Paispe - roman foileton, Jurnalul National - de Viorel Ilisoi

Paispe - roman foileton, Jurnalul National - de Viorel Ilisoi

Cumetre, te arestez

- Cumetre, nu te supara pe mine, trebuie sa te arestez.

Ma las pe spatarul scaunului si umplu postul de politie cu un ras viguros, adunat instantaneu din tot trupul. Ma ridic si, hohotind, il bat pe umar pe Milica, il felicit asa pentru surprinzatoarea proba de umor negru. Milica este vecinul si cumatrul meu, mi-a botezat fetita. Imi permit gestul asta, chiar daca nu prea ne-am tinut noi de cumetri, cel mult ne-am dat cate un buna ziua peste gard, o data chiar am asteptat impreuna autobuzul de Iasi, am vorbit despre vreme si, daca imi aduc bine aminte, i-am dat o tigara sau doar un foc.

Politistul se apleaca putin pe spate cand ii ating epoletul cu trese de sergent major, intoarce capul intr-o parte si inchide ochii. Parca s-ar fi asteptat sa-i dau o palma peste ureche. Reactia lui imi curma rasul. Si inca ceva: celalalt politist vad asta cu coada ochiului s-a desprins de soba, a facut doi pasi inapoi si acum sta cu spatele in usa, o blo­cheaza.

- Pentru o viza de flotant trebuie sa fiu impuscat in cap, nu arestat. Te faci ca nu stii legea? zic eu, si incerc sa zambesc, dar simt cum zam­be­tul mi se to­peste pe buze si nu-mi reu­ses­te decat o stram­batura.

Milica nu-mi ras­pun­de. In continua­re nu se uita la mine. Ras­foies­te un re­gis­tru flendurit, da pa­ginile una cate una, incet, de­se­nand cu mana in aer un arc, un curcu­beu fara culori. Isi vara capul intre file si citeste, adica are oleaca de treaba, se vede, nu poate fi de­ranjat pana nu ispraveste.

Imi asez diplomatul pe genunchi, scot buletinul si i-l intind.

- Hai, pune-i o viza de flotant si gata!

- Dar viza nu se pune asa, pe loc, mormaie cumatrul, tot fara sa se uite la mine, cu nasul in registru. Trebuie un dosar, niste acte. Potri­vit legii, pentru inscrierea vizei de resedinta, solicitantul va depune, impreuna cu actul sau de identitate, documentele.

- Nu-i vorba de viza, il intrerupe iritat politistul de la usa.

Ma intorc pe jumatate spre el. Costica il cheama. Asa l-am auzit pe cumatrul Milica spunandu-i. Il stiu doar din vedere. M-a oprit odata, mai demult, cand ma intorceam de la pescuit. Treceam cu bicicleta prin fata postului. M-a oprit, s-a uitat daca am far. Aveam doua: unul cu dinam, altul cu baterii. Plus o lanterna tubulara de un cot legata pe ghidon. Cand plecam la pescuit, dimineata pe la patru, ca sa prind rasaritul pe malul Prutului, instalatia mea de lumini rascolea iepurii din huceaguri. Si ochi de pisica aveam, oglinda retrovizoare, tot. M-a intrebat de unde vin. 'De la Prut', i-am zis. 'Am fost sa bat pestii cu undita, ca la pescuit nu se poate spune ca am fost, n-am prins nimic'. A bagat un deget in gura rucsacului si s-a uitat prin deschizatura, a mirosit. 'Dar permis ai?' 'N-am. Nu stiam ca trebuie permis si pentru bicicleta!' 'Lasati vrajeala, domnu De permisul de pescuit zic'. I l-am intins. A vazut ca sunt din Botosani, scria in permis, si m-a intrebat: 'Esti din Botosani?'

'Da. E interzis sa fii din Botosani?' 'Hai, bre, nu ma lua asa, ca n-am nimic cu tine dar, stii, sunt o multime de pescari fraudulosi, fara permis, mai verifi­cam si noi. Si aici unde locuiesti?' I-am spus cum stateau lucrurile: ca lo­cuiam la socri. Cam fara forme legale, adica fara viza aia de flotant, dar o sa o pun si pe aia odata si odata, nu e asa grav daca nu o am, nu? Daca n-ar fi nevoie de atatea hartoage si daca n-ar trebui sa vin la politie cu socrul meu, proprietarul casei, sa semneze el chiar acolo, in fata politistului, ca ma ia in spatiu'Mie imi suna de parca as iesi la ocazie pe Calea Lactee si as face cu mana la astronauti sa ma ia la o plimbare printre galaxii.', am co­mentat eu. 'Asa se numeste aceasta procedura. Adica in spatiul de locuit, asta se intelege. Deci socrul tau trebuie sa vina la postul de po­litie si sa semneze de luare in spatiu in fata lucratorului de politie'. Daca politistul se apleaca tocmai atunci sa isi lege sireturile si nu prin­de momentul sau daca sem­na­tura se da mai la vale, in dreptul casei de langa postul de politie, nu e valabila. Politistul mi-a zis ca nu ma amendeaza, dar sa imi pun cat mai repede viza. Si de atunci, de cate ori ne-am mai intalnit, de fie­care data mi-a amintit de viza. Si in seara asta, cand ne-am in­talnit la mine la poarta si mi-a spus sa vin pana la post cu el si cu Mi­lica, m-a lasat sa inteleg ca e ceva tot in lega­tura cu viza de flo­tant. Iar acum spune, taind litania juridica a cumatrului politai, ca nu-i vorba de viza.

Ma intorc cu totul spre el:

- Hai, dom' Costica, serios, pentru o ama­rata de viza.

- Nu e vor­ba de viza. Trebuie sa te ret­i­nem. Am pri­mit ordin de la ju­det sa te reti­nem.

Nu glu­mes­te. Vine la mine si ma impinge usor la loc in scaun. Nici nu e nevoie de un gest mai energic fiindca ma pierd, imi tremura genunchii, simt cum imi zvacnesc colturile gurii, fara control, ca ari­pile unei vrabii lovite. Cu palma dreapta incerc sa stapanesc cutremurul fetei, iar stanga mi-o apas pe inima, de unde ma inunda si ma arde pana in crestet sangele clocotit. Am senzatia ca ma desfac in bucati si ma risipesc in camera cu gratii la ferestre, abia acum vad gratiile, si parca nu am destule maini sa ma adun de peste tot si sa ma tin la un loc. Sunt prabusit in scaun, incapabil sa mai fac vreo miscare, altceva decat sa ma strang singur in brate, si, mai ales, nu-s in stare sa gandesc, sa inteleg ce se intampla si sa iau o decizie, sa spun ceva, sa reactionez intr-un fel.

Milica scoate catusele din sertar si se intoarce spre mine, tot fara sa ma priveasca, cu barbia in piept, dar Costica il opreste, ii ia catusele si le pune la loc in sertar. Zice ca nu e nevoie. Nu am de gand, nu-i asa?, sa le fac probleme, doar ne cunoastem. Milica imi e chiar cumatru, doar nu l-as baga tocmai pe el in bucluc. Costica repeta ca nu e nevoie de catuse. Nici de pistoale. Chiar asa, mai bine sa le depuna in camera de armament.

Costica si Milica, oameni ai legii

Desi au amandoi acelasi grad, sergent-major, Costica pare sa comande. O fi avand o functie care, evident, bate gradul. El e politistul dominant. Asa imi vine pe moment sa-i spun, gandindu-ma la ultimul episod din 'Teleenciclopedia", ceva despre organizarea turmelor de elefanti. Milica se ridica de la locul lui, scoate pistolul din tocul prins la centura, il apuca de teava si i-l intinde colegului, peste capul meu. Mainile li se intalnesc deasupra mea, parca doi preoti cu chipie si epoleti ma binecuvanteaza, revarsa asupra mea harul. Nu harul Incarcatorul. Se desprinde din locasul lui si-mi cade in cap, apoi pe podea. Nu doare. E un incarcator mic si e gol. Pe deasupra mea se intretaie injuraturi. Cand Milica se apleaca dupa incarcator, ii cade chipiul pe jos. Injura iar. Isi indeasa chipiul pe cap, nervos, si injura pistolul, incarcatorul, chipiul, ministerul - ministerul asa, in general, nu un minister anume - si mama ei de viata.

Costica iese din incapere, se duce sa depuna pistoalele in camera de armament. Scena balbaielilor imi da putin curaj. Prind un fir de speranta si-l deapan cu infrigurare: ca toata povestea cu ordinul de arestare, de retinere, de ce-o fi. parca eu n-as sti ca arestarea se face cu mandat, nu la ordin. cu viza de flotant, cu catusele, n-a fost decat o gluma a cumatrului Milica si a sergentului major Costica Si-Nu-Mai-Stiu-Cum, parca Rosu, farsa incheiata acum cu gagurile neindemanaticului meu vecin si cumatru, ca totul nu a fost decat o abila punere in scena ca sa ma pregateasca pentru ceea ce intr-adevar va urma: o amenda pentru nenorocita de viza de flotant lipsa din buletin. Politistii astia nu-s niste actori prea grozavi, dar isteti, dati naibii de isteti: intai mi-au aratat raul cel mai rau, catastrofa, in sunet sinistru de catuse, apoi fac cateva giumbuslucuri, trag cortina si defileaza amandoi pe scena purtand deasupra capetelor o amenda uite-asa de mare, o amendoaica, o chitanta de doi metri, cu numele meu pe ea, cum am vazut eu niste cecuri-pancarta la televizor, la un turneu de tenis, sa vada toata lumea, pana in ultimul rand al tribunelor, cine e sponsorul si cine e, doamnelor si domnilor, fericitul titular si cat are de incasat. O nimica toata pe langa arestarea de la inceput. Daca n-as fi fost cumatru cu Milica, daca eram si eu un tip oarecare cu actele de domiciliu in neregula, mama-mama, ce amenda incasam, pe loc, fara pregatire psihologica, fara menajamente, banii jos!, ba poate si cu un plus de sictir, o injuratura, o scatoalca.

]Bine, oi fi eu cumatru cu Milica, dar asta nu ma scuteste de viza obligatorie, nu pot fi tolerat la nesfarsit. Ma tot intalnesc cu politistii de la postul comunal, ei tot imi spun asa, prieteneste: flotantu', flotantu', domnu' ziarist, iar eu - nimic! Prea am intins si eu coarda, recunosc.

Si eu si Milica am uitat inca din ziua botezului ca suntem cumetri. Am redescoperit - eu , sigur; cred ca si el - in seara asta, la postul comunal de politie. In calitatea noastra de cumetri, el poate sa se joace putin cu mine, poate sa simuleze o arestare sau o retinere, chiar nu mai conteaza cum i-a zis, iar eu pot beneficia de aceasta ingenioasa manevra de pregatire a impactului cu raul mai mic, amenda. Insa nu mai mult decat atat, pentru ca, asa cum aud zilnic de la revolutie, de la revo, de la rebe, nimeni nu e mai presus de lege. Da, toti suntem egali in fata legii. Legea e una pentru toti. Ma astept sa aud asta chiar acum din gura unuia, mai degraba de la Milica, dar uite ca el inca nu spune, tot mosmondeste nu stiu ce la tocul pistolului, care nu vrea sa se aseze frumos pe sold, atarna anapoda ca un pantof scofalcit intr-un par. Da, asa-i, nimeni nu e mai presus de lege. De aproape un an de zile ma tot fofilez. Adevarul e ca nici nu m-am gandit vreodata serios sa imi fac mutatia la Costuleni si acum a venit momentul sa platesc pentru asta, da, sa mi se dea amenda, cea mai mare, te rog eu, cumetre, Milica, da-mi amenda cea mai mare. Prima amenda din viata mea. N-ar fi deloc o mandrie. Bine, nici un necaz prea mare n-ar fi. Hai, dati-mi amenda, nu va mai jucati cu mine.

- Milica, du-te tu afara si anunta-ma cand apare masina noastra la curba, spune Costica.

Milica iese din birou cu o mana pe chipiu si cu cealalta tragand de tocul pistolului. Costica se asaza pe scaunul ramas gol, la fereastra, si incepe si el sa rasfoiasca registrul in care se ascundea Milica de mine, dar nu ca sa imi evite privirea, ci da filele cu miscari sigure, cu aerul unuia care stie exact ce cauta si la ce pagina anume.

Ce masina sa astepte Milica afara? A noastra. A lor. Costica si Milica nu au masina nici impreuna, nici separat. I-am vazut de mai multe ori mergand la Iasi cu autobuzul, treizeci si ceva de kilometri, i-am vazut umbland de colo-colo prin comuna pe jos sau cu cu masini de ocazie si chiar in seara asta, chemandu-ma sa vin cu ei la post, au oprit un camion la sosea si am urcat toti trei.

A, mi-au zis ca pot sa vin si singur, in urma lor, dar sa nu intarzii prea mult, ca au de facut o panda la noapte si poate apuca si ei o ora-doua de somn. Trebuia sa ma gandesc de la inceput la asta. Cum de mi-a scapat? M-ati luat tare, mi-ati paralizat neuronul, de-aia mi-a scapat! N-a zis Milica intai si n-a intarit si Costica dupa aceea ca, daca-s asudat si plin de praf dupa o zi de sapat in gradina, pot sa vin si singur? Mai tarziu, dupa ce ma limpezesc oleaca intr-un lighean cu apa si dupa ce pun pe mine o haina mai ca lumea, dar tot in seara asta, neaparat. Si nu prea tarziu, ca, stii, panda. somnul. Am vrut eu sa vin odata cu ei, fiindca singur as fi stat mult si bine la ocazie, de la Cozia la Costuleni, pe cand ei numai ridica mana si gata, se si opreste o masina. Si daca o face vreun sofer pe prostul, ei scot din mapele lor, pe care nu m-ar mira sa le poarte sub brat si in pat, un baston din ala reflectorizant si-l opresc in interes de serviciu, la o adica pot sa-i ia masina cu totul, daca vor. Legea le permite. Daca puteam sa vin si singur la post, la fel de bine puteam sa nici nu mai vin. Deci nu era asa de important cum au vrut ei sa ma faca sa cred. Deci totul e o farsa, na, ca ma apuca si rasul: Costica si Milica, oamenii legii, ma aresteaza dupa ce-mi scapa incarcatorul in cap.

Rosu vertical, rosu menstrual

Dar daca e o farsa, de ce continua? De ce sa astepte Milica afara, la curba, 'masina noastra"? Nu masina lui Costica si a lui Milica. Nu poate fi decat politiei. De la Costuleni pana la Iasi, niciun post de politie nu are masina proprie.

- Masina noastra inseamna masina politiei, de la Iasi?, il intreb pe Costica, aproape fara sa deschid gura, nici eu nu ma aud. Dar el parca imi citeste gandurile si zice ca nu, ca trebuie sa vina seful de post cam pe la ora asta.

Cine-i seful de post? O fi ala mustacios cu care m-am intalnit asta-vara la statia de pompare. Eu pescuiam in canalul de irigatie, mai erau cativa din sat insirati cu unditele in lungul canalului si politistul ne-a luat pe rand la intrebari, nu daca pescuiam legal, ci voia sa afle daca vreunul dintre noi, obisnuiti ai baltilor si ai canalelor din lunca Prutului, stie ceva despre furtul conductelor de aluminiu de la statia de pompare. Nu stiu, domnule, cine a furat conductele, dar va pot spune unde le gasiti: mergeti in oricare sat din lunca si daca nu dati la fiecare casa ori de conducte, ori de cazane de rachiu facute din conducte, atunci sigur o sa gasiti dale de beton furate din canalele de irigatii. El si-a notat ceva in agenda, ca si cum chiar era interesat de ce i-am spus, parca n-ar fi vazut cu ochii lui, din strada, ca in toate satele riverane au rasarit deodata alei din dale de beton, de la usa pana in fundul gradinii, la veceu, ca la mai toate casele au crescut burlane din tevi de aluminiu, iar rachiul are, la toti, pelicula aceea albastrie, de la cazanul de aluminiu. Eu sigur n-am luat nici dale, nici tevi, nici motopompe din sistemul de irigatii. Nu de alta, dar nu le-as fi putut transporta cu bicicleta. Cel mai bine ar fi sa se orienteze, i-am spus, catre satenii cu cal si caruta, sugestie pe care, de altfel, am facut-o si in finalul anchetei mele din 'Timpul". O ancheta despre cum a fost distrus, in prima vara de dupa revolutie, marele sistem de irigatii la care brigadierii utecisti, baieti si fete cam de varsta mea, au muncit ani de zile pe Santierul National al Tineretului de la Costuleni. Frumos si subtil m-am mai prezentat atunci, aducand vorba de ancheta pe un ton liniar in timp ce schimbam rama din carlig. Politistul a tresarit surprins: eu am scris ancheta aia? Ce coincidenta! Ca sa vezi! Cica o citise cineva de sus, de la Iasi, sau poate si mai de sus, de la Bucuresti, si a ajuns la el ordinul sa deschida un dosar, sa vada ce si cum. Mi-a spus, strangandu-mi mana, ca ziarul cu ancheta mea era prima piesa la dosar. In ziua aceea n-am udat juvelnicul, pluta a ramas pana seara neclintita, ca niciodata, dar eu m-am intors acasa fericit.

Sigur mustaciosul e sef de post. E si cel mai mare in grad, cel putin plutonier. Celalalt politist, al patrulea, e si cel mai tanar dintre toti, a venit doar de cateva luni in comuna, iese din discutie. Deci vine mustaciosul la post cu masina lui, la o ora stabilita dinainte cu Milica si Costica. La ora asta eu puteam sa nu fiu aici, daca as fi venit singur, mai tarziu, cum mi-au dat de ales Milica si Costica, sau daca nici nu mai veneam. Inseamna ca sosirea la post a sefului n-are nicio legatura cu mine.

Astept cu nerabdare sa-l aud pe Milica, din strada, anuntand ca vine masina lor. Adica a sefului de post. Atunci farsa se va termina. Fara indoiala, cumatrul si Costica nu-si permit sa joace teatru de fata cu comandantul lor. Mustaciosul sigur ma simpatizeaza pentru ancheta aia din 'Timpul", poate chiar le va trage o sapuneala subordonatilor cand va afla ce mi-au facut, dar eu n-as vrea asta, chiar o sa-l rog sa nu le spuna nimic, sa nu le faca nimic, fiindca sunt amandoi niste tipi simpatici, au facut si ei o sotie nevinovata. ca daca n-ar mai glumi omul.

Gandul asta ma improspateaza. Ma ridic si dau sa ies din birou, spun ca ma duc sa stau cu Milica afara, la aer, pana vine masina. Mai stau sa vorbesc si cu seful de post, daca tot am venit pana aici, apoi plec acasa. Politistul sare inaintea mea si se pune cu spatele in usa. Pune mana dreapta pe clanta. Imi pune palma stanga in piept. Nu violent, dar ferm. Nu ma impinge, dar nu ma lasa sa inaintez. Inteleg din privirea lui ca nu e o gluma. Imi spune si pe gura, rar, cu voce sigura:
- Am primit ordin sa te retin. Nu te supara pe mine, eu execut un ordin. Nu pot sa te las sa pleci de aici pana nu vine seful de post. Cand vine el, hotaraste el. Pana atunci, stai aici. Nu te-am legat, nu te-am inchis in camera de detinere, m-am purtat omeneste cu tine.

- Cum sa ma retii? De ce? Ce am facut?

- Asa e ordinul.

Ma asez la loc pe scaun si imi aplec fruntea spre biroul cu fata de masa rosie. Asfintitul arunca in toata camera, prin fereastra cu zabrele, o lumina sangerie. Acolo, pe deal, pe unde cerul scapa sange, e satul Rosu. Da, da, da. parca Rosu il cheama pe Costica. Mainile mi-s rosii. Imi aud sangele izbind in tample. Totul e rosu. Rosu. Rosu vesperal. Rosu vertical. Rosu menstrual. Pe birou e un chipiu vechi, de militian, cu dunga rosie. Cu stema comunista in frunte. Cu steaua rosie. Recit in gand: 'Steaua mea a fost rosie totdeauna,/ Rosie va fi cat stelele vor fi./ Oamenii au atins cu degetul luna,/ Cu talpile o vor atinge-ntr-o zi". Fi-ti-ar talentul al dracului, Zaharia Stancu! Futu-te-n calimara. Azi e ziua Partidului Comunist. 8 Mai 1992. Pun 1992 sus, 1921 jos, trag linie si socotesc in gand. Se fac fix 71 de ani de la infiintarea pecereului. Azi, de ziua Partidului, cineva a dat un ordin sa fiu tinut inchis, invaluit in rosu, la postul de politie. Ma smulg violent din rosu, din ameteala.

- Cum naiba sa fiu retinut cu un ordin?, rabufnesc, intorcandu-ma brusc spre Costica. E o gluma, nu? O neintelegere. Si dau sa ma ridic, ca sa pot gesticula in voie, dar sergentul major face o saritura pana langa mine si de data asta ma apasa cu putere in scaun, imi spune ca nu e deloc o gluma, e un ordin, trece la un ton taios si imi vorbeste cu domnule. Daca nu ne linistim, noi, domnul, el poate sa ne puna catuse, sa ne incuie in camera de detinere, conform regulamentului, sa ne tina acolo pana vom fi predati organului de la Iasi, el nu doreste sa aiba probleme cu noi, adica cu mine. Ne roaga!

Prindeti si retineti ziaristul!

- Va domnesc si eu, domnule sergent-major. Va rog sa imi aratati mandatul. Actul in baza caruia ma retineti in postul de politie. Daca nu cumva e o gluma. Fara mandatul de retinere, de arestare, de ce-o fi, fara actul asta eu ies acum pe usa si, daca incercati sa ma opriti, voi fi indreptatit sa. Adica de ce am fost eu prost sa stau aici pana acum? Aveti dreptate in privinta vizei de flotant, pentru asta am acceptat sa vin la post la ora asta. Stiu ca asa e legea. E o lege proasta, dupa parerea mea, dar asta nu conteaza, fiindca e facuta ca sa ma urmareasca statul pe mine unde stau eu mai mult de doua saptamani, sau cat e termenul. treaba mea unde stau, e democratie, nu? Eu trebuie sa o respect, asa proasta cum e, iar dumneavoastra trebuie, tot asa, sa o respectati si sa o aparati. Legea va spune ca nu ma puteti tine aici fara mandat.

- Inseamna ca nu cunoasteti legea, domnu' ziarist. Legea ii permite organului sa va retina douaspatru de ore pentru cercetari, pentru clarificari.

- Clarificari la ce? Ce sa cercetati? Dar eu n-am facut nimic!

- Noi, aici, nu cercetam nimic. Ordinul e sa va retinem si sa va ducem la Iasi. Nici la Botosani n-ati facut nimic?

- Nu, raspund fara ezitare. Nimic pentru care as putea avea de-a face cu politia. Nu am luat nicio amenda in viata mea. N-am mers nici macar o statie de autobuz fara bilet. Cand n-am avut bani de bilet, am mers pe jos - vedeti ce picioare viguroase am? N-am furat, n-am dat in cap la nimeni, pentru ce sa fiu retinut?

- Nu stiu. Uite, stai jos sa iti arat ceva, ma tutuieste el din nou, revenind la un ton mai cald, amical. Poate iti amintesti ce ai facut.

Ne asezam. El deschide registrul in care s-a tot chiorat Milica. Indreapta foile cu palma, citeste ceva in gand. Imi zice ca uite, aici scrie ca trebuie sa te retinem si sa te predam. Mi-a spus ca imi arata, dar nu-mi arata nimic, citeste el ceva din registru.

- Nota telefonica numarul. Asta, vezi, e o nota telefonica din data de azi, 8 mai 1992, primita de la Inspectoratul Judetean de Politie Iasi. Prindeti si retineti pe numitul. adica tu. asa. sa fie predat IJP Iasi. Avem informatii ca se ascunde la locuinta socrilor sai din satul Cozia, comuna Costuleni.

Vad, peste mana politistului, nota telefonica din registru, patru randuri cu un scris poticnit, aproape ilizibil; ceea ce pare sa fie numele meu, cu majuscule, e subliniat si incercuit cu pixul. Nota, imi spune Costica, a fost receptionata de politistul cel nou. N-are el un scris prea frumos, dar nu asta e important. Politistul nu e invatator, el trebuie sa puna mana pe infractori, nu sa le predea caligrafia.

Cum adica ma ascund? Mi-a ramas asta in minte din ce a silabisit subofiterul. Cineva ma cauta - pentru ce? - si eu ma ascund. La locuinta socrilor din comuna Costuleni.

- Ma scap pe mine. Vreau la veceu!

Atat pot sa spun.

Ma stiu: imi vine de fiecare data cand am emotii.

Simt pe obraz palma lui Tucu, antrenorul de lupte greco-romane de la casa de copii. Si inca una. Vin la pachet, legate una de alta. S-a anuntat ca urmeaza sa intru pe saltea si tocmai acum m-a apucat pisatul. Mereu se intampla asa. 'Ma scap pe mine. Vreau la veceu!", ii spun antrenorului, inca ametit de lovituri. S-au dus amandoua pana in degetele de la picioare, ca o descarcare electrica, si acum se intorc lin in sus, cu un ocol prin stomac, si imi ard obrajii. Nu mai e timp sa ajung pana la vestiar. Antrenorul ma apuca de ceafa ca pe un motan si ma impinge in coltul salii de concurs, langa niste manechine rezemate de perete. Stau in pozitii bizare, cu capatanile de calti cazute pe spate, cu mainile boante, descusute. Ma asez in dosul manechinelor, imi incordez muschii, ma sfortez cat pot. Nu iese mai mult de o picatura, dar senzatia de iminenta a trecut. 'Asa faci de fiecare data. Esti un fricos, un pisorcos. Mars in saltea si omoara-l pe ala, rupe-i gatul", imi striga Tucu. Ajung in centrul saltelei anesteziat de spaima ca ma voi scapa pe mine chiar in timpul luptei. Nici nu imi vad adversarul. Urmaresc cu toate simturile cum creste din nou nevoia sa urinez. Arbitrul fluiera. In aceeasi clipa sunt trantit pe saltea. Tus. As fi putut sa-l bat. Sunt mai puternic decat el. Insa eu nu sunt un luptator, nu-mi vine sa-i rup gatul. Tucu ma asteapta la marginea saltelei si ma face ghem cu un dos de palma peste gura si cu, imediat, un sut in fund. E tehnica lui. Mereu ne spune ca, dupa ce ne da cate una peste bot, trebuie si un sut in cur, ca sa nu iasa durerea, sa ramana in noi si sa ne caleasca.

Politistul deschide usa larg si-i striga din prag lui Milica sa stea la poarta, ca iese cu mine la veceu. Ramane cateva clipe in usa, cu gatul intins spre iesire, pana il vede pe Milica asezandu-se la post in poarta postului de politie, acum imi face semn sa ies. Se lipeste cu spatele de usor si imi face loc sa trec pe langa el sugandu-si burta, cu o mana pe tocul pistolului. Printre degetele cioturoase, cu unghii de cioc de gasca, ma fulgera stralucirea metalica a armei, o privire crunta zvarlita pe sub pleoapa uscata a tocului de piele cafenie. Deci a pus la cutie doar pistolul lui Milica, pe al lui si l-a pastrat.

Pasesc in hol. Cativa pasi pana la iesire. Costica vine in spatele meu. Imi  spune sa o iau la dreapta, apoi inainte pe langa perete. Veceul e in spatele cladirii. Trec printre straturi cu ceapa si salata, aliniate perfect, militareste, plivite de-a maruntelul. Nu e mana legii aici, e mana migaloasa, de femeie. Ori nevasta politistului, care sta in apartamentul de la etaj, deasupra postului, ori vreo femeie din sat tocmita sa ingrijeasca de gradina. Uite ca si, la politie, cararusa pana la veceu e pavata tot cu dale de beton de la canalele de irigatii. Or fi de-alea confiscate. Alta grija n-am acum, decat salata politistilor si canalele de irigatie.

Veceul e facut din pereti de beton prefabricati. Prin gaurile din tencuiala se vad, la colturi, mustatile de fier sudate. Cabinele nu au usi, dar sunt protejate de alt perete de beton, nu se vede nimic din afara.

Umbra cu pistolul in mana

Politistul sta la un pas in spatele meu. Mi-e jena, nu pot asa, de fata cu el. Nu-i ca la camin, la internat sau in armata. Cand mergeam toti la dusuri si eram toti dezbracati, nimeni nu era dezbracat. Intimitatea era doar a gandurilor, nu a pieilor, a trupurilor noastre. La veceurile comune. Toti mergeam la veceu. Acum, in timp ce ma lupt sa apuc cheita fermoarului de la prohab cu degetele care nu ma mai asculta, asta imi sta in spate, imbracat in uniforma de stat, cu pistol la brau, am impresia ca se mai si salta pe varfuri ca sa mi se uite peste umeri. Il rog sa se dea putin mai inapoi, la capatul paravanului de beton, ca n-am de gand sa fug. De aia sta la coada mea: sa nu fug. Pe unde? Prin deschizatura lasata in perete din constructie, cat palma? Sau poate prin triunghiul taiat in podea, cu marginile murdare de cacat. Da, pe acolo as incapea. Veceul asta a fost proiectat de cineva. Un arhitect de veceuri. Peretii au fost facuti pentru a intocmi un veceu, la dimensiunile astea, sa se imbine perfect, cu ferestruica pentru aerisire si cu gaura in podea. Gaurile la veceurile de la tara sunt rotunde sau patrate. Asta e triunghiulara. Exasperat de rutina, autorul a scos din fantana originalitatii, rece si proaspata, o gaura triunghiulara. Echilaterala. Sunt prizonier intr-un veceu de beton, opera a unui proiectant de veceuri revolutionar. Nu stiu cum am ajuns aici, nu pot sa inteleg ce mi se intampla. Ma pazeste un politist. Si singura iesire e in jos, prin triunghiul murdar, in cacat. Nu e o gluma, sunt intr-un mare cacat.

Nu-l vad pe Costica. Stiu ca e acolo, pe cararea dintre veceu si gradina de zarzavat, asteptand cu mana pe pistol sa ma usurez. Dar nu-mi vine. Strig peste umar:

- Auzi! Cine a dat ordin sa ma retii?

- Nu sa te retin eu. aud raspunsul prin perete. Sa fii retinut, nu sa te retin eu. Eu execut un ordin. Stii cum e la noi, in politie: ordinul se executa

- Nu se discuta. Dar de ce sa fiu retinut?

- Nu stiu. Din nota telefonica nu se intelege motivul. Daca vrei sa stii, eu cred ca esti suspect in vreun caz. nu stiu ce-ai facut pe la Botosani, ca ordinul de la Botosani vine. Si a fost transmis la noi prin inspectoratul de la Iasi. Daca zici ca nu ai facut vreo prostie pe-acolo, eu zic ca nu trebuie sa iti faci probleme. Cand ajungem la Iasi, ai sa vezi, se lamureste acolo toata treaba. Nu mai suntem acum pe vremea comunistilor, nu se mai aresteaza fara motiv, nici retineri nu se mai fac fara motiv. Dar o retinere nu inseamna automat o vinovatie. Poate sa fie o retinere in interesul unei anchete, poate sunt anumite chestiuni de elucidat. Legea, ti-am spus, permite organului de cercetare sa retina un cetatean pentru doauspatru de ore. E democratic, sa stii. Pentru ca interesul anchetei inseamna, de fapt, interesul public, iar interesul public, adica al tuturor, e deasupra interesului individual al unei persoane.  Gata, te-ai pisat?

- Nu, nu-mi vine. Auzi, dar de ce nu se spune in nota aia telefonica motivul retinerii? Parca nu mi se pare prea legal sa fiu retinut in baza unei note telefonice. Daca sunt cercetat pentru vreo fapta, nu trebuie mandat de la procurorul de caz?

- Ba da, dar poate nu esti tu cercetat, daca zici ca nu ai facut nimic. Si te cred, sa stii. Nu pari sa fii asa. certat cu legea. Esti om la locul tau. Dar poate e necesara prezenta ta la o ancheta.

- Bun, sa-mi trimita procurorul citatie si ma duc la ce ancheta vrea el.

- Vezi, daca nu ti-ai facut flotant. Daca e asa, citatia a fost trimisa la adresa din buletin, la domiciliul din Botosani. Ai mai fost pe-acolo? Vezi? Si daca nu te-ai prezentat, acum esti adus in fata organului de cercetare.

- Adica s-a emis un mandat de aducere?

- N-am de unde sa stiu asta. Dar ai sa afli cand ajungem la Iasi. Eu zic sa stai linistit, ca nu iti incalca nimeni niciun drept. Hai, te mai pisi?

- Gata. Dar s-a blocat afurisitul asta de fermoar, a prins tivul de la prohab! Stai asa.
Soarele a strecurat prin cadrul meschin al ferestruicii o ultima palpaire de purpura. Mi-am vazut umbra lipita pe peretele veceului, alaturi de cuvantul 'Presedinte", singurul descifrabil dintr-o lozinca scrijelita in tencuiala, peste care s-a dat cu var. Soarele a apus. Am ramas singur in veceul asta. Umbra mea e afara. Ma asteapta cu pistolul in mana.

Umbra mea era afara, la usa veceului. Se facea ca isi sterge pantofii in smocurile de iarba din pietrisul presarat cu zgarcenie in parcarea magazinului 'Botosani". Veceul subteran era intr-o margine a parcarii, spre piata. Duhoarea lui si mirosul de cartofi din piata se intalneau pe la jumatate, pe la blocurile noi. Nicu Modarom statea pe acolo, in zona de intalnire a mirosurilor, intr-o garsoniera cu doua balcoane. Un balcon dadea spre piata, altul spre veceul public abandonat, o gaura inecata in propria mizerie, unde nu mai coborau decat betivii si taranii care nu stiau ce ii asteapta. Cand ne intalneam la Nicu sa bem si sa ne vindem unii altora bancuri, cinci lei bucata, stateam pe balconul dinspre piata. Daca eu ii spuneam cuiva un banc si nu-l stia, imi dadea cinci lei. Daca il stia si spunea poanta dinainte, ii dadeam eu cinci lei. Ne uitam de sus la sacosele care se miscau haotic prin piata, cu cate un om legat de toarta, spuneam bancuri si beam tot ce ne pica la mana, in afara de apa. Mai ales ca nici nu curgea decat dimineata un pic, uneori chiar pic-pic. Daca aparea vreun nepoftit, gaseam un motiv sa-l lasam pe balconul dinspre veceu si repede scapam de el. Stiam ca Nicu nu era acasa la ora aceea, n-avea rost sa urc pana la el. Veceul era cel mai bun loc sa verific daca ochelaristul chiar ma urmarea sau era doar o intamplare ca in ziua aceea il remarcasem de trei ori in apropierea mea, o data la gara, unde am tras un pui de somn pe banca mea din sala de asteptare. Pe urma la Casa Tineretului. Apoi cand ieseam din Biblioteca Judeteana. Se tinuse toata ziua dupa mine ca o umbra.