primavara, el dobandeste din cerul spalat un adaos de lumina si de culoare, cand pomii din Kensington Garden si Hyde Park se incarca cu grele podoabe trandafirii, iar arbustii din St. James Park se transforma in explozii de aur, pe vreme de vara timpurie, are verdeata si prospetimea peluzelor londoneze asa de vesele. L-am vazut insa indurerat, uscat, in seceta din vara anului 1976, cand iarba gradinilor, ca si pajistile din Essex ti Sussex, aratau asemenea miristilor arse, iar florile se vestejeau pe brazde si in ghivece, caci strictul civism britanic nu-i lasa pe cetateni sa-si ude florile in dauna consumului public de apa.
Am vazut si chipul de iarna al Londrei, in ajunul sarbatorilor Craciunului. Era mohorat, dar bland. Burnita adesea ziua, iar noaptea se lasa o ceata prin care Westminsterul isi topea fantomatic contururile, ca intr-o panza de Monet, iar sunetele lui Big Ben deveneau vatuite, trecute prin surdina negurii alburii. Pe strazi, pe Piccadilly, pe Oxford Street, adica in cartierele comerciale, o forfota neincetata de oameni grabiti dar tacuti, cu pachete frumos ambalate, intrand si iesind din magazinele mai luxoase sau mai modeste, luminate insa toate si lucind cu pomii lor incarcati de beteala si globuri. In Trafalgar Square, un brad urias, dintre cei trimisi in fiecare an de Norvegia, dupa cel de-al II-lea razboi mondial, in semn de recunostinta pentru Anglia eroica, ilumina sarbatoreste vasta piata, strajuit de apele havuzurilor din jur, ca niste paveze mobile si transparente. Peste tot, anunturi de concerte speciale, reclame colorate, carti postale de felicitari fermecatoare, pentru toate starile, varstele si gusturile.
Dar ce cer mi-a fost dat sa vad la acea vreme de iarna ! Venind dinspre Bruxelles cu avionul, am asistat la un apus de soare care l-ar fi impresionat cu coloritul lui si pe Delacroix. A durat mult si a avut o atare claritate a surselor, incat aproape ti se facea frica. Aura uriasa care inconjura apusul, s-a instalat de cum am trecut Canalul Manecii si a tinut pana la operatia de aterizare, Ocupa tot cerul pe dreapta avionului si se desfasura pe un ecran de nouri, rasuciti unul dupa altul in stranse suluri baroce. Strigatele de apocaliptice trompete ale razelor purpurii porneau din ultimele doua benzi rasucite chiar deasupra orizontului. Dupa ele se ascundea, ca dupa o apa vrajita, nevazuta, lumina care capata astfel o transparenta a culorii trandafirii ca primite de dupa niste elitre de gaza fantastica. Totul arata ca preludiul unei revelatii, al unei epifanii care ameninta sa te orbeasca, sa te striveasca.
Am inteles pentru intaia oara ca Si Yoshua Reznolds nu compunea defel trompe-l'oeil-uri baroce, ci ca fundalurile tablourilor, ale portretelor lui, au inaltimea si lumina stranie difuzate prin particulele apoase aflate in suspensie in cerul englez care pare atat de aproape si de solemn in acelasi timp, ca si la Blake. Si nu contenesc sa ma intreb daca cerul da maiestate Londrei acoperind-o cu inalta lui cupola baroca, sau ea-si proiecteaza calitatea fundamentala dobandita intr-o lunga istorie si o lunga cultura, asupra lui ? Oricum, privesti cerul acesta de un azuriu temperat, pe care se desira vagi scame albe, de pe imperiala omnibuselor clasice, cu o bucurie copilareasca. I se adauga satisfactia de a pronunta nume de strazi, palate si persoane notorii intr-o istorie zbuciumata, acoperita insa de o inegalabila demnitate si un la fel de inegalabil umor, exprimat ca atare in cele mai ciudate imprejurari, in vorbe memorabile pastrate de o inradacinata traditie orala.
Peste tot stapanesc amintirile vii, puternice, inserate intr-un prezent respectuos desi foarte activ, cultivand mai departe valorile mostenite de la inaintasii vrednici, intelegand adanc parabola folosirii talantului incredintat. Am fost de pilda in casa alba, in pur stil georgian, care a apartinut, pe vremuri, marelui om politic din secolul XVIII William Pitt, lord Chatham. Astazi, foarte frumoasa casa Chatham, in care prea putine schimbari s-au produs, adaposteste Royal Institute for International Affairs, un fel de ADIRI al nostru. Institutul e condus de dr. Roger Morgan, un englez roscovan, cu par rosu des si ondulat, cu fata lunga, cavalina, plina de pistrui. In ciuda unui usor schiopatat, directorul se misca repede pe scarile lungi, inalte, destul de pieptise. Imi povesteste, plin de vioiciune si humor, istoria Institutului, infiintat printr-o donatie canadiana si primind subsidii de la fundatii americane si de la filantropi din toate colturile lumii. Ceea ce, zice dr. Morgan, ii da oarecare autonomie chiar fata de guvern care totusi are intelepciunea sa nu se dea in laturi de la ascultatul criticilor aduse actiunilor lui.
Institutul n-are decat cativa salariati, mai totul se face cu colaboratori externi, savanti de pe toata planeta, care scriu despre acele probleme politice, economice, juridice ce le stau la inima. Membrii Institutului sunt tinuti sa participe la sedinte periodice (printre ei se numara si Sir Alec Douglas Hume, iar sufletul lor a fost pana mai deunazi istoricul Toynbee, a carui carete de vizita se afla inca pe usa biroului). Biblioteca le este vasta, la zi cu orice material de specialitate de pe toate continentele.
De afara m-am intors sa mai privesc odata casa Chatham cu o nostalgie admirativa pentru aceasta istorie engleza atat de vie, atat de prezenta la tot pasul.
Senzatia este la fel de acuta si in alte locuri cu nume de rezonanta seculara. Asa, de pilda, am avut sansa de a fi invitata de doua ori, in sederile mele succesive la Londra, la receptii date in cripta de la Guildhall (Primaria). Prima inaugura, la 1 iulie 1974, Festivalul muzical ,,of the City of London'' care cuprindea nenumarate celebritati, si sarbatorea in acelasi timp pa laureatii concursului tinut cu acest prilej. Juriul prezidat de Jehudi Menuhin si avand ca membru pe Ion Voicu decernase premiul intai unui tanar bulgar. Din sala de spectacole s-a trecut in cripta unde toti cei prezenti au fost infatisati principesei Alexandra si lordului primar (Lord Mayor). Dar mai impresionant ca traditie si titulatura a fost un alt moment cand Corporatia Londrei (reminiscenta de pe vremea breslelor, guildelor si corporatiilor) cu aldermanul ei (alta nomenclaturamedievala pentru inaltii magistrati municipali), au poftit pe participanti la un congres al PEN-Clubului englez, la o receptie intr-o seara din vara anului 1976. Dupa ce s-au plimbat prin sala cu bolti din sec. XIV printre oaspeti, intretinandu-se cu ei Sir Gilbert Lady Inglefield s-au asezat la o masa ( dineul se dadea la mese mici) de sase persoane la care fusesem special invitata, alaturi de Jean de Ber, de Marcel Lobet si un scriitor german pe care nu-l cunosteam. Sedeam la dreapta aldermanului, barbat peste saizeci de ani, de o rara frumusete, inalt, subtire, cu un cap incununat de o nobila frunte, cu ochi verzi taiasi ca migdalele, cu un nas drept si subtire dupa care orice femeie ar fi jinduit, cu o culoare fina , maslinie a pielii, care-i dadea un aer iberic. Si desi Sir Gilbert facea o conversatie agreabila, relaxanta, despre pictura si vanatoare (intrebandu-ma despre starea mistretilor in Romania si despre secretul albastrului de Voronet), eu nu-l vedeam decat cu vesmintele vremii aldermenilor, adica imbracat in straie de samet negru, cu lant de aur la gat ca semne ale puterii, cu bereta de catifea pe cap. Greu poti disocia in Anglia astazi-ul de ieri cand ai un dram de fantezie istorica si cand ti-ai delectat copilaria cu romanele lui Walter Scott !
Si tot asa am trait momente de confuzie intre trecut si prezent la o receptie guvernamentala data la Whitehall, in sala ramasa din vechiul palat unde a fost executat regele Charles I Stuart. Ne primea la usa Lordul Donaldson, ministrul artelor, si intram in sala enorma, decorata de Rubens cu pictura lui opulenta, de armonii simple. Fiecare sovaia un moment in usa : spatiul prea vast, pictura aruncata la mari inaltimi si amintirile inghesuindu-se printre noi nu faceau intrarea usoara.
Despre o istorie si despre o sociabilitate mai noua, dar tot atat de tipice pentru Anglia si Londra, vorbesc si cluburile engleze. Cuvantul este inventie engleza si desemna un loc de adunare pentru discutarea unor treburi politice, pentru lectura si jocuri de agrement, de noroc. In secolul XIX, destinul clubului a cunoscut poate zodia sa cea mai fericita. S-au inmultit si s-au diversificat in toate directiile, dar proliferarea nu le-a scazut in nici un fel calitatea. In orice club patrunzi (ca invitat al membrilor, caci altfel nu se poate), te invaluie ordinea, curatenia, tacerea. Se citeste, se converseaza cu vocea scazuta, se mananca excelent mai cu seama datorita serviciului exemplar al waiters-ilor care te cunosc parca de o groaza de vreme si se bucura sa te revada si sa te slujeasca bine.
Am intrat in cluburi de diferite categorii. Profesorul Eric Tappe, atunci titular al catedrei de limba si literatura romana din Londra, m-a invitat in cateva randuri la clubul de la Whitehall Court, odata impreuna cu un grup de 15-20 de scriitori, la un Authors'Club Luncheon. Majoritatea erau persoane mai varstnice, dar deosebit de simpatice. Cel mai placut era vecinul meu de masa din stanga, Sir Charles Petrie, figura tipica de savant batran englez, cu cioc si ochelari. Manca si bea bine, fara sa oboseasca, cu multa placere si vorbea intruna. Fusese de cateva ori in Romania in tinerete si, ca istoric, il cunoscuse bine si-l pretuia enorm pe Nicolae Iorga. Mi-a povestit tot felul de anecdote, de intamplari romanesti. Si facea si el aceeasi remarca pe care o auzisem saptamanile trecute de la istoricul german de marca, Stadtmuller, sau de la profesorul Horst Frenz, comparatist american, si anume ca noi romanii ne mentinem intr-o cumpanita ti eleganta discretie cu problemele noastre politice specifice, cu necazurile noastre, fara sa le agitam ostentativ, ci incercand mereu iesirea din dificultate prin dialog.
Se mai afla acolo si un Roger Marvell, un fel de eseist, mai tanar, foarte viu, foarte deschis, plin de franchete.
Erau de fata si editori cu care am discutat chestiuni specifice, si doua scriitoare cam conventionale. Conversatia a fost intretinuta intr-o atmosfera agreabila, de urbanitate inalta, dar cunostintele de cultura romaneasca ale interlocutorilor mei se ridicau putin deasupra lui zero. Alta data, am fost invitata la Royal Automobile Club, elegantul club de pe Pall Mall, de Sir William Harpham, distinsul director al Centrului Marii Britanii pentru Europa de est. La clubul Athaeneum, Academia Britanica a dat un dejun pentru Adrian Marino si pentru mine, si la care au participat pe langa Sir William Harpham, extraordinar de amabila noastra gazda, si prof. Tappe, cativa membrii ai prestigioasei institutii de cultura, profesorii Dickins, Shakleton, Seton Watson si domnul Brown, secretarul general al Academiei (care l-a inlocuit pe regretatul nostru prieten Williams).
Dar si cluburile mai putin exclusiviste, ca de pilda acela al Hotelului Chesterfield, unde am luat un lunch oferit de British Council, sunt adesea la fel de elegante si pastreaza atmosfera de confort britanic si de ,,bonne chere''. Cand am ajuns acolo asteptau domnisoara Mery Aitkin, functionara la British Council pentru sectia romana, si domnul John Villiers, fost atasat al Marii Britanii la Bucuresti. Mary Aitkin e o tanara inalta, dreapta, cu parul lung castaniu, nu frumoasa, dar cu o gravitate care o investeste cu distinctie si farmec, timida si tacuta.
Frumos, briliant, sigur de sine, John Villiers, descendent, pare-se, al ducilor de Buckingham, face o cariera politica stralucita (cu o escala obligatorie la British Council, intre postul din Romania si cel din Asia de sud). Fata lui lunga incadrata de plete buclate si de favoriti, poarta un suras indraznet si placut. In conversatia-i vie ti spirituala abunda paradoxul ; ceea ce m-a determinat sa-l aseman cu un personaj din Wilde, la fel de nobil si sofisticat. Mai tarziu a sosit si profesorul Tappe, cel cu fata roz si ochi de copil vesel, insotit de Doreen Berry, sufletul Centrului Marei Britanii pentru Europa de sud, adjuncta lui Sir William, numai argint viu si spirit arzator. Era acolo si Cristian Constantinescu, atasatul cultural al ambasadei noastre, vorbind o engleza excelenta, lucru rar printre omologii sai din alte parti.
Cel din urma, si de aceea foarte incurcat, a sosit gazda, domnul Richard Auty, inspector in British Council ti membru in Consiliul de conducere, un barbat palid, spanatec, cu parul rar, usor sur, ceva mai lung. Usoara timiditate dispare cand incepe sa-si desfasoare cultura europeana intr-o foarte fina conversatie in care totul e spus cu rezerva si discretie. Dialogurile au devenit curand convorbire vesela si generala, despre toate, incepand de la felurile de mancare (oua cu sunca, roast-beef, budinca, crema de menta) despre care fiecare avea cate ceva de zis, si pana la Shakespeare si Dylan Thomas de care ma ocupam la vremea aceea. Si ne-am despartit ca dupa o intalnire intre prieteni.
Dealtfel si multe din activitatile britanice se integreaza in viata obsteasca in feluri asemanatoare acelora de club care au slujit sute de ani drept catalizatoare social-culturale. Asa de pilda, Consiliul National al femeilor engleze, de pe Slaone Street, functioneaza cu aspectul, firescul si eficienta unui club. Cand am ajuns acolo, am gasit o gramada de sweet old ladies (nici una, cred, sub 55-60 de ani) band ceai si mancand fursecuri. Se purtau cu o gentilete, cu o amabilitate dulce care te faceau sa te simti imediat in mediul tau. Toate erau intelectuale, avocate, procurori, consilieri economici, cateva deputate in Parlament.
In vreme ce beam ceaiul pe indelete, mi-au pus intrebari pricepute si exacte, facandu-ma sa povestesc despre situatia femeii in Romania pe care o gaseau cu totul privilegiata. Ele se interesau in momentul acela de battered wives, de sotiile inca batute de sotii lor, si de minor delinquency, delicventa minorilor. Pe nesimtite mi-au prezentat statistici, fapte, date de viata economica, sociala, politica. Fara afectare, cu simplitate si franchete, spuneau toate necazurile femeilor din lume, cu o singura dorinta care le dadea putere dincolo de politetea usor vetusta : dorinta de a ajuta cu eficienta. Ne-am inteles foarte bine, m-au rugat sa revin si au trimis prin mine mesagii de prietenie si colaborare cu CNF-ului nostru.
Pe structura de club s-a dezvoltat un alt organism tipic englezesc care cuprinde pe scriitori si le apara interesele : PEN Club (poets, essayists, novelists) si care s-a extins la scara internationala. Sediul PEN-Clubului se afla in Chelsea, adica tare departe de centru, si am ajuns acolo intr-o zi de vara cu cer de plumb, pe ploaie, cand se ciocnesc pe strada umbrelele si se gasesc greu taxiuri. O casa nu prea mare, cu coridoare si scari interioare si trepte si praguri legand niveluri disparate, dar cu cateva camere foarte placute.
De pilda, biroul lui Peter Elstob, secretarul general, avea acel aer amestecat oficial si familiar care face dintr-un office englezesc un loc unde se poate lucra totusi intr-o oarecare atmosfera : cu fotolii, perdele, flori si carti. De-a dreptul pretios arata caminul, inconjurat de placi, de cahle de Delft din secolul XVII, simple dar variate, cu motive animaliere si portrete umane. Si in toate camerele se gaseau sobe asemanatoare. Peter Elstob, un barbat de varsta mijlocie, parand ceva mai varstnic din cauza parului lung si al barbii carunte care-l faceau sa semene cu poetul lord Tennyson, un Tennyson mai apropiat, mai blajin si mai trist. Era foarte trist intr-adevar, deoarece sotia sa suferise un atac de paralizie cu o zi mai inainte.
Desi aveam cele mai putine lucruri in comun cu Peter Elstob, am stabilit o legatura umana parca nu atat de formala. Ne-am intretinut despre premiile Nobel si despre cine ar fi meritat un astfel de premiu in tara noastra in ultimii 50 de ani. I se parea ciudat ca romanii activeaza mai putin in PEN Clubul International si cerea macar o participare la Congresul care avea sa se tina in Israel.
Am coborat sa bem o cafea intr-un bar al lor, primitor si prietenos, cu un camin in care trozneau buturugi in vreme ce afara turna cu galeata. Therese Scholz, insotitoarea mea, s-a dus sa aduca un taxi. Si conversatia a continuat, despre echilibrul actual si cel posibil, intre fortele binelui, ale luminii, si ale raului, atat de insidioase, despre evitarea raului. Deodata am avut senzatia ca in clipa urmatoare ma voi prabusi. Inima mi se oprise o strafulgerare de secunda si pe urma a batut din nou nebuneste. O obnubilare brusca, tot atat de scurta, mi-a blocat mintea. N-am mai perceput nimic din afara, dar m-am tinut cu indaratnicie pe picioare. Am inceput sa scotocesc in geanta dupa un vasodilatator. Peter Elstob se uita la mine nedumerit. Abia mai tarziu a inteles jocul mut (caci amutisem) si mi-a oferit un pahar cu apa. Pana am plecat (direct la gara caci ma duceam la Cambridge), echilibrul s-a restabilit si toate au intrat in normal. Numai dorinta secretarului general al PEN Clubului englez de a vedea Romania, dorinta exprimata nu odata, nu s-a indeplinit inca.
La aceste intalniri care mi-au dus pasii si pe alte trasee decat pe cele turistice, s-au adaugat si altele, mai mult sau mai putin oficiale. Ele-mi dadeau o alta masura a Londrei si a Angliei, masura culturii adanci, a sintezelor produse de spiritul englez aplicat cuceririlor europene. Peste tot domneste un plus de seriozitate, in conceptie, in organizare, in eficienta. Toti cei care te primesc sunt profund interesati de ceea ce fac, au nenumarate idei de imbunatatire a muncii, dar le aplica grabindu-se incet, adica incercand sa nu atinga nimic din fondul solid si bun al lucrurilor si sa adapteze treptat, in mod organic, inovatiile la nevoi.
La British Academy am fost de mai multe ori pe cand era secretar istoricul N.Y. Williams. Acest om plin de umor, care nu se despartea niciodata de pipa sa, stia cu precizie matematica tot ce se referea la Academie nu numai in momentul acela, ci si in viitor. Cumpanea perfect tot sistemul de relatii, asa incat planurile de colaborare de care vorbeam se schitau de la sine, aratandu-si functionalitatea in lumina cea mai adevarata. Vedea si intelegea din capul locului eficienta unei manifestari, fie cercetare, fie colocviu, fie schimb de experienta, si detinea cu o tainica placere, un fel de bursa interioara, o scara de valori in propria meserie pe ale carei trepte situa, aproape fara gres, pe mai toti arheologii si istoricii lumii. Intre doua glume, iti dadea un sfat excelent de organizare. Asa de pilda, povestindu-mi cu haz amanunte de la intalnirea din Bruxelles de unde tocmai se intorsese, s-a intrerupt pentru a-mi sugera cateva idei extrem de utile in legatura cu colocviul de limba si literatura romana in Anglia pe care-l pregateam. Printre altele ne-a invatat sa chemam, ca observatori, niste editori americani care ne-ar fi putut fi de folos publicandu-ne pe gratis sau, in cel mai rau caz, intr-o forma de coeditare.
Tinea mult la colaborarea culturala cu Romania pe care a vizitat-o cu placere. Si cu neasteptata lui incetare din viata (survenita in Africa) am pierdut un bun prieten
Pe strazile Bloomsbury si Russell se intinde vestitul Museum dupa a carei fatada, imensa acumulare de coloane greoaie, cenusii se adapostesc atatea amintiri de cultura mondiala. Intrand acolo, am nimerit fascinata tocmai in Departamentul de manuscrise orientale al Bibliotecii Britanice (British Library). Si cum in King's Library se afla intotdeauna o mica expozitie, am ratacit timp indelungat printre vitrinele cu manuscrise ebraice, indo-persane, arabe, superb miniate. Sunt sigura ca aflandu-ma intr-o perfecta solitudine, doar in prezenta lor, mai multa vreme, as intra intr-un dialog la care m-ar sili exploziile de intelepciune ascunda si frumusetea vizibila a semnelor acelora. Si m-as imbogati cu stiinta lor pe nestiute, printr-un efort sustinut, numai interior.
Dar dr. P.J. Fairs, de la Departamentul de manuscrise slave si est-europene, persoana deosebit de indatoritoare, a venit sa ma ia si sa-mi arate, ore in sir, depozitele in patru etaje de deasupra bibliotecii propriu-zise si cele din jur. Noua British Library, care functioneaza abia din 1973 in actuala ei componenta depasind cladirea din Bloomsbury, s-a intemeiat pe sectiunea de biblioteca a British Museum-ului (fondat in 1753) si cuprinde, in ceea ce se numeste Diviziunea de referinta (Reference Division), trei departamente, al cartilor imprimate, al manuscriselor, al manuscriselor si cartilor orientale.
Dr. Fairs mi-a explicat in amanunt mecanismul functionarii acestei extraordinare biblioteci prin care trec de atunci de fiece data cand ma aflu la Londra. Sala rotunda, cu pupitrele de lectura, scaunele in numar de 390 si lampile asezate radiant, in chipul cel mai practic, au fost concepute si desenate de Sir Anthony Panizzi, custodele cartilor tiparite, si inaugurata la 1857. Cum ni s-a spus, si in aceasta incapere surmontata de o cupola, si in altele mai stramte, mai vechi, mai incomode, au lucrat istorici, filozofi, scriitori, oameni politici ca Gibbon, Hume, Carlyle, Thackeray, Swinburne, Shaw, Marx si Lenin. Organizarea e gandita in asa fel, incat numai cel mult o ora, o ora si un sfert sa treaca pana la obtinerea cartii de catre solicitant (ceea ce este un record in marile biblioteci unde se asteapta cu ceasurile sau de pe o zi pe alta). O tacere perfecta stapaneste in sala, netulburata nici de cel mai mic zgomot.
Etajele, cele patru, sunt despartite prin plafoane de sticla, pentru ca initial se citea in biblioteca numai la lumina zilei care patrundea libera prin ele. Si asta datorita unei adevarate obsesii englezesti in legatura cu incendiile. Nicaieri, ca in tara aceasta atat de civilizata, n-am vazut asa de multe iesiri de incendiu si recomandari de paza in limbi de circulatie ca si in cele mai exotice limbi. Dar daca vezi depozitele de carti si in special pe cele de periodice, intelegi ca nici o recomandare si nici o masura nu sunt de prisos.
Tot umbland prin depozite, am intalnit o fosta studenta lucrand acum la Biblioteca. Ne-am emotionat, ne-am adus aminte de atatea vorbe de demult, rostite la curs ori la seminar, de atatia oameni cunoscusi care mai sunt sau nu mai sunt !
Aproape de British Library, in continuarea strazii Bloomsbury, pe Gower Street , dincolo de London University, se intinde marele complex de constructii mai vechi si mai noi, mai cenusii deci ori mai albe, alcatuind prestigiosul University College. Am fost acolo sa-l intalnesc pe profesorul F. Kermode, seful departamentului de engleza moderna, membru al Academiei Britanice, si care, din toamna, avea sa se mute la Cambridge, la Colegiul Edward VII.
Dupa ce trec pe langa numerosi secretari de departament, de cabinete, dupa ce bat la multe usi, il gasesc, in sfarsit, pe profesor. E un barbat inalt, subtire, imbracat cu grija evidenta, purtand cu mandrie un cap mic si fin, pus mai mult in valoare de ochelarii cu rama groasa. Vorbeste destul de cautat, dar fara afectare, si cu o nuanta ironica ce nu-l paraseste. Ma intreaba multe despre traducerile romanesti din literatura engleza si ne oprim mai insistent la capitolul Shakespeare. Iar de la traduceri, trece la arta spectacolului, la modul in care regizorii moderni pun in scena opera shakespeariana. Isi spune si el nemultumirea fata de noul fel de reprezentare a lui Shakespeare, mai cu seama fata de cel excesiv si depasind cu mult limitele unei colaborari decente intre autor si regizor. Dar, ca si Auty si Villiers, considera si el ca dramaturgul vechi trebuie tinut viu oricum pentru generatiile tinere. Si atunci, nediferentiat, orice interpretare trebuie primita, avandu-si justificarea deplina in sensul acesta major al prezentei shakespeariene intretinute cu orice pret. Nu stiu ce imi vine indata in minte, prin analogia argumentului, probabil, ceea ce se intampla in biserica romano-catolica unde atatea concesii ciudate se fac numai si numai pentru ca tineretul sa nu fie pierdut.
Cerusem sa-l intalnesc pe profesorul E.H. Gombrich de la Warburg Institute, autorul atator studii de istoria artelor si ganditor original in variate campuri ale culturii. Dar cum se gasea in strainatate, am intalnit-o pe doamna Stella Newton din echipa Warburg si Courtauld. Echipa de prima mana, de specialisti asa cum ii intelege Gombrich, cunoscatori in adancime ai parcele lor de cercetare, dar imbratisand acele orizonturi care sa-i smereasca, dandu-le exacta masura a specialitatii lor intre celelalte, intr-un fel de complementaritate indispensabila spiritului modern. Cativa dintre ei mi-au aratat cate ceva : unul broderii medievale, altul tablourile din galeria lor realizata printr-o selectie de un gust inalt, altul fisierul de diapozitive pentru uzul studentilor care trebuie sa vada reproduceri si multe si de calitate, altul m-a condus in atelierul de restaurare unde am stat cateva ceasuri. Mi s-a parut ca vad acolo nu numai mostre ale unui invatamant artistic pe care mi l-as fi inchipuit astfel nici in cele mai utopice vise de umanist. Ci si o viziune renovata asupra modului de abordare a artelor figurative, o situare a obiectului artistic intr-o cu totul alta perspectiva, o modificare radicala a opticii muzeistice. La Warburg-Courtauld prevaleaza unul din acele punte de vedere rar adoptate in Anglia, de modernitate intensa a continutului in forme lipsite de orice agresivitate, de orice ostentatie, acoperite chiar de prea multa modestie, de prea multa rezerva. In aceasta citadela, dominata de una din cele mai moderne conceptii despre arta, esti martorul uimit si jinduitor al unui fel cu totul particular in care se formeaza specialistii, la echilibrata rascruce dintre traditie si innoire. Dar si aci merge acelasi raspuns de parabola despre perfectiunea gazonului englez : il tunzi si-l stropesti cateva sute de ani la rand ! Dupa aceea arata cum arata.
Fara indoiala, conceptia despre arta a marilor critici si istorici englezi nu ramane doar in imediata lor apropiere. Gandul insistent si judicios proiectat inspre innoire patrunde treptat si in muzee si in galerii si in expozitii, facand lumina, obligand la imbunatatiri, la o regandire, in ansamblu si pe fragmente, a locurilor in care publicul se intalneste cu capodoperele. Si in Anglia muzeele capata tot mai multa functionalitate, in directia satisfacerii unor cerinte resimtite acut de omul modern care vrea un dialog tot mai cald si mai direct cu obiectul de arta. La doi-trei ani interval, daca intri la National Galery, ori la Tate Gallery (nu mai vorbesc de Portrait Gallery) simti schimbarile. Salile mai organic legate, grupajele cu mai multa coerenta stilistica, lumina cazand mai bine pe panze si asa mai departe. Cateodata te induc poate in eroare criteriile subiective care te fac sa presupui modificari, imbunatatiri in realitate inexistente. Un tonus interior e destul ca sa ti se para toate culorile mai calde si lumina mai generoasa. Cum obisnuiesc, de cate ori ma aflu la Londra, sa stau cate o zi sau doua la National Gallery ( in muzeele din apus se poate dejuna in micile restaurante amenajate special), am trait, pe langa imbunatatirile reale, si acele stari care-ti modifica perceptia artistica intr-un fel inexplicabil.
Odata mi-amintesc a ma fi gasit intr-o dispozitie mai degraba academizanta (ceea ce mi se intampla destul de rar), inclinata blajin la reconsiderari de clasici. Datorita unui mod de iluminare altul decat cel de pana atunci, imi facuse o impresie puternica, ma izbise ca un pumn in fata, de parca-l vedeam pentru intaia oara, portretul papei Iulius II de Rafael, cu verde dens, tare, al fondului pe care striga purpuriul tichiei deasupra fetei de batran ingandurat, deasupra ochilor stinsi de o oboseala apasatoare. Si atunci incercasem sa acord circumstante atenuante celorlalte picturi in ciuda conventionalitatii lor vizibile. Tot atunci dupa o zabovire lunga in fata unui Leonardo, a Fecioarei intre stanci, am crezut a fi descoperit sensul ascuns al ermeticei picturi, intr-o raportare la mitul platonic al pesterii. Binecuvantarea copilului asezat cu fata spre deschiderea pesterii mi s-a parut a indica o directie superioara a spiritului, a cunoasterii, pe care fecioara si Ioan Botezatorul, asezati cu spatele spre intrare, o ignora inca.
E adevarat ca mi-au vorbit si alte lucruri, mai putin ortodoxe, niste stranii picturi de Piero di Cosimo in care se amesteca regnuri si se ascund mituri cu sens pierdut astazi, sau niste fantastice detalii dintr-un tablou de Hyeronimus Bosch (Crist cu spini), cu relief de jucarii, frunze de stejar, manusa, sageata. Atunci Piero della Francesca mi-a parut exanguu, iar Ucello bariolat.
Alta data insa cand simteam nevoia de ritmuri care sa ma acordeze interior in registre inalte, am privit o Nativitate de Botticelli (dintre acelea tarzii, in care se lepadase de Satana platonismului), ca pe un dans sacru al liniilor, iar una de Piero della Francesca drept o alcatuire minunata, in a carei stransa simplitate, cerul si pamantul reunite cantau si dansau. Pictorul furase inchipuirii sale o clipa de electiune si o incremenise pe panza. Dar panza jubila tacuta din dansul imobil si cantecul mirat al ingerilor stransi pe o bucata de pamant pe care, impreuna cu copilul, compuneau un topos celest, cu sase nuante diferite de albastru, ca niste concentrari de eter uranic, de la hainele personajelor angelice, la perna copilului si pana la hainele Maicii. Puritati si candori difuze dau tainica, hieratica pace a scenei. Ca si in Botezul de alaturi, unde, peste figurile albe si drepte care asteapta, picura pur si simplu pacea din frunzisul copacului ocrotitor, si el cu tulpina alba.
In aceeasi dispozitie, Batalia de la San Romano a lui Paolo Uccello mi s-a dezvaluit ca o superba constructie decorativa, cu planuri riguros definite si cu un desen de o minutie si o acuratete de mare maestru. Daca-l privesti mult, tabloul, ca orice capodopera, incepe sa-si spuna povestea (am descoperit acest lucru chiar in panze de Kandinski si Juan Miro), aratandu-si succesiv frumusetile. De la primul plan incarcat si agitat cu vreo sase cai, ca niste percheroni de lemn ori de ghips (dintre care doi verzi, cu sei si fraie albastre marcand orizontale puternice), la peretele vegetal ce desparte planul I de planul II si coboara in unghi spre centru (avand in dreapta portocale si in stanga flori albe si portocalii) si pana la al doilea plan, un calm peisaj de ses si coline in tente gri cu reflexe verzui ti albastrui, pe care oameni cu lanci si arbalete par niste gaze, toate transfigureaza realul, proiectandu-l intr-o zona de superioara gratuitate, budica. Obiectele, de la turbanul enorm de brocart rosu al eroului scenei, la coifurile cu panase stranii, de la franturile de lanci galbene pe campul roz, la steaguri etc. traiesc comunicand placerea pictorului care le-a lucrat cu reliefuri de orfevru. Uitandu-te bine si la acest tablou si la Sf. Gheorghe si balaurul, construit pe savante diagonale si spirale, si in care dragonul verde desfasoara aripi de liliac cu culori de fluture, poti crede ca si Salvador Dali a invatat perspectiva si desenul de la Uccello.
Iar alta data, intr-o dispozitie mai mult lirica, m-am eternizat in sala mica, intima, cu cativa Monet mai putini cunoscuti : Un lac cu nuferi peste care se arcuieste un pod suav, ca intr-o gravura japoneza, o Inundatie ca un fum de cenusiuri si bej-uri. Pe urma cobori doua-trei trepte si in stanga se inalta brusc o panza strabatuta in diagonala de o carare serpuita verde-galbuie, napadita pe dreapta si de pe stanga de o invazie de stanjenei ( Irisii) . Frunzisul inalt si racoros are o agresivitate estetica surprinzatoare. Verzi, albastre, lanceolate, frunzele au rapida simbolistica a hieroglifelor vietii care, lacoma si putin salbatica, se intinde in toate directiile si ocupa tot spatiul. Dar din frunzis se ivesc, mari fluturi fragili, aproape dezarticulati, stanjeneii, rarele, apos-vioriile, palidele flori ale vietii, inconsistente, gata sa dispara in clipa urmatoare. Subtextul adanc, dramatic cu nonsalanta, al impresionismului se comunica si aici si intr-un panou din Nuferi (vestitii Nympheas), alaturat. Ca si la Orangerie la Paris, sensurile picturii se deslusesc lent, ca intr-un inceput de creatie. Din vartejuri albastre de apa, prin ceturi verzui, trandafirii si galbui care se desfac in strafulgerari, ies talerele sfioase, din materie abia incropita, ale frunzelor pe care ard tacut nuferii : albi, galbeni si rosii. Se desface catre noi o lume a carei interior abia se banuie, dincolo de irizatele neguri ale unei dimineti perpetui.
Impresionismul mi s-a parut (si nu numai aci) total integrabil formei de sensibilitate si de expresie a Angliei, desi un anumit academism a stapanit si a bantuit indelung in pictura britanica, macar in aparenta. Nu se poate insa uita marea lectie a lui Turner probanta pentru analogia de substrat. La Tate Gallery, unde lectia iti e administrata pe peretii catorva sali, urmaresti evolutia unei creatii in care treptat ecluzele academismului (de fapt ale unui conventionalism romanticizant) se ridica si arta nu mai e decat expresia comuniunii dintre artist si lume, marturia unei sensibilitati topite in concretetea difuza a luminii si culorii care inregistreaza, care percepe cosmosul prin propria lui aura radianta. De aceea Monet intra destul de bine in atmosfera engleza, el, pictorul efectelor de lumina londoneze care simtea finele particule de apa suspendate in vazduhul mereu proaspat al insulei.
Alaturi de ,,solnita de piper'' a cupolei de la National Gallery (cum i se spune) si de clasicul si putin fastidiosul ei portic, tot in Trafalgar Square, sta turla lunguiata, in trei etaje, a bisericii St. Martin-in-the-fieds, celebra azi in lume prin orchestra faimoasa care-i poarta numele si pe care o poti auzi aci la repetitii, specializata in muzica preclasica si condusa de un dirijor prestigios., Neville Mariner. I-am auzit prima oara la Amsterdam, la Concert-Gebow, unde a starnit o admiratie de exceptie.
Muzica adauga o coordonata de seama la viata de cultura a Angliei, fara de care n-o poti intelege. Catedralele cu coruri celebre (am ascultat pe cel de la Westminster si de la Canterbury), cu traditii care merg inapoi pana la epoca elizabetana. St. Martin-in-the-fields are, iata, si o orchestra vestita, de calitate unica. In Anglia s-au nascut si dainuiesc concertele de promenada. Am ascultat la Royal Albert Hall un astfel de concert in sala uriasa in al carei mijloc impodobit cu plante si havuzuri se sta in picioare. Un public foarte tanar si destul de zgomotos se agita in zona aceea, asezandu-se pe jos in pauze si facand galagie cand dirijorul (Antal Dorati) intarzia sa intre. Altfel, in timp ce se canta domnea o liniste perfecta. Nu se auzea decat fasaitul slab al foilor de partituri intoarse. Mult tineret vine si la Coven Garden, spargand cu imbracamintea simpla si moderna (Blue-jeans si fuste gitane) o adevarata traditie a vestimentatiei elegante. Si acum se insira smokinguri si blackties, ca si rochii de seara si cape de blanuri scumpe in lojile operei regale, la reprezentatiile specifice. Dar prezenta celorlalti pune intervale nonconformiste din ce in ce mai marcate in randurile audientei atente si pricepute si parcimonioasa cu aplauzele. Publicul englez, care iubeste baletul, il inglobeaza in sfera predilectiilor sale artistice. De aceea Covent Garden e si locul specializat prin excelenta al regalurilor de dans. Mi-amintesc ce curioasa impresie mi-a facut baletul operei engleze pe scena operei din Bucuresti. Deosebirea fata de celelalte corpuri de balet ale lumii, cate le vazusem, a inceput cu lipsa de sincronizare a miscarilor ansamblului, cusur grav in viziunea clasicizanta in care mainile si picioarele zvacnesc cu precizie de automate, la aceeasi inaltime si in aceeasi fractiune de secunda. Dar cusurul era prea vadit ca sa insemne inadvertenta si echipa prea notorie ca sa pacatuiasca in felul acesta minor, neinsemnat. Cateva minute au fost de ajuns ca sa intelegem ca, era vorba de un element de stil care traducea o conceptie. Gratia dezinvolta a miscarilor desfacea membrele frumoase ale balerinilor in ritmuri firesti de petale cazande, de corole ce se deschid cu o lene sagalnica spre soarele care le scalda. Fiecare parea liber sa se desfasoare in propria sa aura, fara nici o constrangere din afara, fiecare avea timpul sau care coincidea cu timpul celorlalti. Fiecare traia deci in propria sa durata pe care o acorda cu a celorlalti dintr-o intensa bucurie creatoare. Numai ea ii tinea laolalta, exultanta aceea care insufleteste personajele grupului lui Carpeaux, La Danse, bucuria launtrica a acestei arte care inseamna reeditarea prin miscare a ritmurilor cosmice.
La Covent Garden am vazut echipa intr-un spectacol unitar, legat, dansat de aproape doua sute de ani in Europa, La fille mal gardee de Jean Dauberval, pe muzica de Ferdinand Herold. Subiectul rustic (Lise, fata de la tara, impinsa de mama ei sa se marite cu un prost cu avere, e indragostita de Colas flacaul frumos si sarac pe care-l va lua de sot in cele din urma) ingaduie o varietate coregrafica surprinzatoare. In locul unei suite de dansuri conventionale ,,agatate de intriga scenariului ca pe un cuier'' (cum spunea un comentator), te captiveaza un balet de actiune izvorat din situatiile specifice, cu autenticitate, cu prospetime. Asa incat dintr-o pastorala de pe la 1780 tasneste un dans uimitor de compatibil cu directiile cele mai moderne si mai indraznete ale baletului contemporan, precum si cu gustul englezesc. Mai cu seama cand stelele se numesc Marle Park, Rudolf Nureiev si Alexander Grant, exceptional in rolul burlesc al pretendentului refuzat.
Iubirea de muzica, de arta, a publicului londonez capata miscatoare aspecte de manifestare colectiva la concertele din preajma sarbatorilor Craciunului, cand fiecare intra intr-o lume de amintiri despre merry, old England. La Central Hall, de pilda, am stat si eu, alaturi de Margot si Richard Watkins, fost atasat cultural al Marii Britanii la Bucuresti, printre miile de persoane de toate varstele care umpleau pana la refuz sala, dealtfel foarte incapatoare, sa ascult un concert de colinde, carols. Nu era, desigur, un lucru neobisnuit. Neobisnuita (pentru continent) era insa prezenta la pupitru dirijoral al Orchestrei Engleze de Camera a lui Edward Heats, fostul prim-ministru al Angliei in vremea guvernarii conservatoare.
Putin cam spectaculoasa la inceput, datorita si personalitatii proeminente a dirijorului si mai cu seama vocii sale cu un ton destul de voluntar, de imperativ, care recomanda numerosului auditoriu sa cante din toate puterile impreuna cu orchestra si corul (nesinchisindu-se de urechile vecinilor), intrarea s-a transformat pe nesimtite intr-o prezenta activa, priceputa, antrenanta. Cand grava, cand jucausa, muzica veche a colindelor, ale caror melodii familiare oricarui englez fusesera transcrise si armonizate pentru orchestra si orga dupa manuscrise din secolul XV, te cuprindea cu farmecul sarbatoresc al mesajului ei de pace si buna invoire intre oameni. Si calitatea executiei sub conducerea magistrala a lui Edward Heath, om politic si om de cultura, muzician de foarte buna formatie, iti reamintea de atributele pozitive intru totul ale amatorismului, ale diletantismului englez care, in toate domeniile, realizeazaacesti termeni destul de deteriorati in restul lumii.
In felul sau si acest aspect de civilizatie si cultura face parte din umanismul englez, din ceea ce a insemnat el ca lucrare asupra tuturor laturilor active ale personalitatii, in scopul unei tacute, modeste, neostentative perfectionari.
De aceea am vazut intotdeauna in Thomas Morus pe cel mai reprezentativ personaj produs de umanismul de dincolo de Canalul Manecii. Invatat si om politic de prima marime in Europa Renasterii, cancelar al regelui Henry VIII, prieten cu Erasmus, care i-a dedicat Elogiul Nebuniei, Morus a oferit umanistilor din toate timpurile, un sfarsit de viata exemplar, adica ceea ce de fapt incununeaza practic desavarsirea intelectului. Fata de estetismul aproape generalizat al umanistilor italieni din cinquecento, atitudinea de exigenta etica, impinsa pana la jertfa vietii, luata de invatatul englez, rascumpara parca atatea fapte reprobabile reprosate indiferentei morale a unui Machiavelli sau a unui Eretino. Si a fost consecvent pana la capat cu propriile opinii in fata unui monarh capricios si fara scrupule ca Henry VIII insemna a fi pus in ochii lumii un nou model uman intemeiat pe studiul umanioarelor, al limbilor si literaturilor latina si greaca, al filozofiei antice, dar si pe virtute ca expresie a caracterului, ca rod al paideii grecesti, reinviate si aplicate in viata, si al pietatii crestine. Elevul lui William Grocyn, Thomas Linacre, John Colet, al primei generatii de umanisti de la Oxford, Morus a talmacit integral aspiratiile umanismului intr-o personalitate care a rodit in toate domeniile, in stiinta, ca jurist, istoric, teolog, in creatie ca autor al Utopiei, carte mereu vie si starnitoare de reflexiune, in faurirea caracterului si, mai cu seama, in fortitudinea cu care a tinut piept arbitrarului regal, refuzand sa-l recunoasca pe Henry VIII, al carui prim ministru (lord cancelar) era, ca sef al bisericii anglicane (calitate pe care regele si-o arogase singur din dorinta de a divorta de Catherina de Aragon, prima sa sotie). Si mai presus de orice, s-a pregatit pentru teribila moarte la care l-a condamnat ticalosia regelui si lasitatea celorlalti sfetnici. Acel om a carui blandete nu suporta sa vada suferind nici cea mai marunta vietate si avea oroare de violenta, si-a calit vointa in asa masura, incat s-a indreptat spre esafod fara nici urma de spaima, ci impacat cu sine si cu cerul, a glumit cu soldatii din escorta care-l conducea la locul executiei.
Imi spuneam toate aceste lucruri stiute, dar la nesfarsit repetabile pentru folosul nostru moral, pe cand vizitam o expozitie dedicata lui Thomas Morus, deschisa la Portrait Gallery (care continuape Charing Cross o latura din National Gallery).
Cateva ceasuri petrecute in culoarele si salile cu mici vitrine luminate m-au invatat despre omul Morus, savantul, eroul si epoca lui mai mult decat orice carti. Excelenta expozitie venea din felul englezesc de a intelege soiul acesta de comunicare intre public si documentele unei probleme. Nici o cheltuiala nu a fost crutata, nu s-a evitat nici o dificultate pentru ca lucrurile sa se infatiseze cat mai intregi si adevarul sa reiasa de la sine. Un fundal de epoca foarte bogat te ajuta sa faci introducerea si nu numai una istorica. Epoca se recompune de la nivelul persoanelor, al actelor si documentelor, dar si de la acela al istoriei mentalitatilor, culturii, artelor. O intreaga galerie de tablouri pretioase de artisti ai secolelor XV si XVI, de desene si gravuri te insotesc cu convingatorul argument al vizualului inca de la primii pasi. Richard III, printul cel rau, monstrul a carui istorie negativa a fost scrisa de Morus, se afla, cronologic, printre primele portrete, ca un semn de rau augur. Invingatorul lui, Henry VII Tudor, care a pus capat razboiului ravasitor al celor doua roze, se afla alaturi, cu sotia lui.
Si figurile urmeaza. Regi, principi, papi, episcopi, si nobili, iesiti din mana artistilor ale caror nume circulau ca niste vesti mondene de la Roma, la Basel, de la Nurnberg si Antwerp, la Londra: Rafael, Torrigiano, Giulio Romano, Quentin Massys, Lucas Cranach, Albrecht Durer, Hans Holbein cel batran, Hans Holbein cel tanar. Figuri blande sau figuri de tirani, chipuri obosite de ipocrizie diplomatica, chipuri dominatoare, vanitati imbracate in catifele si blanuri si nestemate. Istoria le inregistreaza tertipurile, viclesugurile si capriciile nocive, obedienta, ori trufiile fara margini. Nu-i privesti in culorile lor de pururi somptuoase, fara o strangere de inima. Printre ei se strecoara altfel de icoane. Barbati cu fete slabe, osoase, palide de nesomnul noptilor de veghe si studiu. Sunt imbracati toti in siacul austeritatilor monahale care deosebeau pe umanist de omul de curte. Sub tichiile negre insa lucesc ochi adanci, ganditori, se ghicesc frunti boltite peste care a trecut aripa spiritului. Ei se numesc John Colet si Erasmus, care s-au intalnit in 1496 la Oxford, Melanchton, traducatorul Bibliei pe langa Martin Luther, Willibald Pirckheimer, cel mai bun prieten a lui Durer, Cuthnert Tunstall, Hieronimus Busleyden, toti trei, germanul, englezul, flamandul, cu studii la universitatea din Padova, Peter Gillis, editorul operelor lui Poliziano si Rudolf Agricola la Antwerp, Nicolaus Kratzer, matematicianul si astronomul. Si cati si cati altii ! Ei formau mica dar redutabila armata a Republicii literelor. Putere lor se afla in pana si cuvantul pe care le manuiau cu indemanare, eleganta si eficienta. Sub tirul scrierilor lor se zdruncinau vechile institutii ruginite si se simteau amenintate tiraniile, chiar daca acei visatori erau intemnitati ori condamnati la moarte. Printre ei, cel mai inteligent, mai intelept, mai bun, mai generos, mai sarac desi ajuns la inaltimi politice neatinse de nici unul, e Thomas Morus. Portretele lui, singur ori in familie, ilustreaza printr-o fizionomie senina, curata, acel caracter plin de mansuetudine si mintea aceea armonioasa despre care Erasmus se intreba: "Ce a creat oare natura mai bland, mai dulce, mai fericit decat mintea lui Morus? "
Din vitrina in vitrina se aduna apoi actele si documentele care marturisesc ireversibil progresul unei vieti si implinirea unui destin dramatic, anume faurit de titularul acelei vieti pentru afirmarea unei netagaduite victorii a spiritului acolo unde un neumanist ar fi esuat in umilinta, tagada si apostazie.
Imprejurarile vietii, studiile succesive, prieteniile legate la Oxford, inceputul carierei juridice si politice, ascensiunea cu punctul ei culminant (in 1529), apoi lupta impotriva regelui, inchiderea in Tower (Turnul Londrei) si moartea se citesc, emotionant, pe rand sub sticla luminata, de parca ai asista la filmul viu al unei existente mari, demne, pilduitoare.
Iar in jurul vietii se leaga atmosfera epocii, mai expresiva poate decat simpla istorie relatata in fapte. Cartile savantului (cinci din cele sase care i-au apartinut sigur se afla aci) si ale prietenilor sai stau ca repere ale unei culturi greco-latine bine insusite, profund familiare, de la gramaticile curente, la Elementele lui Euclid cu text grec, de la Meteorologikon-ul lui Aristotel si De temperamentis al lui Galen, la Opera Omnia a lui Platon. Si mai mult, traducerea facuta de Morus si de Erasmus din Dialogurile Lucian din Samosata aduce si un argument de afinitati cu autorii antici inzestrati cu spirit critic si necrutatoare viziune satirica.
Opera umanistului, cuprinzand o Viata a lui Picus (Pico della Mirandola), o istorie a lui Richard III, vestita lui Utopia si numeroase lucrari de interventie in disputa cu Luther si teologii protestanti se vede in corpus-ul definitiv aparut, semnificativ, dupa moartea lui, in latina, la Basel (1563), Louvain (1565) si Frankfurt (1568), ca semn al unei solidaritati de nobila tagma.
Povestea lui Morus s-a incheiat. Cu durere, cu o revolta, dar si cu admiratie si mandrie ai trecut prin toate culoarele expozitiei care reediteaza asa de viu, asa de colorat, asa de pasionant viata unui umanist, dandu-i carne si sange si actualitate. Pentru Anglia, lectia acestui foarte mare om, care a rascumparat cu sacrificiul lui toata epoca de servilism si coruptie a lui Henry VIII, devenit simbolul impamantenit al caracterului englez, al atributelor sale care ies la iveala in clipele grele ale istoriei contemporane. Caci eu nu pot desparti in istoria Angliei lupta, darzenia si victoria (dincolo de moarte) a unui sigur om, Morus, de lupta, darzenia si victoria unei colectivitati care se numeste Coventry. Intre acesti doi poli ai luptei inteleg cum se transforma, sub cerul englez, civilizatia si cultura umanista in valori morale.
Din putinele mele calatorii inauntrul insulei britanice am asumat totusi o sinteza, adica mai mult decat o istorie prescurtata a Angliei in datele ei esentiale, intr-un sincron muzeu imaginar. Locurile prin care am trecut capata in amintirea mea o insistenta complementaritate, stransa in realitatea unei istorii mereu prezente, mereu veghetoare la destinele contemporane ale poporului englez. Caci le-am inteles pe toate ca pe niste puncte de referinta legate in timp de un sens adanc si le-am privit in lumina si in complexul de conexiuni care fac din istoria fiecarui popor istoria unei misiuni in lume.
Cand am vizitat satul Bradwell-on-Sea din comitatul Essex (impreuna cu Andrea si Dennis Deletant, actualul titular al catedrei de limba si literatura romana din Londra, specialist de prima marime in literatura romana veche), un cert parfum de vechime ne-a infiorat. Mergeam pe un camp de grane verzi inca, sub o burnita foarte fina. Deasupra noastra nu se boltea un cer, ci se desfasura o mare inaltime cenusie incarcata de umiditatea rodnica de care vorbesc si Anotimpurile lui Thomson si tablourile lui Gainsborough. Dupa vreun kilometru am auzit zgomotul marii, ale carei valuri se rostogoleau in surde tonuri joase. Marea Nordului se zbuciuma intr-o manie de oteluri topite purtate de vanturi contrarii. Pustietatea zilei de furtuna, care gonise si localnici si turisti deopotriva, ne ducea departe inapoi in timp, spre inclestarile dintre om si natura glorificate de eposurile medievale, spre Beowulf si eroii sai. Salbatica, amenintatoare, natura pastra un chip de arhaitate convingatoare, la confiniile marii cu uscatul. Contempland-o, intrai in starea aceea care insoteste emotiile marilor spectacole, deschizandu-te pentru trairea si gandirea altor sorti, a altor existente posibile, pentru comuniunea cu intreaga conditie umana. Urmele unui fort construit de romani spre sfarsitul secolului III, fortul Othona, intaresc gandul vechimii cu argumentul arheologic al zidurilor dezgropate. Se adauga si capela construita de Sf. Cedd al celtilor pe la jumatatea secolului VII si pastrata in mare parte pana astazi in miscatoarea ei simplitate de paralelipiped construit din materialele romane refolosite si din piatra cenusie, usoara, din Kent. St. Peter-on-the-Wall, cel mai vechi monument utilizabil de pe pamantul englez, loc de pelerinaj asezat la confluenta a trei straturi de istorie, cultura, celtica, romana, saxona, mi-a amintit de propriul nostru proces de formare, de suprapunerea analoga a atator elemente care s-au sudat asa de organic intr-o unitate la fel de puternica.
Dupa locurile unde palpita inca amintirile framantatelor geneze, pe harta mea interioara urmeaza acelea ale luptelor pentru definire, pentru afirmarea unor concepte hotaratoare in cursul unei istorii. Cum spuneam mai inainte, Camera Comunelor inseamna punctul decisiv in formarea conceptului de libertate, prin infruntarile teribile pe care le-a reprezentat pe plan social si politic intr-un Ev Mediu deosebit de sangeros.
Dar ceea ce a ajutat neincetatei lupte pentru libertate a fost, ca intotdeauna, cultura umanistica si ea a inflorit cu precadere in colegiile engleze, timpuriu infiintate. Cambridge si Oxford, nume prestigioase intre celelalte, tin recordul vechimii. De ele se leaga mare parte a istoriei invatamantului englez, intr-o traditie in care au intervenit prea putine modificari (desi multe adausuri) in cei peste sapte sute de ani de activitate ti de care orice universitar al lumii doreste sa se apropie.
Am ajuns la Cambridge pe o ploaie grozava, dupa un drum de vreo ora si jumatate cu trenul. Si, conform obiceiului britanic, respectat cu strictete, m-am asezat la coada pentru un taxi, descoperind indata inca trei persoane venite, ca si mine, la sesiunea Byron. Erau profesorul Pujal de la Madrid si doua englezoaice foarte agreabile, membre ale Societatii Byron si absolvente vechi ale unui colegiu din Cambridge: Joan Pierson si Jean Freeman. Ne-am suit toti patru intr-un taxi care ne-a dus spre Trinity College. Aci, la poarta, ne-am luat fiecare cheia camerei ce ne fusese repartizata de la portarii imbracati foarte ceremoniosi in negru si purtand neintreruptul melon (ceea ce le dadea un aer stingheritor de oficial). Camerele se aflau in cladirea Wolfson a complexului legat de Trinity College.
M-am instalat in camera moderna si rece, desi extrem de functionala, a cladirii, la nivelul A , camera 19, incapere mare, cu fotolii comode, cu rafturi si sertare peste tot, cu tot felul de lampi cu prize triple, cu ferestre ghilotina, cu baie mica si bine utilata. Atmosfera odaii n-are familiaritate insa, n-are caldura.
Un ceas de odihna mi-a ajuns. Pe la sapte seara m-am imbracat si, insotita Joan si Jean, sub umbrele, am trecut la Colegiu.
Dintr-o data am intrat intr-un loc care la prima vedere isi arata calma grandoare englezeasca, fara sa-ti tradeze natura adevarata. Caci nu stiai daca patrunzi in incinta unei manastiri sau a unui palat.
Poarta cea mare (Great Gate) are masivitatea intrarilor la castelele regale, cu cele patru turnuri crenelate strangand-o din patru colturi. Atestarea stilului Tudor cu zidurile lui de caramizi trandafirii se intareste prin statuia lui Henry VIII pe fatada exterioara, sub care numele lui Edward III, intemeietorul colegiului in prima lui forma, si stemele fiilor lui patroneaza mandru intreaga intrare impreuna cu steagul fluturand deasupra portii (tot steagul lui Edward III). Pe fatada interioara, alte trei statui, puse mai tarziu : regele James I, cu sotia sa Ana de Danemarca si fiul lor , viitorul rege Charles I.
Cand ai pasit in curtea colegiului, cea mai vasta dintre curtile interioare atat de la Oxford, cat si de la Cambridge, vezi peluza intinsa, taiata milimetric egala, de un verde ciudat, electric sub ploaia cenusie. In mijlocul ei, o fantana gotica, un mic baldachin cu acoperisul in forma de coroana, surmontat de aproape obsesivul leu imperial.
Un patrulater de ziduri margineste peluza, cladiri din diferite epoci, de stiluri deosebite ; se deosebesc ferestrele, mansardele, hornurile, turnurile. O putere interioara care le face sa semene si sa se topeasca laolalta le unifica insa. Cenusiile ziduri cu ferestrele si cu carnele care le scandeaza orizontalitatea la intervale aproape egale tin amintiri nenumarate inchise in spatele lor. De la Newton la Thackeray, la Macaulay (ale caror camere studentesti sunt de vazut in modestul grup de locuinte aflat imediat la dreapta intrarii), la Tenyson, la James Frazer, la Edward VII (a carui roba verde cu lame aurit este expusa intr-o vitrina), la Jawaharlal Nehru, la A. A. Milne (autorul celebrei carti de copii Winnie the Pooh pe care am tradus-o in romaneste si care a fost talmacita pana si in limba .latina), la actualul print de Wales, Charles, atatia tineri s-au perindat pe aci, supusi aceleasi discipline inflexibile, dar atat de binefacatoare pentru strunirea puterilor anarhice ale temperamentelor, pentru dobandirea masurii in toate, intr-o adevarata paideia engleza. Un simt al continuitatii, o constiinta a unei apartenente la o desfasurare de raspunderi mari, la un destin istoric iesit din comun, nu numai pentru ca a fost acela al unei puteri imperiale redutabile la vremea ei, marcheaza tot Cambridge-ul. Capela cu contrafortii prelungiti de flesele gotic-tudor cu o structura flamboianta specifica, turnul cel mai batran din toate, turnul cu ceas, construit inca inaintea portii celei mari si apoi mutat, in 1599, in locul unde se afla acum, langa Capela, si care bate orele, cum spune Wordsworth intr-un poem, de doua ori, ,,cu glas de barbat si glas de femeie '' ; Master's Lodge, nedeschisa publicului, sunt constructiile care duc spre centrul aripei apusene, spre marea sala, The Hall . In fund, aripa sudica inchide patrulaterul, strabatuta doar de o alta poarta, zisa a Reginei, cu statuia Elizabethei I.
Peste tot o vegetatie densa, plina. O batrana magnolie uriasa se sprijina de zid. Caprifoliu (honey suckle), explozii de efervescente galbene, parfumate numite matura (broom), muscate si cate si cate altele se leaga intr-o nedefinita densitate vegetala. Pe ploaie, toate plantele, toate florile sunt mai verzi, mai lucioase, mai pline de arome, intr-o sporita rodnicie.
Intram in sufrageria obisnuita a Colegiului, adica in bucataria cu doua camine foarte inalte in care, inainte vreme, vantul misca niste mecanisme ce la randul lor intorceau frigari uriase si suflau in foale. Mesele sunt de lemn vechi de secole, negeluite si mancam ca studentii, evident fara fese de masa. Suntem cam 50 de persoane (profesorul Robert Escarpin vine sa ma salute), cei mai multi profesori americani si membri ai Societatii Byron. Tot timpul nu se discuta decat despre Byron. E ca o obsesie care bantuie locul acesta. Ti se arata camera lui (desi se pare ca nu se stie sigur care va fi fost), se povestesc nazdravaniile tanarului lord care si-adusese un urs imblanzit in Colegiu. Si intrebat fiind ce intentii are cu el, a raspuns ca l-a adus sa candideze pentru obtinerea titlului de fellow. Dealtfel statuia lui Byron realizata de romantica mana a sculptorului nordic Thorwaldsen (oferita catedralei Westminster ti refuzata sub pretextul ca poetul a fost prea imoral) domina biblioteca de tinuta clasica a Colegiului, desenata in pure liniaturi de arhitectul Christopher Wren, in a doua jumatate a secolului XVII. Echilibrata, luminoasa cladire inchide curtea istorica, asa numita Nevile's Court, un superb patrat verde marginit cu porticuri manastiresti (The Cloisters).
Inauntru, lumina cade bine prin geamurile inalte. Rafturile cu carti, mesele, scaunele au fost desenate tot de arhitect, intregind decoratia intr-o unitara conceptie.
A doua zi, pe aceeasi ploaie, care n-a slabit nici o clipa, dupa breakfast-ul cu porridge si carnaciori prajiti cu oua, au inceput lucrarile seminarului, in aceeasi sala in care in ajun avusese loc un informal wine-party cu speech-uri festive. Aceleasi figuri, devenite familiare, stau pe fotolii sub tablouri uriase de conti si marchizi in armuri sau straie se curte, cu peruci.
Seria comunicarilor a deschis-o profesorul Trueblood, american batran si timid, cu par lung si breton, vorbind incet asa incat abia se facea inteles, despre Byron su libertate. Dupa aceea, profesorul Jump de la Manchester, excelent vorbitor, a fost ascultat cu placere desi nici el nu descoperise America in materie de Byron.
Si la 11, desigur, coffee- break, inevitabila pauza de cafea, in celebrul Hall al Colegiului, construit tot de Nevile in vremea cand se afla in conducere, pe la 1604. Acelasi gotic tarziu, Tudor, englezesc, cu ascutisuri indulcite de dantelarie in sala panelata. Pe platforma din fund, in mijlocul boiseriei sculptate si aurite, e atarnat portretul lui Henry VIII, o copie de secol XVI dupa pictura lui Holbein. Deasupra tabloului, stema reginei Anne. In partea opusa, panelajul are un al doilea nivel, Minstrels' Gallery, galeria unde, in timpul ospetelor, cantau muzicienii, si al carei fin traforaj e acoperit cu mari medalioane de lemn cu blazoane, intregind decoratia tipic elizabetana a salii. Cand se canta, se trageau la o parte obloanele si corul sau mica orchestra deveneau vizibile. Pe pereti, figuri mai vechi si mai noi de carturari, episcopi, oameni politici, toti acei Cambridge-men, cum isi zic ei cu mandrie : Francis Bacon, Thomas Nevile, decanul constructor al Colegiului in forma cea mai apropiata de cea de azi, poetul Tenyson si multi altii dar fara faima mondiala.
La cafea am cunoscut un francez, byronolog diletant, parintele Charles Roux, venit doar ca observator la Cambridge. Infatisarea-i aristocratica e accentuata de subtirimea lui aproape incredibila, ca si monoclul pe care-l poarta dupa o moda desuet eleganta. Are o fata prelunga, spelba, incadrata de par de culoarea sarii si piperului, purtat in perie. Se strecoara parca, nu merge, si vorbeste englezeste cu un accent foarte bun, dar cautat, usor afectat. Stie multe despre Romania. L-a cunoscut pe monseniorul Ghica si toata familia lui, pe Martha si pe Antoine Bibescu (deci trebuie sa aiba peste 60 de ani, desi nu-i arata). Conversatia ii e inteligenta si patrunzatoare, hranita de o cultura solida greco-latina, de batran umanist.
Reintram in sedinta si vorbeste profesorul american Marchant, apoi pe rand toti cei de pe ordinea de zi, cu intreruperi pentru lunch, ceai, dineu. Si mereu vorbim numai despre Byron. Schimbam citate si ne comunicam editii, cataloage etc. Se ajunge pana la mici interventii ca acelea despre Byron si Elvetia, Byron si Norvegia, Byron si Polonia (tinuta de un profesor care pur si simplu silabiseste engleza).
Si, desi a plouat trei zile marunt, cu nadejde, fara un minut de intrerupere, am izbutit cu Joan si Jean, printre picaturi la propriu si la figurat, sa vizitam cu folos Senatul si cele mai vechi Colegii (incepand cu Peterhouse, din 1280, cu Pembroke si St. John). Am lungit sederea in Gonville and Caius si mai ales ne-am cufundat in istoria si morfologia celui mai mandru dintre ele, King's College. Pe strada cea mare din Cambridge, destul de ingusta, se retrag deodata cladirile. Intre trotuar si ziduri intervin, spectaculoase si prohibitive, intinse spatii cu gazon. De la distanta pe care ti-o impun, gardul de zid si Capela de stil Tudor flamboiant si se par trufase si exclusiviste. Turnurile venerabile ale Capelei in care mi se pare ca regasesc mereu aceeasi sugestie de coroana, inaltimea accentuata de verticalitatea tasnitoare a contrafortilor (unsprezece de fiecare parte) subtiati parca spre cer, impungandu-l, vitraliile largi dintre care trei sunt autentice, genuine, panelajele interioare sobru si, in acelasi timp, somtuos sculptate aduc totul atat de aproape si pastreaza totul atat de departe de noi !
Din fericire, dupa intalnirea aceasta strivitoare, te readuc intr-un echilibru firesc cladirile Colegiului cu volumele si suprafetele clasice, cu peluzele impecabile ale curtilor interioare. Si inca mai inviorator e contactul cu natura in Cambridge. Prin spatele lui King's College, trecand pe podul asimetric peste raul ale carui maluri sunt pline de smocuri de narcise, si urmand o carare serpuitoare, ajungi in Cambridge backs. Te duc intr-acolo si podurile altor colegii, ca Bridge of Sighs (Puntea suspinelor) de la St. John sau Mathematical Bridge de la Queen's College. Locul are un pitoresc si un farmec de poezie si pictura preromanica (fiindca si aci arta modeleaza, dupa vorba cunoscuta, natura). Un fel de cale, larga, face o panglica unduitoare ce leaga si desparte copacii foarte desi, cu coroane stufoase. E caracteristic dealtfel pentru Cambridge sa vezi (ca la Churchill College, de pilda) o imensa peluza tunsa, avand doar in mijloc un castan ori un stejar urias, acoperit de sus pana jos cu frunzis. Iar pe apele dintre colegii si sosea plutesc barci cu fund trapezoidal, foarte jos, impinse de tineri care stau in picioare ca gondolierii si se folosesc de niste prajini(punting) lungi pe care le proptesc in adancul lacului. Si pe rau si pe lacuri, salcii si nuferi, rate canadiene si lebede, si verdeata multa, stralucind dulce sub picaturile de ploaie, iedera si vita salbatica umbresc ferestrele atator odai studentesti, atator vieti tinere.
Facand suma nenumaratelor impresii pe care le-am adunat in acele zile, am cazut de acord cu mine insami ca orasul acesta de colegii batrane si celebre se alcatuieste la suprafata din conventii unanim acceptate, iar inauntru, in profunzime, este esenta (tacuta si ascunsa) ca mai totul in aceasta tara. Am trecut prin el cu un sentiment curios de umilinta si admiratie, cu o invidie de un soi pozitiv (daca se poate spune asa), generand in mine o apriga dorinta de insertie in propria noastra istorie, intr-un chip analog. Bantuiti de toate vanturile salbatice ale istoriei, noi n-avem, din pacate, mai nimic de felul acesta care sa ateste in invatamant o lunga si orgolioasa prezenta in timp. La noi, in dramatica noastra istorie, de sange si lacrimi, totul a fost scris pe ape si pe frunze si a trecut cu ele. Ceea ce insa a ramas, gravat indelebil (ceea ce timpul nu distruge) pe aura tainica a fiintei noastre este mitul si legenda si traditia orala, ca un duh al locului, bland si smerit, care poate constitui numenul nostru, sambure fara moarte al vietii. Anglia are istoria aceasta de piatra statornica a institutiilor ei de invatamant. Dar oare rezerva britanica, precum si constiinta superioritatii si lipsa de comunicativitate reala, impinsa in schimb pana la conventia care o inlocuieste, dand iluzia comunicativitatii, nu se afla, tocmai din aceasta cauza tocmai la antipodul sociabilitatii romanesti atat de complet exprimate in ziua buna pe care ti-o ureaza orice taran, fara sa te cunoasca, intr-un sat sau pe un drum oarecare ?
Fara indoiala , toate popoarele lumii sunt egale intre ele in valorile lor intrinseci si in ciuda imbracamintii lor exterioare. Si este esential sa se cunoasca reciproc, in profunzime, ca sa comunice in mod fundamental si sa invete fiecare din destinul celuilalt lectia pentru propria sa istorie si adevarata sa misiune. Pot marturisi ca la Cambridge mai mult ca oriunde am invatat bine lectia istoriei si culturii engleze pentru uzul propriei mele istorii si culturi.
Dupa zilele de ploaie care au umbrit rara frumusete a medievalului Cambridge, Oxfordul mi-a aratat o fata de soare cald si lumina. Cel mai vechi centru universitar englez se infatisa extrem de viu, de deschis, de actual, fara prea multa solemnitate, in ciuda varstei sale venerabile, atestate de documentele atator amintiri pretioase.
Stilurile de constructie sunt deosebite. Fiecare colegiu isi are varsta, aparenta, individualitatea proprie. Pembroke isi expune turnurile crenelate, grele, ca de cetate medievala; All Souls' isi inalta in etaje turlele si flesele dantelate. La Merton College (care, fundat in 1264, isi disputa intaietatea cu Balliol, ridicat in prima versiune intre 1263-68), hornurile de pe corpul cladirii adopta ritmul pinaclurilor de pe turn. Fatade clasice cu frontoane si coloane greoaie se amesteca printre cele gotic-tudor, cu variatii destule pe temele arhitectonice date. Uneori crezi a vedea cate o nuanta hispanizanta, ca in Patrulaterul Scolilor in partea apuseana. Alte detalii de stil jacobean se adauga la un neoclasic amestecat cu neogotic ca la Balliol College. Nord si sud se ingramadesc cateodata, ca la Brasenose College care-si trage numele de la manerul de bronz de la usa cea mare agatat de un nas de bronz. Rar mai gasesti o urma de simplitate ca la vechiul Carfax Tower, ramasita ultima a celei mai vechi biserici din Oxford. Peste tot recunoastem insa cu placere urmele clasicelor planuri ale celebrului arhitect al secolului XVII, Sir Christopher Wren (care a studiat aici, la Wadham College). Asa teatru rotund, Sheldonian Theatre, sau cinci arcade din capela de la Merton Cllege, turnul Tom de la Christ Church sau aripa de nord a Gradinii de la Trinity College. Si inca aceasta se numara printre monumentele mai noi ale intinsului muzeu care e Oxfordul insusi. Caci cele mai vechi colegii dateaza, dupa cum spuneam, din a doua jumatate a sec. XIII. La aceasta departare in timp, frumosul oras universitar englez priveste cu o legitima mandrie, pe care o atesta fiece zid, fiece obiect din incinta lui.
Si printre cele mai pretioase marturii ale vechimii si ale gloriei intelectului se aseaza mult celebrata biblioteca Bodleiana, dupa care jinduiesc toti umanistii lumii.
Venind dinspre Radcliffe Square, zisa inima Oxfordului, trecand pe langa rotunda Radcliffe Camera, fosta biblioteca de fizica, azi sala de lectura pentru studenti, intinsa intre eleganta inaripata a colegiului All Souls si intre masivitatea lui Brasenose, patrunzi in faimosul Patrulater al Scolilor, din care trepte putine de piatra tocita de pasi te duc spre salile si aripile numeroase, foarte diferite ca infatisare, ale bibliotecii. Intr-o sala de lectura, o friza recent descoperita, arata figuri notorii din istoria Angliei si a Oxfordului. Intr-alta, numita biblioteca ducelui Humphrey, caissoane-la pictate ale tavanului arata cu mandrie armele Universitatii, blazonul nobletei spiritului. Iar aripa Divinity School e dominata de o joasa bolta gotica, impodobita cu ornamente in chip de manunchiuri de frunze de palmieri. Lumina se cerne pretutindeni prin vitralii, ca si glasul care se pierde in respectuoase soapte pe locul acesta venerabil de cultura.
Expuse privirilor, dar pastrate in conditii exceptionale, manuscrise, incunabule, carti vechi. Am atins si cercetat cu emotie editiile princeps ale operelor umanistilor italieni. Dr. John Wall, custodele bibliotecii, mi-a infatisat un manuscris al lui Gavriil Uric, cu paginile cu miniaturi izolate intr-un chip special.
Peste tot, in vitrine si rafturi, exponate rare. Manuscrise flamande din secolul XIV arata ilustratii fermecatoare, ca de pilda un Roman despre Alexandru (adica o Alexandrie in varianta cavalereasca), cu iepuri arcasi tragand in oameni. Sau ceasloave (carti ale ceasurilor) faurite spre uzul si placerea unor nobili ai timpului, ca acelea ale lui Engelbert de Nassau, pastreaza pe clasicele scene biblice, o pictura de o gratie si prospetime unica, ca si cum ar fi fost executata ieri, cu maci, garoafe, albastrele, fluturi pe fonduri razatoare de aur. Poti cere aproape orice, de la manuscrisele cele mai pretioase, pana la colectia ,,Scanteii'' sau lucrarile proprii, in aceasta Biblioteca-muzeu, Bodleiana, care e numai ca dimensiuni, se spune, a doua dupa biblioteca British Muzeum-ului.
Tot atat de mandru este Oxfordul de Ashmolean Muzeum, muzeu cu o complicata istorie, plina de pitoresc. Doi gradinari botanisti, John Tradescant tatal si fiul, au incropit, dupa moda timpului, o colectie de ,,curiozitati'' tinand mai cu seama de domeniul stiintelor naturale. Si in 1659 au donat colectia, care a incaput in 12 carute, lui Elias Ashmole. Acesta a adaugat propria sa colectie de monede, carti, picturi si a donat totul Universitatii din Oxford. Astfel, vechiul Ashmolean Museum s-a deschis in 1683 ca prim muzeu public in Marea Britanie. Si , bineinteles, nenumarate donatii si leguri au venit sa se adauge in timp la cele vechi, extinzand domeniile muzeistice si reclamand o noua constructie. In 1845 s-a inaugurat actualul local in stil neo-clasic, caruia i s-au adaugat alte aripi pentru ca sa poata cuprinde tot ceea ce i s-a oferit. Desigur, caracterul muzeului s-a schimbat si de la unul cu exponate botanice, zoologice ai minerale, el a ajuns astazi un muzeu de arta si arheologie. Incarcat cu obiecte valoroase din toate timpurile, din preistorie, din antichitatea orientala si clasica, din Evul Mediu si Renastere si pana astazi, muzeul are totusi o eleganta si o sobrietate pe care numai bunul gust englezesc le putea realiza. Obiectele sunt asezate astfel, incat fiecare isi pastreaza rotunda, neatinsa, individualitatea. De la bijuteria regelui Alfred, portret in smalt incastrat ca intr-o mandorla de aur masiv, la o vioara zvelta iesita din mainile lui Stradivarius, la bronzurile chineze sau picturile japoneze, la vasele grecesti, la faianta si argintaria engleza, la tapiserii, toate se afla puse in maxima valoare, ca si cand, in cuibul ei de catifea ori matase cenusiu-albastrue, fiecare ar fi singura in fata ochilor nostri.
Iar picturile iti ofera surprize fericite. Dincolo de Taurii din Bordeaux al lui Goya, de intreaga camera de Camille Pissaro, impresionistul francez, ochiul se opreste pe albul si brunul indulcit al unei Ierni de Courbet, construita cu soliditatea si lirismul obisnuit al pictorului. Moderna prin constructie si colorit, o Vanatoare de cerbi noaptea te poarta in universul armoniilor lui Paolo Uccello, de rosu cu verde, de scandari verticale pe intinsul prim plan cu cai rosii si ogari in plina cursa, cu personaje umane foarte stilizate. Un Piero di Cosimo, pictor straniu de Renastere, cu putine opere cunoscute, figureaza cu un si mai straniu Foc de padure, prilej de a infatisa inca o data o fauna putin intalnita, un peisaj neatins de mana omului, suscitand o ciudata stare sufleteasca in contemplator.
De fapt cu cateva impresii doar, dar extrem de durabile, de adanci, pleci din varietatea enorma a muzeului Ashmolean. Si acest lucru e poate mai pretios decat orice aglomerare de amintiri, caci naste fertila reflectie tarzie si dainuitoare asupra frumusetii.
Dealtfel, peste tot descoperi nume rasunatoare si capodopere mai vechi si mai noi, o pictura italiana de Renastere tarzie, un Rubens ori un El Greco (in Capela lui New College), cinci ferestre de prerafaelitul Burne-Jones (in Christ Church Cathedral), o superba tapiserie cu Adoratia Magilor desenata tot de Burne-Jones si executata de William Morris, poetul si pictorul prerafaelit (in Capela Colegiului Exeter). Si asa mai departe, cu surprize de calitate la fiecare pas.
Aci traiesti cu simplitate, ca intr-o noosfera puternica si discreta ce te inconjoara si te permeaza, alcatuita de sute de mii de generatii cu minti stralucite, incat nu le mai stii nici numarul, nici sirul. Caci au trecut prin locul acesta si au gandit si au studiat oameni de seama ai Angliei si ai lumii, filozofi, istorici, economisti, matematicieni si astronomi, oameni politici, ba si regi. Spui, bunaoara, Henry V, regele model al Angliei caruia Shakespeare i-a inchinat o lirica drama istorica. Spui Halley, John Loke, Jeremy Bentham, E. Gibbon, Adam Smith, Arnold Toynbee si gasesti numele lor in cartile, in registrele Colegiilor Queen's si Balliol si Christ Church. Pronunti nume de poeti pe care-i despart secole, Philip Sidney, Young, Southey, De Quincey, Schelley si Swinburne, si ei toti au fost aci, la All Souls, la Worcester, la University College, la Balliol.
Sau ti-aduci aminte Thomas Morus studiind in aceste colegii s-a intalnit cu cei care i-au fost dascali, cu Linacre de la All Souls, cu Colet, Grocyn.
, la care s-a adaugat si Erasmus, venit sa-i cunoasca pe ceilalti. Si nucleul umanistic s-a constituit la sfarsitul secolului XV si a proliferat in secolele urmatoare. Latina si greaca si ebraica, si studiul filologic in sensul cel mai deplin al cuvantului au facut aici o citadela de eruditie, marita si aparata de urmasi la fel de pasionati si notorii, de la Cir Walter Raleigh (Oriel College), umanistul elizabetan, la Dr. S. Johnson (Pembroke) filologul si criticul cel mai cu faima al secolului XVIII, la Sir Gilbert Murray (Saint John), actualul filolog si clasicist, moralist de nobila tinuta.
Poate de aceea Oxfordul a pastrat, prin secole, cea mai frumoasa pronuntie a limbii engleze, recognoscibila de departe, angleza aceea in care articularea eleganta este intr-adevar expresia unui exercitiu al mintii, Oxonian English.
Dupa ce ai cuprins cat se poate din trecerea prin Cambridge si prin Oxford, incepi sa intelegi si emulatia dintre cele doua cetati. Caci nu e vorba numai de frumosul obicei de a purta culorile citadelei universitare care i-a format pe alumni sau de ironicele-amabilele impunsaturi dintre graduates de la una sau alta din Universitati. Ci mai cu seama de o manifestare a unei adeziuni, a unei optiuni pentru un stil de studiu si de eruditie, care devine in cele din urma un stil de viata si de cultura, o adevarata forma mentis, cum numai colegiile engleze au izbutit sa dea celor care au trecut prin ele.
Cand pleci pentru intaia oara la Stratford, nu poti spune ca vezi lumea cum o vezi de obicei, cu ochi limpezi si calmi. Intalnirea pe care o astepti cu infrigurare nu e una de rand. Ea seamana cu un pelerinaj pios, dar si cu o intalnire de dragoste dupa care ai tanjit ani si ani si care, odata fixata, te farmeca si te chinuie, intr-o neliniste neintrerupta. Pui graba si nerabdare ca sa ajungi mai cutand si te gasesti mereu in intarziere. Iar imprejur lucrurile isi pierd contururile obisnuite, jucand un fel de v-ati-ascunselea cu tulburata ta perceptie. Te izbesti de unele nevazandu-le si-ti nalucesc altele care de fapt nu sunt. Te uiti intruna la ceas, dar nu ti-ajuta: desi te-ai sculat de pe la 5, ajungi la Paddington abia pe la 8 si jumatate. Si drumul, acelasi pe care l-ai parcurs indreptandu-te spre Oxford, cu nelipsitele tufisuri si buchete de copaci presarate generos pe campia ondulata, cu rauri si lacuri, cu vaci albe si negre nemiscate pe tapsanuri inverzite, nu-ti mai face aceeasi impresie. Astepti mereu altceva care intarzie sa vina. Schimbi trenul la Leamington Spa si te irita turistii prea numerosi si prea veseli. Treci pe langa Warwick, fulgera imaginea catedralei si castelului fara sa te ajunga. Nici nu prinzi de veste cand ai ajuns la Stratford. Vezi doar coborand din tren cetele de turisti si-i urmezi. Nici nu stii cum arata gara. Iti simti doar inima batand in gat.
Din fericire ,,ceilalti'' se suie in autobuze. Ramai singur si pornesti pe jos. De data asta incet, privind in jur si respirand adanc, ca sa intre in tine aura locului, sa inceapa magica osmoza.
Nu stii de fapt daca cel pe care-l cauti este sau nu este, a fost sau n-a fost. Te afli intr-o stare de ambiguitate absoluta cu privire la obiectul pelerinajului tau, intretinuta de sute de ani de istorie nedumerita, nedeslusita. Pe cine doresti sa descoperi, spre ce racle venerabile te indrepti, cu cine incerci sa intri intr-un dialog care ramane dialog cu invizibilul?
Te lupti cu amintirile livresti care te invadeaza, cu mult fluturatele nume de Bacon, Derby, Marlowe si cate si mai cate, mergand de la gara pe Greenhill Street spre centru. Ziua de vara e stralucitoare, dar blanda. O bucurie si o pace parca sarbatoreasca domnesc in aer. Oraselul deschide catre soare strazi largi si vesele, aratand casute vechi, multe de pe vremea aceea si pastrate (si, fireste, restaurate) ca atare. Cu jocul lor de barne brune incadrand dreptunghiuri de zidarie patinata, de culoarea fildesului vechi, facand un fel de esichier sui-generis, cottage-urile din Stratford indica retrospectiv buna stare si buna voie. In acelasi stil, o multime de ,,hanuri'' (inns) clasice s-au transformat, devenind restaurante si hoteluri confortabile.
O iei putin piezis, pe Meer Street, ca sa intri pe Henley Street, unde peste drum, pe mana stanga, sta casa aceluia pe care-l cauti. Un cottage aratos, cu doua niveluri si mansarde, acoperit cu tigla, ti se infatiseaza ca in reproducerile pe care le cunosti de mult. De jur imprejur, garduri vii si gradina. Intri in casa, colinzi prin odai, te sui la etaj, cobori, urci din nou. Pipai barnele si mobila cu piese prea frumoase ale camerei in care s-a nascut copilul William (si in care un leagan frumos sculptat, de forma vetusta, vrea sa-i fi fost leagan de-adevarat) ti se pare mai verosimila bucataria cu dale de piatra si ustensile de tuci si cositor. Si totusi si aci, si la cottage-ul Annei Hathaway, sotia lui William, inecat intr-o superba gradina in care se inghesuie arbusti, mult merisor si tot felul de flori, ai o senzatie aproape dureroasa de ireal. Nu poti prinde nimic, ti se sustrag toate ca niste iluzii gata risipite. Parasesti amandoua locurile cu un gust amar de cautare sterila, de zadarnicie, intarit si de bazarurile turistice care prospera in incinta amandurora, sporind iluzia.
Cu oarecare melancolie pleci mai departe. Dar pretutindeni monumente, placi comemorative, iz conventional. Abia pe marginea apei, a faimosului Avon cu luciu bogat pe care aluneca incet carduri de lebede, intri pe nesimtite in atmosfera. Coroanele copacilor plecate deasupra malurilor se oglindesc tacute in raul lent, facandu-i desisuri de umbra pe sub care ar putea pluti frumoase fecioare moarte cu par despletit.
In gradinile Bancroft, pe o margine de apa, sta vestitul Teatru Shakespeare Memorial, aducand o unda de reminiscenta elizabetana in constructia moderna si functionala. Sediul al Companiei Royal Shakespeare, teatrul acesta inseamna astazi recordul de calitate in reprezentatia shakespeariana din lumea intreaga. Jucand aproape in exclusivitate repertoriul marelui elizabetan la Stratfort si, din cand in cand, doar dramaturgie moderna la teatrul Aldwych din Londra (pentru a nu pierde contactul cu gandirea si expresia teatrului contemporan), Compania da operei shakespeariene deschiderea spre actualitate, puterea ei mereu noua de impact. Cu cativa regizori de marimea lui Peter Brook si a lui John Barton, a dat lumii versiuni de referinta in Regele Lear cu Paul Scoffield si in Visul unei nopti de Sanziene (amandoua reprezentate si la Bucuresti). Poti fi sau nu de acord cu viziunea acestor regizori si artisti care sunt in realitate si niste remarcabili shakespearologi, avand o patrundere inegalabila a textului de la care pornesc. Dar orice iese din mana lor are atributele operei de arta, departe de improvizatie si de diletantism.
Si imi aminteam, bunaoara, de Regele Lear, de forta cu care Peter Brook a reusit sa construiasca, sa unifice, sa dea tensiune celui mai lung text shakespearian, ca si de crescendo-ul izbutit de Scoffield in partea finala cand nefericitul batran isi rosteste vorbele ca pe o dureroasa litanie, iar masca lui capata pecetea suferintei christice. Dar cum nu atat rememorarile de fapte artistice care te-au impresionat pozitiv, pe care le-ai privit cu admiratie sunt importante, ci mai degraba cele fala de care ai formulat rezerve, imi aduceam aminte, plimbandu-ma pe malul Avon-ului, de o izbanda a lui Peter Brook primita de foarte multi cu entuziasm : Visul unei nopti de Sanziene. Spectacolul avusese o unitate fermecatoare, o scenografie de o puritate a liniei si o armonie a culorii care te purta spre cele mai rafinate cuceriri ale artei moderne. Jocul fara cusur, miscarea plastica a grupurilor pe scena, tot felul de gaselnite originale puneau in valoare mai ales partea amuzanta, lucida, a piesei. In toata aceasta stralucire prin care transparea lumea jucausa a zanelor si spiridusilor, disparuse insa ceea ce face substratul filozofic, tipic rinascimental, al piesei, impartirea universului ei in patru zone, fiecare cu sensul ei profund, chiar ocult, si legaturile dintre respectivele ordini. Magicul, miticul, pasionalul, senzorialul se amestecau amorf in reprezentarea lui Brook, in loc sa comunice univoc in directie coboratoare, vorbind, dincolo de parodie si aparente, despre cauze si efecte si dramatica incapacitate a omului de a trece dincolo de acestea din urma.
Tot pe malul Avon-ului, mai departe, spre iesirea din Stratford, intr-o asezare simetrica cu cea a Teatrului, sta batrana biserica Holy Triniti (Sfanta Treime), locul odihnei vesnice a lui Shakespeare. Cu acestea doua, legate de prezenta vie a apei amintitoare cu adevarat de illo tempore, gasesti urmele reale ale unei vieti si ale unei creatii.
Cum iesi de aci, din spatiul grav al rememorarii, le pierzi din nou, oricat de placute, de bine pastrate ar fi si Guild Hall si Grammar School. Mai ai o bruma de sugestie a vechimii cand te plimbi, incet, in lumina amurgului, pe strazile suinde si coborande pe Sheep Lane sau pe Chestnut Lane, adica pe ulita Oilor si pe ulita Castanilor. Poti pranzi sau cina intr-un pub, ca la Dirty Duck bunaoara cu o firma plina de haz (un ratoi murdar care bea bere fara sa se sinchiseasca).
Te reintorci insa in aria permanentelor si hoinaresti iar pe ierburile mereu proaspete de pe maluri, asteptand ora deschiderii teatrului.
In seara asta se joaca King John (Regele Ioan), in regia lui John Barton, indraznet inovator in materie shakespeariana. Stiind ce facuse (insertii din textele unor drame mai vechi cu acelasi subiect istoric), am intrat in sala cu toate rezervele posibile, cum sta bine unui fanatic al textului shakespearian. Ma asteptam sa vad una din nenumaratele enormitati produse de regizori continentali in numele lat in desert al lui Shakespeare, pentru niste asa zise modernizari, care se reduc in fapt la urlete, gesturi violente si o vestimentatie abracadabranta.
Ce-am vazut a fost insa si foarte modern si foarte bun. Dincolo de toate tezele pentru sau impotriva regelui Ioan fara tara care se regasesc in piesele despre mult controversatul personaj, Shskespeare i-a dat o natura cu totul ciudata, de o derutanta ambiguitate. Clipa de istorie pe care Ioan, fratele lui Richard-Inima-de-Leu, a ilustrat-o amarnic, e si ea la fel de descumpanitoare, cu fete contradictorii. Epoca arata o cadere, o degradare a valorilor adevarului, binelui si frumosului ingrijoratoare pentru soarta Angliei si a oamenilor ei, supusi vremurilor, intr-un fel care nu e tragic. Fiecare ravneste la o stare care nu-i poate apartine in chip firesc, deci uzurparea se constituie, dupa impamantenita vorba a lui Jan Kott, in marele mecanism, in momentul care se dovedeste deosebit de prielnic pentru o astfel de mutatii, al confuziei de valori. Regele care n-are reala vocatie la tron se straduieste din rasputeri sa devina rege, incoronandu-se de doua ori si poruncind sa i se ucida nepotul, Arthur, mostenitorul firesc al tronului. Biserica, privind numai la lucrurile pamantului, la politica si conducerea intrigilor de stat, patroneaza conflictele in loc sa le stinga. Femeile instiga la lupta in loc sa imblanzeasca pornirile violente. Si, desi aflate in tabere adverse, Elinor, mama lui John (fosta teribila Elinor d'Aquitaine) ti Constance, nora ei, mama printului Arthur, au cam aceleasi trasaturi de caracter, desi se afla in imprejurari neasemanatoare, una, batrana, fiind in glorie, langa tron si conducandu-si fiul, cealalta, vaduva, exilata, alergand pe la curtile straine pentru a afirma si castiga drepturile legitime ale fiului ei. Iar curtenii, nobilii, jura azi credinta unui monarh, maine altuia, gata sa tradeze la cel mai mic semn de naufragiu al corabiei regale.
Asa stand lucrurile, cel mai bun din universul acesta, stand in fata adversitatilor cu fruntea sus si gandind, fara duplicitate totusi, la compromisul care ar putea face Anglia sa supravietuiasca, este totusi bastardul, fiul natural al lui Richard-Inima-de Leu.
La vreme grea, bantuita de un inceput de vant de nebunie, conduce Anglia un rege tare in violenta si slab in vointa, dorind indarjit domnia si nefiind in stare s-o pastreze, penduland intre curaj si lasitate, intre atitudini dramatice si grotesti. Un dezechilibru constant il poarta si-l apasa, cu momente de luciditate dureroasa, printr-o viata si-o domnie care i se refuza, pana la ucidere si moarte.
Regia lui Barton a urmarit pe textul shskespearian evolutia personajului pe fundalul istoriei engleze. Si adaugirile sale au o calitate atat de intrinsec pozitiva incat aproape nu se disting de trupul unitar al piesei pe care a indraznit, dupa propria sa marturisire, sa puna mana numai fiindca ea apartinea unei etape stilistice foarte timpurii al carei timbru nu se deosebea aproape deloc de King Johan sau de The Troublesome Reing of King John.
Spectacolul construit foarte strans, pe cateva idei limpezi, pune in valoare un rege, o domnie, o lume. Mijloacele se aplica mai intai la crearea adancimii in timp si a posibilitatii de generalizare. Mai intai se perinda regi. Ei se nasc, cresc si sunt suiti pe tron pe o scara care dupa aceea se ridica. Gandul lui Jan Kott despre marele mecanism ni se comunica simultan cu sentimentul amar si stringent resimtit al apropierii si departarii in vreme, intarit de succesiunea in ritmuri gonite, a scenelor. Timpul inexorabil se precipita astfel spre sfarsit, ducand in rapida sa cursa , facuta sensibila intr-un mod aproape insuportabil, sortile oamenilor si deznodamantul intamplarilor. Stand in chipul acesta sub timpul care alearga cu nemiloasa-i velocitate, incepi sa desprinzi din grupurile distribuite cu atata nonsalanta, dar si atat de riguros pe scena, din dialogurile purtate cu o perfecta dictie, cu o acuratete oxoniana a intonatiei, incepi sa desprinzi directiile a doua vointe conjugate, indreptate spre un tel neclar, fugitiv, spre sustinerea unei cauze false sprijinita de o stare de fapt, pe detinerea puterii regale.
O tensiune curioasa, incipient dramatica, nu se poate totusi instaura in plenitudine, contracarata intruna de elemente grotesti mai intai disparate, nearticulate unitar. Regele John si mama sa Elinor se poarta ciudat si vorbesc prea familiar intre ei ca si cu ceilalti, Lipsa oricarei solemnitati, a oricarei gravitati iti atrage atentia. Ceva lipseste de aci si absenta dramaticului determinata de absenta legitimitatii face loc tot mai mult si mai explicabil grotescului. Din dozajul acestuia, din gratia lui magistrala, se percepe rapid crescanda insanitate a regelui sau, oricum, funciarul sau dezechilibru.
Gesturile sale cele mai firesti, lupta pentru pastrarea tronului si a teritoriilor angliei, rezistenta impotriva opresivei biserici catolice nu capata niciodata aura eroica desi in sine sunt drepte. Savarsindu-le insa, regele, cere nu face una cu trupul tarii sale fiindca e marcat de uzurpare, de crima si de interese personale, nu se inalta deasupra maruntei sale subiectivitati. Efortul lui oricat de mare, ramane mereu steril si neadecvat, ratiunea lui de stat e ratiunea stramba a nebuniei lui, chiar daca in anumite momente coincide cu interesele obiective ale Angliei si victoriile ii apartin. Uneori parand hatru, umbland la talcuri ascunse, alteori viclenind ieftin, cu nervozitati anormale, niciodata avand vreun gand inalt si nobil, aruncand vinovatiile asupra altora, luand hotarari pripite si razgandindu-se tot atat de repede, regele John ajunge in ultimele acte la un fel de conditie dramatica in ciuda si dincolo de grotescul si nebuni care-l definesc. Scenele urand declararii lui drept eretic de catre Pandulph, legatul papal, inchipuiesc pe podiumurile turnante o tortura din cele aplicate ereticilor. Fiinta aceea pirpirie care a pierdut insemnele regale si se afla ingenunchiat si gol, in umbra uriasa a cardinalului drapat in mantie neagra-rosie, nu-ti mai inspira decat o infinita mila. Si daca ii stii nebunia, nu poti decat sa te milostivesti de durerea lui, de infatisarea lui care striga parca ecce homo !
Sau spre sfarsit, o scena adaugita il mai scoate odata pe erou din mediocritatea lui proprie, de dincolo de coroana si de zminteli. Se aduce in scena uciderea regelui la Swinstead Abbey de mana unui calugar care-i toarna otrava in bautura. Si John sta la masa in mijloc, avand de-a dreapta si de-a stanga cate cinci calugari in alb, iar la capetele mesei pe Peter of Pomfret, profetul popular care i-a prezis moartea, si pe Hurbert de Burgh, unul din slujitorii sai nobili. Ca o cina de taina care purifica si intelepteste, masa se insoteste de superbe colinde. Si peste palida, imbatranita, chinuita faptura a lui John ajuns in pragul sfarsitului, fulgii albi a unei zapezi diafane cad, intorcandu-l inspre adevarul profund al conditiei umane, pregatindu-l pentru o finala intelegere a vanitatilor legate de coroane si domnii, a zadarniciei unei vieti pierdute in nebunie si iluzie.
Cu stiinta, gust deplin si inteligenta artistica, John Barton a construit un nou King John, pe masura complexitatii noastre. Din el, Shakespeare vorbeste cu glas liber urechilor moderne, aratandu-si capacitatea infinita de ipostaziere, de convingere artistica prin mijloacele interpretarilor contemporane. Probabil insa farmecul de Noapte de Sanziene al Stratford-ului a transfigurat cu maini de zana si aceasta reprezentatie in care am simtit, in sfarsit, un sambure de esenta shskespeariana.
Din prima vizita pe care am facut-o la Warnham in comitatul Sussex, la cottage-ul prietenei noastre Doreen Berry, pastrasem cateva imagini de viata engleza patriarhala semanand inca cu viata din romanele secolelor XVIII si XIX. Un sat linistit in marginea unei paduri cu copaci batrani si poieni rotunde. Pe strada mare, casute miniaturale gramadite intre flori. Biserica veche, parca ingropata, parca intr-o rana in care o strana a apartinut lui Thimothy Shelley, sta in mijlocul cimitirului vechi prin care pasc vaci placide. Iar pe la cinci dupa amiaza bateau indelung clopote dulci, risipind picaturi sonore ca de boite a musique, perlate in vazduhul cald al dupa amiezii de vara. O plimbare in padure, dupa ceai, ne-a purtat pe carari, prin ierburi, peste garduri de sarma ghimpata (prevazute cu banci care sa-ti usureze trecerea), intr-o bogatie de verdeata frageda ca de primavara. Ne-am intalnit cu vecini care se intrebau de sanatate, isi dadeau retete de compot sau povesteau ispravile cateilor frumosi si bine ingrijiti pe care aproape toti ii purtau pe langa ei. Ici-colo se vedeau terenuri de cricket pe care echipe imbracate in costume albe jucau match-ul de duminica.
Cand am venit a doua oara la Warnham, in alta vara, privelistea n-a mai fost aceeasi. Nu se poate inchipui o mai mare tristete pentru generoasa natura engleza, pentru colinele si sesurile ei de smarald, decat cea care o apasa din primavara. Sub seceta cumplita iarba s-a uscat, s-a ingalbenit ca fanul si razatoarele poieni arata ca niste miristi uscate. Bucuria rara a campiei britanice s-a stins si englezii, desi cu surasul pe buze si cu auto-ironia gata, sunt loviti in inima. Te simti intr-o toamna anormala, dezmintita de copacii inca frunzosi si chipesi, care vor sa acopere, cu un efort de supravietuire, durerea lor si-a oamenilor care-i iubesc.
In curtea cottage-ului, si iarba si cele mai multe flori au murit. Doreen e prea corecta ca sa transgreseze dispozitiile date de autoritati. A turnat cu greu (ii urmaream de departe reactiile pe fata fina) o ceasca de apa la radacina unui pomisor. Ceea ce a ramas din flori si din plante se bucura de o frumusete si un parfum concentrat care le inconjura de o aura trista. Un liliac tarziu, de un mov intunecat, exala un parfum de o intensitate vecina cu disperarea. Cativa trandafiri galbeni enormi stau ascunsi in umbra zidului dinspre curte si mary-gold-ul care miroase ca indrusaimul are o tarie de aroma apropiata de a cimbrului. Zabovim o bucata de vreme in casa in care Doreen a mai agatat cate o icoana si cate o scoarta romaneasca, si plecam la masa, la acelasi han fermecator de secol XV unde am pranzit si acum doi ani. Hanul care a adapostit pe vremuri o scoala sateasca, se afla la 2-3 kilometri de Warnham si soarele cade greu la amiaza pe masina si pe noi. La Tom and Peggy, unde barnele de stejar marturisesc vechimea cladirii, patronul care sta in dosul unui bar ultra modern, are favoriti ca pe vremea lui Mr. Pickwick, iar sotia lui pare inca tanara sub parul ei alb. Dupa ritual, bem niste juice de tomate la bar inainte sa trecem la masa mica din restaurantul ticsit de englezi mijlocii care iau, veseli si destinsi, lunch-ul lor duminical. Nici o nota falsa, nici o urma de vulgaritate, desi cate o gluma zboara din cand in cand de la o masa la alta sau de la un chelner la un client. Podoabele amestecate ale hanului ii dau un farmec cu totul special. Nimic nu e tipator, desi litografia de epoca ori harta veche stau alaturi de niste struguri artificiali pusi intr-o fructiera de faianta englezeasca si spicele veritabile se invecineaza cu becuri moderne. Aerul de familiaritate batraneasca, de bun simt taranesc da o sanatate si o vigoare placuta casutei acesteia insorite, cu ferestre largi si perdelute de muselina imprimata, cochet scrobite. Mancam o supa groasa de casa, rata de Devonshire si placinta cu afine proaspete, gustos gatite, cu portii enorme. Foarte bine dispuse, ne intoarcem pentru siesta la Warnham. Intinsa pe un chaise-longue, citesc o carte neobisnuit de adanca pe care mi-o da Doreen. The Seed and the Sower (Samanta si semanatorul) de Laurens van der Paster, despre razboiul din Extremul Orient inainte de capitularea japoneza. Sondele psihologice sunt aruncate in profunzimi ametitoare pentru a scoate la suprafata din sufletele oamenilor adevaruri dramatice si etern umane. Imprejur domneste o liniste adanca care cicatrizeaza si aerul e usor si suav la respirat. Regiunea are, se pare, oarecare virtuti antiasmatice.
Zac, cu o rara senzatie de pace, si aud clopotele ca prin vata. dupa ce bem ceaiul, plecam la plimbare prin padure, pe acelasi drum de data trecuta. Trecem peste acelasi gard, ne intalnim cu aceiasi vecini care povestesc despre cainii lor.
Dar iarba e arsa sub pasii nostri si pamantul deschide crapaturi dureroase catre noi. Piciorul nu calca sigur pe cucuiele tari de argila uscata. Oamenii sunt bravi si nu vor sa lase sa se intrevada simtirea lor reala. Se vorbeste despre orice altceva, intr-un efort ascuns de mascare a dezolarii. In oras, referirile la seceta pot avea acea detasare care ti-o da departarea si cu care poti comenta durerea cuiva apropiat. Dar aci la tara, in plina vedere a naturii lovite de dezastru, esti langa patul de suferinta al unei fiinte foarte dragi, implicat in sfasietoarea ei deznadejde. Trebuie sa te smulgi privelistii si sa parasesti locul ca sa poti uita, ca sa slabeasca acuitatea chinuitoare a sentimentului neputintei tale in fata naturii frumoase si pure lovite de dezastru.
Aflandu-ne intr-o imprejurare stiintifica la Warwik (impreuna cu Adrian Marino), ne-am abatut intr-o dupa amiaza spre Coventry, orasul distrus aproape in intregime de cumplitele bombardamente germane din 1940. Numele acesta, celebru acum in toata lumea, a dat nastere unui verb, a coventriza, care inseamna a distruge fara mila a rade de pe fata pamantului, amintire filologica a unei aventuri ingrozitoare pana atunci nemaitraite de populatia unei tari pasnice si civilizate. Reactia poporului englez la acea teribila incercare, la salbatica agresiune nazista, a fost de-a dreptul eroica insa. Cu o determinare tacuta si indarjita, oamenii s-au impotrivit dezastrului, i-au supravietuit, i-au zagazuit consecintele si au inceput reconstructia. Un ochi mai putin avizat, cu greu distinge, in identic refacuta imagine a orasului, noutatea cladirilor. Centrul mai cu seama si-a pastrat cu o fidelitate impresionanta aspectul medieval. Monumentul care depaseste insa orice descriptie si concentreaza simbolurile rezistentei omenesti si victoriile spiritului este catedrala St. Michael, construita in secolul XIV, daramata de bombardamentul din noaptea de 14 noiembrie 1940, reconstruita din 1954 pana in 1962 cand a fost tarnosita. O parte din pereti si turnul cu turla subtire, elansata, stau inca in picioare, fantomatica prezenta a unui trecut incarcat de reprosuri. Vantul si ploaia razbesc usor prin traforajul golit al ferestrelor si crucea injghebata din doua bucati de barne carbonizate, legate cu sarma, strajuieste pe altarul ruinelor, intinzandu-si bratele noduroase in semn de suferinta si de iertare. Direct din trupul mutilat al vechiului edificiu ranit de moarte, se ridica structura compacta a noii cladiri , contributie a celor mai nobile , generoase minti din tari anglo-saxone si scandinave. Cei care au reconstruit au urmarit o colaborare umana de pace si buna invoire care sa dea lacasului modern un orizont de fraternitate universala.
La inceput, purtata de prejudecatile mele obisnuite, de a nu ma interesa decat ceea ce e vechi si autentic, n-am vrut sa intru. Si ma uitam inauntru din usile moderne cu geamuri largi, ca de birouri americane. Arhitectura foarte noua si functionala deschidea spatii vaste si pe verticala si pe orizontala. Sus, un tavan se infiripa parca din bucati imbucate. In fund se ghicea un altar, distingeam in penumbra o imagine mare de Christ pe perete. Un pom de Craciun sub care copii puneau daruri pentru saraci m-a dus mai adanc in lacas.
In dreapta, aruncandu-mi privirea cu totul din intamplare, am vazut un perete intreg din lame verticale de lemn intre care se strangeau fasii de vitralii, intens colorate, cu vagi desene, mai degraba non-figurative. Cele de sticla nu se distingeau intre ele si efectul acestei proximitati intrerupte era unul de sincope muzicale. Dar ele se legau, in schimb, peste cele de lemn, in armonii de grupuri coloristic-muzicale, in accente diverse dispuse pe tot spatiul.
Sus inspre stanga se aprindeau lumini albastre, de intensitati cosmice, celeste, vorbind parca despre mari emotii, mari trairi generoase. Spre dreapta, in coborare, rosul striga iubire, suferinta, exaltare. Spre baza, domina un verde delicat, linistitor, de nadejdi vindecatoare ca natura. DE jur imprejur, mici variatii, temperand densitatile tonale maxime.
Toate purtau atentia , in chip natural, spre mijloc, spre centrul panoului unde se impamantenea culoarea solara, alb-galbena, tot mai deschisa spre interiorul care se limpezea ca o inima stralucitoare de fruct divin, intr-o exultanta bucurie, intr-o catartica epifanie. La picioarele imensului panou, care-si rasfrange verdele de alga in oglinda pardoselii de mozaic, sta o piatra mare, simpla, greoaie, stangace parca intr-atata joc elegant de linii si culori. Dar piatra a venit in ajunul Craciunului din 1960, din Iordania, din valea Barakat de langa Bethlehem, aducand cu ea amintiri stravechi de obarsii si fagaduinte.
Acestea au fost de ajuns ca sa intru intr-o stare de receptivitate speciala. Mi-am intors privirile in partea dimpotriva, deci spre stanga, spre o capela in forma de stea, de o simplitate absolut functionala. Drept baldachin slujea o copertina conica joasa din scandurele, alcatuind pentru nestiutor o banala scoica, inchipuind insa in gandul arhitectului cortul unui cruciat (capela semnificand cu toate datele ei unitatea credintei). Doar cate o linie colorata intens, o dunga ingusta, de cativa centimetri, brazda peretele mat, marcand locul contrafortilor dispusi radiant, mai mult ca o sugestie de vitraliu decat ca o fereastra. Daca vitraliile au fost dania bisericilor evanghelice germane, mozaicul policrom pe care se incruciseaza simboluri stelare era marturia dorintei de solidaritate a Suediei. Pe unul din pereti, paralel cu finele panglici ale vitraliilor, coboara tulpina subtire si neagra a unei cruci cernita anume pentru a deplora diviziunea, discordia dintre biserici si popoare. Iar in mijlocul stelei, o masuta circulara in chip de iconostas poarta greutatea unei Biblii hartanite, scapate din pojaruri si dezastre de razboi.
Cineva, langa mine, pomeneste de capela Ghetsimani, socotind-o centrul de expresivitate al catedralei. Ma indrept intr-acolo, spre fund, in dreapta altarului pe care acum vad bine grandioasa tapiserie (cea mai mare din lume, de peste 25 de metri), camp de istorie a omului in traditionale simboluri. Mica de tot, cat o chilie tainica si tacuta, capela varuita simplu e plina de imaginea bizantina a unui inger care, pe peretele din fund, intinde un potir de aur inspre un colt mai intunecat. Acolo insa nu se afla nimeni. Numai amintirea unei suferinte, nereprezentabile in grozavia ei. Absenta capata astfel chipul durerii noastre, a durerii omului universal, a jertfei savarsite pentru oameni, a suferintei care curata si izbaveste. Intr-adevar, dandu-te putin inapoi, departandu-te de fascinanta scena, ii adaugi, fara sa vrei, simbolul inscris pe mica poarta de fier forjat a capelei, cununa de spini. Dealtfel mai toate locurile crucii in catedrala sunt sugerate prin incrucisarea cuielor si spinilor in stilizari moderne. Imprejurarea istorica a oferit artistilor decoratori si idea si modelul. Caci, in 1940, dupa noaptea aceea de pomina a apocalipticei experiente, au fost scoase din ruine, si cuiele acoperisului facute de mana in secolul XIV si cu ele s-a alcatuit cealalta cruce pusa pe ruine impreuna cu dramatica Charred Cross, din barne carbonizate.
Si daca iesind din aceasta catedrala a pacii si solidaritatii intre popoare iti mai arunci ochii si asupra unei cladiri alaturate, Casa John Kennedy, inaugurata in 1965 de Willi Brandt, pe atunci cancelar al Germaniei Federale, si unde vin anual tineri din toata lumea sa participe la conferinte si colocvii, iti dai seama de felul in care Anglia, ca si alte popoare, a invatat lectia unei istorii crude si distrugatoare si incearca, alaturi de toti oamenii de bunavointa ai lumii, sa schimbe diviziunea si discordia in pace si solidaritate. In aceeasi seara, revenind spre Warwick, am trecut pe strazile pustii ale vechiului orasel Kelinworth prim ceata care ni se lasa, grea, pe par si pe haine. si se tara despletita pe apa si pe valea din partea stanga a drumului spre castel. Prin ferestrele joase, larg rotunjite, impodobite cu braduleti scanteind de lumini, si pe ale caror pervazuri late se vedeau adesea dormind pisici frumoase, familii sedeau adunate in jurul caminului incalzit cu butuci ori dispozitive electrice.
Pe acest fundal de tihna duminicala si contrastand cu caldura lui placuta, ruinele castelului Kenilworth, datand din secolul XII si facut celebru de Walter Scott in romanul cu acelasi nume, inaltau singuratatea lor dezolanta spre un cer pe care luna se stravedea, palida si obosita, inotand intr-un ocean de neguri subtiri. Era un loc, era un ceas care prelungea pentru bucuria noastra, a intelectualilor de pe continent, imaginea (cam conventionala, e adevarat, daca ar fi exclusivista) unei vechi Anglii romantice pe care innoirile constante ale vietii moderne n-o tulbura, ci o completeaza organic, aducand-o in chip firesc spre un prezent integrator.
Oricum, privind inapoi dinspre Coventry, care celebreaza in fiece clipa, cu propria lui existenta, triumful vietii, al luminii si fraternitatii impotriva mortii, intunericului si inimicitiei, inspre tot procesul devenirii engleze, il vezi tare si de neclintit, grandios mozaic unitar tinut laolalta de mortarul unei istorii neintrerupte de lupta pentru libertate , care a generat un civism de aur. In numele lui, Anglia poate spune lumii acele vorbe inscrise pe piatra de la intrarea capelei din noua catedrala That they all may be one (ca ei toti sa poata fi unul).
Tara " Minunatei calatorii a lui Nils Holgersson "
Peisajul se modifica sensibil. Ne indreptam spre nordul scandinav. Dispareau carourile unui pamant cultivat cu cumintenie de tari germanice, apareau lucirile de otel ale unei mari reci. In dreapta avionului, in unitara suprafata sura oferita de mare si cer, soarele pune pete de asfintit auriu, desi ceasurile erau abia la 3. Inspre stanga, un efect de orizont trandafiriu intens, putin trist, era tot atat de neobisnuit la aceeasi ora. Curand, au inceput sa se iveasca lacurile si insulele Suediei de sud, arhipelagul ei intins, pitoresc.
Si, deodata, la ora 16, avionul a aterizat pe aeroportul de la Arlanda, aflat la vreo 50 de kilometri nord de Stockholm. Secretara Federatiei femeilor social-democrate suedeze, doamna Ana Rudling, venise sa ne intampine. Blonda, uscata, cu mantou bej de par de camila si palarie mare, albastra, vorbind destul de curent engleza, ne-a daruit, cu gratie prietenoasa, flori. Buchetul meu avea ciclame si un soi de panselute, mai mari, palid albastre. Ne-am suit in masina doamnei Rudling, condusa de ea, si am pornit. Era octombrie si privelistea naturii suedeze ne-a cucerit pe loc. Brazi, mesteceni, acestia ruginiti gata pe tulpinile lor albe, pamant stancos si ape. Casele, foarte specifice, isi adunau cu grija acoperisurile in doua randuri de unghiuri. Sunt rosietice, vopsite din batrani cu miniu de cupru. Mi se par toate ciudate, incepand cu lumina care scade repede si are irizari sure, dar transparent - argintii. O oarecare tristete acopera frumosul peisaj tomnatec, desi iarba e foarte verde inca, in smocuri vii, proaspete. Se pare ca ramane asa toata iarna.
Primii kilometri i-am facut in liniste, aproape singure pe sosea, discutand amabil si conventional cu conducatoarea noastra. Dupa 16,30 insa am intrat in suvoiul de masini care veneau dinspre Stockholm si se indeseau mai vartos pe masura ce ne apropiam de capitala. Mergeau toti intr-o oarecare tensiune pe care o simteai in aer. De cateva zile se schimbase sensul circulatiei traditionale, de pe stanga traditionala, pe dreapta europeana. Si numeroase accidente se produsesera inca din primele ceasuri. Chestiune de reflexe moderne! Am inaintat tot mai lent, tot mai impiedicat. Doi tineri se amuzau sa-si impinga masina tocmai in mijlocul drumului si al inghesuielii, iar catelul dinauntrucare se plictisea, sarea cand pe scaunele din fata, cand pe cele din spate, sa vada mai bine ce se intampla cu nazdravanii sai stapani. Abia intr-un tarziu au bagat de seama ca ar pute trage la marginea strazii si au fost foarte veseli. Doamna Rudling ne spunea ca au avut de furca in cateva randuri cu alti tineri la fel de veseli care se incapatanau sa dea ritmuri proprii semafoarelor de la raspantii, incurcand cumplit circulatia.
Intre timp s-au aprins luminile si magazinele si-au aratat vitrinele care fac concurenta celor pariziene, prin eleganta si scumpete. Am ajuns si ne-am instalat la hotelul cel mai nou si mai chic din oras, hotelul Continental, cu mici gradini si arteziene in hall, perfect izolat de zgomotul de afara. Camerele comode, luminoase au dulapurile in perete, ca si radioul , ca si ceasul. Lampile ivoire, cu abat-jou-uri de panza, sunt dispuse lateral, proiectate pe peretii verde inchis, la fel ca mocheta. Efect de contrast fac si fotoliile de piele caramizie, si garoafele enorme, rosii, de pe masuta joasa.
Am coborat sa mancam in restaurantul elegant, tacut, luminat discret cu lumanari (de acolo s-a latit obiceiul in toata lumea) in culorile florilor. In vremea mesei am avut agreabila surpriza de a ne intalni cu doamna care avea sa ne insoteasca si sa ne slujeasca de translatoare. Cu bucurie am recunoscut in Gigi Pitulia, de origine romana, pe sotia arhitectului Enache Pitulia, coleg si prieten al familiei sotului meu, intelectuala fina si inzestrata poeta.
A doua zi am inceput explorarea orasului. Am iesit dis-de-dimineata cand lumea se ducea spre slujbe, pe jos, cu autobuzele, cu metroul. Toti erau perfect imbracati, fara cusur. Multi tineri alergau printre cei care se grabeau spre birouri si uzine. Lucreaza si castiga bani de foarte timpuriu.
Vitrinele, cu exceptia celor cu poze ,,porno'', o frumusete. Aranjamentul e lucrul la care suedezii tin cel mai mult, de aceea decoratia interioara se bucura de un interes deosebit. Gustul lor e mai sobru decat al popoarelor latine si preferintele lor merg mai degraba spre culori mai dulci, desi intens calde. Mult bej, multe griuri, in mobilier si obiecte casnice.
Fructe se gasesc pretutindeni, enorma majoritate din import, de aceea foarte scump. Sunt frumoase, mari, dar si ele impartasesc paloarea oamenilor, mai ales merele, prunele, struguri.
Abundenta florilor e impresionanta, extraordinar de multe si frumoase peste tot, in mici magazine elegante, compuse cu gust delicat, dichisite. vezi mimoze, fireste nu asa de pufoase ca acele din sud; un fel de crini albastri, de o melancolie astrala; orhidee palide, ca niste fete clorotice; un fel de dalii carciumarese, catifelate la atingere; garoafe, pansele, crizanteme in toate nuantele toamnei. In aceasta privinta in Suedia nu exista anotimpuri. Produsele lor stau alaturi in orice vreme, sfidand ordinea naturala rasturnata de economia moderna, spre folosul oamenilor.
Pe la 10, plecam la plimbare, cu Gigi Pitulia, spre National Museet care e insa inchis. Drept care flanam putin pe cheiuri. Apele curg, inchise la culoare, dar curate si parand reci. Asezat pe granit, deasupra acestor ape, Stockholmul poarta porecla de ,,Venetia Nordului'' (si poate din aceasta pricina primaria orasului, cladita pe un tarm pe la 1920, a fost construita in stil venetian, cu porticuri, turn si lanterna) si se bucura de jocul uimitor al luminilor in valuri. Perspectiva ti se impune cu o originalitate frapanta. Descoperi cu nespusa placere case ca din povestile lui Andersen, cu siluete verticale (cu liniile cam tremurate insa de varsta), pe trei etaje, cu pignon dantelat, unele roz, altele cenusii, altele cafenii deschis. Palatele, cel regal ori al Parlamentului, au o masivitate plina de modestie. Aspectul nordic al portului si al vechiului oras, cu stradute inguste si incalcite, unele suind intre trepte si primind lumina de la felinare de model foarte vechi, cu obloane de fier trase peste usi si ferestre, se accentueaza prin contrast cu edificiile noi, indraznete, ultramoderne, numai sticla si aluminiu. Turnul televiziunii are de pilda, 153 metri, iar din Katarina Hissen, ascensorul care te duce la cel mai inalt nivel al vederii, privesti intinderile enorme, linistite, ale arhipelagului pe care s-a inaltat capitala, la confluenta lacului Mälaren cu Marea Baltica. Totul respira a grandoare calma si ochiul isi sageteaza privirea pana departe, departe, pe orizonturi gri-albastrui care inghit blocuri si trafic, zgomot si viata agitata moderna. Apa si vegetatia bogata indulcesc insa orice contur, orice asperitate. Nu simti cand treci dintr-o insula intr-alta sau dintr-un capat de peninsula intr-altul, dintr-un cartier mare, cat un oras, intr-altul. In Lidingo, in Sundbyberg sau in Farsta te gasesti nu in cartiere ale Stockholmului, ci, ca impartire administrativa, aproape in alte orase. In Farsta, vilele cladite pe granit sunt incalzite si luminate cu energie atomica. In Lidingo, unde se afla si ambasada noastra, se deschide spre a ne primi si strania locuinta muzeu a sculptorului Karl Milles, cu gradinile coborand in terase deasupra apei si impodobite dupa predilectiile gandului iscoditor, chinuit, al artistului, cu operele sale in care echilibrul e cat mai nesigur cu putinta. Asezate in varfuri de obeliscuri, statuile lui Milles se insufletesc de o agitatie nefireasca, fie ca sunt ingeri muzicanti aplecati pe instrumentele lor, fie ca sunt fapturi omenesti alergand pe spatele delfinilor zburatori, fie ca e un calaret, incercand un salt spre Pegas. Dezmintind caracterul static al sculpturii, pictorul da operelor sale de bronz o libertate si o miscare incredibila care nelinistesc grav pe privitor. Ele vor parca sa scape de gravitatie, sa se integreze in fluida miscare a apelor dimprejur, sa zvacneasca asemenea unor fiinte acvatice. Un Orfeu vestit al lui Milles impodobeste si un colt al orasului, langa sala de concerte, Konzert-huset, cladire severa, cenusie, cu coloane neo-clasice.
Am inceput vizitele de lucru cu Centrul de asistenta sociala condus de Kate Wennerlund care ne-a facut un lung expozeu cu privire la ceea ce inseamna in Suedia grija de mame, de copii, de batrani. Sistemul este extrem de complicat, dar tot atat de eficient si mai ales cu ramificatii suficiente pentru a cuprinde orice fel de imprejurari ale nevoilor omenesti. Directoarea vorbeste englezeste cu destula fluenta, e destul de rece, de cerebrala, exprimand stereotipii fizionomice cu care incepem sa ne obisnuim: par blond cenusiu, ochi de otel gri-bleu, pulover neutru bej cu fusta maro.
Tot femeile conduc si un institut, unic in felul sau, functionand de asemenea in Stockholm, Institutul pentru consumatori. Acolo ne-a primit Brita Holme, blonda roscat, cu ochii cam proeminenti pe sub ochelari, cu dinti mari. Poarta tot fusta si pulover gris cu un firicel de perle la gat si vorbeste englezeste cam pe nas, cu multe ezitari. Altfel are o inteligenta mobila, practica si ilustreaza foarte bine tot ce teoretizeaza. Am vizitat pline de curiozitate Institutul acesta care n-ar putea exista decat in tara cu cel mai inalt nivel de viata si cu cele mai sustinute preocupari de a imbunatati situatia femeilor, trecand prin toate sectiile de analiza, de testare a produselor pietei de la produsele alimentare la confectii si tricotaje, la masini de uz casnic, carucioare de copii. Si la intrebarile consumatorilor din mase despre calitatea cutarui ori cutarui produs, Institutul raspunde cu toata franchetea, spunand adevarul despre rezultatele stiintifice dobandite. Brita Holme conduce cu reala competenta si cu tactul necesar pentru o astfel de spinoasa intreprindere care ar da gres in orice alta parte a planetei.
In intervalele dintre vizitele oficiale am mai dat cate o raita prin muzeele Stockholm-ului si am mai colindat prin oras. La National Museet ne-am oprit in special in fata uneia din cele mai importante picturi tarzii ale lui Rembrandt, Conjuratia lui Claudius Civilis, stranie si luminoasa de parca ar fi lovita de reflectoare nevazute. Aurul siroieste si pe aceasta panza, ca o lumina topita, intensificand efectul ei de soc, puterea aproape expresionista de a impresiona.
Muzeul de arta moderna (Moderniska Museet) a fost initial construit pentru sali de gimnastica, ne spune curatoarea, o fata priceputa, plina de intelegere artistica si care ne-a permis sa-l vizitam desi se pregatea expozitia Magritte adusa de la Paris. Mandria colectie lor e un Ou de Brancusi, superb pe lungime, scanteind de sensuri mitice, ascunse, dar aratand trist si frustrat din cauza sectiunii de la unul din capete care-i da o infatisare de oboseala, de mutilare. Curatoarea e de acord cu mine ca Oul e foarte putin pus in valoare pe piedestalul de lemn galben pe care l-au suit si fagaduieste sa-l schimbe cat de curand.
Colectia lor de arta moderna cuprinde o reprezentare nationala considerabila, pe langa panze de Kokoschka, Matisse, Kandinski, Juan Gris, Picasso, Salvador Dali (un Wilhelm Tell cu un desen si o pictura de severitati tehnice extraordinare).
Am vazut cu uimire aci, la Muzeul de arta moderna, un grup de copii de scoala de 9-10 ani, asezati pe parchet in fata unor tablouri cu pictura abstracta, bon-figurativa, ascultand explicatiile profesorului lor de desen.
Stockholm-ul are o viata culturala intensa, tinandu-si locuitorii la curent, programatic, cu toate evenimentele artistice ale lumii. La Opera vin artisti de peste mari si tari, dintre cei mai buni, spre a canta in spectacole montate fara economie (desi un Don Carlos de Verdi la care am asistat, nu mi s-a parut deloc o izbanda artistica) Orchestra filarmonica era la vremea aceea condusa de Sergiu Celibidache si se bucura de colaborarea unor solisti de prestigiu mondial.
Educatia maselor preocupa forurile intr-un grad foarte inalt si necontenite sacrificii materiale se fac in acest sens. Si vezi in orice loc rezultatele eforturilor de foarte buna calitate indreptate spre ridicarea gustului spre trepte superioare estetice. In fabrici, in uzine, in intreprinderi, directiile se intrec in achizitionarea de capodopere nationale si universale. Vizitand fabrica de ciocolata Marabou, ne-am crezut intr-un muzeu, Fresce si vitralii si tapiserii ornau sala de mese si fumoarele, pe toti peretii piese de arta moderna inveseleau cu culorile lor vii. Gaseai printre picturi panze de Fernand Leger (doua naturi moarte), de Jean Bazaine, de Andre Masson, de Jacques Villon. Iar in parc, fantani si sculpturi infrumusetau suprafetele de gazon sau se adaposteau langa buchete de arbori. Originale sau copii autorizate aduceau volumele nobile ale viziunii unui Rodin, Maillol, Marino Marini sau Jean Arp (a carui Amfora a muzei isi desface din iarba inalta rotunjimile infiorate de harfe si viori celeste).
Dealtfel si muzica si artele plastice sunt studiate de copii in scoala primara si in liceu. Elevii au micile lor colturi rezervate in care-si lucreaza, liber, modern, picturile. Tendinta in aceasta privinta este de a dezvolta in deplina libertate puterile fanteziei fiecaruia. Si se porneste asa inca de la crese unde copii sunt familiarizati cu formele si culorile in cele mai felurite chipuri.
In primul rand, peste tot li se pun sub ochi frunze si flori. Rugina, aurul, purpura naturii le sunt intaii profesori de culoare. Ikebana japoneza sta la mare cinste in Suedia si florile constituie ornamentul de capetenie al interioarelor, publice si particulare, ca si al gradinilor. Culoarea petalelor lor e mai palida, ca si a fructelor, dar cata finete de nuante descoperi in ele ! Copii se joaca invatand sa le aseze in vase sau sa le picteze, reproducandu-le inegalabilele modele. Fac podoabe din fire de iarba si din fructe uscate si le atarna de manerele ferestrelor sau inconjura cu ele pervazurile. Coloreaza boabe de porumb ori castane, le insira, le alatura invatand de la sursa cea mai sigura legile armoniei coloristice. Li se pune devreme pensula in mana. Si chiar rochiile si sorturile ingrijitoarelor poarta culori incantatoare, niciodata aceleasi.
N-am inregistrat nici o eroare de gust in Suedia in ceea ce priveste culoarea. Acordurile se realizeaza cu o eleganta si o discretie rara, chiar daca culorile sunt foarte vii. In camere, mobila e aleasa de cele mai multe ori in nuante de alb si ivoriu, si florile, ca si lumanarile (puse dupa o traditie vikinga, si in geam ca sa se arate ca se primesc oaspeti), alcatuiesc niste contraste incantatoare. Vara tine putin, e adevarat, doar doua luni si in restul anului ploua, ninge ori e cer mohorat (de aceea ii vezi pe suedezi la cea mai mica raza de soare inchizand ochii si expunandu-si fata la slaba lumina a lui Helios nordic), adica monocromii pe alb ori pe cenusiu. Culoarea devine pentru suedezi compensatia la ceea ce natura le-a oferit cu excesiva parcimonie. Nordul isi ia aici revansa asupra intunericului, ceturilor si negurilor, prin culoare.
Toamna este insa un adevarat festival de culori si lumini pentru bucuria tuturor si calatoriile prin tara au la vremea aceasta un farmec delicat. Asa ca mergand cu trenul spre Uppsala (tren electric, extrem de confortabil, cu fotolii individuale, joase, cu ferestre mari), ne incantam de peisajul mereu frumos, de palcurile de brazi negri langa mestecenii de aur palid, de brustele explozii sangerii ale artarilor. Gradini minuscule inconjura vile construite, cele mai multe, pe tiparele populare traditionale.
La gara ne primesc Karin Lundberg si Ingrid Karlsson, reprezentantele locale ale organizatiei gazda. Si dupa un lunch luat in graba intr-un restaurant frecventat mai mult de studenti (cu mobila de familie modesta din sec. XIX, cu rasteluri incarcate cu faianta suedeza si englezeasca, cu geamuri in culori pastelate, roz, verde, galbui, cu ape), plecam in oras. Reperul cel mai important, vizibil de oriunde, din orice punct al orasului, este catedrala cu lungile ei turle ascutite, a carei constructie a inceput pe la 1290. Cu un student si o studenta, care ne asteapta in fata catedralei, incepem vizitarea acestui monument national.
Biserica, cea mai spatioasa din intreaga Scandinavie (118 metri lungime), a fost edificata intr-un gotic tarziu, si adaposteste moastele regelui Eric, martirul national, intr-o racla frumoasa de argint aurit. Nenumarate aripi si capele laterale ascund alte morminte de regi si oameni celebri, de la Gustav Vasa, la marele naturalist Carolus Linne sau la vestitul mag nordic Swedenborg. Regele Gustav Vasa, cel care a infrant puterea bisericii catolice, este reprezentat intr-o pictura in clipa in care Olavus Petri, capul Reformei in Suedia si un umanist celebru la vremea lui, ii prezinta prima traducere a Bibliei in limba suedeza, semnul innoitor al iesirii din universalitatea latina a Evului Mediu si al intrarii in era culturilor nationale. Si aci iata, in nordul indepartat, in vechea cetate universitara, amintirile umaniste sunt pastrate cu veneratie.
Lamuririle necesare ne sunt date de studentul care ne insoteste, un brun, cu ochelari, vorbind cu prune in gura, dar sunt, in general cam neconcludente. Intr-un tarziu apare insa un batran cam original, schiop si surd, care a fost ghid timp de 50 de ani in catedrala si tine mortis sa ne conduca el. Eu ma las dusa, in vreme ce ceilalti fug de el razand, si aflu mult mai multe lucruri interesante. Biserica a ars in mare parte si ea in incendiul grozav din 1702, care a mistuit aproape tot orasul, si a fost restaurata cu oarecare adausuri usor fara gust, cum ar fi aripile de lemn. Pe amvonul in stil baroc e infatisat Pavel apostolul, in momentul zguduitoarei sale transe. Podoaba cea mai de soi a bisericii este insa un triptic cu picturi si reliefuri pe teme de istorie sacra. Si plimbarea prin catedrala se prelungeste agreabil la o temperatura dulce si intr-un miros foarte placut, persistent si difuz, ca de o smirna speciala (pe care-l regasesti in multe biserici suedeze).
De aci trecem peste drum, la Universitate, mandria Uppsalei, ca si a Suediei, caci le-a dus in lume faima inca de la intemeiere, in 1477. Suntem condusi prin sali de curs in care studiaza tineri din lumea toata, prin sali de consiliu cu adevarate galerii de portrete ale inaintasilor, regi, rectori, oameni de stiinta. Am avut sansa de a vedea acea curiozitate stiintific-muzeistica ce poarta numele de Underbara Skapet (sipetul cel minunat) si cuprinde primele colectii de stiinte naturale. Dateaza de prin secolul XVII si are infatisarea unei piese de mobilier stil, cu aer extrem oriental. Acest prim muzeu portativ era menit sa furnizeze oarecare informatie de stiinte ale naturii, evident destul de rudimentara, dar probabil foarte utila la vremea ei, caci parea o ciudatenie si o descoperire, cu exponatele ei de minerale, scoici, forme fosile si instrumente matematice. Acum prevaleaza desigur aspectul estetic neobisnuit al sipetului, privit cu o obisnuinta afectuoasa de catre suedezi, ca o istorica marturie a importantei regelui Gustav Adolf care l-a primit in chip ca dar onorific de la Augsburg, orasul cel mai vajnic al miscarii Reformei germane. Am mai trecut prin cel mai vechi corp de constructie al Universitatii, Gustavianum-ul, acoperit cu o impozanta cupola, opera unui Olof Rudbeck, si adapostind Teatrul anatomic, un fel de replica a celui de la Universitatea din Padova. Si ne-am oprit in salile bibliotecii Caroline Rediviva, mandria umanistica a Universitatii, cu aproape un milion si jumatate de carti si circa 28 000 de manuscrise. Printre ele straluceste, la propriu si la figurat, Biblia episcopului got Ulfila, de pe la 500 e.n., traducere in gotica a celor patru evanghelii scrisa cu argint pe pergament de purpura. Harti vechi se aduna pe langa manuscrise, aducand si probele stiintelor naturii la acelea ale eruditiei filologice, la celea ale tratatelor de stiinte naturale, atestand trecerea marelui Linne prin Uppsala secolului XVIII, plina de faima sa si a alumnilor veniti din toata lumea sa-l asculte si sa-l urmeze in opera de cercetare.
De greoiul castel din Uppsala, roz inchis la culoare, din care a mai ramas o aripa longitudinala si un turn, se leaga amintiri istorice cunoscute si Europei. Aci Eric al XIV-lea si-a ucis rivalii la tron, exterminand neamul Sture ; aci s-a incoronat Gustav Adolf, in sala regala, unde a abdicat si regina Christina. Aproape de castel un orologiu bate dintr-un turn vechi la sase dimineata si la noua seara. E orologiu Gunilla, numit astfel dupa o sotie a unui rege. Iar in noaptea de 30 aprilie spre 1 mai, Noaptea Walpurgiei, studentii urmeaza unui vechi obicei venind din lumea pagana si celebreaza venirea primaverii cu riturile traditionale, cu cantece si discursuri festive, punandu-si si o tichie alba pe cap (e semnul ca au luat bacalaureatul), strangandu-se cu miile langa turnul castelului.
O istorie mai indepartata te duce pe urmele ei in Gamla Uppsala (Vechea Uppsala), la cativa kilometri, unde te intampina asa-zisele Coline ale regilor (Kungshogarna), mormintele a trei regi din familia Yngling. Ne suim pe aceste gorgane cu ciudatul sentiment al unei comunicari oarecare cu o epoca de mult stinsa (de prin secolul VI e.n.). Dealtfel, vechimea locului mai e intarita si de prezenta unei biserici din secolul XII, cu arhitectura foarte simpla, cu o intrare minuscula sub unghiul bine pronuntat al acoperisului. Alaturi, sta separata clopotnita veche, modesta sub palaria renovata a acoperisului protector.
Printre morenele rar impadurite care se ridica pe sesurile Upplandei, multe case si-au pastrat stilul mostenit din batrani, iar restaurantele, peste tot excelente, afecteaza stilul viking intr-un fel plin de gust (de la constructie si pana la vesela, pana la recipientele in care se serveste bautura si dintre care nu lipseste cornul de ren ferecat in metal).
Dupa baia de istorie, reintram in cea mai acuta contemporaneitate, vizitand centrele de viata ale studentilor. Intr-o seara am mancat la o cantina amenajata intr-un local vechi, cu un aspect original care stergea uniformitatea obisnuita, obositoare a acestor locuri de interes comun, si am stat pe indelete de vorba cu studentii. Intrebarile lor mergeau nu atat inspre continutul procesului de invatamant, ci mai cu seama spre facilitatile de viata, suma burselor, posibilitatile de castig, de calatorie ale studentilor nostri. Predilectia vadita a tuturor, indiferent de specialitatea principala, mergea spre sociologie in care vedeau stiinta in masura sa satisfaca necesitatile si revendicarile lor. Fiindca avand enorm de mult in tara cu cel mai inalt nivel de viata din lume, tinerii vor si mai mult, din toate punctele de vedere.
In caminele studentesti din Uppsala, special construite cu toate comoditatile, domneste o atmosfera moderna. Am luat intr-o amiaza ceaiul impreuna cu alti cativa tineri, in camera studentei Barbro (studenta social-democrata care ne condusese la catedrala) care ne-a oferit totul cu indemanare si eleganta, cultivarea vietii de interior fiind o adevarata arta in Suedia. I-am umblat prin biblioteca, plina de curiozitate. In afara de lucrarile de specialitate (Barbro studia si ea sociologia si psihologia), figurau pe rafturi Shakespeare si Dostoievski, Joyce si Kafka, semn al unei selectii fine si inteligente, al unei certe deschideri spre universalitate. Avea, desigur, si alti autori, francezi, englezi, germani si rusi, mai putin importanti ca valoare, dar aceia de mai sus reprezentau spiritul european autentic al tinerei fete care se descurca destul de bine in plastica si muzica moderna (i-am parcurs rapid si mica discoteca si cele cateva reproduceri de arta moderna).
Studentii isi fac singuri curatenie in garsonierele sau apartamentele lor (de doua si trei camere pentru cei casatoriti sau cu copii), isi spala si isi calca singuri rufele in adevaratul laborator de la subsol, cu aparataj electric extraordinar de complex. Sistemul de burse practicat in Suedia seamana in oarecare masura cu cel englez, bursa, considerabila ca suma, constituind partial un imprumut pe care tanarul il va restitui mai tarziu, treptat. Sistemul mi se pare a fi deosebit de bun, crescand simtul de raspundere al studentilor, facand apel la civismul lor.
Parasind Uppsala cu problematica ei universitara specifica, am plecat spre Falun, spre nord, pe un straniu apus de soare care lumina doar acoperisurile si cosurile caselor. Peisajul acelasi, cu lacuri dese (arhipelagul se prelungeste pana aci si chiar pana mai sus), cu brazi intunecati si mesteceni cand galbui-aurii, cand rosietici. O pace blajina domnea peste campia care se inchidea, pe masura ce cobora soarele, in invelisuri de neguri. Ceturi nemiscate pluteau peste ses, dandu-ti iluzia unor ape stagnante.
Am schimbat trenul la Borlange, primul centru mai important al provinciei Dalarna, si, intr-un sfert de ora, am coborat la Falun, pe inserat. Ne astepta la gara, Tyra, vesela, blonda, grasa, cu care ne-am imprietenit repede. Hotelul la care stam, Grand Hotel, e vechi si spatios, dar cu instalatii renovate la nivelul cerintelor celui mai inalt confort. Restaurantul la care reprezentantele organizatiei de femei ne invita sa cinam are un aer de o somptuozitate usor desueta, cu balconul interior, cu picturile in stil de decoratie egipteana, cu coloanele de stuc, desi cateva detalii amendeaza impresia generala, capitelurile aruncand o verzuie fosforescenta, iar un covor de pret etalat pe o latura a balconului face de departe un ales efect de tapiserie.
Ca peste tot in Suedia, serviciul prestat in intregime de femei e fara cusur, la fel si faianta veselei, argintaria tacamurilor, florile proaspete, calitatea mancarii. Obosite de drum, ne retragem curand, spre mahnirea neascunsa a gazdelor.
A doua zi dimineata luam micul dejun in Rotonda, sala mica a hotelului si facem cunostinta cu smorgasbord (prescurtat smörg), felul suedez de a te servi. Incepand cu traditionalul unt pe paine, te duci si-ti alegi ce-ti doreste inima de pe mesele intinse. In cani mari de argint, cat donicioarele noastre, lapte, ceai, cafea, suc de fructe, lapte batut, smantana. Pe tavi branzeturi, sunca, crenvursti, oua, marmelade de multe soiuri. Mananci cat poti, totul fiind cuprins in costul micului dejun intrat la randul sau in pretul camerei.
La ora 10 suntem conduse la celebra Britsarvsskolan, ansamblu de constructii ultra moderne destinat cursului superior al unei scoli (adica ultimilor trei ani din cei noua cat alcatuieste invatamantul de baza). Descoperim o perla a invatamantului secundar modern, construita la marginea padurii, cuprinzand spatii largi, aerisite, cu multe curti interioare inveselite de verdeata si fantani arteziene. Am asistat la lectii de muzica la care copii dovedeau calitati surprinzatoare, cantand corale pe 3-4 voci si acompaniindu-se fiecare la cate un instrument. In cinstea noastra au intonat, in limba latina, un Dona nobis pacem care ne-a emotionat.
La fizica i-am gasit imbracati in halate, in plin experiment. Si aci, ca si in salile de pictura si desen, de gospodarie (unde lucreaza si baietii si fetele, invatand deopotriva sa gateasca, sa faca curatenie, sa imbaieze copiii), de gimnastica, utilajele sunt din cele mai moderne. Erau si camere speciale in care elevii se exercitau sa mobileze cu gust o incapere. Pe rand, dupa catalog, isi aranjau mobilele puse la dispozitie de scoala si-si invitau dupa aceea colegii la ceai ca sa le aprecieze gustul si priceperea. Si inca odata am avut proba atentiei reale si eficiente cu care femeile suedeze prezente in consiliile municipale, ca si in conducerea fiecarei institutii in parte, urmaresc toate treptele educatiei copiilor si tineretului, dintr-o extraordinara grija pentru fiece ins in parte, pentru buna starea si realizarea lui cat mai deplina.
Am vizitat cateva monumente din Falun si o biserica din secolul XVII, Kristine Kyrka, captusita cu lemn vopsit in caldul albastru de Dalarna, de o dulceata astrala. Si dupa aceea, am plecat spre Kallvicksbracken, la trambulina de schi, prin padurea tot mai rosie si mai singuratica sub ploaia torentiala. Ne-am suit in cabinele arbitrilor aflate la 82 metri inaltime, de-a dreapta si de-a stanga trambulinei. De acolo de sus mi s-a parut ca ceturile s-au mai departat. Dedesubt se vedea masa densa a padurii de brazi si mesteceni, in negru si verde si galben. La dreapta, se intindeau pana la orizont, ca o mare, lacurile cu nenumarate insule. Apa era sura, cerul sur, doar in jurul insulelor se strangeau cearcane opaline sau lucii laptoase ca margaritarul. Neclintit sub povara negurilor, apasat si mandru, tainic in grandoarea sa mohorata, fumuriu si solitar, nordul se arata in toata splendoarea. Grav si tacut, sodomul acela de ape de langa padure avea o frumusete sublima, deznadajduita, caci pentru nordici apa nu constituie un liman de scapare spre lume si libertate ca la greci, ci un taram care duce dincolo de lume, spre viziune, spre vis, spre moarte. Intre trambulina si sesul foarte departat, sub noi, cresteau plante salbatice, buruieni colorate care adaugau ce lipsea peisajului mare: frunze rosietice si junk-ul rozaliu palid, buruiana nationala ornamentala. Culegem pe ploaie si noroi buchete de flori care raman curate. Sunt ca si sufletele scandinave, pure chiar in mocirla. Ne-am suit in masini si ne-am intors la Dalarna Musset unde urma sa se desfasoare vernisajul unei expozitii unice in felul ei pana acum in Suedia. Cand am intrat in sala cea mare unde se inghesuiau toate notabilitatile din Falum, am vazut sezand pe o estrada sase persoane imbracate in costume de sfarsit de secol XVI, cu perucile de rigoare. Si deodata au inceput sa cante o dulce si trista si alinatoare muzica de Renastere, cu laute, viole da gamba, oboaie. O tanara din ansamblu abordand cu dezinvoltura o palarioara nostima de epoca, sta jos si canta in suedeza, acompaniata cand la lauta, cand de toata formatia in surdina. Sunt cantece de Claudin de Sermisy, cu aceea atmosfera de melancolii fine si intimitate erotica, tipic franceze : ,,J'ay trop ayme vrayment je le confesse''.
Toti membrii formatiei cantau la mai multe instrumente ; lasau alaute si luau viola d'amore, lasau viola si luau oboiul. Ascultam muzica gratioasa si nostalgica si priveam prin geamurile inalte de cristal, spre canalul pe a carui margine se afla muzeul. Se insera sub ploaie, apa era tot mai infiorata de obscuritatea amurgului in miazanoapte si totul arata ca intr-o vreme de demult, cu durerile si frumusetile ei atat de simplu spuse. Se vedea si foisorul de foc din Falun, veche cladire din caramida rosie, ca o biserica in miniatura care strajuieste pe malul apei intunecate si pure unde cadea neincetat ploaia si se adunau frunze razlete. Ratele salbatice, cenusii, surori bune cu cele pe care zbura Nils Holgersson, stau si ele pe cheiuri si pe iarba de un verde crud, luminos inca in crepusculul tot mai adanc. Rarite in frunza, salciile plangeau transparent peste canal.
A luat apoi cuvantul ministrul cultelor, un barbat inalt, frumusel, spiritual, si l-au urmat reprezentantii catorva autoritati locale, care au inaugurat si expozitia.
Aceasta a fost conceputa intr-un fel foarte curios, in care arta e luata de fapt ca pretext pentru social si cultural, exprimandu-i destul de bine pa suedezi. De pilda, se expune o fotografie in marime naturala a faimosului ,,underbara skapet'', dulapul minunat din Upssala pe care l-am vazut in sala de consiliu a Universitatii. Alaturi, cateva piese din dulap pentru a face totul mai real, mai veridic. Ei considera dulapul ca o sinteza a cunostintelor secolului XVII, reunind medicina, stiintele naturii, artele si mestesugurile. Si se pare ca tocmai ce imi displacuse mie mai mult, adica amestecul de scoici si corali de sub cosul si din cosul care-l surmonteaza, il face mai pretios din punctul lor de vedere.
Sau un tablou infatiseaza un savant din secolul XVIII, Gustaf Frederik Hjortberg, preot si naturalist, cu familia, 15 copii (cei morti reprezentati cu figurile pe jumatate acoperite sau intoarse). Si fundalul tabloului e ornat de cartile si vietatile colectionate de pastor. Iar un dulap de langa tablou ilustreaza speciile colectionate de savant, conservate ori impaiate (crabi, pesti, lemure etc.).
Mai departe, un crucifix din secolul XIII, sobru, dramatic sta alaturi de ilustrari sfasietoare ale razboiului din Vietnam. Legatura intre suferinta si dragostea de oameni pe de o parte si cruzimile razboiului este usor de facut.
Pe un alt panou, un tablou de un pictor contemporan, Hilding Linquist, cam in maniera Douanier-Rousseau, o floare intr-un ghiveci si un porumbel. E vorba, probabil, de viata, de inima, de dor. Alaturi, coupuri de jurnal cu anunturi in culori vii de calatorii in toata lumea, si o poezie de Goethe : ,,Kennst du das Land wo die Zitronen bluhn'' (Mignon).
Intr-alta parte, fotografii impresionante de copii afectati de o boala care-i secera pe africani, boala melcilor, numita asa fiindca parazitul se aciuiaza si creste in cochilia melcilor.
Un fotoliu ultra modern iti asigura o odihna perfecta : rotund, acoperit, izolat oarecum. Rasturnandu-te in el, asa cum esti poftit sa faci, te simti foarte bine si auzi o muzica placuta. Dar e un fotoliu modern pe o schema de mobila traditionala suedeza. Si asa mai departe.
E destul pentru ca sa-ti poti da seama cat de marcata de preocuparea sociala e gandirea suedezilor astazi si cat de acuta e dorinta lor de a se implica, la nivel de mase, in problematica intregii lumi contemporane cu care se simt solidari.
La fiecare pas te intalnesti dealtfel cu aspecte diverse ale acestei dorinte colective de a ajuta eficient, de a ridica nivelul vietii omului cat mai sus.
Am avut o alta proba a modului practic de a ajuta, folosit de organizatia care ne-a invitat, de guvernul suedez. Gospodinele au si ele dreptul la odihna, ca orice om care munceste si se pot bucura oricand, cel putin doua saptamani, de binefacerile oferite de casele special dedicate lor. Am fost invitate si noi intr-o seara la o astfel de casa a femeilor aflata la Semesterhammet, la vreo 20 de kilometri de Falum, pe marginea unui lac intins, intr-o padure de mesteceni.
De cum intram, ne place atmosfera, de simplitate si bun gust. Camerele sunt albe, cochete, cu flori si lampi colorate, cu lenjerie colorata pe paturi. Sufrageria in care am cinat participa la aceeasi culoare deschisa si prietenoasa. Si aci toata mobila era alba, pe fiecare masa ardeau doua lumanari, albastre, mov, rosii, galbene, in sfesnice de materiale si forme diferite, de sticla, de lemn colorat, de arama. Florile se strangeau in buchete in tingirile de arama specific suedeze. In vatra ardea un foc de buturugi care dadea si lumina si intimitate. In spatele mesei la care sedeam se deschidea o fereastra mare cu perdelute albe dantelate. In pervaz, aratand ca in casa se afla musafiri dragi, se afla nelipsita lampa cu abajur colorat care indulcea totul. Doua mese mari fusesera pregatite, una la care am mancat, cealalta pe care se expusese neobisnuit de abundenta colatiune ce ni se oferea, cu zeci de feluri, de la heringi, sunca, mezeluri, la peste cu maioneza, sufle de sparanghel, somon trandafiriu.
O alta masa mica, alaturi, era incarcata de dulciuri, fursecuri, cafea, o torta imensa cu frisca.
A fost o seara extrem de placuta, de calda. Prietena noastra Birgitt a cantat, cu glas catifelat de contralta, cantece populare suedeze. Am cantat, fireste, si noi cu ea, cu celelalte, am privit la televizor si ne-am despartit destul de greu.
La intoarcere, am venit in masina doamnei Tyra G. care a tinut sa-i vizitam casa, un adevarat muzeu de bric a brac. Pe langa cateva piese frumoase de mobila, arama si ceramica suedeza autentica, restul era o amestecatura de bazar. Sotul ei fusese un pictor mediocru care-si incarcase peretii cu propriile productii. Casa insa e incapatoare si confortabila, cu oarecare pretentie de lux. Caci lampile, oglinzile, albul sufrageriei cu tingirile de arama si lumanarile salveaza totul.
A doua zi dimineata, duminica, ne miscam putin prin oras desi ploua si e frig. Pe la 11 pornim mai departe prin Dalecarlia (Dalarna), inima Suediei, district in care lacurile si padurea constituie ornamentul natural . Lacul Siljan se intinde ca o mare, cat vezi cu ochii inconjurat de paduri. Pe malurile lui se insira localitati superbe, Tollnerg. Ratevik, Mora, cu vile presarate ici-colo care mai de care mai ingrijita, mai cocheta, in vechiul stil suedez. Am facut cei 70-80 de kilometri in masini, pe ploaie, spre marele regret al prietenelor suedeze care ne insoteau. Dar efectul padurii de aur si rugina proiectate pe cerul plumburiu era de o putere plastica rara, de un romantism care ma facea sa inteleg ce a simtit M-me de Stael cand s-a intalnit cu codrii, apele si ceturile nordului. Festival of lights (festivalul luminilor) ii spun americanii toamnei suedeze. Si ce lumini ! Rasfrante si de lacurile neclintite, oglinzi de plumb, intalnite la fiecare pas pe stanga si pe dreapta soselei. Prin padurea rarita vezi ierburi rosii, si junk, buruiana rozalie cu minuscule flori palide, si mai cu seama un muschi verde, deschis de tot, ca frunza de salcie, care se pune de Craciun in jurul pomului. De dupa stanci, de dupa palcuri de brazi, din spatele casutelor ca de papusi, de oriunde, poate iesi, fara sa te mire, un troll batran sau un urias, asa de fermecat, de plin de valente fabuloase, magice, pare locul acesta vechi.
Siljanul e strajuit in fund, departe, de munti albastri fantomatici, pe care mai mult ii ghicesti decat ii vezi. Apa prinde lumina ca nicaieri in Europa ; ai zice ca i-e sete de ea. In vreme ce norii stau pe cer fara sa se miste, apa arata tainic, in unele parti, fosforescente ciudate. Ele dispar cand cortina plumburie a norilor incepe sa se ridice si cerul se clarifica in baroce rulouri uriase de lumina. Aerul e rece si pur.
Am ajuns la Mora, centru cunoscut de turism din Dalecardia, pe la amiaza. Prevazuta cu toate articolele confortului celui mai modern, localitatea are inca tihna si frumusetea unui sat mare si vechi. Intelegi de ce un pictor ca Anders Zorn, artistul national al Suediei, dupa ce a strabatut lumea, s-a intors in Dalecarlia, la Mora, si si-a instalat casa parinteascaadusa din satul de bastina, impreuna cu toate acareturile, lasand tarii sale un muzeu si original si placut si instructiv, in care se amesteca, asa cum se amesteca si in propria lui pictura, stilul national si stilurile europene ale vremii. Prima sectiune a muzeului inglobeaza opera artistului cu o evolutie neincetata, mergand de la un fel de clasicism academizant, la o tehnica impresionista perfect manuita si fixandu-se spre sfarsit intr-o portretistica reusita, pe o arta cu note nationale puternice. Tot aici ti se arata si colectia pictorului (si a sotiei sale, Emma), bogata si foarte diversa. De la sculptura lui Rodin La main de Dieu (o mana din care iese lumea intreaga, creatia) pe care artistul francez i-a daruit-o lui Zorn la Paris, in 1906, treci la pictura suedeza din secolele XIX si XX, la tapiserii si vitralii europene, la picturi de italieni, spanioli si olandezi. Colectia de arta rurala din provincia de bastina da insa farmecul special al colectiei. Pictura naiva facuta in secolul XIX de artisti locali, din Leksand si Ratevik, cu figuri tepene de tarani gatiti de sarbatoare, purtand palarii inalte, ca niste jobene ; sticlarie de Dalarna veche de o suta-doua de ani ; obiecte de argint iesite din atelierele mesterilor de aci tot cam din acea vreme ; obiecte de lemn frumos cioplit si colorat, vestiti caluti de lemn zisi de Dalarna, jucarii pe timpuri, azi simboluri ale acestor locuri atat de incarcate de traditii originale.
Casa propriu-zisa nu s-a cladit dupa cine stie ce planuri. Ea a crescut treptat din coliba veche de barne pe care Zorn a adus-o in 1888 de pe bucata de pamant a strabunilor sai, de la Yvraden, si pe langa care s-au adaugat, an de an, alte incaperi utile. Intr-un tarziu, casa a fost chiar supraetajata. Artistul s-a amuzat sa deseneze el insusi unele camere, dandu-le ba un aer de castel englez, ba de vila germana. Sufrageria a pastrat un aer de autenticitate fiind amintirea ultima a nucleului de casa taraneasca, asa cum o arata caminul, mobila rustica, oalele, tavile si tingirile de arama, perdelele taranesti. Intre camerele de oaspeti, una, alba, cu mobila frantuzeasca, are peretii pictati cu peisaje iernatice. Statea si picta aci bunul prieten al pictorului, printul Eugen pictorul, fratele regelui Gustav V. Dar cea mai nastrusnica incapere este cea de la etaj. Odaia cea mare, evocand enormele sali ale vikingilor cu inaltimea unui acoperis cu povarnis abrupt. Curios lucru, mansarda sugereaza altitudini de dom mai ales prin fereastra cocotata sus de tot, in unghiul acoperisului. O fantastica expozitie a fost gandita de Zorn pentru acest spatiu marginit de barne puternice de lemn, ca o nava. O madona medievala din lemn, adusa din Franta, e pusa pe barna principala, iar pe rastelul balconului stau insirate sculpturi romanice. Tapiserii din secolele XVI si XVII atarna de acoperis, iar o lampa de bronz in Jugend-Stil e suspendata la o mare inaltime deasupra mesei de biliard. Peste tot, pe banci si scaune, sunt aruncate perne in culori vii, de catifea, de matase, de brocart. In fata casei, la oarecare distanta, atelierul pictorului, tot casa taraneasca de barne, isi pastreaza cu un fel de indaratnicie mandra infatisarea batraneasca, cu barnele imbinate gospodareste, cu usa joasa cu scanduri groase. Inauntru e lumina multa si aer, ca intr-un loc de munca si meditatie artistica.
Si de aci treci inspre muzeul in aer liber, alcatuit de Zorn pe malul lacului Siljan, un soi de muzeu rezumativ al satului medieval suedez, cu piese aduse din toata regiunea si ilustrand de fapt anul rural in Dalarna de sus. Trecem mai intai prin casa de locuit (datand de pe la 1630), mica, cu ferestruici minuscule, plina de ustensile casnice contemporane constructiei. Urmeaza, pe intinse talazuri ierboase, vizitarea grajdului, a hambarului, a atelierului de lucrat metale si mecanisme de ceasuri. Alaturi, intr-o remiza, sunt ingramadite o sanie si doua carute. Mai jos este asezata o stana in care familia se instala din primavara tarzie pana in toamna pentru ca vitele sa poata paste in voie. O moara de apa nu lipseste din acest complex al vietii rustice intregit de un urias doc pentru adapostirea corabiilor celor trei care-i purtau pe taranii de pe celelalte maluri ale lacului Siljan duminica la Mora la biserica.
Plecat de aici, revenit aici, Anders Zorn ratacitorul s-a intors inspre radacini, hranindu-se cu amintirile unei lumi din care iesise, reconstituind-o cu o dragoste dintre cele mai statornice. De aceea muzeul lui, legat asa de intim de Dalarna, are valoarea probanta a unui gest de afirmare a unei obarsii, de confundare cu colectivitatea care l-a produs, de recunostinta fata de puterea ei modelatoare.
In alta zi am fost la Borlange, pe o vreme insorita in care incepeau sa rada lucrurile si natura si sa se aprinda globurile interioare ale mestecenilor. Ni se arata o Suedie noua, proaspatasi tanara, ce vesele pete rosii puse de acoperisurile casutelor in marele parc natural in care pareau adunate. Aci isi are sediul un vestit atelier de tesaturi de mana condus de doamna Alice Lund, stiuta in toata Suedia si peste hotare pentru gustul si priceperea ei. Dar pentru ca lucrul de mana e prea scump, nu se lucreaza decat dupa comenzi facute de curti regale, de episcopate, de catedrale, de mari si bogate institutii, carora le vor impodobi peretii ca niste panouri colorate. Pe directoare o vazusem cu cateva zile mai inainte, la vernisajul expozitiei din Falun. Purta atunci o palarie mare rosie, foarte distinsa, pe parul ei alb coliliu. E o femeie in varsta, cu parul tuns scurt, cu obrajii plini, de copil, si cu ochi albastri, stersi, de bunica. Vorbeste elegant, cautandu-si cuvintele, si chiar frantuzeste, lucru rar in Suedia. Gustul sau rafinat izbuteste sa tina o cumpana rodnica intre motivele artei populare sudeze (cu influxuri norvegiene si finlandeze), culorile specifice ale peisajului suedez si arta moderna. Asa incat vechea tesatura de mana se executa acum pe modele de o frumusete delicata sau impunatoare, dupa caz. Caci sobrul si somptuosul se mariaza in produsele artei Alicei Lund, cum mai rar se intampla.
In Borlange am trecut printr-un institut de recalificare pentru infirmieri, psihopati, infractori, unde traiau si invatau cei care suferisera vreo trauma fizica sau psihica, cei handicapati, cum li se spune cu un termen general. Intr-un cadru natural superb (institutul se afla pe malul unui lac, in mijlocul unui parc ingrijit), se incearca (si se da gres doar arareori) refacerea capacitatii fizice prin aparate de gimnastica, exercitii speciale, piscine de inot. Iar in atelier se urmareste deprinderea unui mestesug nou in chip serios, sustinut. O intreaga tactica si strategie psihologica ne este expusa de director si de statul sau major, specialist adanc al sufletului omenesc si obtinand succese remarcabile, relatate, in modestia lor cu totul superioara, ca niste intamplari pozitive, comune.
Am mai intalnit preocupari care definesc inca o data si inca o data interesul suedezilor fata de tot ceea ce e omenesc, si in sectia unui spital gigantic din Stockholm (unde ne intorsesem intre timp), Danderyds Hospital. Impresionant si ca dimensiuni (doctorii si surorile folosesc pentru a parcurge coridoarele si salile foarte lungi, un fel de trotinete), spitalul se bucura de un utilaj de exceptie. Cel putin sectia de chirurgie arata ca o alta planeta de smalturi, sticla si crom. intr-un amfiteatru vast se proiecteaza filmele ultimelor operatii ca sa poata fi urmarite de studenti si specialisti. Peste tot, alb si albastru pentru ca ochii pacientilor sa nu oboseasca. Piscinele au infatisarea celor mai elegante bazine de inot. Dispozitive speciale permit invalizilor sa faca exercitii de inot in fiecare zi sau chiar de mai multe ori pe zi. Utilajul cel mai uimitor se afla insa in camerele rezervate handicapatilor fizici. Zeci de curele, de manere, de la pat la dulapuri, la masa, la baie, ii reinvata sa se ajute singuri in orice imprejurare, in feluri care tin aproape de miracol.
Intorcandu-ne de la spital printr-un cartier de blocuri recent construite, doamnele suedeze care ne insotesc ne arata cu neascunsa satisfactie unul din ele in care primul ministru suedez, Tage Erlangler, om de o modestie iesita din comun, si-a cumparat si el, in sfarsit, un apartament mai confortabil, de trei camere.
Pranzim intr-un restaurant din preajma palatului regal Ulriksdal, in parcul care-l inconjura, privind spre apele sclipitoare ale golfului Edsviken. Se numeste Ulriksdal Wardshus si a fost construit pe la 1868 din ingaduinta regelui Carl XV, nepotul lui Carl Johan Bernadotte, iubitor de petreceri si de trai bun. Construit din lemn alb, cu o infatisare simpla, batraneasca, intarita de geamlacul ce-l inconjura, restaurantul imbina inauntru eleganta unui serviciu de casa mare cu o atmosfera de alta lume, de alt secol. Dulapurile si bufetele sunt vechi, scandurile podelei sunt vopsite cu rosu si se cam clatina cand un pas mai greoi le calca. Serviciul e insa extraordinar, aranjamentul meselor depaseste tot ce am vazut pana acum ca arta a decoratiei interioare. Iar produsele culinare sunt etalate pe mese, dupa moda traditionala. Zeci de feluri alcatuind Smorgasbord-ul, de la heringi si somon la pastrama de ren, zeci de salate, zeci de feluri cu carne te imbie la o alegere foarte grea. Si pentru un pret forfetar, mananci oricat. Sistemul e aproape generalizat in tarile nordice (l-am intalnit si in Finlanda) si la inceput mi s-a parut a fi oneros pentru restauratorul care-l practica. Mi s-a explicat mai tarziu ca toate calculele facute demonstreaza contrariul, fiindca doar in aparenta se mananca mai mult, capacitatea de ingurgitare a fiintei omenesti (cu foarte rare exceptii) fiind cam aceeasi. Dar in schimb, astfel de etalaje obliga la o concurenta emulativa, binefacatoare pentru comert si pentru consumator care-l intereseaza pe suedez mai mult decat pe oricine.
Dupa amiaza am fost la Storkyrkan, cea mai veche biserica din Stockholm, fundata pe la inceputul secolului XIII, si care-si pastreaza nealterata demnitatea simpla care se cuvine leaganului reformei luterane in Suedia. Aci s-a rostit prima slujba in limba nationala, aci s-au cantat primele imnuri pornite din pietatea calda, naiva a credinciosilor. Aci a stapanit duhul puternic al lui Olavus Petri, rector al catedralei, care a condus in vremea lui Gustav Vasa (in plina Renastere europeana) intreaga miscare a Reformei. Traducator al Bibliei in limba nationala (ca Luther si ceilalti reformatori europeni), umanistul acesta a insemnat in istoria poporului sau o pagina pe care s-a scris cu darzenie o constiinta nationala, o vointa de propasire proprie, de neatarnare. Posedand si cateva piese pretioase de arta (un grup sculptat in lemn la 1489, Sf. Gheorghe si balaurul, o pictura a unui soare ciudat, datand de la 1535, un altar de argint, aur si abanos, primit in dar de la orasul Hamburg, o corabie votiva etc.), biserica sta printre monumentele care prelungesc un spirit al unui popor, devenit cucerire istorica si asumat in fiece clipa de urmasi. Si opera este, fireste, a poporului intreg, dar Olavus Petri a exprimat specificitatea umanismului suedez intr-un chip determinant, dandu-i acel impuls care-l configureaza pana astazi, cu valentele sale particulare, indreptandu-l spre cautarea pacii cu orice pret, spre cercetarea nevoilor imediate ale omului. Caci in acest spirit traieste si actioneaza acest popor care de 150 de ani cunoaste numai binefacerile pacii si a izbutit sa cucereasca, nu printr-o conjunctura economica, ci printr-o gandire adanc specializata in toate domeniile, cel mai inalt nivel de viata din lume.
Dupa o sedinta de lucru si de schimb de experienta la Federatie cu Lis Mattson (presedinta femeilor suedeze, experimentata ziarista, membra a Parlamentului, eficient om politic, mai activa decat cel mai activ barbat, inteligenta, vie, cu o vointa puternica) si dupa un lunch la Gondole, restaurant la etajul VII deasupra lagunei, la care a participat mai toate doamnele din conducere, ultima seara la Stockholm a fost umbrita de o usoara melancolie. Ne despartisem ca de vechi prietene de doamna Mattson, de domnisoara Jonason si de celelalte colaboratoare ale sale, si facusem o scurta vizita la Muzeul de arta extrem orientala din parcul de dincolo de Podul Regal, unde ni s-a aratat colectia scumpa si foarte valoroasa de picturi chineze si japoneze a regelui.
Fusese o dupa amiaza splendida. Se oprise ploaia si jucau pe cer tot felul de lumini rasfrante in apacu o rapiditate incredibila. Pe alocuri cerul fusese plumburiu, pe alocuri lasase sa strabata cate un petec albastru. Norii se desirau necontenit pe el si schimbau reflexele intr-un ritm nebanuit.
Acum ne intoarcem dinspre Parc pe podul langa care sta ancorata vechea corabie-scoala Gustav Vasa, cu trup alb si trei catarge. Era o seara tanara, cu ape in freamat si aer pur. Se ridica luna peste arhipelag intr-o parte a cerului ; pe cealalta mai staruia o dunga rosiatica amintind intristata de soarele care apusese. Am stat pe pod si ne-am uitat indelung la privelistea nocturna a Stockholmului, orasul de pe ape.
A doua zi, inainte de rasaritul soarelui, eram din nou pe aeroportul Arlanda. Plecam spre tara.
,,L'eau se mele a l'herbe, l'element fait accueil a l'element, et a la couleur pure le silence de toute matiere''.
Paul Claudel
(Apa se uneste cu iarba, un element intampina pe celalalt si tacerea materiei intregi, culoarea pura).
Intre tarile europene, mica si modesta Olanda reuneste toate darurile dupa care poate jindui un popor doritor sa-si lase stralucita faima in lume. Ea se bucura de o natura dintre cele mai pitoresti, de monumente amintind o istorie plina de ecourile luptei pentru libertate, de o traditie artistica a carei valoare concureaza cu cele mai pretioase de pe planeta.
Indarjita lupta a oamenilor cu elementele a dat olandezului ceva din taria si puterea lor. Marea, inamicul secular si atat de neindurat al pamantului Tarilor de Jos, l-a invatat pe olandez rabdarea si migala muncii constructive. Treci pe modernele autostrazi, printre sesurile nesfarsite, verzi ca amurgul si afli ca fiecare bucata de pamant roditor, ingrijit ca o gradina a fost smuls apelor. Uriasul golf de odinioara, al Zuidersse-ului, a devenit o mare interioara, sau mai bine zis o retea de ape din care pamantul reapare treptat. Cand mergi cu trenul de la Utrecht spre Gulda, spre Haga, vezi ceea ce nu se mai poate vedea nicaieri pe glob, pe langa morile de vant fara care Olanda nu se poate inchipui, si anume, canale, in care apa, indiguita cu inegalabil mestesug, se ridica mai sus de nivelul pamantului.
Citesti in toata istoria acestui pamant un epos fara sfarsit, continuat in fiecare epoca istorica, cu lupta impotriva apei ca si a dusmanilor care au fost mari si puternici. Libertatea Tarilor de Jos a fost aparata de olandezi cu tenacitate, cu un eroism consemnate cu respect si admiratie de istoria europeana care a inaltat pana la legenda un Egmont ori un Wilhelm de Orania a carui resedinta de la Delft e un adevarat loc de pelerinaj, Dar si duhul lui Till Ullenspiegel, eroul popular, pluteste tutelar asupra tarii sale, la fel de iubitoare de libertate, astazi ca si in trecut, cand marii pictori ca Pieter Bruegel dadeau personajelor crude din Uciderea pruncilor vesmintele si infatisarile soldatilor spanioli cotropitori.
Bucuria vietii si a libertatii a daruit substanta marei arte olandeze, presarate in toate locurile de seama ale tarii.
La Haarlem e vie amintirea lui Franz Hals, portretistul atent al lumii sale, puternice si mandre, bogat invesmantata in armuri, catifele si matasuri, dominate de monocromia rafinata a cenusiurilor.
Deftul a ramas pana azi, pe langa orasul cel nou, ultramodern, ca un oras de papusi, cu portile, turnurile si canalele lui miniaturale pline de lebede, asa cum au fost fixate pe celebra faianta alb-albastra, a dat lumina lui argintie superbei picturi a lui Vermeer care impodobeste cele mai vestite muzee ale Olandei, si Mauritshuis-ul de la Haga si Rijks-museum de la Amsterdam.
Aci, in inima orasului de pe Amstel, strans in jurul celor trei centuri concentrice de apa, sta unul din cele mai falnice muzee ale lumii, stapanit de geniul misterios al lui Rembrandt. Inegalabilul pictor olandez a trait si a lucrat aci, intr-o casa care dureaza inca, printre acele atat de numeroase din secolul XVII, cu fatadele lor roz-cafenii, ca de scortisoara, cu doua caturi, dominate de o ferestruica in plin pignon care subtie si inalta gratios silueta.
Deasupra ei, la orice casa, un carlig cu scripete urca si coboara pe afara, mobile ori marfa, scarile fiind mult prea inguste si pieptise.
Orasul te inconjura si te cheama cu apele lui, cu canalele mai largi ori mai inguste, primenite de curenti, pe care pescarusii ori porumbeii, ca niste fluturi grei de hartie, se inalta si cad, stoluri, cu fasait de aripi placut. Oriunde, esti la un pas de apa. Matasea ei verzuie, cenusie, prinde si norii si raza lucie, rece de soare iernatic si le limpezeste dupa ploaie, devenind mult mai luminoasa, desi mai inchisa la culoare.
In Beginage, pe Spui, te simti chiar in secolul XVII ; casutele rad din gardinele lor albe, scrobite, la geamurile stralucitoare, de unde nu lipsesc ghivecele, cu plante si flori, alternand cu vasele de faianta, cositor ori arama.
Dealtfel, orice living-room olandez din Amsterdam si pana in ultimul sat e un mic miracol deschis, vorbind de veche democratie si civilizatie, in care insul nu se sfiieste sa-si duca traiul in vazul lumii. Nici o fereastra nu se inchide, nici o perdea nu se trage. Familia, oricat de modesta, pana la ultimul sat de pescari, ia ceaiul, ca si cina in living-room, decorat in fel si chip, vechi si modern, cu lampi si flori.
Dar Olanda moderna e la fel de interesanta ca si Olanda traditionala, si Van Gogh sau Piet Mondrian, tot atat de vrednici de atentie ca pictorii secolului XVII.
Iar Haga iti arata participarea la viata internationala de azi cu impresionantul ei palat al Curtii Internationale de Justitie, facut in colaborare simbolica, solidara, de toate popoarele lumii, dupa cum Utrecht-ul e si azi, ca si acum cateva secole, un centru de seama al comertului international, iar Roterdamul e cel dintai port al lumii.
Olanda este inca un exemplu, profund imbucurator pentru noi, a ceea ce face in lume o tara mica, dar plina de virtuti de harnicie, de tenacitate, de caracter.
Si Utrecht-ul, ca orice mare oras in istorie, are astazi un amestecat aspect, vechi si modern, pe care i-l dau alternantele necontenite de cartiere cu case ramase marturie despre tiparele traditiei arhitectonice medievale, inalte de doua caturi si inguste, lipite intre ele, deosebindu-se doar prin frontoanele zvelte, subtiate spre varf, sau cu cladiri noi, inconjurate de gradini, intinse pe spatii largi, aerisite, pana departe.
Sunt insa si giganti in oras, din cei de demult si din cei de azi. Cel mai izbitor a fost, in ochii mei, domul pe care secolele Evului Mediu au pus succesive peceti, de la romantic timpuriu pana la gotic flamboaiant. Ca o faptura fabuloasa, de preistorie, acesta se intinde enorm, cu volumele-i nesimetrice, greoaie, si cu podoabele gratioase, mai tarziu adaugate, impresionanta prezenta a culturii nordice, intarite de un campanile unic in felul sau, tot gotic flamboiant, inalt cat catedrala.
Alt aer respira si altfel se desfasoara, in geometrice rigori, ultramoderna constructie Beatrixgebow, unde a avut loc zilele trecute un mare targ de mostre. Nu se poate decat greu imagina ca un targ oarecare dintr-un oarecare oras al lumii ar fi in stare sa-ti starneasca reactii foarte apropiate de cele estetice si sa-ti trezeasca, prin intermediu acestora, tie umanist si exclusiv intors spre cultura, un interes neobisnuit pentru comert si productie in general. Am avut si noi, la etajul V al expozitiei, un pavilion romanesc, de data aceasta frumos conceput, cu standuri de tesaturi, ceramica, sticlarie, papusi, cojoace, covoare etc., toate sobre, usor stilizate, fara incarcatura excesiva si, din fericire fara obisnuitele flori artificiale. Pavilionul nostru a placut si a fost unul din cele insistent vizitate.
Dar el era numai unul din cele cateva sute, aflate in cladirea legata, printr-un culoar, de gara si avand, la fiece etaj din cele sapte, restaurante de diverse marimi si sali de conferinte. In chip firesc, Olanda avea, intre toate tarile lumii acolo prezente, o pondere deosebita si standurile de covoare, portelanuri, textile, tricotaje, incaltaminte, cristaluri, argintarie mobilier, jucarii, marochinarie, lampi, impletituri de paie, ceasornicarie, decoratie interioara etc. aratau ce inseamna o mare traditie artistica de sute de ani, ingemanata cu un artizanat la fel de clasic si cu o viziune moderna, tehnic-artistica, a productiei industriale.
Zecile de strazi-culoare printre pavilioanele, care se prezentau ca niste boutiques, duceau, ca reusita estetica, chiar dincolo de Ponte-Vecchio la Florenta. Pe de o parte, fiindca nimic din ele nu arata a provizorat, desi totul era cat se poate de provizoriu, pe de alta, fiindca erau de o varietate si un efect rar. Trei culori fundamentale, in moda anului, dominau : portocaliu, mov si verde inchis, in variatii de armonii ori cautate disonante, parca fara sfarsit. Fiecare angrosist, fiecare expunator de mostre se caznise sa obtina cele mai neobisnuite efecte, cu mijloacele cele mai ieftine si mai la indemana oricui. Daca te uitai mai bine, cu ochiul avizat, gaseai peste tot aceleasi materiale, cateva, sticla sau placi de plastic, metal, de la crom si aluminiu, la fier forjat, lemn, pai, ceramica, lana, piele sau skai.
Am vazut decoratie interioara numai din pai, din suprafete circulare mov si verzi; am vazut vitrine cu ghemuri mari de lana, langa care luceau bijuterii de argint sau aur alb; am vazut expunere de cristal pe placi de plastic puse pe crestaturi intre doua scanduri natur care mai departe realizau efecte decorative cu sticle de bere goale puse cap in cap si cu o vitrina ingusta plina de cioburi de pahare si de sticla in general. Efectul era ca dintr-o lume de gheturi. Mobila usoara, mai ales din aluminiu si plastic, din perne plastice, dintr-un lemn simplu, se manevra placut, asa cum e normal in locuintele moderne de pretutindeni in care fotoliile si canapelele grele nu mai incap si chiar distoneaza. Perspectiva se realiza si ea cu tot felul de trompe-l'oeil. N-am vazut doua plafoane la fel in toata expozitia. In schimb, te inconjurau cele mai indraznete fantezii ale mintii omenesti, in limitele insa ale unei tinute artistice potrivite produselor infatisate. Un vanzator de la o intreprindere ne-a marturisit ca interiorul standului sau de mobila nu fusese conceput de un arhitect decorativ, ci de el insusi. O placa de plexiglas lunga si ingusta cu o decupare circulara in partea de sus, decupare ocupata de globul unei lampi atarnand la vreo 30 de centimetri in spate, dadea o iluzie de perspectiva incredibila. La picioarele placii doua ghivece cu plante faceau dintr-o data interiorul deschis si familiar.
Peste tot , in decoratie, ca si in toate produsele, stapanea design-ul, fara de care nu se mai poate gandi azi nici un obiect din lume. Si in Olanda, design-ul a trecut de la Facultatea de arhitectura la Politehnica, tocmai din cauza ca aci s-a inteles legatura lui indisolubila cu practica vietii cotidiene, cu productia, ori de ce ordin ar fi ea. Strungul poate fi lucrat ca bijuteria si incaperea sau hala unei uzine poate fi gandita ca un loc estetic, in volume, forme si culori armonioase. Dar totul trebuie gandit cu pasiune si cu dragoste si in descendenta propriilor traditii nationale. Se pot invata multe de la un simplu targ de mostre, daca exista dorinta de cunoastere si de perfectionare, daca se trag concluziile necesare ale exemplelor bune de peste tot.
Si astazi poarta Schiedam cu cele doua turnuri si podul ei sta acolo, la Delft, si-ti da socul unei lumi facute parca ea insasi dupa modelele memorabile ale artei.
Intr-adevar, in astfel de culturi vechi ca acea olandeza, natura pare a imita, dupa o vorba celebra, arta. Nu mai poti vedea vaci pe pasunile grase fara sa crezi ca Paul Potter a lansat peisajul acesta arhetipic, nu mai intalnesti cai albi printre perdelele de plopi fara sa crezi ca sunt inventia lui Wouwerman. Deci poarta aceea cu turnurile sfarsite in conuri subtiri si cu pontlevis-ul au ramas. ca o gracila podoaba, din tot intregul de cladiri ale primului plan arhitectonic ce aparea divers si unitar, in tabloul lui Vermeer. Un pictor locuieste. pare-se, intr-unul din turnuri, un scriitor in celalalt. Amintirile, vestigiile sunt in Olanda prinse mai departe in viata prezentului, dand acestuia vechime, bogatie si frumusete. Aceeasi lumina rece, de argint, este pretutindeni, in aer si pe ape, pe suprafetele netede ale canalelor inguste, intre talazurile verzi de iarba niciodata ofilita a Tarilor de Jos. Lebedele se misca foarte incet pe luciul neclintit al canalelor peste care zvacnesc poduri albe minuscule, incremenite de veacuri. Si albe si socolatii, casele joase, deschise spre lumina prin largile ferestre ale living-room-urilor, pline de flori si vase de cositor, arama ori portelan de Delft, au aceeasi insiruire cuminte a unui oras minune, a unui oras de papusi. Piata de flori a ramas de secole in acelasi loc, plina iarna-vara de lalele stranse in snopi enormi ; biserica cea mai veche s-a strambat de batranete. Dar volumele grele ale primariei, dar cladirea Companiei Indiilor, dar palatul in care a fost ucis Wilhelm de Orania, ,,parintele patriei'', toate vorbesc despre un trecut de lupta, de actiune civica si al Delftului, ca si al Olandei in general. Si acest oras al mestesugului frumos, al lucrarii portelanului alb-albastru, care-i poarta numele, vuieste si azi de zorul modelarii, pictarii, coacerii vaselor de Delft. Chiar daca edificii ultramoderne care cresc in jurul vechiului oras, cu forme si volume absolut deosebite de arhitectura traditionala (si ar fi de numit numai Facultatile de arhitectura, de constructii civile, de constructii navale, de electronica, sau aula Universitatii cu forma de gigantica faptura bizara), mestesugul mostenit din generatie in generatie se desfasoara in ateliere mai mari sau mai mici, cu specialisti antrenati in tehnicile specifice, aceleasi ca si pe vremuri, chiar daca acum cuptoarele sunt ultramoderne. Sub ochii vizitatorului uimit, se reediteaza gesturi vechi, ca niste ritualuri, se modeleaza caolinul cu amestecuri care odata erau probabil secrete, se picteaza rapid cu pensule muiate in oxiduri de cupru si de cobalt, negre ca taciunele, modelele clasice, frunzele, florile, ghirlandele, arabescurile ori mici peisaje ori scene de munca. Si dupa aceea se coace materia nelustruita si ornamentata searbad, cu intunecata cerneala, la 1040 de grade (o mie patruzeci de grade, ne-au spus mesterii tehnicieni cu plete, ochelari si blue-jeans). Un adevarat proces alchimic se petrece si stralucitorul portelan de Delft, devenit albastru si lucios si translucid, apare din cuptor si-si ia locul pe rafturi. Una din cele mai de seama (daca nu cea mai de seama) fabrici este aceea numita De Porcelayne Fles, care produce Delftul cu valoare maxima, Royal sau Imperial. Insasi colectia curtii regale olandeze este pastrata aci, intr-o incapere cu mobila pretioasa si exemplare rarisime de portelan. Salile de expozitie sunt frumoase mai presus de orice alta marca, atata vreme cat se pastreaza in stilul clasic. Dar pe masura ce inaintezi prin alte coridoare si incaperi spre curtea interioara a fabricii, incep sa te intampine curiozitati ale unor alte stiluri. Mozaicurile de pe jos, colonetele, fantanile, portalurile, balustradele te introduc intr-o lume a Delftului modern, lume de culori violente, cu stridente in care se amesteca parca smalturile Babilonului din reconstituirile de la Muzeul Pergamon, cu fanteziile cele mai ciudate ale sculptorilor din zilele noastre, de refacute stiluri romanice si gotice, cu bizarerii rosii si negre afro-asiatice. Daca ti s-ar spune, fara sa le vezi, ca alcatuiesc un conglomerat de stiluri, ai crede ca esti in fata unui kitch cras. Dar tot periplul acela devine pur si simplu fascinant pentru ca gustul amestecurilor e deasupra amestecului, si gandit ca atare, si de un rafinament cu totul iesit din comun. Iar ajungand in curtea interioara care este ca un chiostro italian, dai peste exemplare moderna de ceramica Delft aruncate indraznet in natura, adica acolo unde examenul se ia sau se pierde. Si examenul se ia cu brio, obiectele de arta intrand intre iarba, flori si cer, ca intre elemente inrudite. Te intorci apoi prin clasic, linistit cu lectia de modern invatata, cu sau fara voie, si te uiti de aproape la tinerele desenatoare cu mainile ca argintul viu miscate pe vase si platouri, de departe, la mestesugarii care modeleaza si coc.
Si aci esti intre arta si tehnica, intr-un domeniu care nu e hibrid, ci integreaza pe cea dintai in cea din urma. Dar pentru asta se cere sa fi avut sute de ani de arta mare in urma, arta pe care sute de generatii sa-si fi facut ochiul si gustul. Modernul mare nu se poate cladi decat pe un clasic mare.
Sunt de cincisprezece zile in Olanda si abia incep sa ma aclimatizez cu adevarat. Am stat la Schiller Hotel, in Rembrandsplein, intr-o camera mica, alba-gri, cu mobila alba si perdele de catifea tabac. Totul avea un aer de puritati adolescentine mai cu seama cand puneam in vase lalele, acum in miezul iernii. Cele rosii cu alb pe care le cumparam in piata de flori de pe malul Singelu-lui emanau un miros dulce, abia perceptibil, care le lipseste altora.
Stateam putin in camera, fiindca nu-mi cuprindea cartile si hartiile, si-mi petreceam mai toata vremea in biblioteca Facultatii de romanistica, intre studenti, ca intr-o regasita tinerete.
Ieri m-am mutat in Jan Luykenstraat 10, la d-na Albers, olandeza in varsta, de origine germana, persoana serioasa si cultivata. Scara casei, dupa vechiul tipic olandez, cu enorm de multe trepte, puse parca vertical una peste alta, ti se pare la inceput inabordabila, mai ales daca porti in mana si un geamantan. O sui pieptis, cu teama de a nu cadea pe spate. Dupa ce cu chiu, cu vai, ai ajuns la primul etaj, faci o pauza intrand in sufrageria unde se ia micul dejun si care, ca orice living-room olandez, e incarcata cu fotolii, lampi, vase si flori. Iti mai iei o data inima in dinti si urci inca o scara la capatul careia se deschide camera mea. Foarte mare, foarte luminoasa, cu o fereastra sistem ghilotina pe peretele dinspre strada si o usa ce dadea pe o mica terasa, amandoua incadrate in draperii verzi inchis de catifea. Prezenta a doua paturi acoperite cu edredoane roz, foarte moi, nu supara, intr-atat de spatioasa e camera. Fotoliile cu masuta si biblioteca stau in coltul lor, langa geam, pe care un indrusaim palid si firav il impodobeste cu timiditate. Iar intre paturi si usa de la terasa se intinde o masa mai mare, cu fotoliul si veilleuza ei. Aci citesc si scriu seara pana tarziu, profitand cu exces de timpul de care dispun in asemenea masura ca visiting-professor, la Universitatea din Amsterdam. Pe acelasi perete cu biblioteca se inalta consola neagra a cheminee-ului (in care arde o soba cu un fel de motorina incalzind, ca in toata Olanda si in tot Occidentul, foarte aproximativ camera), langa care isi expune frumusetea sculptata o lada olandeza de mai multe secole.
Dar am descoperit din primul ceas al instalarii, ca fereastra si terasa mea dau in coasta stanga al Rijksmuseum-ului, a unei celebritati mondiale muzeistice, de care nu ma desparte decat strada, cu cei cativa metri ai ei. Si din aceasta pricina, prima noapte in casa Albers( si alte cateva dupa aceea), mi-a fost grozav de greu. Dupa uzantele moderne, muzeul este luminat cu reflectoare ascunse, de jos in sus, asa incat impunea ochilor mei fara somn, o mareata si stranie, foarte stranie prezenta, ca de fabulos gardian de comori din mitologia nordica. Ma simteam covarsita de rusine si de umilinta, dar si de emotie, curiozitate si mandrie, de sentimente si foarte complicate si foarte acute in acelasi timp, care m-au facut sa ma perpelesc toata noaptea. Nelamurita, de fapt, se zbatea in mine teama aceea sacra pe care ti-o produce capodopera desprinsa de autorul ei si devenita purtatoarea unui mesaj dinspre absolut, o uriasa putere in sine. Ma urmareau nedefinit si Lepadarea lui Petru de Rembrandt, cu lumina ei de aur, de foc rece (asemanatoare cu calitatea luminii din Conjuratia lui Julius Civile, aflata la Stockholm), si in care, in planul al doilea in dreapta, in cenusiul mineral inghetat, se petrece, abia banuita, drama christica ; si albastrurile de otel si argint ale lui Vermeer, si brunul cald cu irizari aurii al lui Pieter de Hooch. Si era destul.
De atunci m-am dus mereu la Muzeu, impinsa parca de aceasta secreta, irezistibila chemare. Mai ales duminicile, mi le petreceam acolo, mancand in restaurantul cu self-service de la partere, din sala nobil boltita. Si neincetat imi extindeam investigatia, incet, pe indelete, asupra celorlalte sectii, de sculptura, de gravuri, de mobilier(caci Rijksmuseum are o bogatie inepuizabila). Ma intorceam insa cu incapatanare la locurile cele mai pretioase din sectia de pictura. Stateam cu ceasurile in fata maestrilor, ducandu-ma de la unul la altul, intorcandu-ma, comparand panzele si manierele, si incercand sa deosebesc si sa aseman morfologic in chip esential. Imi placea sa desghioc anecdotica unui Van Ostade sau a unui Jan Steen, sa regasesc ciudatul, nelipsitul cal alb din panzele lui Wouwerman sau sa-mi odihnesc ochii pe orizontul jos al polderelor reproduse in tablourile cu cai ale lui Paulus Potter. Faceam studiu atent de peisaj pe Hobbema si pe Ruysdael, si de portretistica pe Franz Hals, mai cu seama. Urmaream structurile picturilor lui Ruysdael in care limba de pamant, purtand o cetate in ruine, o moara ori un sat, se strangea, sfioasa si trista, sub un cer zdrobitor de inalt (de trei-patru ori mai inalt) pe care o adevarata drama a luminii se joaca printre nourii cu involburari cenusii. Titanomahii ceresti pun in fiecare panza parca in pericol fotogenezele pe care lumea de jos le asteapta, fiindca de ele depinde. Se schiteaza in picturile lui Ruysdael o filozofie a elementelor naturii olandeze, explicatii transfigurate ale luptelor si victoriilor in inclestarile omului acestor locuri proiectate la dimensiuni cosmice.
Langa el, Hobbema, care ii este intotdeauna alaturat, te reintroduce intr-un univers familiar, tactil resimtit, cu o enorma placere a concretului senzorial. Un sentiment intensificat al fiintei te cuprinde la contemplarea lumii acestui poet simplu al apei si pamantului. Casele si morile lui au o soliditate taraneasca, linistitoare, ca si copacii vanjosi cu frunzis des, bulbucat cu spornicie peste apele care licaresc vesele, rasfrangand un cer din care nu lipseste niciodata o tenta trandafirie, ca o fagaduinta de soare si buna intocmire a vazduhurilor. Cerul lui, mult mai putin important in economia panzei decat la Ruysdael, nu-ti da defel fiorul metafizic legat de geneze, ci e un element complementar, de cadru, intregind imaginea unui univers cunoscut, linistitor, a carui fertilitate si frumusete te bucura in chip egal.
Privind la acesti pictori olandezi si la altii, pictori de naturi moarte somptuoase, cu vase chinezesti, covoare persane, argintarie, cristaluri scumpe si fructe exotice, sau pictori de flori strangand ca japonezii intr-un buchet speciile fundamentale ale vegetalului, mi-am descoperit o capacitate cu totul noua, surprinzatoare de a ma bucura estetic in plenitudine, fara nici un adaos extraneu al sentimentului acela superior si gratuit. Era, probabil, opera ragazului binecuvantat care actioneaza favorabil nu numai in creatie, dar si in contemplatie. Otium elegans poate fi, desigur, o metafora, dar lucrurile intelectului si ale spiritului au nevoie de decantari in timp si in tihna. Se vede ca omului ii trebuie si odihna afectelor si a starilor, pentru ca ele sa se reaseze intr-o ordine oarecare, mai fireasca, mai conforma cu aspiratia necontenita de cosmicizare dupa care tanjim in vremea moderna, era vitezei si dezordinii, noi umanistii.
Asadar, intre biblioteca si muzeu, ma puteam uita pe indelete la fiecare tablou pe care-l alegeam de pe perete, il puteam lasa sa-si spuna povestea, sa-si dezvaluie, viu, ritmurile si muzica. Apoi stiam ca am sa mai vin si maine, si oricand in viitoarele doua luni, sa-l vad, sa-l revad. Ai nevoie de familiaritate indelungata cu opera de arta inainte sa emiti judecatile critice, de valoare. Are dreptate Georges Poulet, cu ceea ce numeste el critica de identificare (care nu e exact acelasi lucru cu Einfuhlung-ul, cu empatia). Viata tainica a operei de arta, cosmos in sine, nu ti se revela decat intr-un gest de aplecare plin de iubire, intr-o deplina mulare a sufletului pe obiectul contemplat. Si asta nu piere in noi niciodata, doar se ascunde si se uita.
Iata insa ca se retrezisera facultatile mele originare, contemplative. Si nu datorita numai mie si unei modificate subiectivitati, ci si extraordinarului mestesug cu care curatorii si consilierii artistici ai Rijksmuseum-ului gandisera opera de expunere. Dozasera numele si temele pictorilor in asa fel, incat, dincolo de criteriile cronologiei bine respectate, descopereai permanente indemnuri la comparatii, la paralelisme, ca si o gradatie ascunsa, ducandu-te, din aproape in aproape, spre valorile cele mai inalte ale artei olandeze in secolul ei de aur. Dintre zeci de portrete se detaseaza la un moment dat gri-uri albastrui in monocromii rafinate, innobiland figuri comune, construite cu un relief plin de forta. E Franz Hals. Iar dintre portretele colective, atat de la moda in secolul XVII, se detaseaza, de departe, Sindicii postavarilor de Rembrandt. S-a sfarsit cu veselele inghesuieli pe panza ale ostasilor sau cu tepenele fete ale directorilor ori directoarelor de aziluri, spitale si scoli. Un grup de cinci barbati cu palarii (si un slujitor cu capul gol in ultimul plan) se ordoneaza in jurul unei mese acoperite cu un covor rosu si auriu, grup unificat de vestimentatia identica si de convergenta impresionanta a privirilor, toate indreptate dincolo de coltul mesei care iese din tablou spargand parca panza.
Intr-o sala, cativa Rembrandt timpurii se amesteca intre tablouri contemporane. In cea urmatoare se strang alaturi picturi tarzii, vestite, Lepadarea lui Petru, Logodnica evreica, Titus in haina calugareasca, Auto-portret al artistului ca sf. Pavel, Ieremia plangand dezastrul Ierusalimului. Univers langa univers. Fiecare inchis, fara putinta in comunicare. In bezna din care fiecare se desprinde, purtandu-si destinul ca pe o hlamida regala, aur si purpura, glasuri interioare totusi vorbesc. Autoportretele artistului sunt tot mai indreptate spre ele, urechea lui e tot mai atintita spre adevarurile pe care le percepe cu o acuitate bantuita totusi de indoieli. Scenele fixate izbutesc uneori sa devina simboluri impenetrabile, puterea noastra de interpretare neputand merge dincolo de aparentele incremenite, hieratice, ale dramei umanului, ca in Logodnica evreica sau in Portretul mamei artistului ca Sibila.
Dupa aceasta camera incarcata de sens, urmeaza o pauza. O camera goala. Un suspans deliberat. Ca sa patrunzi in enorma incapere unde, de pe peretele alb din fund, te sageteaza singura piesa, Rondul de noapte. Intre siroaiele de aur de pe hainele luminate de soare (ultimele netoaiaje ale tabloului arata plina zi) si catifelele negre, intre centrele de lumina si ungherele cufundate in penumbra stapaneste acelasi contrast cu valente simbolice al operei rembrandtiene. Sarbatoare a spiritului si drama a conditiei umane, carnaval al vietii, cine mai stie. Opera sta acolo in singuratatea ei nepatrunsa, despartita printr-un snur de sutele de mii de turisti care se imbulzesc sa o priveasca.
In stanga pe cateva trepte, sui intr-un foisor cu cateva mici odai. Ce se mai putea vedea dupa Rembrandt? Nimic decat bijuteriile de aur si argint din tablourile de genre ale lui Vermeer si Pieter de Hooch. Pentru Olanda, viata interiorului frumos poate sta alaturi de drama conditie umane. In ordini diferite, pentru Tarile de Jos, aceste lucruri devin identice printr-o omologare fireasca.
La capatul sederii mele acolo am incercat o harta cu observatii pentru propriul meu uz asupra acestei lumi de oameni de mare aflati in vesnica infruntare cu nesigurul si mereu amenintator talaz.
Intre apele cenusii si cerul inalt treierat de nori, printre ceturi si burnite dese manate de vanturi, pe limbile nesigure de pamant smulse marii, sufletul olandez s-a strans asupra sa dintr-o nevoie adanca de densitate, de concretete, pe care s-o opuna elementelor dusmanoase fara odihna, fara consistenta. Poate de aceea casele se alatura prietenoase si curtile lipsesc cu desavarsire din vechile aglomerari orasenesti. Poate de aceea a fost atat de stralucita conditia artei plastice, arta a simultaneitatii, datatoare de certitudini, infatisand, intr-o nemiscare colorata, universul finit al obiectelor familiare, ca o revansa asupra fluiditatii, a posibilei topiri in orice clipa in noianul de lichid .
Poate de aceea filozofia, gand intemeiat, sistematic, a dat Olandei, cu Erasmus si Spinoza, mai multa faima in vremea edificarii culturii sale majore decat poezia, succesiunea unduioasa de imagini nedesprinse cu totul din magma fluida a visului.
Ca di apele si haosul primordial, din mijlocul cenusiului si neconturatului , Olanda rasare, creatie puternica a unei istorii eroice, cu vocatia sa constructiva si coloristica afirmata in nedezmintita plenitudine.
,,O, France, mère des arts, des armes et des lois''
Joachim du Bellay
(O, Franta, maica a artelor, a armelor
si a legilor)
In remarcabilul sau eseu despre Franta, Ernst Robert Curtius o numea tara de mijloc, trasatura de unire intre extreme, dorind sa sugereze prin aceasta o specificitate nu numai de forme naturale, de moravuri, dar si de personalitate si gandire.
Si, intr-adevar, aceasta trasatura a ,,mijlociei'', a masurii, luate in sensul ei cel mai armonios care deriva din descendenta mediteraneana si precumpanitor greceasca a spiritului european, se aplica Frantei intregi de la peisaj, pana la valorile morale si structura adanca a spiritului culturii.
Franta fizica, opera, cum se spune, a harniciei eficiente si a mandriei nationale a locuitorilor ei, ofera privitorului strain bucurii ale frumusetilor celor mai variate, unificate de un geniu al locului, de o pecete asupra careia nimeni nu se poate insela. Reliefurile ei sunt dulci, fara spaime, in cline care onduleaza bland, inviorate de vegetatie bogata. Apele, din nord pana in sud, au in ele lumina. N-am sa uit Marna, care sclipea in zare prin ceturile fine ale diminetii, nici cel mai verde rau al sudului, bucuria pastravilor, L'Herault, vazut la St. Guilhem le Desert. Dar Sena la Argenteuil ! Poate fara apele ei nemaipomenite, Franta n-ar fi nascut niciodata scoala impresionista si Monet n-ar fi putut visa visul cosmic de cer, apa si flori din Nuferii de la Orangerie. Culoarea pamantului insusi e felurita si purtatoare de inspiratie prin contrastele pe care le face cu vegetatia. La Arles si in toata la Garrigue, pe langa verdele obosit al pinilor, cel negru al chiparosilor, cel palid al maslinilor, pamantul rosu intervine cu o violenta superba, cu o culoare bogata, din care tasneste, in smocuri, o iarba de o prospetime rara, de un verde stralucitor, feroce de tanar. Si aici, si in Ile de France, si in Normandia, pretutindeni, se desfasoara un pamant si o iarba care vestesc fertilitatea, opulenta. Sau acolo unde nu e pamant cultivat, un sentiment al grandorii inconjura stancile si padurile, ca in Bretagne cea ascunzatoare de stravechi taine.
Peste toate domina cerul, care, de pilda, in Ile de France este de-a dreptul extraordinar. E un cer inalt, de efecte grandioase, ca in pictura baroca, si pe care se disputa inca fara incetare lupta intre lumina si umbra, se alunga rapid, manate de curenti puternici, bogate vartejuri de nouri, la Versailles, asezarea gradinilor pare mai impresionanta cand bagi de seama ca cerul, ca un element de cadru estetic, n-a fost neglijat de iscusitii arhitecti, ci introdus in uriasul complex al viziunii artistice.
In Franta totul tradeaza o lume solara, in peisaj, oameni, monumente. De aci, poate, claritatea ca virtute esentiala a spiritului francez si simpatia ca dominanta trasatura a raporturilor dintre oameni. Aspiratia spre claritate si armonie da o impresie generala de clasicitate subiacenta francezului si culturii sale in general, chiar in epocile in care prevaleaza alte directii de spirit si alte stiluri decat cel clasic. Legea numarului, a proportiilor echilibrate, pare sa tina in mod esential de spiritul francez, determinand faimosul esprit de géométrie care fecundeaza intreaga istorie a formelor culturii galice. Chiar din Evul Mediu si chiar din catedrala gotica formele sunt clar, rational folosite. Structurile literare, plastice sau muzicale sunt supuse unui travaliu de rotunjire aproape inconstient. Sa ne gandim, bunaoara, la epopeea franceza cea mai reprezentativa, cea mai cunoscuta inca din secolul XI, La Chanson de Roland, si la deosebirile dintre aceasta si epopeile germanice, in special Das Nibelungenlied. Nevoia de unitate se simte in arta ca pretutindeni, pe orice taram de activitate si asa se explica poate si mai grabnica dobandire a constiintei nationale la francezi. La douce France, ca expresie a legaturii cu locul de bastina devenit unitate la care se raporteaza sentimentul national, apare ca sintagma caracteristica inca din Evul Mediu si chiar mai sus citata chanson de geste. Si aceasta nevoie de unitate merge mana in mana cu nevoia de armonie, de legi, printr-o aspiratie adanc franceza spre descoperirea normelor rationale, a principiilor generale. Joachim du Bellay reunea toate aceste virtuti de matca nationala in memorabilul sau vers : O France, mère des arts, des armes et des lois, in care, cuvantul ultim mi se pare a desemna nu atat justitia propriu-zisa, cat ceea ce constituie tocmai principiul fundamental al legilor ca atare. In aceasta cultura de structuri rationale, a revenit stiintei un loc de seama inca de timpuriu. Se poate spune ca spiritul stiintific modern se naste in Franta. E adevarat ca Renasterea patrunde in Franta dupa modele italiene, cunoscute abia in urma campaniei lui Carol VIII inceputa in 1494, dar capata o alta orientare in care stralucesc mai cu seama medicina, stiintele naturii, dreptul, pe langa arte. Interpretarile juridice ale lui Cujas, vasta eruditie si metodele terapeutice ale doctorului Francois Rabelais, descoperirile chirurgului Ambroise Pare sau pasiunea neistovita a ceramistului Berbard Palassy indica mai degraba sensul contributiei franceze la Renastere, pe linia cautarii adevarului stiintific. Iar Michel de Montaigne se indreapta spre lumea interioara a omului, inarmat cu instrumentele observatiei si analizei, pentru a descoperi adevarul moral.
Rabelais vorbise despre ,,l'homme, ce monde'', Montaigne a investigat aceasta lume mobila si infinit variata, ajungand la o pictura integrala a ei, adevarata si usor trista, tincturata mai mult cu un scepticism filosofic, stiintific, decat cu o constiinta acuta a conditiei umane. Cu Montaigne se naste moralistul francez, ganditorul si omul de stiinta, al carui camp de observatie este constituit in acelasi timp de omul in general si de individ, Ca ultim reprezentant al Renasterii, el a vazut in fiinta umana o latura foarte importanta a naturii care trebuie cunoscuta si stapanita, iar in puterea de judecata cel mai pretios dar al naturii. Prin insistenta sa asupra judecatii, Montaigne devine un precursor al rationalismului, iar prin supunerea la o cercetare neintrerupta a tuturor datelor vietii interioare, un vestitor al scepticismului stiintific, care va caracteriza, ca o rodnica atitudine, atat cautarile filozofilor, cat si ale oamenilor de stiinta francezi in secolele urmatoare. Pentru ca rationalismul culturii franceze se intemeiaza pe intima conlucrare dintre filozofie si stiinta, de la Descartes, la Pascal, de la Voltaire, pana la Boutroux, conlucrarea consfintita de secolul XVII. Regulile cunoasterii rationale se elaboreaza cu Descartes, in a carui prima opera se si simte nevoia de norme generale, Regles pour la Direction de l'Esprit. Metoda se alcatuieste cu o certitudine profunda a spiritului omenesc, manat de necesitatea descoperii adevarului in stiinta si pornit de la o indoiala, de la dubiul filozofic care face sa tasneasca, prin contrast, criteriul ideilor clare si distincte, puterea ratiunii unificatoare in toate domeniile de activitate. Exista o unitate a stiintelor in gandirea carteziana care le subsumeaza unei stiinte generale, a ordinei si a masurii, spre care duce metoda imbracata in haina matematicii.
Ordinea si masura in problemele limbii se introduceau in aceeasi vreme prin stradaniile Academiei franceze, atunci infiintate, si prin contributia saloanelor, intre care acel de la Hotel Rambouillet joaca un rol de prima mana. Si pe acest taram, idea directoare careia i se supun si academicienii si pretiosii, frecventatorii saloanelor, este, cum spune Lanson, efectul unui rationalism instinctiv, conform caruia limba devine un fel de algebra a manuirii semnelor abstracte ale ideilor. Si aci caracterul practic, criteriul utilitar se va imbina cu idea generala in modul francez cel mai tipic, cel mai masurat. Si iarasi tipic franceza este pozitia lui Vaugelas in problemele limbii, el fiind teoreticianul cel mai avizat al Academiei, spiritul conducator al Dictionarului initiat de acesta. Vaugelas precizeaza ca nu e vorba de fixarea limbii, ci numai de reglementarea ei, de supunerea la norme, de stabilirea legii generale a evolutiei ei. Vaugelas, cu toate erorile comise atunci, intelegea, in spirit autentic francez, faptul ca o limba se afla in permanenta schimbare si nu poate fi oprita, dar ca exista legi care ii calauzesc cresterea si-i garanteaza mutatiile intr-un spirit unitar.
Filozofia si stiinta patrunsesera si in limba, facand-o sa atinga maturitatea de expresie necesara pentru transmiterea abstractiunilor, a ideilor, intr-un joc intelectual foarte fin si foarte timpuriu in lume. Si saracirea pe care o sufera limba franceza prin pastrarea exclusiva in domeniul ideologiei, al analizei , al expresiei pasiunilor elegante si epurate, a fost compensata de interventia poetilor mari, care au supus-o legii frumusetii. Printre acestia Racine este cel dintai in stralucire.
Tot acum, saloanele modelau, pe langa limba, manierele, comportamentul, supunandu-le celor mai stricte reguli. Acum se formeaza imaginea acelui honnete homme care stapaneste ca model lumea franceza a sec. XVII, dupa cum idealul omului universal stapanea Renasterea italiana. Dar spre deosebire de omul universal, care ramane un ideal al unui numar foarte restrans de intelectuali, l'honnete homme este un produs social, legat, este adevarat, de lumea monarhiei absolute si curtea de la Versailles, insa reprezentand, pentru intaia oara in chip exemplar in Europa, civilizatia si cultura franceza. De acum, incolo, din secolul XVII, incepe ceea ce putem numi preponderenta franceza, pe continentul nostru si in lume. Subtierea moravurilor, vruta si intreprinsa pe scara larga, cultivarea comertului de idei, a conversatiei briliante devin semnul unei alte virtuti, alaturate de Guizot claritatii si simpatiei, si anume a sociabilitatii.
Secolul XVIII avea sa dezvolte calitatile culturii rationale si sa-i adauge altele noi. Astfel idea de libertate intra definitiv in patrimoniul culturii franceze, ajutata de preexistenta idee civilizatorie a progresului. Legata de gandul nobil al perfectibilitatii la oamenii Renasterii, idea de progres apare la Descartes aplicata studiului stiintelor. In secolul XVIII, al luminilor, ea este transferata in domeniul social unde dinamizeaza totul si va impinge pana la revolutia din 1789. Intreaga miscare europeana a luminilor este tributara Frantei enciclopediste, mult mai mult decat filozofiei engleze. Este adevarat ca si Montesquieu si Voltaire si Diderot si Rousseau au suferit influenta filozofiei engleze, dar practica sociala aplicarea ideii de libertate in lupta impotriva absolutismului in Franta se produce. Fiindca Franta, nu o data, a dat omenirii civilizate exemplul echilibrului regasit. Ea are aceasta virtute a reinnoirilor. In innoirea formelor de viata, intre care a intrat de timpuriu revolutia, ea a gasit ,,la fontaine de jouvence", nesecata sursa de intelepciune si tinerete. Harta secolului luminilor indica in Franta centrul inimii, pulsand ideile generoase si spiritul revolutiilor pana departe. Adoptata mai intai de monarhii luminati, de Frederic al II-lea al Prusiei sau de Ecaterina a II-a a Rusiei, aceste idei au fecundat Europa. In persoana lui Voltaire, monarhul german vedea cultura franceza, cum imparateasa Rusiei il considera pe Diderot reprezentantul spiritului francez care a prezidat la realizarea Enciclopediei. Ceva mai tarziu, popoarele au vazut in Franta unul dintre exemplele luptei pentru libertate si scoala marilor idei legate de libertate si progres. Si inca din secolul XVIII se naste in francezi, pe temeiul filozofiei rationaliste a luminilor, care promova idea egalitatii virtuale a tuturor oamenilor, un acut spirit al solidaritatii europene si umane. Gesturile Frantei vor deveni de acum incolo gesturile unei tari sensibile la soarta umanitatii intregi si Franta va fi legata, prin nobila politica a nationalitatilor pe care a promovat-o, de actiunile europene esentiale. Prin aceasta participare la lupta popoarelor europene in scopul dobandirii libertatii nationale si sociale, poporul francez se face pastrator, in esenta, al spiritului european. La 1848, de pe catedrele de la College de France si de la Sorbona, prin glasurile inspirate ale unui Jules Michelet sau Edgar Quinet, rasuna lectia libertatii, adresata popoarelor europene. Balcescu, de pilda, scria infrigurat prietenilor sai despre chipul in care a participat la miscarile ce l-au detronat pe Louis Philippe. Iar Lamartine (si cati alti mari francezi) se gaseau in corespondenta cu C. A. Rosetti, Ion Ghica, Balcescu si se interesa de bunul mers al revolutiei in tarile noastre.
De atunci Franta a pastrat vocatia luptei pentru libertate si a teoretizarii civilizatiei pentru toate popoarele a caror cauza a imbratisat-o intotdeauna. Iar idea de libertate a capatat la francezi o configuratie cu totul speciala, facand legatura intre civilizatie si cultura, participand adica deopotriva la datele vietii exterioare ale societatii si individului, ca si la cele adanci, interioare ale spiritului.
Poporul francez este patruns de valoarea libertatii, practic si teoretic vorbind, ca rezultat al unei lungi traditii de cucerire si aparare a acestui bun, de exercitare a puterilor rationale, de pe o parte. Pe de alta, il mai caracterizeaza si un optimism funciar, dublat de o robustete sufleteasca neobisnuita, de o mare incredere in destinul national si universal al Frantei. De aci se trage puterea de refacere, incredibil de rapida, dupa infrangerile (putine la numar) pe care le-a suferit in cursul agitatei sale istorii, ca de pilda dupa razboiul din 1870.
Mereu innoit si innoitor, spiritul Frantei pastreaza atributul tineretii sale fara batranete, intr-o mobilitate extraordinara, intr-o capacitate neistovita de mulare pe noi realitati, de integrare a acestora. Modernitatea pe care i-o da dinamica specifica, se aliaza in spiritul francez, aproape paradoxal, cu clasicitatea, dar cu o clasicitate care, asa cum aratam mai inainte, nu este un simplu stil, ci o aspiratie esentiala, permanenta, spre organizarea armonioasa a datelor culturii. Si in aceasta fuziune se descopera acelasi spirit unificator, derivat, in speta, dintr-o neobosita activitate a intelectului. In Franta traiesc, readuse in actualitate, toate etapele istoriei lumii, nu numai cele ale istoriei nationale. Musee de l'homme este altceva decat o acumulare de sarbede date de antropologie si etnografie. Prin conceptie si selectie riguroasa se scot valori estetice, se stabilesc radacini si filiatii pentru intreaga lume moderna.
O expozitie Tutankamon la Petit Palais, organizata cu o finete si un gust incomparabil, scoate din praful istoriei si al uitarii o personalitate stranie, o mare cultura de inceput, asezandu-le intr-un context de reflectie intelectuala, dandu-le o semnificatie de importanta etapa din evolutia istoriei universale, semnificatie inrudita cu aceea pe care Andre Malraux in Anti-memoriile sale o acorda, metafizic aproape, culturilor revolute.
Iar Nike din Samotrake, la Luvru, sta ca un simbol al legaturilor Frantei cu lumea antica, al continuitatii in spirit european intre Grecia, Roma si Paris. Privind statuia aceasta in miscarea ei care nu e de zbor, ci de smulgere din adancul unor regnuri, din somnul pietrei sau din somnul adamic, miscare ca o forfota de magme in adancuri, intelegi cum exprima incetineala si graba in acelasi timp, forta activa si inertia, pe Zenon si Heraclit ingemanati intr-o dialectica subtila, concentrata genial de Paul Valery in celebrul vers : Achille immobile a grands pas.
Astfel prezenta unor capodopere, a unor realizari de seama din cultura si civilizatia universala in Franta constituie un spor pentru toata lumea. Comentariul francez al valorilor universale este un gest axiologic de integrare. In felul acesta, pretuirea sculptorului Brancusi in Franta devine o chezasie in plus a unei vechi legaturi, a unei durabile prietenii intre marea tara occidentala si Romania, consfintita si de activitatea tot mai stransa de cunoastere reciproca intre cele doua tari romanice, surori.
Pentru a-si indeplini misiunea ei atat de insemnata de factor national si universal in propagarea civilizatiei si culturii, Franta primeste si daruie neincetat, intr-un proces cu totul specific. Si primirea si daruirea se fac cu autentica bucurie, vizand numai cunoasterea esentiala si realizarea unei sinteze cat mai cuprinzatoare intre cultura franceza si cultura lumii. Respectul pentru culturile nationale si pentru libertatea popoarelor este o atitudine pe care Franta o promoveaza in chip exemplar. Si acest lucru favorizeaza poate dezvoltarea facultatii de integrare a valorilor nationale si universale, peste bariere, peste limite. Cu tactul sau, Franta izbuteste sa depaseasca orice obstacol ivit in calea intelegerii prin cultura intre popoare, punand peste tot suflet si semnificatie umana.
Intr-adevar aceasta tara a echilibrului, reuseste sa insufleteasca istoria sa, innoind-o in permanenta cu influxuri de gandire moderna. Franta, care genereaza neintrerupt noi idei, hranindu-se din substanta lor, nu si-a abandonat niciodata traditiile, ci le-a purtat pe niste pretiose si dinamizante prezente. Istoria Frantei nu este o istorie de relicve. Aproape peste tot in lume, istoria s-a asezat in straturi. Numai pe pamantul Mariannei, totul palpita de contemporaneitate, totul e integrat in matca larga si puternica a spiritului national. Franta nu are nicaieri aer de muzeu. Datele istoriei sale sunt linii de forta, desfasurate inspre un prezent care este si suma lor, dar mai mult decat suma lor, fiindca adauga finalizarea, dandu-le o fizionomie indreptata spre un tel, o modelare intelectuala indispensabila. In Franta, inspiratia istorica e fireasca in orice etapa. Jeanne d'Arc, bunaoara, revine ca obiect de inspiratie la artistii secolului XX, la Claudel si Honneger, la Anouilh, imbracata in ipostaze mereu noi, mereu altele, deschizand perspective infinite de interpretare contemporana a Evului Mediu national.
Dantelaria catedralelor gotice franceze si jocul luminii pe arhitectura lor ciudata, fascineaza pe artistii moderni de la Manet incoace. Iar vitraliile, aceasta arta eminamente franceza, cum spunea calugarul Theophile, arata rafinatele lor armonii coloristice nu numai la Chartres ori la Sainte Chapelle. Toata pictura lui Rouault, cu tonalitati contrastante, sumbre si vii, se intemeiaza pe cunoasterea adanca a tehnicii vitraliului. Jaques le Chevalier reface chiar arta propriu-zisa a vitraliului, dupa criterii cubiste care nu afecteaza intru nimic filiatia evidenta intre vechi si nou.
Intre tapiseriile admirabile de la muzeul Cluny, mai cu seama cele reprezentand la Dame a la licorne, si unele dintre tapiseriile lui Jean Lurcat, mai cu seama aceea intitulata L'homme, aflata intr-o colectie particulara, se simte inrudirea certa.
La fel se poate spune despre lucrarile lui Jean Picart-le-Doux. Mai centrate, mai simplificate, cu linii mai putin dulci, tapiseriile moderne denota atentia cu care artistii secolului nostru au privit operele inaintasilor si scrupulul superior cu care au invatat marea lectie data de aceia. Niciodata imitatie, intotdeauna insa privire interioara indreptata catre sursele traditionale, ingaduind viziuni noi, indraznete, originale, sustinute cu unitatea matcii stilistice nationale, de un transfer permanent de valori pe cele doua dimensiuni ale istoriei.
In orice parte s-ar indrepta oamenii de stiinta si artistii Frantei, la orice surse s-ar adapa, oricat de indraznete ar fi tentativele lor de a scutura asa zisul jug al traditiilor, de care toti inovatorii vor sa scape, ei vor fi mereu modelati de duhul Frantei eterne. Acesta razbate peste tot, triumfator, duh apollinic, de amiaza.
Am urcat intr-o zi, la Sete, spre Mont St. Clair, spre Cimitirul marin al lui Paul Valery, spre inaltimea insorita stapanita de o liniste netulburata decat de vuietul marii si fosnetul pinilor si chiparosilor. Era tocmai amiaza; Midi le juste y composait de feuxPe un mormant simplu era sapata inscriptia:
Quelle récompense apres une pensée,
Qu'un long regard sur le calme des dieux. *
Orice gest se schimba parca in frumusete in locul ales de cel priceput in frumusete. Era o datorie interioara, sa gandesti, sa vorbesti, sa te misti cu eleganta. Un ritm se nastea din lucruri si spirit si te prindea in vasta geometrie calma de la intretaierea stihiilor. Ritmul era mut si launtric, de aceea Zenon, Zenon cel crud din Eleea, filozoful imobilitatii eterne, parea sa aiba dreptate. Dar cate ardori, cata miscare, cat cantec se transformau in tacere si imobilitate ! Se simtea ca era un loc etern binecuvantat de o prezenta puternica. Se dezvaluia, ca o forta tainica, interactiunea naturii frumoase asupra gandului omenesc si a ideii asupra naturii. Puterile afective slabeau, in schimb se multiplicau cele ale intelectului, intr-un joc care semana cu o rugaciune matematica, mergand spre patrunderea tainelor inchise in corespondentele imponderabile care alcatuiesc, geometric, frumusetea.
Aceasta este Franta, luminoasa, rationala, generoasa, punct permanent de sprijin al civilizatiei si culturii.
* ,, Si ce rasplata-i pentru-n gand inalt
Privirea-i lunga pe-o liniste divina ''(tr. a)
E destul sa ajungi la Chalons sur Marne si sa mergi cu trenul pe marginea apei acoperite de ceturile diminetii ca sa-ti danseze in minte nenumarate nume ca acesta, cunoscute de cand te stii, pregatind intrarea numelui numelor, Parisul. Care nu e doar un nume, ci si un numen, o esenta. Care ti se revela sau nu, dupa starea ta de receptivitate, ori dupa propria lui dispozitie. Care te cheama sau te indeparteaza ca un prieten capricios, pe care-l iubesti insa oricum.
De aceea poti sta luni si ani in Paris fara sa-l patrunzi sau poti stabili un contact hotarator intr-o fulguranta clipa de gratie (de obicei intr-una din acele dimineti limpezi in care glasul contururilor sale ti se imprima in auzul interior cu o claritate de cristal). Pe ploaie, pe ceata, pe cer posomoratori deschis, n-are nici o importanta. Conditia exterioara a vremii tine de fenomen si nu atinge fiinta lui interioara.
Cum n-are nici o importanta locul unde te afli. Poti fi intr-o gradina, la Tuileries bunaoara, cu capul plin de amintirile sonore ale jocurilor de copii din Mussorgski, picurand lin si zglobiu ca perlele unei ape vii. Sau la Bagatelles, in parcul din jurul chioscului de vara construit de contele d'Artois, unde, primavara, lalelele, narcisele, zambilele cu arome grele si carne pietroasa isi impart peluzele cum le vine, bete de culoare si de libertate.
Te poti plimba prin Marais, facand inconjurul nesatios al vechilor arhitecturi afumate si nemirandu-te daca ai vedea iesind pe inserat un muschetar din palatul Sully.
Te poti gasi in imbulzeala de pe Champs Elysees, cea mai placuta de pe lume, suind agale spre L'Arc de Triomphe de l'Etoile printre mesele scoase pe trotuar. Sau mai degraba poti sta rezemat de un pod in amurg ascultand vuietul masinilor pe asfaltul rasunator, privind apele Senei treze neincetat, ca argintul viu, legand in miscarea lor toate partile orasului, amintindu-le necontenit totalitatea, organicitatea lor de nedespartit. Si dintr-o data, intri ti insuti, prins de vraja locului, ca in poezia lui Henri Michaux, intr-un sir de metamorfoze bizare. Devii tu insuti copac desfrunzit sau apa te simti un cu obeliscurile, ca si cu statuile, prinzi corp cu barcile musca, raspandesti lumina cu felinarele de moda veche de pe podul Alexandre III. O bucurie de zile mari iti face trupul usor, ca de gaza, si-ti da iluzia unei miscari sprintene si rapide ca aceea a gandului. O tinerete inegalabila a fiintei iti da pur si simplu aripi : esti aci mai disponibil ca oriunde pe glob de a vedea, de a intelege, de a sti. Parca si facultatile de expresie se ascut si se subtiaza. E ca si cum ai fi intrat intr-un element nou, intr-un vazduh in care surplusul de oxigen ar arde scoriile, purificand creierul, imbaindu-l in substante prielnice.
Sunt semne ca ai intrat intr-o neosfera densa si activa la a carei alcatuire specifica au lucrat milioane si milioane de minti in secole la rand de gandire rationalista si critica. Si nu intamplator un francez, Teilhard de Chardin, scotea in relief valoarea neosferei intr-unul din cele mai recente sisteme de gandire.
Devenind subiect de metamorfoze infinite prin posibilitatea de rapida schimbare a starilor si de succesiune nemaiauzit de iute a gandurilor, nu-ti pierzi personalitatea. Ea capata o paradoxala forta a afirmarii, crescand pe masura ce se proiecteazain toate, ca si cum ar spori din risipire si s-ar intari din diviziune. Capeti, din contactul cu atatea forme pe care le mulezi, stiinta alchimica de a te replamadi pe coordonate intelectuale mai severe decat acelea care te structurasera inainte. Te aduni si te geometrizezi, cu voie ori fara voie. Un ritm te supune si te leaga pentru a te elibera interior. Dar bine cunoscutul esprit de géometrie frantuzesc nu e acelasi lucru cu misterioasa inima ascunsa a operelor de arta florentine, cu pitagoreica sectiune de aur, desi poate se inrudeste cu ea. Rigoarea clasica se desfasoara ca o directie a spiritului francez, detasandu-se din miscarea convergenta apei si cerului din Ile de France. Ea modeleaza si organizeaza volumele si formele alunecand pe strazile trase cu rigla, aruncand poduri zvelte peste inteleapta Sena, taind figuri geometrice in marile gradini, fixand punctele unei simetrii simbolic reprezentate de gemenele pavilioane Marsan si Flora ce deschid prelunga alcatuire a Luvrului cu palatele si curtile sale celebre, sistematizand cu claritate structurile arhitectonice ale Lutetei. Pana si casele cele mai vechi si mai putin apte de a intra intr-o viziune urbanistica de rigori clasicizante, fac parca un efort de integrare cu verticalitatea ferestrelor sever acuzata de obloane si cu trunchiurile de piramida ale acoperisurilor cenusiu-albastrui de ardezie.
Patul procustian al unei inteligente colective necrutatoare pare sa fi trecut peste tot Parisul, razuind, odata cu multe capete, zgurile prostului gust si ramasitele neinteligentei, ale mediocritatii. Si ghilotina lui care a pus capat absolutismului supravietuieste intr-o opinie publica acerba, intr-un criticism neindurator intampinand orice initiativa, orice cuvant, orice gest al oricui de oriunde.
Mi-amintesc ca eram la Paris (pentru intaia oara la 46 de ani) pe vremea ministeriatului lui Andre Malraux, unul din cei mai mari oameni de cultura ai secolului XX. Si gandind adanc cateva lucruri de seama, cateva innoiri necesare culturii franceze, ministrul acesta, adevarata providenta pentru Franta (ca si pentru orice tara din lume un astfel de ministru) propusese curatirea monumentelor Parisului de funinginea secolelor. Ce a dezlantuit in opinia publica pariziana, ce campanie in presa franceza, propunerea lui Malraux, nu se poate spune decat palid. Ce caricaturi, ce pamflete, ce injurii din partea neprietenilor politici, a opozitiei, ce neincredere, ce dubii chiar intre prieteni si colaboratori apropiati ! Sigur insa pe argumentele sale superioare si mai ales pe acela ca arhitectii trecutului n-au gandit niciodata monumentele lor innegrite si imbatranite de timp, procedand cu prudenta si urmand sfaturile competente ale primilor specialisti in materie (am vazut curatindu-se mai intai portiuni de zid intre contraforturile de la Sainte Chapelle si pe alte cladiri publice, pentru observarea efectului), umanistul acesta intarziat a lasat dupa el o capitala intinerita, stralucitoare, in primavara ei perpetua, in ciuda indarjitelor defaimari. In acest caz, opinia publica a reactionat, fireste, intr-un chip nerodnic, dar ea este si functioneaza fara gres, in orice imprejurare avand rolul unei site salutare si aceasta e marele ei merit. Dealtfel fiecare francez isi exercita din belsug spiritul critic la adresa oricarei institutii, a oricarui guvern, a oricarei masuri. Fiecare, si cel mai modest cetatean, are punctul sau de vedere asupra treburilor publice, chiar daca nu stie numele strazii de dupa coltul casei sale. Un antrenament de secole i-a facut pe francezi locvaci cu eleganta si fini in manuirea argumentelor logice. Si retorica si cazuistica au lasat urme profunde in spiritul galic, amestec asa de interesant astazi de atatea reziduuri, de la scolastica la spiritul stiintific care a marcat mai mult umanismul francez in cadrul umanismului european, de la rationalismul cartezian constructiv sau spiritul demolator si sceptic al iluminismului, la pozitivismul secolului XIX, legat strans de filozofia experimentala, de dezvoltarea stiintelor exacte.
Un spirit integrator deosebeste lumea franceza de altele, acel spirit ce unifica, fara reductii ori rabaturi grave, fenomenele cele mai diverse ale unei indelungate experiente istorice, sociale si politice, subsumandu-le unei categorii de cultura, morfologic discernabile. Numitorul comun al unui clasicism inteles nu ca o conventie saraca, searbada, de scoala, ci ca o superioara expresie a unei matrice stilistice necontenit operante in creativitatea franceza, reuneste toate produsele spiritului francez. Pare surprinzator, poate, la o prima vedere, felul in care criticismul, ca atitudine intelectuala fundamentala, se aliaza cu categoria morfologica a clasicismului inauntrul spiritului francez. Ar parea chiar ca cei doi termeni se anuleaza reciproc, mai cu seama daca am reaminti sfarsitul clasicismului, in ipostaza de curent, sub loviturile nemiloase ale criticismului romantic dezlantuit, ceea ce iar ar parea o contradictie in termeni in afara Frantei.
Dar criticismul insusi e frana automata care tempereaza primejdia extremelor in care intelectul francez, totdeauna tentat de modernism, se lanseaza in fiecare etapa a istoriei sale. Caci acest intelect n-a respins si nu respinge nici o experienta, oricat de departata ori de exterioara naturii sale. Ci angajat necontenit intr-un proces de evaluare a raporturilor intre particular si general, specific unei viziuni clasicizante, el cheama inspre sine si atrage formele particulare de experienta, facandu-le sa fuzioneze, ordonandu-le intr-un tablou posibil ce sugereaza universalitatea. Tot ce intra sub imperiul unei atari stapanirii iese, in cele din urma, ca produs al unei stilizari limpezitoare, integratoare, asezat in coltul cel mai potrivit al unei tapiserii imaginare, uriase, organizate virtual ca totalitate. Astfel orice frantura de experienta particulara devine purtatoarea unei fagaduinti de totalitate, salvandu-se tocmai prin aceasta. Lucrul este valabil pentru experienta comportamentului, a gandirii, a actiunii, a creativitatii si se intemeiaza pe o tipic franceza si carteziana incredere in progresul cunoasterii rationale, ce recunoaste in mostra o treapta a intregului, subsumabila lui.
De aceea gandul unui ,,muzeu imaginar'' nu se putea inchega decat la Paris, in contextul sau larg si generos, atat de pestrit si atat de riguros unitar, unde stau laolalta vitraliile de la Sainte Chapelle si tapiseriile de la muzeul Cluny (seria Doamnei cu licorna), palatele regale si resedintele particulare din secolele XVII si XVIII, spectacolele de teatru, opera, muzica si balet, frescele romanticilor, pictura impresionista, cubismul, sculptura secolului XX, Centre Beaubourg.
Nu numai voiajul complet printre produsele creativitatii franceze iti este oferit de capitala, ci si unul mult mai extins, printre toate ipostazele creatoare ale lumii, regasite aci intr-o punere in cadru atat de bine facuta, atat de logica, de clara, incat le poti lua drept reductii clasicizante, expresii ale locului, si nu ale unor taramuri si timpuri indepartate. De aceea expozitiile franceze sunt printre cele mai bine concepute din lume (chiar daca muzeele sunt adesea intrecute) si mai convingatoare. Ma gaseam la Paris atat in vremea rafinatei regii care a inconjurat si pus in valoare obiectele aduse din Egipt la sugestia lui Malraux, obiecte legate de Tutankamon, cat si a impresionantei desfasurari de arta veche chineza, de jaduri si bronzuri pretioase sau a celei de civilizatie si cultura islamica. La Grand Palais ori la Petit Palais, selectiile dovedeau o conceptie expozitionala caracteristica, intemeiata pe optiuni sigure, de un gust in afara de orice discutie. Informatia exacta cronologic si tematic, sursele optime folosite cu mestesug intr-o viziune de interdisciplinaritate circumscriind cat mai strans fenomenul abordat, obiectele cele mai reprezentative si mai frumoase infatisate din unghiuri noi, neasteptate, luminand mereu altfel si, deci, schimband perspectivele devenite conventionale prin habitudini mentale prelungite, o extraordinara parcimonie in numarul de exponate, care dadea in felul acesta un relief, o adancime cu totul neobisnuita fiecaruia, izbuteau sa-ti fixeze, afectiv si intelectual, pentru multa vreme, cele vazute si sa-ti ingaduie si tie sinteza si reflectia proprie pe marginea sintezei expozitiei. Asa, supus inteligentei franceze, orice lucru cat de ciudat, cat de particular, devine apt de integrare in procesele rationale de inductie, de generalizare.
Si intr-un chip aproape paradoxal, sub influenta modului de gandire care a ctitorit gandirea europeana, se petrece o miraculoasa punere in pagina, istorica si estetica, a tuturor civilizatiilor si culturilor Terrei, dezmintind prin adevar si franchete, mult incriminatul euro-centrism. De fapt Parisul comite continuu o opera de raportare, de confruntare indrazneata, deschisa, de ierarhizare plina de sinceritate, de obiectivitate, a valorilor intregii noastre lumi.
Sa nu uitam ca inca de la inceputul secolului nostru, ,,primitivii'', adica reprezentantii artistici ai societatii arhaice, au fost primiti cu entuziasm in lumea culturii franceze. Si ca la Musee de l'homme, astazi, sectia melano-polineziana iti provoaca surpriza unei organizari exceptionale pe produsele unei civilizatii primitive de un rafinament incredibil. Recipiente mari de lemn in forma de broaste testoase, tam-tamuri din trunchiuri scobite, scuturi de razboinici cu forme inchise; ace de os pentru mestecat substante diverse in piulite de lemn ornate cu motive fin incizate; masti lucrate in lemn, cu stranii respatializari, cu alte distribuiri de reliefuri pe figura omeneasca; capete si masti de idoli minusculi taiate cu minutie de orfevru stau ori se aseaza ori atarna. O lume de forme noi si frapante, de un colorit cald si discret, in ivoriu, sepia si brun, alcatuieste o neobisnuita simfonie decorativa in care piesa de rezistenta, motivul muzical prin excelenta, reluat in ipostaze diverse, este constituit de tapa. Producand efectul unui covor sau al unei tapiserii, aceasta, lucrata pe scoarta de copac care a capatat mladierea si moliciunea catifelata a antilopei, este la origine o moneda folosita intre aborigeni. Alaturarea a mai multor bucati din aceasta multiplica valoare de schimb a produsului, care devine in subsidiar opera de arta. Iar pentru europeni, pricina de entuziasm fara margini, declansat de privirea tapas-urilor si aici la muzeu si la o expozitie speciala, tot melano-polineziana din sala Comparaisons a aceluiasi muzeu, a colectiei etnografice aduse de un pictor foarte original, indragostit de Oceania.
Intra in circuitul valorilor lumii si acestea, impamantenesc si ele prin Paris, ca si produsele clasicismului antic sau ale alexandrinismului ca care te intalnesti la Louvre. Hera din Samos se inalta ca un tasnet dens si drept de fantana arteziana in piatra, incremenit. Trupul cu peplum, intr-o atitudine de patrunsa solemnitate, e o coloana, pe care ochiul aluneca, supla sub finele pliuri, pana la degetele rasfirate ale picioarelor, puternice, adevarate capiteluri intoarse care o incununeaza regal, dar rasturnat. Iar Nike din Samotrake strajuieste, dominatoare, intrarea in muzeu, de pe prima pauza a scarilor. Te intrebi uimit ce ochi, ce mana, ce inima a avut acela care a desprins-o si n-a desprins-o din piatra Daca o privesti din latura ei stanga, accentul esential cade pe miscare zvacnita a picioarelor sub falduri, care nu e de zbor, ci de smulgere din adancul unor straturi stravechi, al unor regnuri batrane, din somnul pietrei sau din somnul adamic.
Daca o privesti dinspre latura dreapta, te infioara aripa in care distingi parca un chip de idol, un chip totemic, solzi de arheoptere, ca si o gracila, avantata linie de subtire luntre angelica pe ape, cum sugereaza Dante cu tainica lui inchipuire a miscarii. De aceea in invaluirea de catarge a Victoriei fierbe, ca o forfota de magme in abisuri, de aceea se conjuga in ea, simultan, incetineala si graba, forta irezistibila a actiunii si inertia.
Timp fugace si eternitate, Heraclit si Zenon laolalta, intr-o intruchiparecare te face sa intelegi altfel misterioasa idee a divinitatii la grecii vechi decat in sarbedele ghipsuri dupa palide modele alexandrine. Doar intr-o astfel de plasmuire trece duhul adevarat creator, rodnic, al Greciei antice si acest lucru e, poate, inca prea putin priceput. Ca si Hera. Nike tine, printr-o traditie esoterica, transmisa prin prea putini, de acele zone ale artei grecesti permeate de spiritul tainic, simbolic al Egiptului, caci macar fragmentar intrevad in sacra Nike unele semne din Sfinx. Adica arta hieratica, arta de inaltimi ametitoare ale spiritului, depasind limitele comprehensiunii vulgare. Si patrunzi cu atat mai acut inrudirea, cu cat un sfinx de proportii impozante sta chincit, in porfira-i regala, la parter. De la htonicu-i salas, care pare un labirint obscur, la inaltatul gest al Victoriei pe scari, sus, parcurgi trepte de evolutie hotaratoare, in istorie, spirit si forme artistice.
Sub acest patronaj de supravietuitori ai unor spatii departate si timpuri revolute sta cel mai mare muzeu francez, unul din cele mai insemnate ale lumii, acceptand si sfidarea acelora, si a prerafaelitilor, a unui Cosimo Tura, a unui Paolo Uccello, si a lui Leonard. Si desigur si a altora. Iti trebuie si detasarea si obiectivitatea critica franceza ca sa poti accepta alaturi de aceste capodopere ale lumii, paloarea si anemia greu suportabila a neo-clasicilor si academizantilor proprii, ca Ingres si David, oricat de perfecti desenatori ar fi fost. Fireste, si aci, rascumpara multe pacate un artist mare si stiutor ca Delacroix,. Intr-adevar, stapan pe un mestesug admirabil, cu un simt, acut al culorii, stia, ca nimeni altul la vremea lui, sa lumineze un trup de femeie, un petic de catifea, o piatra pretioasa, un brocart de aur. Arcuia ca niste corole un gat de cal, o musculatura de sclav ori o zveltete feminina palpitand, in amestecuri extrem de expresive din punct de vedere liric, asa cum se vede in Moartea lui Sardanapal, vis oriental somtuos. Un suvoi de lumina, alb si trandafiriu, se desface din cotul regelui sprijinit pe o perna, si coboara, deschizandu-se rapid si spectaculos, spre primul plan unde o frumoasa femeie e imolata de un sclav. Pe marginile unghiului luminos, in penumbre catifelate, se banuiesc lucruri atroce. Spaima calului alb care cabreaza in coltul din stanga jos, gata sa fie ucis de un negru, e poate incarcatura cea mai expresiva a piesei. Dar dand o deschidere inversa tabloului, superb din punct de vedere decorativ, scena nu poate duce decat pana in pragul unui fel de asteptare, totusi prealabila si exterioara momentului dramei. Poate ca asemenea grecilor, romanticul francez facut pe tipare clasicizante si preponderent rationale, refuza spectacolul direct al cruzimilor si suferintei, considerand sugestia mai plina de forta decat reprezentarea realului. La fel de densa pictural mi s-a parut si Enterrement a Ornans a lui Gustave Coubert (caruia i-am vazut o expozitie retrospectiva splendida la Grand Palais), in care am intalnit parca pentru intaia oara in plastica trairea constient-dramatica a conditiei umane.
Pe de alta parte experienta goticului la Paris topeste elanurile excesive, nemasura verticalitatilor dramatice din alte tari ale nordului. Din Sainte Chapelle, stransa intre turnurile Conciergeriei, nu se zareste in afara decat o turla-flesa gratioasa, dantelata, flamboaianta. Capela de jos, de fapt cripta, cu coastele ogivale aurite, cu plafonul albastru instelat purtand crinii regilor Frantei, are un aer cam gatit si cam deteriorat in acelasi timp. Dar capela de sus in care intri brusc ca intr-o cutie de sticla pictata, iti taie respiratia. Golita de ziduri, absida, incredibila conca fragila, vibreaza din lungile timpane colorate ale vitraliilor presarate mai ales cu rosu si albastru, prelungite spre cer strans din nervuri intr-o eleganta cheie de bolta. Tot intr-un efect de ascensiune urca spre aceleasi zone celeste un amvon minuscul de colonete, sub un baldachin, ca un chivot gotic. Iar pe putinul perete ramas in partea de jos a absidei, doua deschideri discrete se acopar si ele cu delicate vitralii fleur-de-lys-ate.
In partea opusa altarului, pe peretele dinspre apus, rotunjimea clasicei rosace, a nelipsitului trandafir in vitralii, tempereaza verticalitatea aripei dimpotriva, cu atat mai mult cu cat si coloristic aci predomina galben-auriu si verdele. Privirile oscileaza intre cele doua aripi care se repotenteaza succesiv, reciproc, intr-o imagine de ansamblu armonioasa, de mijloc.
Pe balconul pe care se deschide portalul de sub trandafirul verde-auriu, dadeau, odinioara si galeriile palatului. Pe ele, regii Frantei veneau la Capela. Pentru ei, parca, se povesteste pe piatra portalului in reliefuri romanice, istoria sacra. Creatia, demiurgul o face pe tablii; Pamantul, Luna etc., ca in tablouri intuitive. Eva iese pur si simplu, din coasta lui Adam adormit sub un pom. Urmeaza tentatia, caderea, alungarea si viata pamanteasca, narate cu fermecatoarea naivitate a jocurilor si misterelor medievale: Eve filait (Eva torcea), Adam labourait (Adam ara ), adevarata traductie franceza, familiara, usor sagalnica, ce anunta, la capatul sirului de ilustratori, hazul si inventivitatea in ordinea vizuala, a marelui desenator Dubout. Si nu e singura instanta cand spiritul galic arata analogii asa de stranse in epoci asa de departate.
Rouault se poate reclama de la jocul cu pietre pretioase al vitralistilor de la Chartres. In manuscrisele medievale cu miniaturi descoperi indrazneala unei pensule pe care Dufy ar fi putut-o plimba pe rozurile cele mai agresive dar si mai transparente din tablourile sale. Si cateodata un colt de peisaj din Les très riches heures du duc de Berry te face sa pronunti numele lui Poussin. Lurçat la randul sau datoreaza enorm tapiseriei franceze medievale. Si asa mai departe. Specificul national nu se dezminte nici aici, in ciuda sau tocmai din pricina celei mai mari deschideri spre universalitate mostenite de la spiritul generos al luminilor.
Cu Notre Dame te gasesti intr-alt tip de simetrie care atenueaza excesele gotice. Am mers spre ea seara, pe cand pietonii se imputinau pe cheiuri, pe Anatole France, pe Voltaire, pe Malaquais, si printre perdelele lasate ale restaurantelor de lux se vedeau femei elegante dinand la lumina lumanarilor.
Noaptea, catedrala arata maiestuoasa, puternica, purtandu-si vechimea ca pe o forta redutabila. Era neagra, incremenita cu cele trei caturi ponderoase, suprapunand portalurile, rozacele, turnurile cele doua, berce. Balustrade cu colonete si statui despart etajele, taind cu filigranul lor clar desenat verticalitatea maselor arhitectonice, intarind impresia generala de orizontalitate, echilibrand raportul intre cele doua coordonate. Profilul cu adevarat singular al catedralei se defineste din spate, dinspre absida sustinuta de contraforti asezati ca scheletul unui animal preistoric, si mai cu seama dinspre nord unde arata iarasi ca o faptura stranie si arhaica, iluzie intarita in intuneric de cele doua randuri de monstri, de himere ale stresinilor (les gargouilles). Goticul isi pune doar partial pecetea pe un monument atat de important si in nici un caz nu afecteaza grav fatada cu particularitati prea izbitoare care s-o scoata din echilibru normal al partilor. Si flesa zvelta vazuta printre turle pastreaza si ea proportiile bune si sanatoase ale goticului francez. Demersul integrator al intelectului continua la orice nivel si aplicat oricarei epoci. Urmarind fenomene chiar disparate de cultura, recunosti, in fiecare aproape, o aspiratie spre clasicitate, spre universalitate, macar in modalitatile de prezentare ori in verigile de legatura pe care ti le sugereaza.
In plina temeritate a inovatiilor, artistii francezi s-au intemeiat sau au pretins a se intemeia pe traditie, pe inaintasi. Si azi, la oarecare distanta, legaturile atunci ascunse ies la iveala du destula forta de persuaziune.
Manet, parintele impresionistilor, apare acum ca un constructor de tablouri de soliditati clasice, el, incepatorul descompunerii tusei picturale. Expresionismul fauves-ilor francezi cu excesele-i coloristice se tempera la Derain ale carui panze ramaneau cu siguranta in descendenta lui Cezanne si nu departe de aceea a lui Chardin. Cubismul insusi, in pictura, sculptura, arhitectura tinde sa depaseasca purul constructivism cezannian de la care pornise (ba in nesfarsitele lor polemici la care participasera si scriitori ca Guillaume Apollinaire ori Francis Carco, cubistii invocasera si numele clasicului Ingres) si sa se inalte pe structuri organizate printr-un foarte strans demers intelectual edificat pe temelii rationale. De aceea Georges Braque, pe care-l socotesc cel mai de seama dintre artistii curentului, pare sa intre si el in zilele noastre pe una din laturile regalei cai a clasicitatii franceze. Nu stiu insa unde sa plasez, in viziunea mea despre Paris, o aparitie noua, curioasa, de-a dreptul urata si distonand cu intregul cartier vechi parizian in care se afla. Centre Pompidou (Beaubourg) a aparut de curand in peisajul metropolei, ca ratoiul cel urat din poveste, destinat a adaposti mare parte din operele de arta de la Musee d'art moderne (inclusiv atelierul lui Brancusi) si a sluji maselor largi ca orientator in materie artistica. Cu structurile-i tubulare de metal vopsite in rosu, albastru si argintiu, Centrul seamana cu o schela de rafinarie moderna. Si francezii ii spun chiar, in felul lor zeflemitor, la raffinerie.
Prima impresie a fost catastrofala. Toate mi s-au parut urate si straine. Spatii mari si reci, monumente ultra contemporane de pop-art care aratau mai degraba a utilaje de constructie pe jumatate demontate. Scarile exterioare, ca de pompieri; culoarele tubulare cu scari rulante, colivii purtandu-te implacabil spre teluri ascunse, spaimoase. Intre tuburile fatadei, monstrul de bronz al lui Max Ernst, Geniul Bastiliei, vegheaza asupra cladirii metalice. Alt monstru, al lui Tinguely, facut ca din vele rupte, desirate de vanturi dusmanoase, te intampina dupa ce intri. Erau prea multi monstri pentru o singura zi, care era si duminica. Lume peste masura, batrani indignati ori plictisiti, tineri incantati ca puteau sta pe jos printre talasi risipiti pe podele. Parterul se parea gol si netocmit ca o hala oarecare. Mai sus, biblioteci, expozitii tematice, temporare, sali de muzica, de conferinta. La etajele 3 si 4, muzeul s-a aratat dintr-o data bine structurat, cu o ordine interioara si exterioara ce punea in valoare savant capodoperele artei moderne.
Iesind, am cazut cu privirile asupra circului pentru copii. In apropiere mi s-a spus ca se reconstruia atelierul lui Brancusi. Mi-au dat lacrimile de ciuda la auzul a ceea ce mi se parea un sacrilegiu.
Am revenit dupa cateva luni. Fie obisnuinta, fie ragazul, fie posibilitatea de patrundere mai profunda in conceptia care a generat acest ansamblu prin explicatiile specialistilor, m-au facut mai receptiva, mai dispusa sa lepad prea inradacinatele habitudini mentale. Si complexul n-a mai avut chiar aspectul rebarbativ dinainte. Fatada argintie lasa sa se discearna, in soarele sters al sfarsitului de octombrie, o dantela, o retea fina, geometric articulata, din tuburile care, indoite, suprapuse, arcuite, fac un efort de traducere functionala, metalica a structurilor de catedrala gotica.
Efort faceam si noi fara indoiala pentru a urmari, cu rabaturi notabile asupra propriilor opinii, pentru a discerne sub tevile groase, rosii si albastre, sub stratul inevitabil al functionalitatii devenite imperativ al locului, eleganta, nobletea volumelor si formelor arhitecturii medievale si clasice ale strazii Saint Martin si ale bisericii Saint Merri din apropiere. Pentru ceea ce este si pentru ceea ce va fi insa, Centrul se cere cunoscut si pretuit. Ca experiment mai intai, vizand cultivarea globala a artelor, plastica, muzica, dans, teatru, carte, si a desing-ului industrial. Ca mijloc nou de educatie estetica in al doilea rand, raspunzand nevoilor imediate de formatie, de adaptare, ale tineretului la modurile de expresie moderna, nelasand la intamplare nodul vital al problemelor social-culturale, obligator legate de rapida evolutie a mijloacelor artei noi. E poate destul sa spunem ca Pierre Boulez, ereticul, non conformistul autor al Ciocanului fara stapan, conduce departamentul muzical al Centrului si s-a intors special pentru acest lucru din Statele Unite, unde se stabilise. Sau ca Pontus Hulten, fost director al Muzeului de arta moderna din Stockholm, foarte departe vazator in arta, a preluat conducerea partii muzeistice din Centrul Pompidou. Oricum, incepand noua vizita, am bagat de seama mai ales laturile pozitive, pornind de la cele 1300 de locuri din biblioteca si sfarsind cu liniile decoratiei interioare, dispuse astfel incat sa sugereze pure geometrii. Etajul 3 s-a bucurat cu precadere de aprecierea noastra binevoitoare, pentru care aveam si suficiente motive. Directiile gandirii organizatorilor se degajau din insasi impartirea salilor prin panouri semi-mobile. Pe doua mari linii de acces patrundeai intre lucrarile caracteristice unor epoci intregi si unor grupuri de mai considerabila consistenta. Iar in micile compartimente descopereai opere individuale. Toate tinteau sa ilustreze arta secolului nostru dupa 1905. Si o faceau convingator si sintetic, de la Douanier Rousseau, la expresionisti, la fauves, la suprarealisti si dadaisti, la Kandinsky, Miro, Dali, Doucet, Soulages si pana la Pollock, Claes Oldemburg si Rauschenberg, pana la artisti hispano-americani, precum Carlos Cruz Diaz sau Jesus Rafael Soto. Si am gasit o gratie singulara unui tablou de Max Ernst reprezentand o simbolica Gradina a Frantei intre Indre si Seine printr-o imagine de femeie culcata intre cele doua rauri, cu un pantece de Pomona.
Sculptura dadea si ea masura dezvoltarii mijloacelor proprii, a limbajului specific, de la Brancusi (cu Foca intr-o asezare extrem de favorabila), la Giaccometti, la arta cinetica. Trecand printre toate, simteai cum insolitul devine familiar, cum uratenia la prima vedere se transforma in expresivitate justificandu-si prezenta, cum spatiul si raporturile spatiale inceteaza sa mai functioneze in felul clasic, replamadindu-se tot mai mult in directia sugerarii altor dimensiuni, cum arta moderna iese din domeniul afectului ramanand obiect exclusiv de demers intelectual.
Pe esplanada de langa Centru, s-a reconstruit, cu o fidelitate impresionanta, atelierul lui Brancusi din Impasse Ronsin nr. 11. Grija specialistilor a mers pana la asezarea spre aceleasi puncte cardinale a ferestrelor pentru pastrarea neatinsa a calitatii luminii. Fiecare piesa de mobilier, cu functie artistica ori nu, fiecare frantura de piatra si lemn a fost restituita ansamblului, ca la o reconstituire de temple. Casa batranului ,,sfant din Montparnasse'' (de fapt din Hobita noastra) s-a refacut din temelii. S-a inaltat din nou, cu atelierul celui mai adanc sculptor al secolului, lumea lui, universul lui, cu spatiul, lumina, formele. A disparut de aci, cum spunea Pontus Hulten, deosebirea intre arhitectura, mobila, obiect, soclu ori sculptura. Si ne trezim dintr-o data intr-o viziune de vesnicie, dincolo de orice anecdota, trezind in noi un adevarat sens al sacrului si al universului. Singuratatea lui s-a hranit din esente si a creat esente, ca aceea a unui demiurg cu recastigata unitate primordiala. Si drumul acesta spre esente se reface de piosul pelerin stiutor care intra in sanctuarul mesterului gorjan de la Paris. Toate stau in preajma ta, cu priviri ascunse, fapturi misterioase si grave incarcate de taceri. Ele au fost facute de mesteri si insufletite de el si stau si acum asteptandu-l. Cu o facultate stranie a iubirii pentru ele si pentru creatorul lor, te pandesc gata sa-si ridice temperaturile interioare pana la reinsufletire si joc. Ai senzatia ciudata ca in anumite nopti, poate de Sanziene, ele sunt in stare sa se prinda intr-o hieratica hora a elementelor si a esentelor, celebrand creatia si pe autor. In unele ceasuri e cenusiu si rece in acest mare loc de intalnire, ca si cum soarele s-ar fi ascuns. Dar fagaduinta revenirii marelui maestru sta intre operele lui ca o deschidere perpetua spre o bucurie virtuala.
Prezenta acestui univers aci este o chezasie de durata si valoare a Centrului insusi. A-ti asocia sanctuarul unui geniu universal recunoscut inseamna a-ti adauga puteri incredibile protectoare care sa-ti asigure dainuirea si izbanzile. Poate de aceea poetul Francis Ponge compara Beaubourg-ul cu o inima in care s-a salasluit o mare idee. Si in continuare isi modifica imaginea, ramanand la idea salasluita in inima Parisului ,, comme une de ces piles electriques que l'on accole au coeur de certaines personnes pour l'aider a fonctionner encore et la personne a vivre'' (ca una din acele pile electrice prinse de inima unor persoane pentru a o ajuta sa functioneze si ale prelungi acelora viata).
Iar eu imi ingadui sa cred ca pila electrica ce va lucra asupra intregului Centru este tocmai atelierul lui Brancusi. Si cine stie, poate ca in povestea ratoiului celui urat, peste un timp, din aparenta uratenie actuala a Beaubourg-ului va iesi superba lebada a unei constructii demne de grandioasele catedrale ale Parisului.
Caci sub cerul inalt si vast al ,,orasului'', brazdat de nori subtiri si repezi si aratand uneori ca o gradina de Le Notre inversata, orice miracol al intelectului, orice transformare alchimica e cu putinta. De aceea la Paris nu simti rotindu-se, in jurul tau, amintirile, caci daca in unele amurguri de toamna cu copaci desfrunziti pe Quai d'Anjouu, pe vechiul Pont Marie, te simti intr-un burg medieval sau in Place Daufhine, in modeste vitrine, vezi in glastre crengi sub care sta scris ,,Adieu aux arbres de la Place Dauphine!'' (ramas bun copacilor din Place Dauphine). Ritmul orasului e vesnic viu, actual, integrator al clipei in totalitatea unui timp intelectual fertil, plin de tinerete si putere, guvernand neincetat un clasicism ordonator al formelor, mereu readaptat. Si inraurire lui asupra oricarei minti ramane incontestabil benefica, regeneratoare.
Rasaritul de soare, dupa Tarascon, iti descopera un peisaj izbitor, altul. Roci albicioase, pamant de multe ori rosu ca in Culesul viilor de Van Gogh, din care tasneste o iarba de o prospetime si o violenta rara, de un verde stralucitor, feroce de tanar. Pe verdele obosit al pinilor, pe cel negru al chiparosilor, pe paloarea maslinilor, sclipirea ierbii face un contrast bogat, generos, rafinat. Poduri peste ape, viaducte, franturi de amfiteatre in ruina, constructiile puse intr-un anumit fel pe coline iti amintesc de secolele stapanirii romane. Treci prin Nimes, Arles se simte aproape (vezi chiparosii dansand ca niste flacari intunecate ramase dupa moartea nefericitului Vincent pentru a-i celebra amintirea). Si ajungi la Montpellier. Oras de provincie veche, cu catedrala Saint-Pierre, cu Academie si Universitate celebra in care au studiat nenumarati barbati ilustri, Rablais nefiind cel mai marunt dintre ei, cu traditie umanistica de reputatie europeana. Imi incep vizita cu noua Facultate de litere a carei invitata sunt. Profesorul Michel (mult regretatul mare si devotat prieten al Romaniei), ajutat de lectorii romani Paul Miclau si Liviu Leonte, a izbutit sa dea sectiei de romana o extensie inegalata pana atunci in Franta, cu un numar de studenti record. Seminarul, cu biblioteca tinuta la zi, e intretinut in remarcabile conditii, de interesul viu al studentilor pentru cultura romaneasca.
Vorbind si glumind intruna, cu accentul sau meridional, profesorul ma poarta peste tot si-mi arata toate colturile noii Facultati. Un local aici, altul dincolo, separate ori legate prin curti interioare si exterioare, se leaga intr-un complex modern, plin de bun gust, de aer si de soare, cu amfiteatre incapatoare, ultra-confortabile, luminate de geamuri tinand in mare parte loc de ziduri. Spatiile care despart cladirile, curtile interioare au o decoratie surprinzatoare, naturala, palmieri, pini, chiparosi cu trunchiuri destul de groase. Printre copaci si plante exotice crescand pe niveluri diferite, legate prin trepte, se deschid bazine cu apa limpede, isi arunca jeturile fantanile arteziene racorind aerul cald. Un miros delicat de vegetatie sudica inconjura locul.
Foarte inteligenti, arhitectii, obligati sa respecte asezarea unui vechi parc natural, au construit asa, incat sa nu taie nici un trunchi, ci sa completeze functional natura. Si cum abia cu cateva zile inainte, vizitasem Versailles-ul si admirasem efortul de viziune clasicizanta a lui Le Notre care continua liniile castelului, aplicandu-le naturii supuse si geometrizate astfel, impunandu-i masurile trecatoare ale gustului unei epoci, apreciam acum mai vartos aceasta conceptie moderna care dadea naturii dreptul sa indice ea locul cel mai potrivit pentru constructii, asa incat sa prevaleze peste tot un echilibru pe care astazi, redescoperindu-l, il numim ecologic.
Am plecat sa dejunam intr-o mica localitate din apropiere, la S. Guilhem-le-desert, pe malul raului l'Herault, intr-un peisaj care incanta ochiul cu puternicele culori ale sudului. Ne-am incarcat in masini, romani si francezi (si un lector de engleza). Eu eram cu profesorul Proust si sotia sa, intelectuali subtiri cu deschidere autentica spre cultura universala. Pe drum de munte, cotit si aspru, masinile mergeau cam greu, dar de cate ori revedeam apa raului ne simteam rasplatiti. Sub stanca batrana, undele Herault-ului alergau incredibil de verzi, de decolorate. Dadeau, prin insolitul culorii, imaginea unei fantani cu ape miraculoase, deasupra carora se aplecau arbusti cu flori neobisnuite in acel sfarsit de aprilie. In restaurantul hotelului Fonzes chiar pe malul raului, cu o priveliste deschisa deopotriva spre valea Herault-ului si asupra muntilor Cevennes departe in fund, am gustat mancari specifice regiunii, supa de peste la bouillabesse, cu usturoi si piper mult (desi parca borsul nostru pescaresc e mai gustos), si pastravi gatiti cu migdale.
Dupa masa plina de insufletire meridionala, am suit, cu Louis Michel si Liviu Leonte, pe strazile in panta ale satului medieval St. Guilhem-le-desert, cu cismele la fiece pas, lucru rar in regiunea aceasta uscata ca o Grecie mica. In ceasul de siesta, satul era pustiu si pasii rasunau singuratici in linistea coplesitoare a dupa-amiezii. Numai cainii, frumosi si blanzi, de vanatoare se sculau din fata caselor unde stateau tolaniti si ne urmau alene o bucata scurta de drum. Am ajuns sus la biserica romanica cu numele de St. Guilhem, datand din secolul XII, dar cu temelii carolingiene, deci din secolul IX. Cele cateva parti conservate au simplitatea frusta a vechilor constructii, restul e reconstruit fara prea mare atentie. Mi s-a parut ca lipseste ceva din structura verticala a bisericii (aveam sa vad etajul superior peste cativa ani, incastrat in zidurile senzationalului muzeu Cloysters de la New York).
Aceasta este tot ce a ramas din vechiul si, se pare, renumitul schit Guillaume (Moniage Guilaume) inchinat unui sfant-cavaler de care se pare ca ar tine multe dintre legendele epice franceze si chiar tot ciclul Guillaume d'Orange. Aci a fost, asa sustine Joseph Bedier intr-o lucrare plina de eruditie, un punct de intalnire pentru pelerinii medievali care se indreptau, mai cu seama in anotimpul primavaratec, spre vestita catedrala spaniola de la Compostella, inchinata sf. Iacob (Santiago de Compostella), la fel de frecventata ca si catedrala din Canterbury. Nenumarati jongleuri insoteau pe pelerini pentru a le alunga plictisul drumurilor lungi cu cantece si povestiricavaleresti si ei au popularizat, pare-se in intreaga Franta, gestele despre sfantul-cavaler, protectorul magic al acestor locuri.
In pustietatea de acum e greu sa refaci icoana apusei larme a multimii, a procesiunilor, a pornirilor in pelerinaj. Curtea interioara a schitului arata si ea a parasire: un mic bazin e acoperit cu matasea broastei si cu muschi. Un preot batran, cu zulufi albi iesind de jur imprejurul calotei negre, cu ciorapi negri si pantofi cu catarame de argint, si el foarte decorativ, sta la soare cu mainile incrucisate.
Mi-a placut locul plin de pace si de lumina cruda, tare, a intregului Languedoc. Dar l-am parasit repede si ne-am intors intr-o goana nebuna la Montpellier, cu masina vajaind pe serpentine, starnind pietre sub roti, fiindca-mi uitasem conferinta scrisa la hotel si trebuia sa parcurgem pana la 16 si drumul inapoi la Facultate.
Dupa conferinta, profesorul dr. Miniconi, un corsican foarte amuzant, mic, chel, cu ochelari si tot felul de ticuri, reproducand tot timpul citate din revista Le canard enchaine, ne-a invitat, pe profesorul Michel si pe mine, la o plimbare cu masina, pe coasta Mediteranei la Palavas les Flots. Mi-am muiat mainile in apele albastre ale marii, cu emotie. O vedeam intaia oara. Pe orizontul limpede se profila o cruce uriasa cu un Christ rastignit, asezata cu fata spre departari pentru a-i proteja pe marinarii plecati pe ape. In fund spre asfintit, se vedea muntele Sete, singuratic, ca si Saint Loup in La Gardigue prin care trecusem de dimineata. Un apus de incendii suprapuse, ca niste explozii frumos ordonate, a aprins timp de cateva clipe canalele si les etangs (baltile) din jur, cantate de Barres si de Gide, facandu-le sa scanteieze ireal, in joc secund, iluzoriu.
Am intrat sa luam un aperitiv intr-un bistrot de pescari care jucau carti in vreme ce cainii ii asteptau sub mese. Si desi localul dadea semne de amenajare moderna, atmosfera care stapanea parea a fi aceeasi de secole, incremenita, in gesturile automate ale oamenilor, in vorbele lor putine rostite arar.
A doua zi, cu un tren de 10, am pornit cu Paul Miclauspre Sete, orasel de pescari, gospodaresc, desi cam fara stil. Am luat-o pe strazi in panta, printre magazine de tot felul, spre Mont St. Clair, spre cimitirul marin al lui Valery.
Construit in terase deasupra marii, cimitirul e alb si uniform in bataia soarelui sudic. Doar o anumita ceramica funerara pune o nota de culoare mai departe. Cununi, buchete, ghirlande, coroane, jerbe in ceramica de nuante vii, tari, tin loc de lori. La prima vedere am simtit o miscare interioara de respingere, de refuz. Dupa aceea mi-am dat seama ca asa, multicolor, trebuia sa se arate sub soare locul cel solitar.
La Valery insa orice accesoriu disparuse. La mormantul familiei Grassy , pe marginea lespezii, gravat un nume, al lui : Paul Valery. Si doua versuri pe care le-am amintit mai inainte. Aci, sub soarele amiezii drepte, stapaneste, atotbiruitor, gandul, in singuratatea desavarsita in care poetul a dat fiinta poemului aceluia acum clasic. Ispitit intre fiinta si nefiinta, intr-o hamletica aventura a intrebarilor aci pe culmea bantuita de lumina, francezul a optat, dupa o tulburatoare lupta, pentru viata in frumusete, pentru ritmurile cosmice care te cuprind si te integreaza in superbe osmoze.
De ce oare numai sudul e mereu asa, mereu gata sa raspunda fiintei umane si sa o integreze daca ea e doritoare sa-i patrunda corespondentele adanci ? De ce numai sudul trezeste puterile rationale, luminandu-le si intarindu-le, ordonandu-le sub o binefacatoare inraurire apolinica ?
Tot gandind la una si la alta, m-am rusinat brusc descoperind ca purtam cu mine o punga de banane si am aruncat-o in locul desert din coasta cimitirului unde se depozitau gunoaiele. M-am rusinat mai tare cand am vazut-o rostogolindu-se printre detritusuri, dar si printre stanjenei liliachii, printre rosii crini salbatici si alte flori albe carora nu le stiam numele. Intre gunoaie crescuse frumusetea sa le acopere. Asa e locul strajuit de nevazuti gardieni ce vegheaza la armonia lui, nelasandu-l sa iasa din starea de echilibru a puterilor.
Spre golf, mai departe, albastru se intarea, se inchega, scapat din flacara soarelui de amiaza, din aurul sau lichid. In fund de tot albeau piscuri spaniole. Pe o coasta spre dreapta se intortocheau conifere, ca niste maslini batuti si rasuciti de vantul fara odihna al Languedoc-ului.
Se trezise deodata in mine o acuitate atat de neasteptata a simtului culorii, incat am coborat spre mare ca fascinata de amestecul necontenit facut si desfacut al verdelui si albastrului la suprafata ei.
Ceasul petrecut pe o banca la malul marii m-a ajutat sa inteleg mai exact decat toate tratatele teoretice, si dinafara si dinauntru, necesitatea tusei divizate a impresionistilor. Fiecare valurel era albastru si verde in succesiunea unei fractiuni de secunda. Si clipocirea devenea numele sonor al modificarii culorii. Corespondentele incepeau sa-si deschida, parca, prietenoase, misterioasa lor carte.
Am datorat acestui inceput de dialog cu natura sudului comprehensiunea mai adanca, cu care am intrat a doua zi in muzeul Fabre din Montpellier. Prima impresie a fost destul de proasta: prea multe copii italiene si spaniole, peste tot domnea academismul, conventia, un fel de neo-clasic, cam lesinat. Cate un Ribera, asa, de samanta, si undeva un Veronese care stralucea cu brocarturile lui verzi ca muschiul. Tocmai vream sa plec, cand, am vazut, intr-o sala mai departata, o pata luminoasa pe un perete. Era un Bazille, o margine de oras. Impresionistul Frederic Bazille, care a murit in razboiul franco-german din 1870 (la mai putin de 30 de ani), s-a nascut la Montpellier si familia a facut muzeului o insemnata danie in amintirea lui. Din panzele acelea figureaza pe pereti toaleta unei tinere fete (cu un raccourci nu prea indemanatic) intr-un decor pestrit, de tehnica frust impresionista, apoi o negresa intre bujori in gustul exotic al romantismului tarziu. Si cateva peisagii, in care tanarul prieten al lui Monet arata roadele innoirilor cautate cu infrigurare in atelierele comune, pe plajile normande ori in padurea de la Fontainbleau, pe urmele scolii de la Barbizon. Dar talentul prea curand secerat nu ajunsese la maturitate decat intr-o portretistica expresiva, peisajul purtand doar fagaduinta unei lumini noi care incepe sa vibreze dand freamat aerului si strabatand vegetatia inca imobila.
Pe langa el, contemporani de toate varstele. Delacroix (in al carui atelier priveau pe furis Bazille si Monet din propriul lor atelier invecinat) desfasoara si aci pompa sa coloristica. Interiorul unei femei la Alger straluceste din toate partile, prin podoabele multicolore ale femeilor asezate, prin detaliile decorative. Un contre-jour remarcabil e izbutit de slujitoarea care tine perdeaua in dreapta, lasand sa bata un fascicul de raze pe stapanele ei, intr-o aureola usor misterioasa, intr-un vag foarte potrivit de culoare si poezie pentru echilibrul intregului. Un portret al unui mecena local, Bruyas, pictat de mai toti artistii care au trecut prin regiune (de Glaise, de Courbet si de altii) e salvat de Delacroix prin contrastul intre figura palida si fondul verde foarte inchis.
Berthe Morisot (din grupul impresionistilor) isi scalda, ca intotdeauna, portretele delicate in umbre si lumini de frunzisuri tremurande.
Dar surpriza zilei a fost intalnirea cu marele tablou al lui Courbet, Bonjour, Mr. Courbet, pictura impertinent de franca, adevarata, cruda sub raportul reprezentarii realiste a peisajului si a reverberatiei solare, a figurilor omenesti dominate de mutra orgolioasa, putin dispretuitoare, a artistului.
Si dupa doi Utrillo, dintre care unul (peisaj urban) realizat in tehnica de vitraliu delicat cu preponderenta roz, deodata o prezenta exploziva, un Vlaminck. O natura moarta, respirand pasiune plastica, ardea in propriul ei cadru, in ciuda subiectului de cea mai plata banalitate (un ceainic brun, o ceasca alba-gri, doua vinete cu movul subliniat de linia de carmin a catorva ardei mici, cateva fire de iarba sub ceainic). Fondul care le adapostea era alb, gras, viu, lucrat in tuse mari si acumulari de pasta mustoasa, lasand sa modeleze formele, sa cante culorile cu tonuri calde de contralta, strigandu-si puterea magica.
Si cu cele cateva franturi de pictura autentica, innoitoare, de la romantici si pana la fauves-i intelese din plin in atmosfera de plenitudine intelectuala a sudului, m-am consolat de searbada platitudine a massei de pictura clasic-academizante din restul muzeului.
Dupa aceasta noua intalnire cu artele, aveam nevoie de o retrampare, de o scufundare in natura, fie ea si o natura facuta de mana omului. Si am intrat in incinta celei mai vechi gradini botanice din Franta, datand de pe la sfarsitul domniei lui Henri IV. La aceea ora insorita a dupa amiezii, legana siesta multor batrani si a copiilor din caruturi. Intins cat o padure, parcul isi rasfata in soare aleile pietruite, dublate de lungi fasii asfaltate. Palmieri pitici sau foarte inalti, tot soiul de conifere plantate in figuri geometrice, cactusi cu forme surprinzatoare, garduri vii de merisor, arbusti, tufisuri, pergole inca timid imbratisate de verdeata. Peste tot pluteste parca parfumul de rozmarin si cimbrisor al Garrigue-i. Ne plimbam agale pe suisuri si coborasuri lente. Si sub un pod, dam cu ochii de o inscriptie dureroasa pe un mormant trist, boltit, de pe o alee care coboara. Sta consemnat in acele randuri grabite felul in care pastorul-poet Edward Young, stiut azi ca preromanticul englez autor al celebrelor Nopti (de fapt Ganduri de noapte, Night Thoughts), si-a ingropat in pripa, la ceas de noapte, zdrobit de suferinta, copila moarta pe neasteptate. Momentul acesta de melancolie nordica, de meditatie funebra se potriveste mai putin cu vrajitul ,,bosco'' solar in care ne aflam, bantuit de dulceata aspra a miresmelor sudului. Mai adecvate la natura meridionala a parcului gandit si regandit in clasice contexte, de secole la rand, ni se par urmele lui Paul Valery si ale lui Andre Gide. Cel dintai marturiseste a-si fi purtat adesea pasii pe aci manat de idei, de ganduri adanci, pe care le banuim consonante cu poezia de oculte geometrii a sudului. Iar elegantul sibarit si-a consumat ragazurile estetice pe fermecatul taram, en machant des petales de roses (mestecand foi de trandafiri).
Amintirile ultimelor trei secole sunt destul de bogate; in vreme ce, in Montpellier ca si dealtfel in toata vechea Proventa, leagan al culturii occitane, Evul Mediu se vede mult mai putin. Pana si catedrala Saint Pierre pastreaza doar cateva bucati din fatada originara. Dominata de o erezie foarte raspandita de origine rasariteana, de erezia albigenza, Proventa si-a vazut disparand stralucirea epocii trubaduresti sub loviturile sangeroase ale prea catolicilor regi ai Frantei, care si-au aratat evlavia in cruciade ravasitoare pentru civilizatia si cultura mandrei provincii cu atatea amintiri romane. De aceea unul din ultimii trubaduri spunea cu mahnire ca sangele celor ucisi in cruciadele anti-albigenze rosise toata iarba Proventei. Multi poeti si artisti au pierit atunci, multi au abjurat credinta si au trecut la catolicism. Altii au luat drumul pribegiei spre Italia vecina ducand cu ei samanta poeziei care urma sa incolteasca in scoala siciliana, apoi in dulcele stil nou. Fireste, Albi, Carcassonne, Toulouse au suferit in cea mai grea masura, dar nici Montpellier-ul n-a fost crutat si Renasterea i-a redat partial demnitatea cu reinvierea traditiilor de studii latine si medicale. Te plimbi prin marele oras francez de sud, admirandu-i Universitatea si parcurile, si gandesti inca o data la virtutile tolerantei, la valorile care supravietuiesc in climatul lor si se vestejesc si mor in malefica arsura a fanatismului ce mutileaza irecuperabil istoria unor locuri, vaduvindu-le de podoaba unor secole intregi. Si cu toata frumusetea actuala a Montpellier-ului, ramai cu un sentiment de frustratie, de dragul orasului acestuia, napastuit de istorie.
Jinduiam de multa vreme, stand la soare in Jardin du Luxembourg, dupa palatul pe care peluzele verzi marginite de flori multicolore, altele in fiece anotimp, il inconjurau. De fapt este un fel de a vorbi. Priveam palatul ca pe o cladire absolut inaccesibila, ca pe n soi de castel al lui Barba Albastra, vreau sa zic inchizand o lume prohibita pentru omul obisnuit. Caci in cladirea Senatului francez nu intra nimeni in afara persoanelor invitate de inaltul for parlamentar. Stiam bine edificiul armonios cu pavilioanele pe colturi, acoperite in acelasi chip frantuzesc, cu trunchiuri de piramida albastrui, flancate de bornuri inalte albe. Stiam ca Maria de Medici, sotia lui Henri IV si mama lui Louis XIII, comandase un palat in felul aceluia in care ea se nascuse la Florenta, Palazzo Pitti. Dar ca Salomon de Brosse, arhitectul francez, scosese un clasic model de constructie galica. Trecusem de asemenea pe langa Fantana Medicis care are toamna un aer atat de trist cu apele bazinului leganand frunze moarte si face un contrast interesant intre grupul de indragostiti mitologici, Acis pastorul si nimfa Galateea, sculptat in marmura alba si ciclopul Polifem, intunecat la culoare, pravalind o stanca deasupra lor.
De aceea cand, dupa multi ani, am intrat in Palais du Luxembourg cu delegatia Marii Adunari Nationale din care faceam parte (ca vicepresedinte al grupului de prietenie franco-roman), ma simteam prinsa de o emotie destul de violenta. Nu era un prilej oarecare, ci o intalnire privilegiata cu o parte notabila din istoria Frantei.
Am coborat din automobile si am urcat cele sapte trepte rotunde, ducand dincolo de balustrada ce margineste esplanada pavata cu dale mari de marmura din fata intrarii de onoare. Ne-am angajat apoi pe scara de onoare cu cele 48 de trepte acoperite de un covor ale carui motive reproduc motivele decorative ale plafonului. Am suit dreptul urcus intrerupt la mijloc de o ,,pauza'' strajuita de patru lei stransi intre linii de puritatea taioasa a unei teoreme. Pe granitele trase cu rigla ale balustradelor cadeau perpendiculare perechile de coloane ionice intre care se adaposteau pretioase gobelinuri.
Ne-au primit senatorii grupului de prietenie franco-romana si ne-au condus in sala de sedinte, celebra sala din doua hemicicluri: cel mare cu fotoliile membrilor asezate in amfiteatru, cel mic rezervat presedintelui si secretariatului. Aflat in sedinta, Senatul ne-a salutat in chip special la intrarea in sala. Abia dupa aceea am putut privi in liniste locul central al intregului edificiu cu culorile-i somptuoase, brun cald si rosu. Lambris-urile care acopera peretii pana la jumatate sunt din lemn de stejar, fotoliile, perdelele, mochetele din catifea rosie, marmura coloanelor si a placilor mari de pe pereti e trandafirie cu vine purpurii. Iar pe acest fond, sapte statui de marmura alba se decupeaza cu un relief frapant. Sunt cativa demnitari francezi din cei a caror amintire persista in viata publica :Turgot, Portalis, Colbert, Michel de l'Hopital, d'Aguesseau, Malesherbes, Mathieu Mole. Din tribuna de la primul etaj de unde-i privim chiar in fata, barbatii acestia severi in costume de epoca par a intari responsabilitatile demnitarilor de azi cu o prezenta redutabila prin exemplaritate. De-a dreapta si de-a stanga hemiciclului acestuia mic sunt si doua fresce evocatoare, tot cu subiect istoric, din viata regilor vechi ai Frantei. Medalioane si lunete incarca pandantivele pe care coboara greutatea cupolei, a boltilor, cu excese de podoaba. Dar intr-un astfel de loc solemn, lucrurile somptuoase nu numai ca se suporta, ci devin parca de rigoare. Caci ele se constituie ca acompaniament al unor fapte ilustre, al unor personalitati de insemnatate istorica. Napoleon I a trecut prin acest Senat (tronul pe care sedea in timpul sedintelor e pastrat la capatul rasaritean al Salii de conferinte), ca si Napoleon III. Victor Hugo a fost senator al celei de-a treia Republici, intre 1876 si 1885 (desi cativa ani Senatul s-a adapostit la Versailles in sala teatrului lui Gabriel si a revenit la Palatul Luxembourg in 1879). Chiar de la aceasta tribuna senatorul Clemenceau a anuntat, la 11 noiembrie 1918, incheierea armistitiului, in aclamatiile celor de fata. Iar generalul De Gaulle facea acelasi lucru la 11 mai 1945 cand spunea: ,,Victoria este pe masura razboiului''. Sentimentul era cu atat mai puternic cu cat germanii ocupasera Senatul francez in 1940 pentru a face din el sediul statului major. Si in 25 august 1944, divizia Leclerc a izgonit pe dusmanii invinsi din simbolicul edificiu.
Nu sunt fapte putine, nici marunte. Ca intr-o istorie prescurtata, aci s-au jucat dramele a destule infrangeri si s-au strigat cu trambite de aur victoriile. Tot ce a fost mare in Franta, n-a lipsit de a trece pe-aci macar o clipa, intr-o imprejurare sau alta, de la regi si imparati, la presedinti de republica, oameni politici, intelectuali.
Iesind din sala de sedinte si vizitand renumitele incaperi, aflam de pilda ca La Fontaine si La Bruyere au avut si ei mici slujbe in umbra nobilelor personaje care i-au patronat, sau ca Lamartine a locuit in Petit Luxembourg in calitatea sa de ministru de externe al guvernului provizoriu la 1848 (la doua secole dupa Richelieu). Iar Laconte de Lisle, Francois Coppee si Anatole France au fost functionari ai Senatului, cel din urma detinand postul de bibliotecar intre 1876 si 1890. Dealtfel in afara de Sala de conferinte (fosta sala a tronului), boltita in ,,leagane'' si hemicicluri, acoperita de picturi si arabescuri pe fond aurit, strajuita de cariatide, decorata cu opt goblenuri de mari proportii, cu usi in oglinzi, cu lampadare uriase, care fac sa scanteieze bronzurile si cristalele, realmente de mare calitate sunt Biblioteca si Anexa ei. O lunga galerie incarcata de carti, si pretioase, si utile, e ornata, pe plafonul boltit in leagan, cu 12 medalioane de Jacob Jordaens. Panzele, reprezentand semnele zodiacului, au fost cumparate si lipite pe tavan, iar dupa aceea incadrate cu rame in trompe l'oeil. Cate trei la rand, urmate de medalioane oarbe, ele isi insira remarcabilele raccourci-uri in scene mitologice cu personaje de opulenta flamanda. Un Zeus metamorfozat poarta pe spate pe Europa in semnul Taurului. Nimfa Adrastea mulge capra Amaltea pentru Zeus copil in semnul Capricornului ; Phaeton se prabuseste cu carul Soarelui fiindca a intrat in semnul Racului. Si asa mai departe, fabula generos ilustrata invioreaza cenusiul salii altfel prea mare si prea uniforma. Aci, in 1750, s-a deschis o prima expozitie de pictura, ca, dupa 1801, galeria sa devina muzeu deschis publicului, in care arhitectul Chalgrin expusese cele douazeci de enorme tablouri inchinate de Rubens Mariei de Medici (si care se gasesc acum la Louvre). Fireste, ideea a fost parasita dupa cativa ani si galeria si-a luat actuala ei destinatie.
Biblioteca, eleganta, spatioasa, functionala, se afla in spatele Salii de sedinte si da cu ferestrele ei inalte spre gradini. Gandita in secolul XIX de Alphonse de Gisors, sala longitudinala a capatat pe langa celelalte plafoane simple, in caissoane, o cupola deasupra intrarii. Si arhitectul a avut fericita inspiratie sa i-o incredinteze lui Delacroix spre decorare. Romanticul fugos si-a temperat de data aceasta violentele picturale si a scos o compozitie echilibrata, in patru grupuri armonioase amintind mai degraba pe Poussin. Pictura excelent luminata de un sistem de reflectoare ascunse, infatiseaza o ilustrare a Cantecului IV din Infernul lui Dante. Printre tufisuri de mirt si laur poetii, eroii, ganditorii lumii antice stau de vorba. Sprijinindu-se pe un sceptru, Homer, inconjurat de Horatiu, Ovidiu si Lucan, il primeste pe Dante insotit de Virgiliu. Mai departe, trei personaje istorice intr-un grup numeros : Traian, Catone din Utica (pazitorul Purgatoriului) si Cincinat. Apoi Orfeu, Sapho si Hesiod si, in sfarsit, Socrate, Aspazia si Alexandru cel Mare. Structurand clasic, cum spuneam, grupurile nobile ale vastei fresce, dandu-le gesturile calm declamatorii ale retoricei antice, foarte potrivite cu subiectul, Delacroix aprinde pe cupola intensitatea arzatoare a culorii sale romantice: albastrul cald, inegal al cerului care moduleaza, verdele plin, dens al vegetatiei, rosul de flacara al vesmintelor. Din cand in cand o torsiune a unui corp, dramatica in sine, sparge cadrul viziunii aparent clasicizante, ducandu-ne pe de o parte spre amintiri de anatomii michelangiolesti, pe de alta spre propriile opere ca Masacrele din Chio ori Intrarea cruciatilor in Constantinopole.
Tot in 1845, Delacroix picta si arcada de deasupra ferestrei din fata usii de intrare in Biblioteca. Alesese o tema din aceeasi sfera a culturii dubland istoria, si anume momentul de dupa victoria de la Arbeles cand invingatorul, Alexandru cel Mare, depune, intr-o pretioasa racla a lui Darius invinsul, manuscrisele poemelor homerice pe care el, elevul lui Aristot, le purta pretutindeni cu sine. Era, la sfarsitul unui capitol de istorie razboinica sangeroasa, o concluzie care semana mai degraba cu o victorie a spiritului grec asupra celui barbar. Si era din partea artistului Delacroix o lectie de umanism clasic adresata unui for politic facator de istorie. Dincolo de pictura in care spendoarea coloritului si jocul luminilor pe vesmintele prizonierilor si curtenilor, ca si pe vegetatia exotica, salveaza de platitudine alegoria triumfului realizata dupa tipare destul de conventionale, elogiul umanismului, al culturii clasice, se savarseste de seful scolii romantice franceze in acelasi spirit tipic de care am vorbit mai inainte. Si este admirabil sa vezi cum amintirea sau bine zis actualitatea prezentelor de cultura permeaza Senatul in duhul luminos al gandirii umanistice. Caci oriunde te indrepti, descoperi obiectul de arta inconjurat de o aura de respect colectiv. Oamenii politici inteleg ca grandoarea si puterea lor dureaza o clipa, in vreme ce si gandirea umanista, clasica, si produsul frumos al creativitatii dainuiesc vesnic. In sala Comisiei de Finante unde ne intalnim cu senatorii grupului de prietenie franco-roman intr-o sedinta comuna, spatiile goale de pe pereti sunt acoperite de pajistile baroce ale unor tapiserii iesite de la Goblins. Doua din ele apartin unei serii celebre ilustrand aventurile lui Don Quijote, lupta cu morile de vant si consacrarea eroului in calitate de cavaler. Cum stau la masa asezata in potcoava, ma delectez urmarind rafinamentele coloristice ale tapiseriei pe care o am in fata. In medalionul surmontat de un paun albastru-verde cu evantaiul cozii desfacut in raze matasoase, se afla doua personaje si o martoaga - desigur cavalerul ,,Tristei Figuri'' si scutierul sau Sancho, cu accente rosii intense pe jachete, braie si pelerine. De jur imprejurul medalionului se desfasoara chenare reunite, roz-mov, auriu, verde-albastru in nuanta paunului. Si intre medalion si benzile marginale, pe un fond ivoriu, ghirlande fin policrome se intind si se rasucesc in toate partile. In barocul francez grija de structura nu slabeste defel si alunecarile placute si aparent libere ale ochiului se intorc mereu pe aceleasi linii care capata in cele din urma puterea de fascinatie a imobilitatii clasice. Si ca pretutindeni, incarcatura nu e resimtita ca atare, pentru ca perfectiunea fiecarui obiect in sine, calitatea severa a gustului care a prezidat la alegerea lui, da siguranta si justificare locului pe care-l ocupa in ansamblu. Asa se petrec lucrurile cu succesivele modificari savarsite de cei patru arhitecti in corpul Luxembourgului unde adaosurile se topesc, prin adecvare si eleganta, in totalitatea neschimbata ca spirit a palatului. Si in decoratia interioara treci de la Jordaens la Maurice Denis, de la tapiseriile de Gobelins la aceea a lui Wogensky, Galaxie. Sau intr-o singura sala de mai mici dimensiuni unde presedintele Senatului, domnul Alain Poher, distins prieten al tarii noastre, a dat un dineu in cinstea delegatiei romane, era o acumulare de numeroase obiecte de arta, de la tapiserii, la chemineu, la vasele de Sevres, la lampadarele de cristaluri pretiose, la covoarele uimitor de pure in desenele lor. Dar impresia generala ce se constituia exprima grandoare si eleganta. Peste tot in Palais du Luxembourg te simti in taramul ponderei mari a ideilor (ceea ce nu se intampla cu multe corpuri legiuitoare pe lume), impusa de o mare traditie culturala bine si demn mostenita, de o constiinta a participarii la soarta Frantei si a lumii care opereaza, probabil, ca o benefica frana. Ce a insemnat in contextul acestui Senat respectul culturii, o arata un citat dintr-un marcant scriitor francez, Maurice Barres, care povestea un moment notabil petrecut in incinta Palatului : ,,Jour inoubliable, celui ou je causais avec Leconte de Lisle et Anatole France dans la bibliothèque du Senat et qu'un petit vieillard vigoureux - c'etait le Pere, c'etait l'Empereur, c'etait Victor Hugo - nous rejoignit ! " (Zi de neuitat, aceea in care stateam de vorba cu Leconte de Lisle si cu Anatole France in biblioteca Senatului si un batranel viguros - era Tatal, era Imparatul, era Victor Hugo - ni s-a alaturat).
Acesta era dainuirea cu care se masura scurta durata a celorlalte si pe aceasta se sprijina mai presus de orice Palatul Luxembourgului. Intr-o dimineata de primavara plecasem prin Ile-de-France cu masina, printr-un peisaj de o vizibila rodnicie, cu un cer desfasurat peste un pamant care se dadea parca la o parte dinaintea lui. Norii se buluceau a ploaie, un vant subtire vajaia tare pe laturile masinii. Am trecut pe liziera unei paduri cu copaci batrani, nu prea desi, cu stanci de forme ciudate, pe care le-am recunoscut de indata dupa cenusiul lor de gresie, dupa inchisele lor contururi asa cum le stiam din panzele lui Andreescu de la Apremont. Era padurea de la Fontainbleau a carei ,,fizionomie'' neschimbata sta in inima oricarui roman iubitor de pictura.
Revenind dupa cativa ani la Barbizon, in 1975, cu un prilej oficial, am avut cinstea sa descopar placa comemorativa pusa pe poarta casei in care a locuit si a lucrat Nicolae Grigorescu. Zugravul roman si-a facut ucenicia in locul acesta unic care a strans laolalta cel mai mare numar de artisti pe care i-a vazut lumea vreodata. Padurea tainica in care stejarul se invecineaza cu mesteacanul si fagul, legendele ei vechi, aerul dulce, calitatea transparenta a luminii si apoi nu stiu ce de simplitate rustica, binevoitoare, o liniste pe care nici turistii de azi nu reusesc s-o tulbure, toate la un loc au generat faima inegalabila a Barbizonului. De aceea au umblat pe cararile umbroase, printre stancile sure acoperite cu muschi verde-cenusiu si au poposit la hanul Ganne toti marii pictori ai Frantei, romantici intarziati, realisti, impresionisti, post-impresionisti. Corot, Daubigny, Diaz, Daumier, Courbet, Manrt, Monet, Bazille, Sisley, Renoir, Cezanne au lasat in opera lor imaginile pline de racoare de la Bas-Breau, Apremont, Chailly. Pe deasupra tuturor trecatorilor acestora, oricat de celebri, Theodore Rousseau si Jean Francois Millet inseamna permanenta fidela fata de Barbizon si spiritul sau, creatia lor confundandu-se cu porunca adanca a locului, exprimand valentele naturii si omului de aci. Ei au fost in primul rand ,,scoala de la Barbizon'', modelele pe care le-au iubit si imitat urmasii. Pe urmele lor au mers si romanii Grigorescu si Andreescu, cel dintai venit prin 1862 pentru intaia oara la Barbizon si fervent frecventator al casei si atelierului lui Millet (care dorise la un moment dat sa-l casatoreasca cu una din fiicele sale).
Si vorbind, impreuna cu Marcel Ghibernea si profesorul Guillermou, la mai sus pomenita festivitate, aratam resorturile intime ale creatiei originale, de inspiratie autohtona, care au functionat la Grigorescu in special sub inraurirea fertila a mediului barbizonian. Caci asa cum se intampla la creatorii autentici, influenta nu intervine moderator, producand imitatie si epigonat, ci catalizator, trezind, starnind propriile facultati plasmuitoare, ca in cazul lui Eminescu, Brancusi si al altora.
De aceea vizitarea locurilor prin care si Grigorescu (in sederea de aproape opt ani) si Andreescu (in cei trei ani petrecuti aci) au trecut este pentru noi edificatoare sub raportul biografiei ca atare, dar mai cu seama din punct de vedere al evaluarii capacitatii lor de interpretare originala a inspiratiei. Si faptul e cu atat mai meritoriu pentru Grigorescu, legat prin stranse prietenii nu numai de Millet si Rousseau, ci si de Corot, Courbet si Renoir, si care a izbutit sa fie, in pictura lui romaneasca innoita in mijloacele specifice de expresie, atat de el insusi.
Pe aceleasi drumuri din Ile-de-France iti ies in cale castele, pe neasteptate, ca cel de la Yvelines, castelul Rambouillet cel cu turnuri cu acoperisuri tuguiate la colturi, inconjurat de peluze cvadrangulare si de apele unui lac pe care se inghesuie prietenoase lebedele si ratele albe.
La Versailles am ajuns cu d-ra Therese Langsdorf si ghid spiritual si foarte priceput ne-a fost doamna Asselin de la Beaux-Arts. Din intinsa cladire de unde am purces partea cea mai insemnata a gloriei Regelui Soare emana o maretie rece, incremenita, daca faci eroarea sa intri printr-una din aripile de acces obisnuit. Si de obicei patrunzi prin sobra structura a lui Mansart, larg cintrata in care se afla galeria regilor Frantei (originalele stau, se pare, la Saint Denis) si treci din salon in salon, din apartament in apartament, fara sa capeti imaginea generala, legata, a palatului.
Dar cum odata, in alta imprejurare in care trebuia sa vizitez Le Petit Trianon si doamna Asselin se gasea ocupata, am suit dinspre gradina particulara a Mariei Antoaneta, un parc englez modest, foarte intim, cu o grota a lui Apollo unde se facea teatru, am avut revelatia coplesitoare a intregului. Intorcandu-ma prin gradini, printre fantani si statui, suind nesfarsitele trepte ale teraselor, am intrat intr-o orchestratie uriasa de verdeata, ape si marmura, compusa de geniul unui artist baroc care concepuse gradinile impreuna cu palatul si cerul. O muzica de sfere se inalta parca din spatiul astfel ordonat de o gandire riguros geometrica, prinzand in volutele sale bolta inalta, strabatuta de rotogoale de nouri cu valori aproape tactile. Intregul capata astfel vastitatea unui decor cosmic pe marele teatru al lumii in care intrai pregatit ca pentru un spectacol de suprema pompa.
De aceea poate m-a impresionat in chip deosebit, si evident simbolic, ca un teatru in teatru (pentru a ne pastra in campul semantic al barocului) sala destinata reprezentatiilor de drama, comedie, muzica, opera si balet. Cand Jacques-Ange Gabriel, arhitectul artist, a construit-o din lemn, ca pe o masina care se poate demonta integral, a spus, se pare : ,,Je voudrais faire vibrer cette salle comme un violon'' (As vrea sa vibreze sala aceasta ca o vioara). Si intr-adevar, mica si armonioasa, parand impozanta prin folosirea a diverse trompe-l'oeil-uri, sala se bucura de o perfectiune acustica fara seaman, avand rolul unei cutii de rezonanta. Cele trei niveluri de loji cresc in inaltime pe masura ce se apropie de plafonul boltit. Decoratia rococo urca de pe auraria abundenta a fotoliilor si balustradelor spre oglinzile care scanteie pretutindeni sugerand adancime, spre lustrele de cristal, spre picturile pe teme mitologice, in culori dulci dominate de un roz fraged. Intelegi emotia Mariei Antoaneta care a asistat pentru prima oara dupa venirea ei in Franta la un spectacol in rastimpul caruia au ars in policandre trei mii de lumanari. Iar dupa reprezentatie sala se transforma usor in salon de receptie, regele avand privilegiul unui salonas in spatele lojii sale in care se putea retrage oricand, pentru ,,a nu se plictisi''.
Capela regala se afla in apropiere, pastrand inca orga la care a cantat Couperin. Iesind din Capela intr-o sala contigua, am dat cu ochii de o panza pa care o stiam la Louvru, o imensa Cina in casa lui Simon Fariseul, de Veronese. Cum ajunsese aci ? Din ordinul lui Malraux, tabloul, dar al unui ambasador venetian catre Regele Soare, fusese transportat la Versailles cu destul scandal si in ciuda impotrivirii obstinate a directorului de muzeu. Ca intotdeauna insa, argumentele lui Malraux au fost inexpugnabile. Superba piesa de Renastere italiana proiecteaza pe fundalul somptuos de arhitectura doua grupuri de personaje, unul calm, cu figuri bine desenate, in plina lumina, celalalt agitat de o convorbire pasionata, starnita de gestul Magdalenei care sterge picioarele lui Christ cu pletele ei. Slugi, caini, vase pretioase, rasteluri cu vesela scumpa imbogatesc mai mult cadrul. Expus aci, tabloul trimis atunci de venetieni a placut asa de mult modestului pictor care decora plafonul, un oarecare Francois Lemoyne, incat a incercat sa-l imite in propria sa maniera. Bietul om a lucrat vreo cinci ani, chinuindu-se ca Michelangelo la Sixtina, si cand a coborat de pe schela si a privit comparativ modelul si imitatia, de disperare s-a sinucis. Desi pictura lui apare acum ca o opera originala, plina de gratie, anuntand parca pe Tiepolo cu cateva decenii mai inainte.
Sigur ca, readus aci astazi, tabloul lui Veronesse da sens picturi de pe tavan, intr-o conexiune dramatica de inadecvare stilistica, rezolvata prea in graba si prea dureros. Malraux a avut din nou dreptate.
Mai departe, in cele mai multe incaperi, acordul coloristic folosit cu predilectie este alb-albastru, ca in Sala jocurilor cu boiserie alba si covor auriu. Albul domina si in biblioteca lui Louis XIV, conceputa tot de J. A. Gabriel, captusita cu panouri drepte, clasice, pe care ghirlandele nu le incarca prea mult. Reliurile aurii ale cartilor fac un efect de finete pe albul mat. Taiata dintr-o singura felie de lemn, masa din biroul-biblioteca e semnata de Risner-Dresner.
Salonul de muzica, tot in alb si auriu si in joc de oglinzi, poarta amintirea de pret a momentului cand Mozart copil a cantat la pian in fata Curtii. SI doua mici sculpturi in fildes. doua bile frumos strunjite, sprijinite fiecare pe un postament, iti sunt aratate ca o curiozitate, ca produsele muncii amestecate, manuale si in oarecare masura artistice, a lui Louis XV. Mi s-a parut, mai cu seama dupa ce am intrat in Cabinetul secret al acelui rege ciudat, timid si singuratec, a fi capatat o alta perspectiva asupra lui. Aci monarhul lucra cu cavalerii de Malta, cu tot felul de agenti misteriosi introdusi pe furis in palat. Cine stie, poate de aci au pornit initiativele si ordinele de izgonire a iezuitilor din Franta ! Dealtfel penumbra domneste semnificativ in camera aceasta a intalnirilor secrete care scapa chiar controlului doamnei de Pompadour, cea mai influenta legatura feminina a regelui. Activitatea obisnuita insa Louis XV si-o desfasura intr-alt birou, tot in panouri albe si oglinzi, cu ferestrele foarte mari ingaduind vederea panoramica spre parc, decorat in stilul tipic rocaiile, cu un lustru de cristal de Boemia, de o rafinata culoare fumurie. De aici, spune traditia, a privit regele trecand cortegiul mortuar al doamnei de Pompadour. Si o varianta mai sentimentala adauga ca ar fi poruncit valetului sa deschida o fereastra si ca doua lacrimi ii curgeau pe obraji in vreme ce zicea ,,C'est le seul service que je puisse rendre a cette pauvre marquise'' (e singurul serviciu pe care-l mai pot face bietei marchize). Iar varianta mai cinica sustine ca ar fi spus ,,Esperons que la marquise aura du beau temps pour son voyage'' (Sa nadajduim ca marchiza o sa aiba timp frumos in calatoria ei). Asta fiindca doamna Pompadour se plimba intruna de colo pana colo in vremea vietii. Din dormitorul lui cu gobelins-uri splendide, paturile au fost vandute in timpul Revolutiei. Au ramas cateva vase Meissen de buna calitate si, deasupra unei usi, un medalion Nattier, in albastru lui caracteristic, punand in valoare, prin contrast, albul lemnariei. Persoana reprezentata in medalion reprezinta pe Madame Mathilde, fiica cea mai draga a regelui, care o avea astfel mereu sub ochi. Cateva detalii de viata iti dau despre acest Louis XV , slab, egoist, neinsemnat ca rege, o imagine totusi mult mai umana, mai autentica, decat aceea pe care o regasesti la Versailles despre Regele Soare, in ciuda revarsarii de opulenta, de pompa ostentativa care l-a inconjurat. Caci el nu seamana, de pilda, cu sobra eleganta imprimata de Mansart incaperii slujind de sala de asteptare supranumita l'oeil de boeuf din pricina unei ferestre rotunde aflate deasupra caminului cu consola si oglinda. Ci se potriveste cu nenumaratele console si balustrade, cu perdelele de brocart si baldachinulsi auraria excesiva a dormitorului sau asezat astfel, incat dimineata, la rasarit, soarele sa inunde de lumina patul regelui care se trezea, pentru ca efectul asupra supusilor sa fie de admiratie, reverenta, stupoare ori mai stiu eu ce. El a simbolizat, fara indoiala, gloria Frantei, dar altii au trudit la realizarea ei: Vauban, Louvois, Conde si, mai presus de toti, Colbert, financiarul genial, unul din cei mai straluciti ministri, care a redresat economia franceza si a dat un nemaiintalnit elan tuturor institutiilor, inclusiv Academiilor. Si pentru munca sa uriasa, depasind puterile omenesti, a fost rasplatit cu indiferenta si dizgratie de catre regele pe care-l slujise. Caci rar si anevoie se leaga in analele istoriei notiunile de rege si recunostinta, ale caror sfere raman din nenorocire exterioare.
De aceea m-am bucurat launtric cand, ajungand in maiestuoasa Galerie a Oglinzilor (lunga de 73 de metri) si privind plafonul pictat de Lebrun pa larga bolta in leagan, am descoperit ca povestind etapele domniei lui Louis XIV din clipa in care a deveni monarh absolut, pictorul savarsea, indirect, elogiul lui Colbert. Mi s-a parut, din partea unui contemporan recunoscator, o reparatie cuvenita unuia din marii parinti ai patriei franceze, cu atat mai mult cu cat, pe aceste picturi sunt stranse, cam innegrite de patina timpului, copiii francezi invata istoria lor. Scandata de coloane cu arcade in care se adapostesc saptesprezece ferestre inalte, galeria da spre gradinile fara sfarsit, coborand din bazin in bazin pe luciul de apa, oglinzile ei creand iluzia magnifica a unor indoite intinderi verzi. Nicaieri, poate, semnarea unei paci care sa puna capat primului razboi mondial n-ar fi fost mai potrivita ca in acest cadru de maretie, sub un cer pe care se disputa fara incetare lupta baroca dintre lumina si umbra, dintre senin si nori, in palatul acesta integrat parca pentru eternitate intre natura si istorie si pentru care, din Cabinetul Pendulei unde savantii au construit o pendula astronomica menita sa mearga 2000 de ani, timpul curge altfel, ca in nuvelele lui Lovecraft, dandu-ti un fior ciudat de confruntare cu vecinicia.
Spre Amboise am pornit intr-o dimineata de octombrie, pe un timp ploios si intunecat. Pe Valea Loarei cerul e intins, incarcat de rod ce fagaduiesc rodnicie, padurile si-au rarit frunzisul, ca si perdelele de plopi cu verdeata subtiata profilati pe orizontul mereu foarte jos. Intr-un tarziu apar si zidurile groase, intarite cu turnuri rotunde, ale castelului. Apoi constructia insasi, alba, in L, cu clasicul acoperis de ardezie si lucarnele care-i danteleaza marginile. Coboram din masini, e cu noi si ambasadorul nostru Cornel Manescu insotit de doamna, si vedem venind inspre noi, de-a dreptul peste o peluza, un barbat de statura mijlocie, mai degraba firav, cu un loden de vanatoare pe umeri. Ne intampina salutandu-ne cu simplitate si cu o politete desavarsita. E stapanul locului, al castelului de la Amboise, e contele de Paris, descendentul regilor Frantei care a cedat toate bunurile sale Republicii, cu exceptia acestuia, in care ne primeste astazi ca gazda. Deosebit de amabil, ne insoteste pretutindeni si ne da singur explicatiile necesare, desi ghidul castelului se afla de fata. Incepem cu Capela Sf. Hubert, inchinata de ctitorii ei, Charles VIII si Anne de Bretagne, sfantului patron al vanatorii. Drept care, pe flesa-turla, inalta si zvelta, a micului edificiu de un gotic flamboaiant dintre cele mai elegante, se vad alternand coarne de cerb si flori de crin de pe blazonul familiei d'Orleans. Se afla aci (sau s-au aflat) osemintele lui Leonardo da Vinci care a trait ultimii sai ani in aceasta regiune, in invecinatul castel de la Cloux, ca invitat al regelui Francois I si al surorii sale, scriitoarea Marguerite de Navarre. La moartea lui, in 1519, regalii sai prieteni l-au inmormantat aci in capela castelului care apartinea familiei Orleans-Valois. De o sobrietate mai mult decat smerita, mormantul unuia dintre necontestatele genii ale umanitatii te duce cu gandul, te impinge, la acele meditatii de tip preromantic care reiau mai vechiul motiv al desertaciunii desertaciunilor. Si meditatia este cu atat mai dureroasa cu cat mormantul umanistului italian a fost profanat in anii revolutiei de la 1789 si ramasitele lui pamantesti au fost ori aruncate in Loara, ori puse intr-alta parte. Se spune ca grozava eroare s-ar fi reparat mai tarziu. Astfel de ultragii sunt ireparabile si respectul gandului omenesc, oricare ar fi el, ni se pare rodul unei atitudini umanistice firesti, al virtutii tolerante prin excelenta, marturie adevarata a evolutii spiritului.
In castelul jumatate gotic, jumatate rinascimental, patrundem prin camera de garda mobilata cu banci si lazi gotice din secolul XV si impodobita cu tapiserii d'Aubusson. De aci se iese, printr-o uriasa poarta de lemn sculptat, restaurata de bunicul contelui, pe o prima terasa acoperita cu bolti ogivale, de pe un turn in panta.
Mai departe ni se deschid incaperi dupa incaperi. O sufragerie spatioasa cu un aer batranesc te incanta cu linistea culorilor ei blande, de la podeaua de scandura ceruita, la tavanul cu barne de lemn roscat, aproape de tonurile pompeiene pe care trei tapiserii d'Aubusson aduc rasunete de istorie veche si scene biblice, iar dulapuri, scrinuri, fotolii implinesc roluri evident functionale, Langa o fereastra, un baston de pelerin pus ca ornament, aminteste ca la Amboise se opreau convoaiele de credinciosi in drum spre Santiago de Compostella.
Intr-o alta camera, un camin alb enorm reuneste intr-o singura stema florile de crin ale lui Charles VIII si crucile Annei de Bretagne, dominand un motiv de franghie franciscana curios desfasurata. Deasupra caminului, imi atrage atentia o emblema ciudata, cu dragonul cavalerilor ordinului Saint Michel, fundat de Louis XI, si care imi aminteste de familia Dragulestilor nostri si de propriul lor medalion de la care se pare ca-si trageau numele.
La etajul II se deschid camerele celei de-a patra familii d'Orleans, al carei urmas direct este amfitrionul nostru, si dintre ai carei membri Louis Philippe s-a suit pe tronul Frantei in 1830 si a fost detronat de revolutia de la 1848. Foarte modesta, odaia de dormit a regelui cuprinde un ,,recamier'' cu baldachin si cateva masute si fotolii. Tot asa de simpla este si sala de muzica, mobilata cu fotolii cu cifrul regelui si cu un pian cu coada de o lungime neobisnuita (fabricatie franceza din 1832). Pe pereti, portrete ale familiei regale.
De aci trecem pe terasa de deasupra turnului rotund de unde se deschide o vedere magnifica spre Loara albastra-cenusie (in care s-a topit si un strop de argint) si care-si plimba parca lent ca pe niste ciudate corabii, insulele de nisip si copacii ruginiti, spre orizontul foarte jos sub cerul care se arcueste intr-o imensa bolta. Si acoperisurile cenusii de ardezie se strang in atmosfera umeda ca niste spinari de mari pasari exotice, intregind vasta perspectiva.
Pe aceeasi terasa dau si balcoanele unde au fost spanzurati conjuratii de la Amboise, protestanti, in vremea razboaielor religioase, in 1560. Oriunde te-ntorci pe lume, frumusetea naturii si a operelor de arta e neaparat tulburata de neastamparul si cruzimea istoriei si a politicii rau intelese, puse in slujba intereselor personale si egoiste. De aceea esti mereu recunoscator epocii acesteia a noastra care, oricat ar fi de sfasiata de interese contradictorii, aspira totusi spre pace reala, spre abolirea nebuniilor in cursa dupa putere si stapanire.
Dar ne intalnim din nou cu politica, dupa ce parasim castelul. la primarie ne primeste deputatul de Amboise care indeplineste si functia de primar si care nu e altul decat Michel Debre, fostul prim ministru gaulist al Frantei. Subtiratec, nervos, cu frunte inalta, palid, cu maini fine, rosteste un cuvant de bun venit catre delegatia noastra de parlamentari, concis si destul de spiritual, ca dupa aceea, la colatiunea pe care ne-a oferit-o, sa stam de vorba mai lung, mai amical.
Dejunul il luam ,,Au lion d'or'' (La leul de aur) spre care ne indreptam impreuna cu contele de Paris. Ma aseaza la dreapta lui, asa ca-l pot observa cu o curiozitate care tine de istorie. Poarta un costum sport, un prince de Galles taiat modern, care, ca la englezii de casa mare, e putin mototolit, dar i-arata un corp suplu de sportiv, ascunzand, sub dezinvoltura si gratie de miscari, o tarie de otel a vanatorului pasionat (dezolat de a nu mai practica vanatoarea din pricina unui infarct recent). Capul de medalie are rotunjimi de fildes vechi, strujit cu grija pe pielea de palori albastrii. Fata emaciata, ca de asceze, e trasa, simiesc, spre tample. In jurul ochilor vag exoftalmici, de un albastru atasant, si grav si jucaus se tes creturi fine, de pergament vechi. Pometii usor proeminenti, fruntea boltita, trasaturile gurii foarte apasate, nasul subtire, arcuit ca al membrilor familiei de Valois, cu narile putin retrusate. Surasul egal ii acompaniaza conversatia de om de cultura care-si acopera voit intinsele cunostinte in materie de literatura medievala, de Dante si Toma din Aquino. Contele isi exprima dorinta de a veni sa viziteze Romania (a cunoscut bine pe Martha si Antoine Bibescu) si de a face o vanatoare, iar Cornel Manescu inregistreaza cu placere plina de curtenie dezideratul. Plina de firesc, convorbirea e generala, toata lumea fiind cucerita de atata modestie si simplitate din partea unei astfel de persoane cu biografia incarcata de inrudiri ilustre.
Plecam pe Valea Loarei care curge calma si vesela, desi lenta si foarte bogata in ape, printre franturi de padure rara, ca niste cranguri, intinzandu-se pana la orizon. Trecem prin Chinon-ul altui umanist mare, al lui Rabelaise, si orasul deschis si campia si padurea lui rosiatica, voioasa, iti aminteste de parintele uriasilor celor bine dispusi, Gargantua si Pantagruel, si te imbie la bonne chere si la glume. Iar norii trec mereu peste campii si paduri, ca niste ,,ugere pline'', dupa vorba lui Blaga, ca niste stropitori celeste veghind la rodnicia pamantului. Pe sub marginea dinspre pamant a norilor se deseneaza gene late de lumina ca intr-un tablou baroc cu eclairage mestesujit. Petece mari de feriga uscata si licheni verzi si rosii pe taluzuri lucesc sub ploaie. Departe, pe dreapta drumului, se vad contururi de veche constructie falnica : e castelul d'Usse, Castelul Frumoasei din Padurea Adormita. Mai incolo, pe o culme de deal, pe malul raului Vienne, castelul din Chinon isi desfasoara zidul lung inegal impartit de turnuri.
Ajungem spre apusul soarelui la Saumur, in patria amabilului nostru insotitor, jovialul mr. Lucien Gautier, senator de Indre-et-Loire. Ne oprim la primaria veche (din sec. XVII) si cu aspect primitor, in fata careia forfoteste lumea intr-o piata mica, plina de flori si tesaturi colorate de casa. Suim pe trepte de lemn vechi care scartaie, in sali ca de fortareata, cu boiserii seculare si tablouri de dimensiuni considerabile cu rame bogate, imitand maestri de demult. Primarul, mr. Mebel, inalt, foarte slab, cu par alb si fumand pipa, ne primeste afabil, natural, ca pe niste amici de o viata si ne ofera vinul de onoare (le vin d'honneur), care e de fapt sampanie din renumitele podgorii ale regiunii. Prin ferestrele inalte de tot se vede cea mai frumoasa priveliste din oras. In fata, chiar in fata, se intinde peste apa clasicul pod medieval francez, cu arcade larg deschise, en berceau. Iar pe malul din potriva se inghesuie case tipice de secol XVII; una langa alta, inalte si inguste, ca in Olanda, de o puritate riguroasa a contururilor, dar albe si acoperite cu inevitabila, sobru-decorativa ardezie. Te crezi in acest colt de provincie franceza, ca in anumite cartiere din Rouen, cu trei sute de ani inapoi. Ne grabim sa ajungem insa inainte de a se insera la Scoala nationala de echitatie, renumitul Cadre Noir de Saumur, unde suntem asteptati. Comandantul, colonelul O'Delant, ne iese in intampinare. E marunt de statura, dar subtire si musculos, foarte suplu. Poarta ochelari si parul carunt ii e tuns in perie. Cu un intreg stat major de ofiteri superiori ne conduce repede sa vedem caii care stau fiecare in boxa lui, ca in niste camere ultra-confortabile de hotel cavalin de lux. Le dam zahar si un roib care-mi place in mod deosebit simte si vine de mai multe ori sa-si ia portia. Dupa aceasta intrare in materie, care e un fel de captatie a bunavointei extraordinar de inteligentelor si blandelor animale, suntem poftiti in manej, un manej enorm, foarte modern, acoperit cu un fel de nisip special si prevazut cu tribune inchise pe o singura latura a dreptunghiului. Ne asezam si, mai intai in sunetele unei suite de Coperin, pe urma in sunetele unor valsuri cunoscute, incep exercitiile de echitatie. Din capul locului se simte calitatea calaretilor dupa siguranta si eleganta miscarilor. Intra la inceput un ecuyer, apoi sase ; din nou unul, apoi opt, in ceea ce se cheama repriza calaretilor, adica o prezentare colectiva in cursul careia se deseneaza figurile mai putin complicate ale manejului. In diverse formatii, se arata volte, cabrari, mers lateral, dans ritmic. In toate, caii frumosi si destul de liberi, caci scoala franceza de echitatie stie sa foloseasca mai cu seama inteligenta animalului, executa miscarile cu vigoare si gratie, punand in valoare eleganta supla a stilului saumurez. De aceea ordinea e perfecta, dar nu cu excesul spectaculos al scolii vieneze (in care sincronizarea prea stricta anuleaza libertatea de miscare a calului). Ofiterii francezi poarta bicorn napoleonian ceea ce le da un aer de istorie, de traditie impresionanta. Ne saluta de fiece data cand trec prin fata tribunei, le raspundem cu o placere plina de admiratie. Caci am vazut miscare, vibratie a trupului cavalinin opere de arta, la Caii noptii de Phidias, la calutii de jad chinezesti, la caii de la frumoasa fantana pariziana a Observatorului, unde apa stropeste gaturile lor frumos incordate. Dar nimic nu poate reproduce bucuria contemplarii cailor ce se misca in grup, struniti de maini si pinteni ultra specializati, gratia mandra a muschilor incordati ai nobilelor animale. Si ne e greu sa ne despartim. Trecem inca odata pe la grajduri, de data aceasta cu alta deschidere, cu atentie afectuoasa. Desi le parcurgem pe partea cealalta a cabinelor, calutul cel roib imi recunoaste glasul si vine in partea cealalta sa capete din nou zahar. La ceasul acesta de seara racoroasa, caii toti scot capul pe ferestrele rotunde, ca si cum ar lua aer : e un moment aproape suprarealist, plin de un farmec ciudat.
Cu masinile ne indreptam spre Chenehutte-les-Tuffeaux, la opt km. de Saumur, unde vom fi gazduiti peste noapte. Suim putin si coboram intr-un loc in care nu distingem mare lucru pe intuneric. Dar aerul e imbalsamat de mirosul pinului. Patrundem in Prieure, resedinta din secolele XII-XV, si pe scari in melc, legand niveluri diferite, mergem spre camerele noastre. A mea, mansardata, e de un bun gust si de un confort care-ti face placere, cu un vestibul-salonas si baie. Totul e acoperit cu tapete vii, inflorate, in alb si rosu, pe care din loc in loc atarna gravuri de epoca. Trei lampi de masa cu abatjour-uri de moda veche lumineaza discret, odihnitor apartamentul, inveselit la aceasta vreme tarzie de toamna si de trandafiri in glastre.
Coboram la dineu in restaurantul de la parter care are vitrine enorme de sticla in loc de ferestre si luam masa intr-o atmosfera foarte calda. Sunt de fata doamna si domnul Lucien Gautier, primarul, colonelul comandant al Scolii de echitatie, subprefectul si spre sfarsit se pronunta toasturi. Rostesc si eu unul, raspunzand subprefectului umanist, om cu o inteligenta ascutita, usor malitios, si profit de imprejurare pentru a spune cate ceva despre relatiile de prietenie romano-franceze de la Petru Cercel la generalul Berthelot. Ca in general francezii nu prea mai stiu mare lucru despre noi (Doamne ! unde e vremea lui Michelet si Edgar Quinet !) se vede in efectul in efectul pe care l-au produs putinele mele cuvinte. Toti ma imbratiseaza, emotionati, caci li s-au starnit amintiri, probabil uitate.
Dimineata ne-am sculat in sunete de clopote. Era duminica si soarele, dupa bura din ajun, se arata dupa perdelele colorate. De sus, din turnul in care ma aflam, Loara se vedea desfasurandu-se, larga, maiestuoasa, dar curios de imobila, ca o oglinda de oteluri mate, cu mari pete de intuneric sub un plafon de nouri inchisi la culoare inspre stanga. Deasupra insa se intindea un cer de albastrimi palide, foarte limpezi, brazdate de scamele auriu-stravezii ale norilor.
Am coborat devreme pe terasele inalte, de nivel variat, si, printre castani, salcami, dafini si pini, panorama fluviului se deschide uriasa. O lunca se pierde spre orizont, ritmata de paduri in palcuri. Pe abundentele unde, insulite de nisip, rotunde, alterneaza cu ostroave fermecate ai caror copaci stau stransi ca pentru a ocroti dumbravi minunate. Pe marginile apei neclintite, pana in departari, cladiri albe cu aceleasi acoperisuri de ardezie gri-bleu se uita la nemiscata lor imagine de pe lucia suprafata. Ca intr-o poveste de necrezut, vezi, din loc in loc, castele care amintesc, cu mai multa sau mai putinafidelitate, modelele de pe Loara de mai sus. Parcul acestui vechi Pieure are peste 15 hectare cu padure si gradini, cu conifere de toate soiurile, prin care canta tot felul de pasari. Aerul e balsamic, usor si dulce.
Luam micul dejun si plecam spre castelul din Saumur, acela binecunoscut din miniatura reprezentand luna septembrie pe calendarul medieval din Les tres riches heures du duc de Berry (Ceaslovul ducelui de Berry), intre semnele zodiacale ale fecioarei si balantei deasupra, si o scena de cules de vii dedesubt. E un chateau-fort cu turnuri semete imprejurul cladirii, cu scari de piatra tocita, cu trepte strambe, un supravietuitor medieval, izolat si mandru, intr-un peisaj din ce in ce mai industrializat.
Ne despartim cu regret de Saumurul amfitrionului nostru, domnul Lucien Gautier, si plecam din nou pe drumurile Frantei. La inceput mergem tot pe malul Loarei. Dar de la un timp, se schimba lumina si, odata cu ea, si natura. Acum e verde si aurie ca tapsanele pe care se vad sate si clopotnite, printre salcii si plopi. Cu cat soarele urca, cerul prinde curaj si culoare mai intensa ; norii se albesc si apa primeste reflexe vinetii. Trecem prin Angers fara sa ne oprim (suntem presati de timp), privim cu jind la cetate si la catedrala cu doua turnuri de forma ciudata.
Loara ne paraseste si intram, treptat, prin sate, ogoare si pasuni verzi cu vaci negre patate cu alb, in peisajul normand. Schimbandu-se neincetat dinspre ses inspre ses ondulat, inspre coline, cu o vegetatie proaspata inca in acest sfarsit de octombrie, cu livezi de meri, cu pamantul reavan de curand intors, peisajul se intregeste cu cerul din panzele lui Eugene Boudin, cu nourii aceia cenusii, dar pufosi la capete si pe margini, si pe care se proiecteaza copacii asezati la intamplare, in toate directiile, si florile intens colorate ale gradinilor umile de pe langa casele albe cu acoperis inalt.
La Dinan suntem in tara bretona, in patria conetabilului du Guesclin, a carui amintire dainuie peste tot. Statui, nume de strazi, firme il rememoreaza necontenit. Si intalnirea noastra cu senatorii gazde, domnul de Bagneux si domnul Lemarie, senatori de Cotes du Nord, are loc tot intr-o piata du Guesclin. E ora dejunului care ne asteapta la restaurantul Avaugour, unul din acele localuri de provincie pentru oameni cu gusturi subtiri si in care fiecare detaliu e gandit cu o perfectiune acoperita de discretie, de la portelanul suav al serviciului de masa, la asezatul florilor, la calitatea painii prajite, a fursecurilor care a insotit tarta cu capsuni, la forma flacoanelor de colonie Rochas de la toaleta.
Am stat la masa langa domnul senator de Bagneux pe care-l cunoscusem la Centrul Pompidou unde ne insotise in calitatea sa de presedinte al Consiliului de orientare. Isi poarta cu eleganta si humor cei 77 de ani. Parul alb, lins, in jurul unei calvitii normale, rotunjeste mai mult fata grasulie cu contururi fuginde, cu obrajii lasati si barbia dubla care nu strica distinctia figurii. Un nas acvilin, mic, destul de feminin; sprancene albe stufoase ; pete de colesterina pe fruntea usor bombata. Vorbeste cu dictie melodioasa, in tonuri joase (ca si monseigneur-ul conte de Paris), despre o multime de lucruri, despre literatura, despre Andre Malraux si Louise Villmorin, cu care a fost prieten, despre cultura romana care il intereseaza ca fenomen modern. Cum rasfoiam un album despre Coastele de Nord, pe care ni-l oferisera, domnul de Bagneux mi-a aratat in treacat, pe o plansa colorata, una din casutele sale. Era de fapt castelul de la Quintin construit de o stramatusa a sa, protestanta, pe vremea lui Turenne (deci in secolul XVII) si despre care se scria ca fusese la vremea aceea o baronie, stapanita dupa aceea de ducii de Bagneux. Doamna Lemarie imi sufla ca sotia sa se trage din familia regala.
Dupa dejun vizitam orasul. Vechiul port din estuarul raului La Rance pastreaza o placuta culoare de epoca. Iar pe strazile inguste si strambe, case pantecoase de tipul normand, cu barne in ziduri, se sprijina pe stalpi grosi de lemn sculptat, formand un fel de porticuri cam fruste caracteristice locului. O biserica din secolul XII in care se conserva inima vrednicului conetabil du Guesclin si un castel al ducilor de Bretagne, supranumit al ducesei Anne (desi ea nu i-a calcat niciodata pragul) sunt vestigiile cele mai de pret ale linistitului oras.
Dupa aceea plecam in corpore la Dinard unde vizitam uzina Maremotrice, baraj unic in lume, transformand in energie electrica fluxul si refluxul. S-a aplicat in termenii celei mai moderne tehnici o idee batrana de sute de ani, folosita de taranii bretoni care-si miscau morile cu forta generata de maree. Caci pe estuarul Rancei, amplitudinea fluxului e neobisnuit de mare, atingand aproape 14 metri, data fiind rezistenta opusa de peninsula Cotentin la unda mareei care urca din Marea Manecii venind dinspre Atlantic. Vizita dureaza mult. Suntem condusi de directorii si inginerii sefi ai uzinei prin sectoarele subterane si subacvatice, pe dedesubtul ca si pe deasupra superbului dig-pod cu silueta aerodinamica. Si ne bucuram cand ne spun de colaborarea permanenta cu institutele noastre romanesti de specialitate. Asa cum e asezata, uzina nu afecteaza nici catusi de putin peisajul ; dimpotriva, de pe pod vederea se adanceste si se delimiteaza in acelasi timp, ca intr-un superb decor, intre dealuri impadurite, cu sate, orase si cetati, cu estuarul trecand in mare. In dreapta, se vede Saint Servan, cu turnul de fortareata Solidor care pare, printr-un efect de perspectiva, suit pe patru stanci de granit cenusiu si vecin cu cateva randuri de case scoase parca din litografii de epoca. Pe mare, in fund, in ultim plan, se zareste Saint Malo. Apusul e bogat si capitos in culoare si atmosfera, scaldat in albastru si aur stins. O lumina inalta acopera din cerul mandru pamantul cu creste verzi de padure pe toate colinele Coastei de Smarald. Iar apele estuarului sunt impanate de iole, de barci colorate, de luntri de pescari, intr-un evantai pestrit ca pe vremea impresionistilor care pictau corabii la Dinard. Vezi si maestri si ucenici, pe Boudin si Manet, ca si pe Monet ori pe Renoir.
Ne indreptam, in sfarsit, spre Saint Malo. Pe marea albastra vanata a inserarii, matasurile calme ale pescarusilor. In rada portului, o padure de catarge. Intram in oras printr-o poarta in zidul gros al cetatii, deasupra careia o statuie a Madonei e inconjurata de flori si lumanari. Mergem pe strazi sumbre de piatra grea a cladirilor inalte. Ne instalam la Hotel Central, vechi dar refacut, cu un confort fara cusur (ca toate hotelurile obligator modernizate in ultimii zece ani). Camera mea da spre curtea interioara a unei case tipic bretone, cu patru canaturi, cu acoperisuri in unghiuri bine asezate, cu cosuri mari.
Iesim indata de zidurile Cetatii Corsare, gigantice parapete de piatra, ca niste ziduri chinezesti pe care se desfasoara lungi promenade inchise. Din loc in loc, zidurile se rotunjesc in turnuri sau donjoane impunatoare, respirand si putere si groaza. Si fiecare are istoria lui. Donjonul cel Mare a fost inceput din ordinul ducelui Jean V de Bretagne pe la 1424. Turnul Quic-en-Groigne, cel mai iesit inspre mare, sta la coltul nord-vestic al castelului ducesei Anne. Sus, de pe platformele cele mai inalte, o statuie in marime naturala reprezinta, cu fata intoarsa spre larg, un barbat a carui aparitie inspaimanta Anglia. E Robert Surcouf, vestitul pirat maluin (adica originar din Saint-Malo), care a capturat nenumarate corabii britanice in vremea conflictelor dintre Franta napoleoniana si Albion, spargand blocada impusa tarii sale de catre inamici, prin acte de temeritate ametitoare. Asa cum sta, amenintator, puternic, vechiul pirat care a devenit, evident, si foarte bogat dupa raid-urile sale pe mare, arata si acum ca o sperietoare pentru dusman, prelungind pana in zilele noastre o atmosfera de ,,roman negru''. S-a intunecat intre timp si farurile au inceput sa functioneze, aruncand nelinistitoarele lor fascicole de lumina pe marea scazuta, dar intinsa inca peste plaji pana la picioarele digului. Stam in intuneric si incercam sa deslusim puncte de orientare pe undeva in necunoscutele intinderi. Ni se spun nume cu rezonante aspre care se potrivesc de minune cu atmosfera rece, tenebroasa in care te pandesc parca ascunse, insidioase primejdii. Dar nu izbutim in nici un fel adaptarea.
Coboram pe scari abrupte, tot de piatra, cu trepte inegale si intram intr-un bistrot ca sa bem cidru breton, un vin de mere slab fermentat cu aroma de livada. Doua doamne aflate acolo din intamplare vin sa ne salute. Una a citit romanele lui Constantin Virgil Gheorghiu, cealalta se ocupa de probleme ale tineretului si educatiei.
Dupa diner-ul excelent (cu clatite umplute cu fructe de mare si tarta Tattin, cu mere intregi coapte) la care doamna Lemarie, sotia unuia din senatorii acestor locuri, ne-a intretinut cu tot felul de anecdote spuse cu un haz special, eu ma strecor printre gazde si oaspeti si ies cu determinarea foarte precisa de a ajunge in locul de maxima proeminenta spirituala pe care-l stapaneste Saint Malo-ul. Dar Adrian Stoica si Andrei Magheru ma urmeaza, cavalereste, neacceptand ideea de a ma lasa singura pe spaimosii coclauri.
E noapte cu luna aproape plina, cu halo enorm, si stelele se misca ciudat ca niste flori mari de aur. Zeci de faruri sclipesc in intinsele tenebre ale marii, neizbutind sa-i desfaca beznele. O barca se apropie foarte incet, furisandu-se, de un punct de coasta. Va fi fiind un pescar braconier, un contrabandist ? Oricum, la minuscule dimensiuni, pastreaza atmosfera Cetatii Corsare. Apele s-au retras de pe nisipurile de sub ziduri si noi scrutam departarile pentru a gasi calea spre o insula cu un mormant celebru : Grand Be e numele ei si Chateaubriand se afla acolo, in stanca, deasupra marii, infruntand-o, dominator. Fixam cu destula dificultate promontoriul stancos si incepem o cursa grabita si indaratnica pentru a ajunge, cat e mareea joasa, acolo unde literatura romantica incepe. Am suit si am coborat toate scarile, ne-am urcat pe parapete la toate nivelurile, am parcurs tot digul, am mers pe nisipul plajii, ceasuri intregi, gandind tot timpul la acel nobil breton, orgolios si singuratic, care s-a nascut si a crescut aci, pa malul marii, in fata oceanului larg deschis, fara margini, a furtunilor salbatice. Doar trecand prin coltul acesta de Bretagne, grandios si destul de sinistru la vedere, lasand loc expansiunilor nemasurate ale sufletului, rezolvate in actiune la corsari sau in vis la artisti, intelegi modificarile pe care literatura le-a suferit cu Chateaubriand prin incarcatura de subiectivism, de exaltare, de sentiment al naturii dilatat pana la limitele suportabilului, a operei sale. Caci refuz al realului, libertate anarhica, dispret suveran pentru lume se descopera si in alegerea acestui loc de veci sustras privirii si afectiunii oamenilor. Toate acestea le spunea Flaubert foarte bine in cateva concentrate vorbe : ,,Il dormira la dessous, la tete tournee vers la mer: dans ce sepulcre bati sur un ecueil, sonimmortalite sera comme fut sa vie, desert des autres et tout entouree d'orages. Les vagues avec les siecles murmureront longtemps autour de ce grand souvenir'' (Va dormi acolo, cu capul intors spre mare: in acest mormant cladit pe o stanca, nemurirea lui va fi cum i-a fost viata, pustie de ceilalti, si inconjurata in intregime de furtuni. Valurile impreuna cu secolele vor murmura indelung in jurul acestei mari amintiri).
Poate fiindca gandeam asa, orgoliosul viconte ne-a interzis intrarea in incinta odihnei sale, ridicandu-ne pretutindeni in cale obstacole de netrecut, ca niste impasuri care apareau brusc, si a ramas mai departe sumbru si solitar, netulburat, refuzand orice legatura cu muritorii. Dupa ce am parcurs kilometri, zadarnic, pana dupa miezul noptii, ne-am intors zgribuliti de frig si umiditate la hotel, promitandu-na descoperirea a doua zi de dimineata. Dar cand am iesit in zori, ziua era mohorata si mareea inalta batea cu talazuri verzi-cenusii violente, in impasibilele ziduri.
Plecam spre Mont Saint Michel, alt loc de ciudatenii si frumuseti, evocand o lume de mituri si basme. Prin ceata se vede marea in reflux. Pe coaste, casele de piatra stau grele si adunate. Plajele intinse, descoperite, par triste si umilite : li se vad toate imperfectiunile ca niste rani, si algele putrede brune-verzui.
Din cand in cand, pe mici brate de apa laterale se vad ambarcatiuni esuate, impotmolite pe nisip, asteptand fluxul. O vegetatie destul de marunta, de saraca se injgheaba pe tarmuri. Pomii cam costelivi, cu coloane cam resfirate ; pe campurile galbui, un porumb anemic. Si deodata, de pe soseaua asfaltata, neteda, se inalta o fata morgana, o vedenie, incremenita si solemna, Mont Saint Michel. Spre stanga, o perdea de plopi desfrunziti pregateste scena. Pe pamantul umed care capata reflexe galbene acolo unde se intalneste cu cerul, se intind buruieni scurte de un verde exploziv. Astfel o dunga de lumina pune in valoare, prin contrast, fundalul cenusiu acoperit de nori. Pe otelul acesta viu, cu sclipiri bolnave, se proiecteaza vechea abatie benedictina (inceputa de pe la 1175), de o maretie nepamanteasca, pe buna dreptate proiectata in legenda de fantezia poporului, care a vazut in edificarea ei un triumf al omului ajutat de puterile luminii, asupra intunericului demonic. Compusa in piramida, dinspre zidurile de fortareata cu turnuri inspre acul impungator de cer al flesei gotice, abatia sta neclintita ca un miracol al lumii medievale intarziat printre noi, prea mandru ca sa mai poata comunica, in solitudinea lui deranjata de graba si neastamparul prea multor si zgomotosi turisti.
E maree joasa si coastele i se vad, saracindu-l de spectacolul (care trebuie sa fie magnific) al furiei neimblanzite a marii cenusii-verzui, singura potrivita cu propria-i maretie. Verde, fertila, Normandia isi strange, pe ploaie si ceata, merele mici (cat cele padurete) pentru fabricarea cidrului. Campuri nesfarsite de varza si conopida insotesc panglica stralucitoare a soselei cu asfaltul ud. Trecem prin Domfront unde, cu o zi inainte, teroristi aruncasera in aer releul de televiziune normand. La Ferte-Mace, biserica veche si frumoasa are turlele flamboiante traforate ca acele de la unele catedrale gotice germane.
Cerul se limpezeste treptat dupa ora 11, de parca s-ar scula din somn. Si gradinitele vilelor printre care ne duce drumul isi apleaca florile ude cu culori inviorate.
Satele se insira bogate, cu case incapatoare din piatra, stapanite evident de multe generatii la rand. Toate sunt asezate, solide, respirand judecata sanatoasa si buna stare, mai cu seama in cooperativa agricola de la Argentan.
Ne mai oprim la un castel celebru, Le Haras du Pin, caruia i se spune Versailles-ul cailor. Fundata pe timpul lui Colbert (si numele lui e purtat de curtea principala), crescatoria nationala de cai, Le Haras, a dobandit un castel proiectat de Mansart, intregit de aleile si gradinile desenate de Le Notre, deci un Versailles in miniatura, o bijuterie de proportii extraordinar de armonioase, in mijlocul unui teren de peste o mie de hectare, cu paduri si pasuni grase.
Si aci suntem primiti de generalul comandant si de senatorul regiunii si plimbati prin camerele cele mai reprezentative ale castelului. Iarasi tapiserii si mobila stil si instrumente muzicale pretioase datand de sute de ani, si tablouri de secol XVIII si amintiri de istorie mai vesela ori mai trista (ti se arata si incaperile in care a stat imparatul Napoleon al III-lea cu prilejul unei mari sarbatori). Dar partea originala si atragatoare a vizitei a fost defilarea celor mai frumoase si mai utile exemplare cavaline produse aci si destinate unor variate antrenamente care sa faca din ele elemente desavarsite pentru curse, tractiune ori reproducere. Pe rand ne sunt infatisati cativa pur-sange de ascendenta franceza ori araba. cativa admirabili hibrizi. Cu picioarele incredibil de subtiri, cu trupuri elansate, gaturi incordate, nari frematatoare, ei vin in trap sustinut sau in buestru, schimba pasii nervosi, se cabreaza, bat din picior, necheaza, iritati de prezenta unor oameni care-i privesc ca pe niste curiozitati biologice, neintelegand nimic din complexitatea fiintei lor nobile. Dupa ei vine defilarea atelajelor. Cate doi, cate patru caluti inhamati la trasuri de aparat, a la Daumont, trec plini de importanta prin fata noastra, ca si cum ne-ar da o lectie de eleganta si de tinuta (poate si de solidaritate, caci se pare ca au si un solid spirit de echipa). Dar intrarea percherons-ilor ne umple de tristete. Superbii cai normanzi de tractiune, albi, puternici, cantarind sute de kilograme, sunt purtati de picioarele lor masive ca niste coloane. Rotunzi, musculosi, cu boturi roz si ochi blanzi, ei iti atrag repede reactia afectiva, cu atat mai mult cu cat afli ca sunt pe cale de disparitie si pastrati aci ca intr-o rezervatie : nimeni nu mai are nevoie de ei. Si sunt cu atat mai admirativa la adresa francezilor care cultiva in continuare nobila specie, cea mai nobila a regnului animal, numai pentru a o salva, considerand-o vrednica de supravietuire. Eu insami am trecut printr-un moment mai special de test al unei inteligente si sensibilitati cabaline. Ne plimbam prin grajduri si la un moment dat, in fata unei boxe, generalul imi spune sa nu ma apropii prea mult de gratii, fiindca cel dinauntru este un mauvais cheval (cal rau), desi exemplar de exceptie, daruit de presedintele Algeriei Houari Boumedienne, presedintelui Valery Giscard D'Estaing care l-a daruit la randul sau haras-ului de la Le Pin. Aceste date stateau scrise pe usa boxei, pe o placuta, impreuna cu numele asa de bine rasunator, arab, al calului; Ouassal. Am surprins o privire piezisa, taioasa ca un pumnal, a calului aruncata spre cel care-mi spunea vorbe rele despre el. Si am simtit nevoia de a face intr-un fel amenda onorabila, cerandu-mi tacit iertare fata de calutul berber. M-am apropiat de boxa si l-am privit. A inaintat si el, foarte incet, crispat, cu toti muschii prinsi intr-un freamat imperceptibil sub piele. Avea o culoare unica, cum n-am mai vazut vreodata, un mov inchis in care se topea o unda cenusie. Purta o stea in frunte si coama ii era alba, transand splendid pe parul inchis, lucios. S-a uitat la mine cu alti ochi decat aceia care-l sagetasera pe comandant. Si a nechezat incetisor. I-am spus cateva cuvinte frantuzesti cu voce foarte scazuta, laudandu-l pentru frumusetea lui, alintandu-l cu inflexiunile vocii. Si-a lipit fruntea de gratii, cerand, evident sa fie mangaiat. Avea nevoie de un gest de afectiune in singuratatea lui de vedeta capricioasa, tratata ca atare. A primit mangaierile ca un copil, si nazdravan, si trist, si privirile ii erau blande si calde in ochii mari care ma tinteau neclintiti. Am stat asa cam vreo cinci-sase minute. Ceilalti iesisera de mult din grajd si a trebuit sa plec si eu. Ouassal ramasese cu fruntea lipita de gratii si m-a petrecut cu privirea pana la usa. Nu mi-a fost usor sa ma despart de el.
Fireste, un elogiu al cailor este oricand de facut. Pentru frumusetea, pentru curajul, pentru fidelitatea si devotamentul lor atat de dezinteresat fata de om. Dar nu in modul in care l-a inaltat Swift in Gulliver-ul sau, adevarata utopie mizantropica, rod al unei amaraciuni sceptice cu privire la evolutia omului si a umanitatii. Pentru noi, apologia nobilei specii inseamna a arata cum a slujit si a intregit fiinta omeneasca. De aceea socotim ca ecologia, stiinta mediului, ipostaza moderna a unui umanism integrat la scara cosmica, nu poate exista fara un capitol despre legatura de utilitate, dar mai cu seama de suflet, de educatie afectiva dintre om si cal. Am dat o grava dovada de ingratitudine noi singuri intre toti oamenii de pana acum ai Terrei (de la sumerieni, la chinezi, la greci si arabi), daca am uitat istoria devenirii noastre cu toate aliantele care ne-au ajutat in lupta si dintre care cea mai de pret a fost aceea cu calul. Oricum, Franta n-a uitat si acest lucru se adauga la multe altele cu care ea isi pastreaza in lume prestigiul de echilibrata judecata a valorilor, vechi si noi.
Caci oriunde te duci pe teritoriul francez, dincolo de fronda eleganta de rigoare, de criticismul arborat cu ostentatie, intalnesti o ferma ancorare in solul sigur al valorilor traditionale care se descopera in momentele de rascruce, de cumpana pentru viata statului, a natiunii si prin care se reechilibreaza orice trecatoare descumpanire. Nimic nu se osifica in gandirea franceza, ci toate evolueaza pe temelii care-si pastreaza tineretea prin elasticitate si putere de adaptare. Impresionantul edificiu francez nu se teme de seisme, caci valorile sigure ale existentei si gandirii sunt rulmentii care-i asigura procentul de mobilitate necesara.
Astfel reflectam in ultima seara a sederii noastre in Franta cand, la Petit Luxembourg, presedintele Alain Poher rostea toastul sau, explicand o data mai mult afinitatile adanci dintre popoarele francez si roman, aspiratiile comune, tinand de analogiile unor istorii si de dialogul dintre culturi. Si ma gandeam ce bine numise Ernst Robert Curtius, in cartea sa Esssai sur la France, aceasta vesnic tanara tara, terre de milieu, pamant care stie, cum spuneam, sa pastreze cu un necontenit efort intelectual, echilibru in toate, sectiunea de aur a unui spirit viu in eternitate.
