'Dramele Parisului' - Mostenirea misterioasa

Ponson du Terrail

Rocambole

'Dramele Parisului'

Mostenirea misterioasa

volumul I

PROLOG

I

Era in 1812.

Marea Ostire se tara in retragere, lasand in urma ei Moscova si Kremlinul in flacari si o jumatate din ba­talioanele sale in apele inghetate ale Berezinei.

Ningea

De jur imprejur, cat vedeai cu ochii, pamantul era alb, cerul plumburiu.

Pe mijlocul campiilor sterpe si fara de sfarsit, se tarau ramasitele acelor mandre trupe conduse, nu de mult, la cucerirea lumii, de catre noul Cezar pe care o Eu­ropa unita nu l-a putut infrange si asupra caruia triumfa, in clipa aceea, singurul dusman in stare sa-l faca vreo­data sa dea inapoi: frigul nordului.

Ici, se afla un grup de cavaleri intepeniti in seile lor si luptand, cu energia disperarii, impotriva unui somn ucigator. Colo, cativa infanteristi inconjurau un cal mort pe care se grabeau sa-l sfartece mai inainte ca vreun card lacom de corbi sa le poata smulge o fasie. Ceva mai departe, un om se culca, impins de o incapatanare nebuna si adormea incredintat ca nu se va mai trezi niciodata.

Din cand in cand, din departare, se auzea cate o de­tunatura ― era canonada rusilor. Atunci, cei ramasi in urma porneau din nou la drum, manati de sfantul instinct de conservare.

Trei barbati, trei calareti, se stransesera la marginea unei padurici, in jurul unui morman de maracini pe care, cu mare greutate, izbutisera sa-l curete de zapada inghetata si caruia ii dadusera foc.

Cai si calareti inconjurau jaratecul, barbatii stand pe vine, iar nobilele animale cu capul plecat si privirea fixa.

Primul dintre cei trei barbati purta o ruptura de uniforma pe care se mai puteau vedea epoletii de colonel. Putea sa aiba cam treizeci si cinci de ani; era inalt, cu o figura barbateasca si nobila, iar in ochii sai al­bastri se puteau citi curajul si bunatatea.

Avea bratul drept sustinut de o esarfa si capul in­fasurat in bandaje insangerate. Un glonte ii zdrobise cotul, o lovitura de sabie ii crestase fruntea de la un capat la altul.

Cel de-al doilea barbat trebuie sa fi fost capitan, daca am da crezare uniformei sale zdrentuite; dar, in ceasul acela, nu mai erau nici colonei, nici capitani, nici ostasi.

Acesta era si el un barbat tanar, cu fruntea ingusta, cu tenul masliniu, cu o privire nestatornica; pletele negre ii tradau originea meridionala; dupa accentul sau taraganat si dupa vioiciunea gesturilor, iti dadeai teama ca este unul dintre italienii atat de numerosi in armata franceza, in timpul primului Imperiu.

Mai norocos decat superiorul sau, capitanul nu era de fel ranit si suportase mult mai usor, pana atunci, lo­viturile ucigatoare ale frigului inspaimantator care azvarlea catre sud indraznetele trupe ale lui Cezar.

In sfirsit, cel de-al treilea era un ostas, un simplu husar de garda, a carui fata tanara, aspra si barbateasca lua o expresie salbatica de fiecare data cand se auzea in departare bubuitul tunurilor; chipul sau devenea insa nelinistit si mangaietor de fiecare data cand pri­virea i se oprea asupra sefului sau, sfarsit si insangerat. Era seara, la caderea noptii, si in negurile dese ale amurgului pamantul alb incepea sa se confunde cu cerul plumburiu.

― Petrecem noaptea aici, Felipone? intreba colonelul, adresandu-se capitanului italian. Ma simt foarte slabit si obosit, adauga el, bratul imi provoaca suferinte groaz­nice.

― Domnule colonel, ― striga repede Bastien, husa­rul, inainte de a apuca sa raspunda italianul ― trebuie sa plecam, frigul v-ar ucide.

Colonelul ii privi, rand pe rand, pe soldat si pe capitan.

― Credeti? intreba el.

― Da, da! repeta husarul cu taria omului convins.

Cat despre italian, acesta parea sa chibzuiasca.

― Ce spui, Felipone? insista colonelul.

― Bastien are dreptate, raspunse capitanul. Trebuie sa incalecam si sa mergem cat mai mult cu putinta. Aici vom adormi cu siguranta, in timpul somnului focul se va stinge si nici unul dintre noi nu se va mai trezi vreodata De altfel, ascultati Rusii se apropie Aud tunurile.

― O! ce mizerie, murmura colonelul, cu o voce in­fundata; cine ar fi crezut vreodata una ca asta! O, frigul frigul! Ce dusman inversunat si perfid! Dum­nezeule! Daca nu mi-ar fi atat de frig

Si colonelul se aseza in fata focului, incercand sa-si readuca la viata picioarele amortite.

― Mii de traznete! bombani Bastien, husarul, nu as fi crezut niciodata ca iubitul meu colonel, un adevarat viteaz se va lasa rapus de aceasta tarfa de vantoasa inghetata care biciuieste pe intinsul zapezii.

Vorbind astfel, pe un ton scazut, ostasul il invaluia pe colonel cu o privire plina de dragoste si de respect.

Chipul ofiterului devenise livid si trada chinuri in­grozitoare; tot trupul sau tremura, iar toata viata lui parea sa i se fi strans in ochi; acestia isi pastrasera toata expresia de dulce si calma mandrie.

― Bine, ― relua el ― sa plecam, daca vreti, dar lasati-ma sa ma mai incalzesc o clipa. Ce frig ingrozitor Ah! sufar cum n-am mai suferit vreodata Si mor de somn Doamne! Daca as putea sa dorm un ceas, macar un ceas!

Capitanul italian si husarul se consultara din priviri.

― Daca adoarme, murmura Felipone, nu-l vom mai putea trezi si nici urca in sa.

― Ei bine, raspunse curajosul Bastien, aplecandu-se la urechea capitanului, il voi purta adormit. Sunt pu­ternic, eu, si pentru a-mi salva colonelul m-as preface in Hercule.

Capitanul, cu capul dat pe spate, parea ca asculta niste zgomote indepartate:

― Rusii sunt la mai mult de trei leghe ― spuse el ― si ostile lor isi vor petrece cu siguranta noaptea in camp, inainte de a ajunge la noi.

― Daca vrea colonelul sa doarma, sa-l lasam doarma; il vom veghea.

Colonelul auzi aceste ultime cuvinte si intinse mana italianului.

― Multumesc, Felipone, ― spuse el ― iti multumesc, prietene; esti bun si curajos. Tu nu te-ai lasat rapus de acest vant blestemat din nord. Ah, frigul!

Si colonelul pronunta aceste ultime cuvinte cu un accent de groaza.

― Dar eu nu sunt de loc ranit, ― raspunse italianul ― este firesc, deci, sa sufar mai putin.

― Prietene, ― raspunse colonelul in timp ce hu­sarul arunca in jaratec toti maracinii si toate crengile moarte pe care le gasea in jurul tau ― eu am treizeci si cinci de ani. Soldat la saisprezece ani, ajunsesem co­lonel la treizeci, ceea ce inseamna ca eram curajos si rabdator. Ei bine, toata energia, tot curajul, totul, pana la nepasarea cu care am acceptat nenumaratele priva­tiuni ale nobilei si grelei noastre meserii, totul se naruie in fata acestui dusman ucigator care se numeste frigul. Imi este frig!

― Prieteni, continua el, adresandu-se in acelasi timp soldatului credincios si devotat, cat si capitanului, imi veti supravietui amandoi, fara nici o indoiala, si va veti aminti de mine. Ei bine, ascultati. Va impartasesc ul­tima mea dorinta, va incredintez sotia si copilul meu. Am lasat acolo, in iubita noastra Franta, o sotie de nouasprezece ani si un copil care avea sa se nasca. S-ar putea ca in curand ca sa ajunga vaduva, iar copilul orfan.

― Armand! spuse capitanul, nu mai vorbi astfel; vei trai!

― O! As fi vrut sa traiesc! Sa traiesc si sa-i revad pe amandoi!

In timp ce vorbea, ochii colonelului straluceau plini de nadejde si de dragoste.

― Dar, ― relua el cu un zambet trist ― s-ar putea sa si mor. Atunci atat vaduva, cat si copilul vor avea nevoie de ajutor.

― Ah! colonele, ― striga Bastien ― stiti bine ca, daca vi s-ar intampla vreo nenorocire, husarul dumnea­voastra si-ar da viata, in orice clipa, si sangele sau pana la ultima picatura, pentru sotia si pentru copilul dumneavoastra.

― Iti multumesc! zise colonelul, ma bizui pe tine.

Apoi il privi pe italian.

― Si tu, ― intreba el ― tu, batranul meu camarad, prietenul meu, fratele meu?

Capitanul tresari si o umbra trecu pe chipul sau. S-ar fi putut spune ca ultimele cuvinte ale colonelului tre­zisera in el indepartate amintiri.

― Ai spus-o singur, Armand, ― raspunse el; nu sunt eu camaradul, prietenul, fratele tau?

― Ei bine, daca mor, ― relua colonelul ― tu vei fi sprijinul sotiei mele, tatal copilului meu. Intelegi?

'In Italia am petrecut treisprezece ore pe un camp de bataie sub un maldar de cadavre, cu capul intr-o balta de sange si cu picioarele intr-alta de noroi.

In Spania, la asediul Saragossei, am pornit la atac cu doua gloante in piept; la Wagram, cu coapsa stra­batuta de o lovitura de baioneta, am ramas pe cal pana seara. Ei bine, astazi nu sunt decat un trup fara suflet, un om pe jumatate mort. Un las care fuge din fata dusmanului! Si toate astea pentru ca mi-e frig!'

― Armand, Armand, curaj! spuse capitanul, nu vom ramane aici pentru totdeauna. Ne vom intoarce in tinuturi mai blande, vom revedea soarele si vi­tejii se vor trezi atunci din amorteala lor

Colonelul Armand de Kergaz, caci acesta ii era nu­mele, ridica trist capul.

― Nu, ― raspunse el ― nu voi revedea nici soarele, nici Franta. Cateva ceasuri mai mult in frigul acesta inspaimantator si voi fi mort!

― Armand! Domnule colonel! exclamara, in acelasi timp, capitanul si husarul.

― Mor de frig, murmura colonelul cu un zambet trist, mor de frig si de somn.

Si simtind cum capul i se lasa pe piept, vazandu-se cuprins de acea toropeala de neinvins care smulsese viata atator suflete nobile in aceasta jalnica retragere, colonelul facu un suprem efort, isi dadu cu putere capul pe spate, si spuse:

― Nu, nu este inca timpul sa dorm; trebuie sa ma gandesc la cei ramasi acolo.

Si privirea ii era indreptata catre orizont, in directia Frantei.

La auzul acestor cuvinte, chipul capitanului deveni purpuriu; colonelul continua insa fara sa ia seama.

― Stiu ca si tu ai iubit-o pe Hélène, si tu stii, de asemenea, ca eu i-am lasat libertatea de a alege intre noi doi. Mai fericit decat tine, eu am fost alesul inimii sale. Iti multumesc ca ai acceptat acest sacrificiu si ca ai ramas, in continuare, prietenul celui care ti-a fost rival.

Capitanul avea ochii plecati, fruntea-i acoperita de roseata deveni palida si, daca interlocutorul sau si-ar fi pastrat sangele rece si nu ar fi fost dominat de acel amestec ingrozitor de suferinta morala si de dureri fi­zice, ar fi inteles ca o lupta violenta se dadea in inima italianului, chinuit de amintiri.

― Daca mor, ― termina colonelul ― tu o vei lua de sotie. Tine

Pronuntand acest ultim cuvant, colonelul isi descheie uniforma si-i intinse lui Felipone un plic sigilat.

― Iata testamentul meu, zise el; l-am scris la in­ceputul nenorocitei noastre campanii, datorita unei ciu­date presimtiri. Prin acest testament, prietene, iti las o jumatate din avere, daca primesti sa iei de sotie pe aceea care va fi vaduva mea.

Din palid cum era, capitanul deveni livid. Un freamat nervos puse stapanire pe trupul sau si intinse spre testament o mana tremuranda.

― Fii linistit, Armand, ― murmura el cu glasul stins ― daca te va lovi vreo nenorocire, te voi asculta Dar vei trai, ― adauga el ― o vei revedea pe Hélène, de care nu ma mai leaga, de altfel, decat o vie si respec­tuoasa prietenie.

― Mi-e frig, ― repeta colonelul ― cu convingerea unui om care isi simte sfarsitul aproape.

Si capul i se inclina din nou pe piept si somnul il cuprinse cu o incapatanare tiranica.

― Sa-l lasam sa doarma cateva ceasuri, ― ii spuse capitanul lui Bastien ― il vom veghea noi.

― Vant blestemat, murmura Bastien cu furie, in timp ce, ajutat de italian, il culca pe colonel alaturi de foc si-l invelea cu restul de imbracaminte si de cuverturi pe care-l mai aveau.

Cinci minute mai tarziu, colonelul Armand de Kergaz dormea adanc.

Bastien, cu ochii pe el, cu privirea mangaietoare a unui caine credincios, alimenta fara intrerupere locul si veghea ca nu cumva vreo scanteie sau vreun taciune sa cada pe chipul ofiterului adormit.

Cat despre capitan, acesta isi tinea capul in palme; privirea ii era plecata si fara indoiala ca mii de ganduri confuze se zbateau in creierul sau.

Omul acesta, fata de care colonelul nutrea o prietenie oarba, era plin de vicii. Avid si razbunator, era insinuant cu toata lumea. Mercenar, el stiuse sa lege in armata franceza prietenii cu ofiteri bogati si de vita nobila. Fara sa aiba el insusi un sfant, avea numai prieteni milionari.

Felipone devenise capitan mai mult prin forta im­prejurarilor decat prin actele sale de bravura, intr-o vreme in care moartea secerase zdravan in randurile ofiterilor.

Luase parte la mai multe batalii, dar niciodata nu fusese vazut distingandu-se el insusi. Poate ca nu era chiar un las; dar, cu siguranta, nu era un barbat al carui curaj sa atinga indrazneala.

Felipone si colonelul Armand erau prieteni de cinci­sprezece ani. Capitani amandoi, o intalnisera la Paris, cu trei ani in urma, pe domnisoara Hélène Durand, fiica unui furnizor al armatei. O fata frumoasa si fer­mecatoare de care se indragostisera amandoi. Hélène il alesese pe colonel.

Din ziua aceea, Felipone purta prietenului sau o ura inspaimantatoare, o ura adanca si muta, ascunsa sub masca celei mai cordiale afectiuni, dar neinduratoare, criminala, stand gata sa izbucneasca in prima clipa priel­nica.

De douazeci de ori in timpul razboiului, in mijlocul luptelor, Felipone il luase la ochi pe colonel, in bataia armei, din umbra sau la adapostul fumului bataliilor.

De douazeci de ori ezitase, cautand apoi o razbunare mai rea si mai cruda decat acest asasinat.

Or, aceasta razbunare italianul o gasise, in sfarsit. Si la ea se gandea, cu sange rece, in timp ce colonelul dor­mea sub privirea devotata a lui Bastien.

― Nebunul! isi spunea Felipone, care arunca din cand in cand cate o privire intunecata ofiterului adormit. Nebunul! Imi da mie, care sunt sarac, banii si, in acelasi timp, pe nevasta-sa, tocmai mie, celui pe care ea l-a respins Nu si-ar fi putut pronunta mai bine sentinta de moarte.

Privirea capitanului se opri, pret de o clipa, asupra lui Bastien.

― Omul asta ma stinghereste, cu atat mai rau pen­tru el!

Si Felipone se ridica si se apropie de cal.

― Doriti ceva, domnule capitan? intreba husarul.

― Vreau sa verific amorsele pistoalelor mele.

― Ah, zise Bastien.

― Cu blestemata asta de zapada n-ar fi de mirare, continua linistit capitanul, ca rezervorul de pulbere sa fi prins umezeala, si daca vin cazacii

O data cu aceste cuvinte, Felipone scoase un pistolet si paru ca se joaca nepasator cu el.

Bastien il privea linistit, fara urma de neincredere.

― Pulberea este uscata, zise capitanul, si cremenea este in stare buna. Sa trecem la altul.

Si lua al doilea pistolet pe care-l verifica cu aceeasi grija.

― Stii, ― zise dintr-o data, privindu-l pe husar ― ca tintesc minunat cu aceasta arma?

― Tot ce se poate, capitane.

― De la treizeci de pasi, ― continua linistit Felipone ― imi atingeam omul drept in inima si-l omoram pe loc intotdeauna.

― Aha! murmura Bastien distrat, cu gandul sta­panit de treburile sale de paznic de noapte.

― Mai mult decat atat, ― continua capitanul ― am pariat adesea ca pot nimeri in ochiul adversarului meu, fie in cel stang, fie in cel drept, si am nimerit intotdeauna la fix Dar, vezi tu, amice Bastien, cel mai simplu e sa tintesti inima, asta omoara pe loc.

Si capitanul cobori teava pistoletului sau.

― Ce faceti? striga cu putere Bastien, sarind inapoi.

― Tintesc inima, raspunse rece Felipone, care ochi soldatul spunandu-i: nu vreau sa te fac sa suferi.

Trase si adauga:

― Ma stinghereai, baiete: cu atat mai rau pentru tine.

Un fulger straluci in noapte, se auzi o detunatura urmata de un strigat de durere si husarul cazu pe spate.

Auzind si zgomotul si strigatul, colonelul fu smuls cu brutalitate din somnul sau letargic si se ridica pe jumatate, crezand ca are de-a face cu dusmanul.

Dar Felipone, care se inarmase cu al doilea pistolet, ii propti deodata genunchiul in piept si il rasturna sal­batic pe spate, silindu-l sa ramana culcat.

Si colonelul, inmarmurit de acest atac neasteptat, vazu aplecat asupra lui chipul schimonosit si batjoco­ritor al dusmanului sau, insufletit de un zambet feroce, si acest zambet ii dezvalui cu iuteala fulgerului toata josnicia, toata cruda infamie a omului in care crezuse.

― Ha, ha, ― ranji italianul ― ai fost atat de neghiob, colonele Armand de Kergaz, incat ai putut sa crezi in prietenia unui barbat caruia i-ai furat femeia pe care o iubea Si ai mai fost atat de neghiob incat sa-ti in­chipui ca el te va ierta vreodata! Ai impins prostia pana intr-acolo, incat ti-ai facut testamentul implorand acest drag prieten sa-ti ia vaduva de nevasta si sa pri­measca jumatate din averea ta! Si ai adormit apoi li­nistit, cu nadejdea de a vedea, trezindu-te, mijind zo­rile unor zile mai bune, si de a te afla din nou alaturi de cei atat de dragi tie, sotia si copilul! De trei ori idiot! Ei bine, nu, sfarsi capitanul, nu-ti va fi dat sa-i vezi din nou si vei adormi, de aceasta data insa pentru totdeauna, scumpul meu amic!

Si capitanul indrepta teava pistoletului sau catre frun­tea lui Armand de Kergaz.

Acesta, stapanit de instinctul de conservare, incerca sa se elibereze din stransoare, sa scape de genunchiul care-l apasa.

Felipone il tinea insa lipit de pamant si-i spuse:

― Inutil, colonele, trebuie sa ramai aici.

― Lasule! murmura Armand de Kergaz cu dispretul in ochi.

― Fii linistit, Armand, dorinta ta va fi implinita; ma voi casatori cu vaduva ta, voi purta doliu dupa tine si toata lumea ma va vedea plangandu-te la nesfarsit. Sunt omul care stie sa pastreze convenientele.

Si pistoletul atinse fruntea colonelului, imobilizat sub genunchiul italianului; acesta trase cu acelasi sange rece de care daduse dovada cu cateva clipe in urma, cand deschisese focul asupra fidelului husar.

Glontele zdrobi craniul colonelului Armand de Ker­gaz si ramasitele insangerate ale creierului se imprastiara peste mainile asasinului.

Bastien zacea alaturi, intr-o balta de sange, iar crima italianului nu avusese nici un alt martor in afara lui Dumnezeu.

II

Patru ani dupa aceasta teribila scena pe care v-am povestit-o, adica in luna mai 1816, il regasim pe capita­nul Felipone ajuns colonel si sot fericit al doamnei Hélène de Kergaz.

Colonelul locuia, in tot timpul verii, intr-o frumoasa resedinta, cu aspect seniorial, situata in Bretania, la li­mita extrema a Finisterului. Se numea Kerloven si era o proprietate de familie pe care fostul colonel Armand de Kergaz o lasase sotiei sale.

Castelul era construit la marginea marii, pe inaltimea unei faleze, iar de cealalta parte, a pamantului, domina o micuta si frumoasa vale bretona, plina de balarii si marginita de paduri.

Nimic nu era mai salbatic si mai pitoresc, mai izolat si mai plin de farmec, decat aceasta veche resedinta feu­dala, refacuta in intregime, in interior, dupa gustul modern, gratie averii imense a colonelului Felipone dar careia, in afara, i se pastrase patina plina de poezie a anilor trecuti.

Un parc mare, cu ulmi seculari, inconjura castelul. Fatada era biciuita de mare, de aceasta mare invol­burata si cenusie, cu furii adanci, muscand vesnic din coasta bretona.

O terasa a carei constructie data din vremea crucia­delor se intindea de aceasta parte, de la un capat la ce­lalalt.

Cu cateva sute de picioare mai jos, mugea batranul ocean.

Colonelul sosise la Kerloven catre sfarsitul lunii apri­lie, in tovarasia sotiei sale, care avea sa dea in curand viata unui copil, primul fruct al noii sale casatorii, si insotit de un baiat de aproape cinci ani, care se numea Armand, dupa tatal sau, nefericitul colonel de husari asasinat de italian.

Colonelul Felipone ajunsese conte pe vremea Restau­ratiei, ceea ce facea ca vaduva domnului de Kergaz, care fusese nobil de vita veche, sa-si pastreze, astfel, titlul de contesa.

Contele, ― asa il vom numi de aici inainte pe italian, ― contele, deci, isi petrecea timpul vanand prin impre­jurimi si legand prietenie cu toti boiernasii din veci­natate.

Contesa traia in cea mai adanca singuratate.

Desigur, aceia care o cunoscusera odinioara, la curtea imparatului Napoleon, pe sclipitoarea si frumoasa Hélène de Kergaz, ar fi recunoscut-o cu greu in chipul acestei femei palide si ofilite, cu privirea ratacita, cu pasul sovaielnic si obosit, cu zambetul trist si resemnat.

Cu patru ani inainte, doamna de Kergaz, care de cateva luni era stapanita de o tragica neliniste cu privire la soarta sotului sau, vazuse intrand la ea, intr-o dimi­neata, pe capitanul Felipone imbracat tot in negru.

Capitanul, se stie, o iubise pe Hélène; dar dragostea sa nascuse in sufletul tinerei femei o ura adanca pentru el, omul ale carui trasaturi false si perverse le ghicise instinctiv.

De multe ori, dupa casatorie, incercase sa deschida ochii domnului de Kergaz asupra prieteniei lui pentru italian; din nenorocire, insa, colonelul nutrea pentru acesta o afectiune adanca, pe care nimic n-a putut s-o stirbeasca.

Vazandu-l pe capitan, contesa nu-si putu retine un strigat, presimtind nenorocirea.

Felipone se apropiase de ea incet; ii luase mainile intr-ale sale si, stergandu-si o lacrima ipocrita, ii spu­sese:

― Dumnezeu este necrutator cu noi, doamna. Ne-a luat, dumitale sotul, iar mie prietenul. Sa plangem im­preuna

Numai cateva zile mai tarziu afla biata vaduva des­pre testamentul sotului sau, despre acel testament in care nesocotitul o implora sa devina sotia aceluia care avea sa fie ucigasul sau si un al doilea tata copilului ce avea sa se nasca.

Aversiunea contesei pentru Felipone era insa atat de mare, incat ea nu se supuse.

Italianul era siret si rabdator: paru uimit de ultima dorinta a prietenului sau si se declara nedemn sa-i ia locul. Ceru numai umila favoare de a ramane un simplu protector, un prieten devotat al sarmanei vaduve, un tutore al micului orfan.

Si, timp de trei ani, omul acesta isi juca atat de bine rolul, se arata atat de dragastos, atat de bun, atat de devotat si de dezinteresat, incat sfarsi prin a o dezarma pe contesa; ea crezu ca s-a inselat si ca l-a judecat gresit.

Apoi, epoca imperiala isi arata adevarata ei fata.

Doamna de Kergaz nu era nobila din nastere si, cu toate ca era vaduva unui ofiter imperial, se vazu expusa unor persecutii; intelese mai bine ca oricand singura­tatea ingrozitoare a vaduvei care este mama si care trebuie sa se daruie fiului sau.

Felipone devenise curtean si, fiind bine vazut la curte, ar fi putut sa faca multe pentru viitorul orfa­nului.

Acesta a fost motivul care a cantarit cel mai mult in ochii contesei.

Ea sfarsi prin a ceda insistentelor si se casatori cu italianul.

Dar, lucru ciudat, din chiar clipa in care isi lega viata de cea a contelui, aversiunea pe care i-o inspirase la inceput si pe care acesta izbutise s-o stinga, se reaprinse cu putere in sufletul contesei.

O data ce si-a atins scopul, colonelul a socotit de prisos sa continue a-si juca rolul, care fusese unul de lunga si rabdatoare prefacatorie. Firea sa de om rau, salbatic si razbunator, iesi din nou la iveala si-si puse in gand sa-i plateasca Hélènei pentru toate necazurile pe care i le pricinuise pana atunci.

Si incepu pentru biata femeie o viata plina de lacrimi si de singuratate, cu atat mai grea, cu cat cauta sa as­cunda adevarul asupra casniciei sale tiranice.

Ziua, in vazul lumii, Felipone zambea sotiei sale dar, in umbra intimitatii, devenise calaul ei. Mizerabilul nascocise torturi de neinchipuit pentru aceasta nobila fiinta care crezuse in el o singura zi.

Ura sa plina de gelozie se napusti si asupra copilu­lui, care-i amintea de primul sot al contesei. Si atunci cand aceasta fu pe punctul de a deveni din nou mama, italianul indrazni sa-si faca acest calcul josnic:

― Daca micutul Armand ar muri, fiul meu ar mos­teni o avere imensa Este atat de usor ca un copil de patru ani sa moara

Acestea erau gandurile care-l stapaneau pe contele Felipone in timp ce sosea la Kerloven.

Contesa, inabusindu-si lacrimile, traia la Kerloven intr-o singuratate absoluta, inchinand copilului toate puterile ei, in timp ce sotul sau isi facea de cap.

Intr-o seara, ― era pe la sfarsitul lunii mai ― il la­sase pe micul Armand sa se joace pe terasa castelului si, stapanita de acea apriga nevoie de rugaciuni si de reculegere pe care o simt sufletele zdrobite, contesa se retrasese in camera ei pentru a ingenunchia in fata chipului sculptat in fildes al lui Cristos, chip aflat la capataiul patului sau.

Ramasese mult timp in rugaciuni, se innoptase, si era o noapte adanca, asa cum sunt, adesea, noptile pe coas­tele cetoase ale vechii Bretanii. Vantul sufla puternic dinspre mare, iar valurile mugeau spargandu-se de stanci. Contesa se gandi la fiul ei si, animata de o stranie presimtire, se pregatea sa paraseasca incaperea pentru a striga copilul, chiar in clipa in care intra sotul sau.

Felipone era in costum de vanatoare, cu cizme si cu pinteni. Isi petrecuse ziua prin padurile vecine si pa­rea ca tocmai a sosit.

Vazandu-l, contesa simti cum strania presimtire ii strange si mai mult inima.

― Unde este Armand? ii spuse ea nelinistita.

― Ma pregateam sa te intreb acelasi lucru, ― ras­punse contele calm ― sunt foarte surprins ca nu-l vad aici, langa dumneata.

Contesa tresari auzind aceasta voce prefacuta si inima i se stranse din nou.

― Armand! Armand! striga contesa deschizand fe­reastra care dadea spre terasa.

Copilul nu raspunse.

― Armand! Micul meu Armand! repeta mama cu durere.

Aceeasi tacere.

O lampa aflata pe un gheridon nu izbutea sa lumi­neze in intregime aceasta mare incapere in care rama­sesera vechile tapiserii, mobilele de stejar innegrit si care pastra pecetea trecutului. Cu toate acestea, o raza de lumina cazu pe fruntea intunecata a italianului si contesa paru ca zareste o paloare livida pe chipul sau.

― Copilul meu, repeta ea cu ingrijorare; ce-ai facut cu copilul meu?

― Eu? raspunse contele cu o usoara tresarire in glas, care nu scapa insa mamei ingrijorate; n-am vazut de loc copilul, in clipa asta am descalecat.

Pronuntand aceste cuvinte, vocea putin tulburata a italianului isi regasise tonul obisnuit si calmul perfect.

Aceasta n-o impiedica pe contesa sa se avante afara, manata de cele mai negre presimtiri si strigand:

― Armand! Armand! Unde esti, Armand!

III

Cu douazeci de minute in urma, contele Felipone sosise de la vanatoare si pasise in curtea resedintei de la Kerloven.

Servitorii castelului nu erau prea numerosi, cam o duzina cu totul, intelegand si un grajdar si pe cei doi ingrijitori de caini. Acestia trei din urma locuiau in curte, ocupati cu grajdurile si custile; ceilalti erau raspanditi prin castel.

Contele urca, deci, marea scara a resedintei fara sa intalneasca pe nimeni in drumul sau si ajunse la intra­rea unei lungi galerii, care se intindea de jur impre­jurul primului etaj, ducand, in dreapta si in stanga, spre diferite apartamente si dand, printr-o usa de sticla, spre terasa.

Aceasta terasa era locul de plimbare preferat al ita­lianului. Aici venea el de obicei, dupa masa de pranz sau dupa cina, pentru a fuma o tigara si pentru a arunca o privire visatoare si distrata asupra marii.

Usa de sticla era intredeschisa; fara sa-si dea seama, Felipone trecu pragul.

Intunericul noptii se lasa incet. O ultima raza a amurgului se strecura la orizont, despartind spuma va­lurilor de ultimii nori de pe cer. Vuietul marii, care se izbea, jos, de stanci, urca pana pe terasa ca un murmur surd.

Contele facu trei pasi si se poticni. Piciorul sau intalnise un obiect si se auzi un sunet sec. Era un cal de lemn, jucaria copilului.

Felipone mai facu vreo cativa pasi si, la ultimele lu­ciri tremurande ale inserarii, zari copilul ghemuit ala­turi de parapetul terasei, intr-un colt, si absolut ne­miscat.

Armand, obosit de atata joaca, abandonase calul de lemn si se asezase o clipa sa se odihneasca, apoi i se facuse somn, acel somn de neinvins care in copilarie te cuprinde dintr-o data. Si adormi adanc.

Vazand copilul, contele se opri pe loc.

Vanase singur toata ziua. Singuratatea este un prost sfatuitor pentru cei ce nutresc ganduri criminale.

Timp de cinci sau sase ceasuri, Felipone calarise pe potecile verzi ale acelor intinse paduri din Bretania unde linistea este atat de adanca, iar singuratatea atat de deplina.

Pierdut de ceilalti vanatori, nu mai auzea nici hamai­tul cainilor si, incetul cu incetul, prada unor visuri care abia se infiripau, el lasase haturile sa joace libere la gatul calului.

Atunci ii reveni, darz si puternic, gandul care-l ob­sedase din clipa in care contesa ramasese insarcinata.

Micul Armand, isi spuse el, va avea intr-o buna zi douazeci si unu de ani si lui ii va reveni toata averea tatalui sau. Daca ar muri, mama lui l-ar mosteni, iar fiul meu ar mosteni-o pe maica-sa.

Si, o data mai mult, italianul zambise gandului in­fam al asasinarii copilului.

Si iata ca prima fiinta pe care o intalnea la inapoiere este tocmai copilul, acest copil care doarme acolo, in locul acela singuratic, departe de toata lumea, la aceasta ora tarzie, cand ideea unei crime isi face loc usor intr-un suflet josnic.

Contele nu trezi copilul, dar se propti de parapetul platformei si intinse capul inainte.

Cu doua sute de picioare mai jos, valurile se zbateau invaluite de o spuma alba. Aceste valuri puteau sluji de mormant.

Felipone se intoarse si imbratisa terasa dintr-o sin­gura privire.

Era pustie si intunericul noptii incepea s-o invaluie.

Vocea adanca a marii urca pana la el si parea sa-i spuna: 'Oceanul pastreaza pentru el ceea ce i se in­credinteaza.'

Un fulger dracesc strabatu gandurile acestui barbat si o ispita ingrozitoare ii musca inima.

― S-ar fi putut intampla, ― murmura el ― ca acest copil curios sa priveasca marea, sa se fi urcat pe acest parapet care nu masoara decat trei picioare; s-ar mai fi putut intampla ca el sa se aseze, imprudent, pe acest parapet si sa fi adormit acolo, asa cum a adormit la piciorul parapetului. Apoi, in somn, si-ar fi putut pierde echilibrul

Un zambet sinistru se ivi pe buzele albe ale italia­nului.

― Si-atunci, ― isi ispravi el gandul ― atunci baiatul meu nu va mai avea nici un frate, iar eu nu voi mai avea de dat socoteala in calitate de tutore.

Pronuntand aceste ultime cuvinte, contele se apleca din nou catre mare.

Valurile bubuiau surd si pareau sa-i spuna: 'Trimite-ne acest copil care te incurca, il vom pastra cu cre­dinta si-i vom face un frumos lintoliu din alge verzi'.

Privi inca o data in jurul lui, cu uitatura patrunza­toare si iute a criminalului care se teme sa nu fie vazut. Linistea, intunericul, pustiul, toate ii spuneau: 'Ni­meni nu te va vedea, nimeni nu va putea jura nici­odata in fata vreunui tribunal al oamenilor ca tu ai asasinat un biet copil!'

Atunci, contele fu cuprins de ameteala si nu mai ezita.

Facu inca un pas, ridica in bratele lui copilul ador­mit si azvarli frageda faptura peste parapet.

Doua clipe mai tarziu, un zgomot surd care urca din adancurile oceanului il instiinta ca valurile isi primi­sera si isi inghitisera prada.

Copilul nu scosese nici un strigat pomenindu-se in vazduh.

Timp de cateva minute, Feliponc ramase nemiscat, prada unei ciudate infierbantari, in chiar locul in care faptuise faradelegea; apoi, mizerabilul fu cuprins de frica si vru sa fuga; stapanirea de sine care-i caracte­rizeaza pe marii criminali ii reveni insa dupa aceea, si el intelese ca, fugind, s-ar trada. Atunci, cu pasul inca sovaielnic, dar cu fruntea de pe acum senina, pa­rasi terasa in varful picioarelor si se indrepta catre apartamentul sotiei sale, lasand, in sfarsit, sa rasune pe dalele culoarului pintenii si tocurile puternicelor sale cizme.

IV

Contesa se repezise afara din camera strigandu-si co­pilul in toate zarile, iar sotul sau o urmase, manifestand, la randul sau, o mare neliniste, caci copilul avea obiceiul de a se intoarce alaturi de mama sa de indata ce-si sfarsea joaca.

Strigatele contesei pusesera in curand tot castelul in miscare. Nimeni nu-l vazuse pe micul Armand din clipa in care mama sa il lasase pe terasa.

Fura cercetate, pe rand, castelul, gradina, parcul; copilul nu era nicaieri.

Trecura doua ceasuri de cercetari infructuoase; con­tesa, innebunita, isi frangea mainile in deznadejdea ei, iar privirea-i fierbinte parea ca incearca sa patrunda pana in adancul inimii lui Felipone, pe care-l si vedea ca pe ucigasul copilului, ghicind, astfel, ceea ce el fap­tuise.

Italianul isi juca insa atat de bine profunda intris­tare, in glasul si in gesturile lui citeai o atat de nevi­novata uimire, o atat de mare durere, incat mama, o data mai mult, crezu ca s-a lasat tarata de acea puternica dusmanie pe care o purta sotului sau, acuzandu-l de dis­paritia copilului.

Sosi deodata un servitor tinand in mana palarioara copilului, impodobita cu o pana, care-i cazuse de pe cap in timp ce dormea, oprindu-se pe bordura terasei.

― Ah, bietul copil! exclama Felipone, se vede ca a escaladat parapetul

In clipa in care contesa, auzind aceste cuvinte si vazand obiectul care parea sa confirme tristul adevar, tre­sarea inspaimantata, in pragul incaperii in care se gaseau acum cei doi soti aparu un om; vazandu-l, contele Fe­lipone se dadu ingrozit inapoi si deveni livid.

V

Persoana care se ivise era un barbat in jurul a trei­zeci si sase de ani, imbracat intr-o lunga redingota albastra, impodobita cu o panglica rosie, cum purtau pe atunci soldatii Imperiului lasati la vatra de catre Res­tauratie.

Era un om inalt, din ai carui ochi tasneau fulgere in­tunecate, dezvaluind indignarea pe chipul sau plin de manie.

Facu trei pasi in intampinarea lui Felipone care se tot dadea indarat inspaimantat, intinse o mana catre el si-i striga:

― Asasinule! Asasinule!

― Bastien! sopti Felipone cuprins de ameteala.

― Da, repeta husarul, caci el era, Bastien pe care tu ai crezut ca l-ai ucis pe loc si care nu e mort Bastien, pe care cazacii l-au gasit zacand intr-o balta de sange, un ceas dupa fuga si dupa dublul tau asasinat, si caruia i-au salvat viata Bastien, prizonier timp de patru ani si care, in sfarsit, vine sa-ti ceara socoteala pentru viata colonelului sau, cu al carui sange ti-ai patat mainile

Si in timp ce Felipone, fulgerat, se tot retragea din fata acestei inspaimantatoare aparitii, Bastien o privi pe contesa si-i spuse:

― Doamna, acest om, acest mizerabil a ucis copilul asa cum i-a ucis si tatal.

Contesa intelese.

Mama, disperata pana atunci, deveni dintr-o data ca o tigroaica in prezenta celui ce-i omorase copilul; se arunca spre el pentru a-l sfasia cu unghiile, strigand:

― Asasin! Asasin! Te asteapta esafodul Am sa te dau chiar eu pe mana calaului!

In clipa aceea insa, in timp ce infamul continua sa dea inapoi, Hélène scoase un strigat si simti miscand ceva in strafundurile fiintei sale. Se opri, palida, zdro­bita clatinandu-se

Barbatul pe care voise sa-l dea pe mana legii, bar­batul pe care voise sa-l tarasca pe scarile esafodului, acest mizerabil, acest infam era tatal celuilalt copil, al copilului pe care-l simtea miscand la sanul ei.

VI

Exista la Paris un cartier foarte nou, in care de vreo cincisprezece-douazeci de ani se instalasera doua soiuri distincte de locuitori, foarte diferite unul de celalalt, dar pe care intamplarea si, poate, o anumita comunitate de gusturi si de obiceiuri, le reunea adesea.

Este vorba despre acele numeroase strazi care, de oriunde ar veni, duc toate spre colina Montmartre, ating, in punctul lor de plecare, strada Saint-Lazar urca pana la zidul de paza ― si care au luat numele comun de cartierul Breda.

Acolo, fapturile acelea nebune care se nasc si care mor la intamplare si care stralucesc vreo zece ani ca meteorii, fetele acelea stapanite de lene si de placeri, care insira averi pe minunatele lor degete, care-si tra­iesc dinainte viitorul risipindu-si prezentul, lumea aceasta, a pacatoaselor, a pus stapanire pe catul de jos si pe pri­mul etaj al fiecarei case.

Etajele superioare si, indeosebi, cele care sunt pre­vazute cu terase, au fost cucerite de o lume spirituala si cu gusturi deosebit de alese, lipsita de bogatie si careia i se spune lumea artistilor. Putine sunt casele, mai ales in partea de pe deal a cartierului, in care sa nu gasesti unul sau doua ateliere; unele adapostesc un muzician deja celebru sau pe cale de a deveni, altele cate un poet care se consoleaza de nerecunostinta acestui secol barbar respirand cu toate puterile aerul tare care pa­trunde prin ferestrele mansardei sale. Artisti si femei pacatoase, traind oarecum de la o zi la alta, s-au strans frateste unii alaturi de altii, pentru a da viata noului oras care, cu numai cincisprezece ani in urma, era doar o biata asezare.

In adevar, in anul 1843 extremitatile strazilor Blanche si Fontaine-Saint-Georges abia daca erau cladite, iar casele, raspandite ici-colo in preajma zidului de paza, aratau ca o turma de oi rasfirata la poalele unui deal.

Intre strada Pigalle si strada Fontaine, in chiar lo­cul unde avea sa ia fiinta strada Duperre, se inalta o casa mare in care isi adunase muzele o intreaga colonie de artisti.

Si iata ca in noaptea care desparte lasata secului de miercurea mare, in anul 1843, cel de-al patrulea etaj al acestei case era scaldat in lumina; si prin ferestrele deschise, ― caci noaptea era calduta, ca o noapte de aprilie, cu toate ca luna martie era la inceputul ei, ― se auzeau glasuri puternice, vesele, precum si sunetele unei polci pline de frenezie.

Un pictor de talent pe care averea si renumele il co­plesisera dintr-o data, si care se numea Paul Lorat, turna unul din acele chefuri intre artisti, care straluceau prin excentricitatea lor si carora artele reunite le aduceau intregul lor prestigiu.

Imensul atelier al marelui artist fusese transformat in sala de bal, iar terasa, care era lipita de atelier ― in gradina.

Era un bal costumat si chiar mascat.

Invitatii faceau parte din cele mai diferite categorii.

Se gaseau acolo artisti, oameni de litere, baieti de familie care se ruinau cu nepasare, cativa functionari de minister, o duzina de agenti de schimb, un bancher celebru, cate un exemplar, adica, din toate celebrita­tile la moda.

Femeile faceau parte atat din lumea teatrului, cat si din lumea mondenelor.

Costumul istoric se impunea si nici un invitat nu sca­pase prilejul. Doamnele de la curtea lui Ludovic al XV-lea dansau cu pajii lui Carol al V-lea, iar primul ca­dril legana in ritmurile lui o regina Elisabeta a Angliei, un marchiz de Lauzun, o Agnèse Sorel si un Ludovic al XIII-lea.

VII

Si, in timp ce in atelier se dansa, cativa rari invitati se izolasera pe terasa, sfidand aerul proaspat al noptii si un inceput de ploaie rece si patrunzatoare.

Era aproape de unsprezece; unul dintre acestia statea rezemat de balustrada balconului si privea trist la picioa­rele sale, in timp ce valsul ii trimitea, din cand in cand, acorduri duioase si invaluitoare.

Imbracat in negru si avand chipul acoperit cu o masca, barbatul acesta, costumat ca un senior scotian de la curtea Mariei Stuart, era inalt si parea destul de tanar.

Cu fruntea lasata in palme, trist si visator ca si cand s-ar fi aflat la o suta de leghe de aceasta sarbatoare, el soptea:

― Asa e viata! Oamenii alearga dupa fericire, dar nu dobandesc, vai, decat un dram de placere trecatoare. Dan­sati, nebuni ce sunteti, tineri zanateci care n-ati cunoscut inca suferinta. Dansati si cantati Nici nu va trece prin minte ca in ceasul acesta sunt altii care, chinuiti, plang.

Si visatorul cuprinse, dintr-o privire, intregul orizont.

La picioarele sale, invaluit in ceata, Parisul, gigant de piatra si tarana, dormea un somn framantat.

Foarte aproape, la poalele colinei, Opera parea sa poarte pe frontispiciul ei un nimb argintiu; bulevardele straluceau in bataia unor gigantice ghirlande de lumini si pareau sa cuprinda laolalta Parisul scanteietor si aurit al cartierului Madeleine cu Parisul intunecat si mohorat al mahalalei Saint-Antoine, Parisul bogatilor cu cel al saracilor, Parisul trandaviei poleite cu cel al muncii inversunate.

Apoi, si mai departe inca, la orizont, pe celalalt mal al Senei, pe jumatate cufundat in ceturi, ochiul visatorului descoperi Panteonul care-si inalta cupola intunecata catre cer. La dreapta acestui monument, austerul cartier Saint-Germain, capitala detronata de cincisprezece ani, resedinta unei monarhii fara rege, adapost al vechilor nobili aflati in doliu. La stanga, si intinzandu-se pana pe povarnisurile maloase ale raului Bi vre, mizerul cartier Saint-Marceau, pe care abia izbutesc sa-l lumineze, ici-colo, indepartate felinare, aidoma unor faruri care ratacesc pe o mare furtunoasa.

'O, maret oras! murmura barbatul care imbratisa cu privirile aceasta imensa si sublima panorama a celui mai frumos oras din lume, nu esti, oare, tu insuti simbolul misterelor universului? Aici, desfraul e treaz, iar dincolo, munca, ostenita, doarme; la picioarele mele se aud zgo­motele balului, iar la orizont se zaresc luminile unei noi dimineti de munca; la dreapta, cantecele fericitilor, zambetele indragostitilor, visurile de aur si amagirile fara de sfarsit ale acelei betii careia i se spune speranta. La stanga, plansetele suferintei, lacrimile tatalui care si-a pierdut copilul, ale copilului ramas orfan de mama, ale logodnicului caruia moartea sau rivalul i-au rapit logodnica.

Aici, zgomotul calestii care poarta doi tineri casatoriti, fericiti si frumosi, ceva mai departe fluierul tainic al pun­gasilor si scartaitul speraclului manuit de spargator. O, maret oras, inchizi, in tine singur, mai multa virtute si mai multa crima decat poate cuprinde tot restul lumii.

Patrie a unor cumplite si inspaimantatoare drame, intre zidurile tale se faptuiesc infamii fara de numar, crime fara de nume, pe care legea n-ar fi in stare sa le pedep­seasca tranzactii rusinoase pe care justitia omeneasca nu le poate dezvalui si nici pedepsi.

In oceanul tau de noroi, de fum si de zgomote, un ochi patrunzator ar descoperi repede sfasietoare nenorociri pe care mila publica este neputincioasa a le alina, virtuti sublime care trec neobservate si carora nimeni nu s-a gandit sa le dea cuvenita rasplata.

O, Paris! continua tanarul, amenintand cu mana intinsa imensul oras. Ar face adevarate minuni, intre zidurile tale, barbatul care, folosind o avere imensa ca pe o parghie, calauzit de o inteligenta si de o vointa fara egal, s-ar preface intr-un cavaler al dreptatii, in tamaduitorul tutu­ror acestor nenorociri, in binefacatorul tuturor acestor virtuti ignorate.

A! Daca as avea aur, mormane de aur, cred ca as putea fi eu omul acela'.

Parasi balustrada balconului si se plimba cateva clipe in lungul si latul terasei, tot atat de nepasator la zgomotele chefului pe cat ar fi fost un trecator de pe strada.

'Dumnezeule! adauga el, ar fi o nobila si mareata misi­une aceasta, o misiune pe care eu as putea-o implini, eu care nu iubesc pe acest pamant decat o singura fiinta pentru totdeauna pierduta, eu care n-am nici familie, nici nume, nici patrie!'

Vorbind astfel, singuraticul se pomeni fata in fata cu un alt solitar, venit si el sa respire putin pe terasa si sa scape, astfel, de aerul inabusitor al balului.

Ca si acesta, era mascat; numai ca, in locul sobrului cos­tum scotian, el purta tunica rosie, pantalonii albastri ca cerul si jaboul lui Don Juan.

― Zau, domnule, se adresa el scotianului pe un ton de usoara zeflemea, sunteti tot atat de serios ca si costumul dumneavoastra.

― Gasiti? intreba ganditorul, tresarind la auzul acelei voci care i se paru cunoscuta de undeva.

― Va rosteati, mi se pare, o cuvantare destul de patetica si destul de interesanta, judecand dupa cele cateva cuvinte care v-au scapat, continua Don Juan-ul, la fel de zeflemitor.

― Poate

― Nu spuneati dumneavoastra, adineaori: 'O! Daca as avea aur, as fi eu omul acela!' Si nu este adevarat ca priveati Parisul vorbind astfel?

― Ba da, raspunse scotianul; si-mi spuneam ca cel ce are mult aur la indemana poate implini o mare si nobila misiune in acest Paris care doarme la picioarele noastre

― Pe legea mea, domnule, spuse Don Juan-ul, cred ca eu sint omul de care aveti nevoie.

― Dumneavoastra?

― Batranul meu tata, care nu mai poate intarzia mult la intalnirea cu stramosii, ceea ce este in ordinea fireasca a lucrurilor, imi va lasa mie o renta de patru sau cinci sute de mii de franci.

― Dumneavoastra?

― Mie.

― Foarte bine, spuse scotianul, priviti: vedeti acest gigant care se intinde si-si desfasoara bratele enorme pe cele doua maluri ale acestui imens fluviu, acest Babilon modern de zece ori mai mare decat Babilonul antic? Acolo, crima face casa buna cu virtutea; hohotele de ras se amesteca in aer cu strigatele de moarte, cantecele de dragoste cu plansul disperarii; puscariasul paseste pe acelasi trotuar cu martirul. Nu credeti ca un om inteligent si bogat ar putea juca un mare rol?

― Intr-adevar, raspunse Don Juan-ul cu o voce batjo­coritoare si muscatoare, iesita parca din fundul iadului.

Si, ca si cand adevaratul Don Juan, Don Juan de Marana al poetilor, barbatul fara suflet, banditul care calca totul in picioare, eroul scepticismului cantat de catre Lord Byron, nelegiuitul rapitor de calugarite si calau de fecioare, ar fi facut in asa fel incat sufletul sau blestemat si afurisit sa treaca in sufletul aceluia care-i imprumutase haina, costumatul relua:

― Intr-adevar, sunt multe de facut acolo, maestre, si Satana, care, in chip de diavol schiop, inalta capacul de peste Madrid aratand invatacelului sau, ca pret al elibe­rarii, ce se gaseste inauntru, Satana insasi n-ar sti mai multe decat mine in treaba asta. Vedeti acest oras imens? Ei bine, pentru un barbat care are si timp si bani se gasesc acolo femei de cucerit, oameni de vandut si de cumparat, pungasi de recrutat, mansarde unde pretul muncii se aduna banut cu banut pentru a se preschimba in budoare somptuoase, impodobite cu aurul trandaviei. Iata cum inteleg eu misiunea de care vorbeati.

― Infamie! murmura scotianul.

― Haida de, dragul meu! Infama nu-i decat prostia. De altfel, vorbind asa, nu sunt in pielea personajului meu? Mii de draci! Nu sunt eu Don Juan?

Si razand tot timpul, cu rasul acela care parea sa cuprinda intr-insul tot geniul raului, noul Don Juan isi smulse masca. Scotianul scoase un strigat si se dadu inapoi cu un pas.

― Andréa! murmura el.

― Ia te uita, facu vicontele, eu insumi! Ma cunoasteti dumneavoastra?

― Poate, raspunse scotianul care-si redobandise cal­mul.

― Foarte bine, in cazul acesta, om al virtutii, ― jos masca! Trebuie sa stiu in fata cui mi-am expus teoria.

― Domnule, raspunse rece scotianul, daca nu aveti nimic impotriva, as prefera sa astept ora mesei.

― De ce?

― Am facut un ramasag, raspunse el scurt.

Si se avanta pe neasteptate in valtoarea balului.

― Ciudat, ― murmura Andréa ― mi se pare c-am mai auzit glasul acesta.

― La masa! La masa! se striga in acelasi timp din toate partile.

Masa era gata.

O buna parte dintre invitati plecasera intre timp. Era tarziu si nu ramasesera decat vreo treizeci de per­soane.

Toti se asezara veseli la masa si toate mastile cazura, cu exceptia aceleia pe care o purta barbatul imbracat in senior scotian de la curtea Mariei Stuart.

In loc sa se aseze, acesta ramase in picioare in spa­tele scaunului sau.

― Jos masca! ii striga o femeie cu glas vesel.

― Cu voia dumneavoastra, doamna, inca nu, ras­punse el.

― Cum? Veti manca mascat?

― Nu voi manca.

― Totusi, veti bea.

― Nici pe atat.

― Dumnezeule! se auzira soapte de jur-imprejur, pare o voce iesita din mormant!

― Doamnelor, ― relua scotianul ― am incheiat un ramasag.

― Sa auzim ramasagul!

― Am pariat ca nu-mi voi scoate masca decat dupa ce voi fi impartasit o trista poveste unor oameni atat de veseli ca dumneavoastra.

― Drace! o poveste trista Asta-i grav! sari de colo o frumoasa actrita de vodevil, costumata in paj.

― O poveste de dragoste, doamna.

― O! daca este o poveste de dragoste, spuse o con­tesa in crinolina, asta-i cu totul altceva. Toate povestile de dragoste sunt vesele. Jucandu-si rolul de doamna de la curtea lui Ludovic al XV-lea, contesa, dupa cum se vede, nu prea lua dragostea in serios.

― Si totusi povestea mea e trista, doamna.

― Ei bine, povestiti-o.

― Dar este foarte scurta, relua omul cu masca.

― Povestea! povestea i se cerea in gura mare.

― Iata, zise scotianul, povestea mea. Exista barbati care iubesc mai multe femei. Eu n-am iubit decat una. Am iubit-o insa puternic, din tot sufletul, fara s-o intreb cine e si de unde vine.

― Aha! intrerupse pajul, era vorba, deci, de o ne­cunoscuta?

― Am gasit-o plangand, intr-o noapte, pe treptele unei biserici. Fusese sedusa si parasita. Seducatorul sau era un mizerabil, un asasin, un hot.

Vocea povestitorului era taioasa, ca aceea a lui Don Juan de mai inainte, iar vicontele Andréa tresari.

― Si iata ca, intr-o buna zi, ― continua scotianul ― barbatul acela, pe care-l detesta si de care fugise cu scarba, a vrut sa mi-o rapeasca; s-a furisat la ea ca un talhar si, purtand-o in brate, se pregatea sa fuga in clipa in care am patruns

Nici el si nici eu nu aveam alta arma decat un pumnal Pretul victoriei era femeia Ne-am batut cu pumnalul, in preajma trupului sau aproape in ne­simtire.

Ce s-a petrecut, oare, intre noi? Cat timp a tinut aceasta groaznica lupta? N-am stiut-o niciodata Ad­versarul m-a rapus. M-a rasturnat cu o ultima lovi­tura si doua ceasuri mai tarziu am fost gasit singur, scaldat intr-o balta de sange.

Cel ce incercase sa ma ucida disparuse si, o data cu el, femeia pe care eu o iubeam.

Povestitorul se intrerupse si isi opri privirile asupra vicontelui.

Andréa era palid si fruntea ii era imbrobonita de sudoare.

― Timp de trei luni, ― isi continua povestea barbatul mascat ― m-am aflat intre viata si moarte. Viata si tineretea au izbutit, in cele din urma, sa invinga si am fost salvat. Dupa ce m-am restabilit, am incercat s-o regasesc pe aceea pe care o iubeam si pe netreb­nicul ei rapitor. Am regasit-o singura, am regasit-o muribunda. Parasita din nou de catre tradator, intr-un han mizer din nordul Italiei, ea isi dadu sufletul in bratele mele, iertandu-l pe pacatos

Barbatul mascat se opri inca o data si privirile sale alunecara asupra comesenilor. Acestia il ascultau in liniste si zambetul disparuse de pe chipurile lor.

― Ei bine, ― sfarsi el ― pe acest barbat, pe acest hot, pe acest ucigas, pe calaul acestei femei l-am regasit asta-seara, cu numai un ceas in urma Si pot, in sfarsit, sa ma razbun! L-am regasit si infamul se afla aici printre dumneavoastra!

Barbatul care-si pastrase masca pe fata intinse mana catre viconte si adauga:

― Iata-l!

Si in timp ce Andréa tasnea de pe scaunul sau, masca se desprindea de pe chipul povestitorului.

― Armand, sculptorul! se soptea.

― Andréa, ― striga el cu glas de tunet ― Andréa! Ma recunosti?

In aceeasi clipa insa, in timp ce comesenii ramasesera impietriti in urma acestui neasteptat si cumplit deznodamant, usa se deschise si in incapere patrunse un om imbracat in negru.

Omul acesta, aidoma batranului servitor care-l sur­prinde pe Don Juan in timpul unei orgii si-i vesteste moartea tatalui sau, omul acesta pasi direct catre Andréa, fara sa arunce nici o privire in jurul sau si-i spuse:

― Domnule viconte Andréa, tatal dumneavoastra, ge­neralul conte Felipone, care este grav bolnav de mai multa vreme, se simte foarte rau astazi si ar voi sa va stie la capataiul sau, mangaiere pe care doamna, mama dumneavoastra, n-a putut-o avea in timp ce-si dadea duhul.

Andréa se ridica si, profitand de zarva pe care aceasta noua veste o starnise, iesi; in aceeasi clipa, insa, bar­batul care adusese stirea agoniei tatalui sau il privi pe Armand, care se repezise sa-l opreasca pe Andréa si scoase un strigat:

― Cerule! Imaginea vie a colonelului meu!

Un ceas mai devreme, o scena cu totul diferita, dar nu mai putin emotionanta se desfasurase in partea de sus a cartierului Saint-Honoré.

La extremitatea strazii Ecuries-d'Artois, se gasea o cladire imensa, tacuta si intunecata de parca ar fi fost nelocuita.

In aceasta cladire, la o atat de tarzie ora din noapte, la primul etaj si intr-o incapere imensa, mobilata ca pe vremea Imperiului, un batran tragea sa moara aproape singur, tot atat de singur si de parasit precum traia de mult timp.

Un altul, la fel de batran, dar in plina putere, se afla la capataiul patului si pregatea bolnavului o potiune.

― Bastien, ― sopti muribundul cu voce stinsa ― am sa mor! Crezi ca ti-ai indestulat setea de razbunare? In loc sa ma tarasti la esafod, asa cum ai fi putut s-o faci, tu ai preferat sa stai langa mine fara incetare, ca o intruchipare a remuscarilor mele pentru crimele ce-am faptuit; ai devenit servitorul meu, tu, cel care ma dispretuia; imi spuneai monseniore si simteam in fiecare clipa o amara batjocura in vocea ta de diavol A! Bastien! Bastien, te-ai razbunat de ajuns? Socoti ca am fost destul de pedepsit?

― Inca nu, stapane, raspunse Bastien, husarul care, de treizeci de ani, isi tortura din umbra ucigasul si-i spunea fara incetare: 'A! mizerabile, daca nu te-ai fi casatorit cu vaduva colonelului meu!'

― Ce-ti mai trebuie, Bastien? Vezi bine, am sa mor Si-am sa mor singur.

― Aceasta e razbunarea mea, Felipone, spuse servi­torul in soapta. Trebuie sa mori asa cum a murit si victima ta, sotia ta fara sa-si fi putut lua ramas bun de la fiul vostru.

― Fiul meu! murmura batranul care, cu un suprem efort se ridica in capul oaselor. Fiul meu!

― A! se stramba Bastien, fiul tau. Aschia nu sare departe de trunchi; fiul tau e la fel de egoist si de lipsit de inima ca si tine, corupe fetele cinstite, triseaza la joc, ii asasineaza pe cei cu care se bate in duel si tot Parisul il da ca model de corupator elegant Si totusi, e fiul tau Si ti-ar fi mai usor, nu-i asa, daca ai putea sa-ti odihnesti mana, care a si inceput sa se raceasca, intr-a lui.

― Fiul meu! repeta muribundul intr-un elan de tandrete parinteasca.

― Ei bine, nu, ― spuse Bastien ― nu-l vei vedea Fiul tau nu este acasa, fiul tau este la bal si numai eu stiu la care bal anume si nu ma voi duce sa-l caut.

― Bastien! Bastien! implora Felipone, hohotind de plans. Bastien, esti oare de neinduplecat?

― Asculta, Felipone, ― raspunse grav fostul husar ― mi-ai ucis colonelul, i-ai ucis fiul si sotia, ti se pare prea mult pentru trei vieti?

Felipone scoase un geamat.

― L-am ucis pe Armand de Kergaz, murmura el. Iar vaduva lui, care-mi devenise sotie, s-a stins de durere din pricina mea; in ceea ce-l priveste insa pe fiul sau

― Nelegiuitule! striga Bastien, negi ca l-ai aruncat in apele marii?

― Nu, ― raspunse Felipone ― dar n-a murit

Aceasta marturisire ii smulse lui Bastien un strigat, un strigat puternic in care se desluseau uimire, stupoare si o bucurie fara de margini.

― Cum? Copilul n-a murit?

― Nu, murmura Felipone. A fost salvat de niste pes­cari, dus in Anglia si apoi crescut in Franta Am aflat toate acestea cu numai opt zile in urma.

― Dar unde este? Si de unde ai aflat?

Glasul bolnavului era suierator, intretaiat si suflul agoniei se simtea apropiindu-se.

― Vorbeste, vorbeste! striga Bastien pe un ton po­runcitor.

― Ultima oara cand am iesit din casa, ― relua Felipone ― o aglomerare de trasuri a oprit pentru o clipa cupeul meu in capatul soselei d'Antin; am scos capul pe fereastra si ma uitam distrat la trecatori; am vazut atunci un barbat care pasea incet si a carui infatisare mi-a scos un strigat de uimire. Barbatul acela, care avea in jur de treizeci de ani, era imaginea vie a lui Armand de Kergaz.

― Si? Si? intreba Bastien cu sufletul la gura.

― Si am pus sa fie urmarit; am aflat ca-l cheama Armand, ca nu stie nimic despre parintii sai si ca nu-si aduce aminte decat de un singur lucru, si anume de faptul ca a fost salvat de un grup de pescari in clipa in care se ineca.

La auzul acestor ultime cuvinte, Bastien se ridica in toata inaltimea sa in fata muribundului.

― Ei bine, mizerabile, spuse el, daca vrei sa-ti vezi fiul pentru ultima oara, daca nu vrei sa-ti dezonorez memoria printr-un proces scandalos in care nu mi-ar lipsi dovezile, trebuie sa restitui de indata averea pe care ai furat-o si de care te bucuri. Trebuie sa martu­risesti, printr-un act autentic, semnat de mana ta, ca aceasta avere a fost furata si ca omul jefuit este inca in viata; pentru ca eu va trebui sa-l regasesc!

― Nu este nevoie, murmura batranul; am mostenit averea colonelului de Kergaz numai pe baza presupu­nerii ca fiul sau a murit; dar fiul, prin puterea legii, isi va recapata averea in clipa in care va reaparea.

― Este adevarat, murmura Bastien; dar cum se va putea constata ca e vorba de el?

Muribundul intinse mana spre o caseta aflata pe un gheridon.

― Ca parinte cuprins de remuscari, ― spuse el ― am scris toata povestea crimei mele si am alaturat toate hartiile care ar putea sluji la recunoasterea baia­tului.

Bastien lua caseta si o dadu batranului, care o des­chise cu o mana tremuratoare si scoase un teanc de hartii; fostul husar se uita repede printre ele.

― Foarte bine, ― spuse el ― voi regasi baiatul.

Apoi, adauga emotionat:

― Te iert si acum, in ultimul tau ceas, iti vei vedea fiul.

Si Bastien zbura din odaia in care batranul avea sa-si dea sufletul si, aruncandu-se intr-o birja care astepta pregatita in strada, striga vizitiului:

― Bariera Pigalle, in cea mai mare goana!

Ramas singur, cel care nu mai traia decat pentru o unica si arzatoare dorinta, aceea de a-si vedea fiul, se crampona cu disperare de viata si, luptand impotriva mortii, astepta intoarcerea lui Bastien. Dupa un ceas, usa se deschise si, ca si cand Dumnezeu ar fi vrut sa-l pedepseasca groaznic si pentru cea din urma oara pe omul acela, fiul sau aparu, in aceasta incapere in care moartea isi intinsese aripile, intr-un costum de bal mascat.

― A! striga Felipone, caruia aceasta aparitie ii grabi sfarsitul, asta-i prea mult!

Facu o miscare brusca, se intoarse cu fata la perete si muri inainte ca fiul sau sa fi avut timpul sa se apro­pie de el.

Andréa ii lua mana, o ridica si mana cazu grea pe cu­vertura alba a patului. Puse mana lui pe inima tatalui sau; inima incetase sa mai bata.

― A murit! spuse el rece, fara ca nici o lacrima sa-i fi umezit ochii; e, intr-adevar, pacat ca titlul de 'pair' nu se mai mosteneste

Aceasta fu cuvantarea funebra ce se rosti la moartea contelui.

Dar o voce de tunet se auzi in pragul usii; Andréa se intoarse brusc si se dadu inapoi cu un pas.

Doi barbati patrundeau in incapere. Unul era Bastien, celalalt era Armand sculptorul.

― Titlul de 'pair' nu se mai mosteneste, zise Bas­tien, dar pe un fiu de 'pair' ca tine, mizerabile, nu-l asteapta decat inchisoarea.

Si omul acesta care, vreme de treizeci de ani, isi ple­case fruntea in fata lui Andréa, omul acesta statea acum drept; si, aratand fiului denaturat trupul nein­sufletit al tatalui sau, apoi usa si, in cele din urma, pe artistul care ramasese in pragul ei, continua:

― Domnule viconte Andréa, tatal dumneavoastra il asasinase pe primul sot al mamei dumneavoastra si il aruncase in apele oceanului pe fratele dumneavoastra mai mare. Acest frate, insa, continua Bastian, n-a mu­rit Iata-l!

Si in timp ce Bastien i-l arata pe Armand, Andréa se dadea inapoi fulgerat.

― Acestui frate, continua el, tatal dumneavoastra, pocait in ultimul sau ceas, i-a inapoiat averea pe care i-o furase si pe care ar fi trebuit s-o mosteniti. Va aflati aici in casa domnului conte Armand de Kergaz si nu in casa dumneavoastra Iesiti!

Si in timp ce Andréa il privea uluit pe Armand, acesta facu un pas spre el, il apuca brusc de mana, il conduse catre o fereastra de unde se vedea tot Parisul, asa cum se vedea de pe terasa unde cei doi frati se intalnisera cu un ceas in urma si, deschizand-o, intinse mana.

― Priveste, ― spuse el ― iata-l, acesta e Parisul al carui geniu al raului ai vrut sa fii, cu averea ta imensa; eu voi fi aici un geniu al binelui! Si acum pleaca, voi incerca sa uit ca am avut aceeasi mama, dar imi voi aduce aminte de crimele tale si de femeia pe care ai ucis-o Iesi!

Armand vorbea ca un stapan, Andréa se simti pentru prima oara dominat si, tremurand, se supuse. Iesi incet, ca o fiara ranita ce se retrage cu pasi mici, continuand sa ameninte si, din pragul usii, aruncand la randul sau o privire prin fereastra deschisa asupra Parisului, pe care zorile incepeau sa-l mangaie, striga, ca si cand ar fi aruncat o ultima si cumplita sfidare lui Armand:

― Si-acum sa vedem care pe care, frate virtuos! Nu se stie cine va castiga pana la urma, filantropul sau banditul, raiul sau iadul Campul nostru de bataie va fi Parisul!

Si iesi cu fruntea sus, cu un hohot de ras infernal, abandonand, ca si nelegiuitul Don Juan, fara sa verse o lacrima, casa care nu-i mai apartinea si in care tatal sau isi daduse ultima suflare.

MOSTENIREA MISTERIOASA

CAPITOLUL I

Decembrie isi desfasura aripile tulburi si cetoase dea­supra imensei cetati care se intindea pe cele doua ma­luri ale Senei.

O ploaie fina, patrunzatoare si rece se cernea din ce­turile care invaluiau Parisul, umezind incetul cu ince­tul strazile. Felinarele nu luminau decat pe jumatate raspantiile si stradutele intunecate ale cartierelor sa­race. Era noapte; o noapte rece de iarna, plina de sin­guratate si tristete si de care trecatorii fug, aidoma fan­tomelor intarziate pe strazi si care, la vederea zorilor se refugiaza grabnic in sicriele lor.

Parisul parea pustiu la ceasul acela de miez de noapte care, vestit de clopotele tuturor bisericilor, vibra lu­gubru in spatiu; pana si halele, acest imens furnicar de viata si de miscare, adormisera pentru cateva clipe in asteptarea carelor grele ale zarzavagiilor.

Ultima trasura de bal se retrasese, primul camion nu pornise inca. O liniste de moarte domnea peste cele doua maluri ale fluviului si ingaduia sa se auda, la mare distanta, pasul sonor si cadentat al patrulelor care-si faceau rondul, urletul unui caine de paza dezlantuit in curtea unei vechi case din cartierul Marais. Pe cheiul Saint-Paul, nu departe de cazarma Celestinilor, un bar­bat, invaluit in haina lui, pasea incet, fara sa-i pese de frig si de ploaie si parea cufundat intr-o profunda meditatie.

Se oprea din cand in cand sa priveasca ba fluviul mo­cirlos care se tara, cu un zgomot surd, intre cele doua maluri de piatra, ba aceasta adunatura de case vechi de pe chei, ramase acolo ca un ultim vestigiu, ca o jal­nica ruina, aflata inca in picioare, din Parisul lui Carol al Vl-lea si al lui Ludovic al Xl-lea.

Apoi, privirea i se avanta si imbratisa neagra silueta a catedralei Notre-Dame, ale carei turnuri se reliefau puternic pe cerul intunecat, urcand, cu incetosatele lor coroane, pana spre nori.

Atunci o pornea din nou la drum si parea ca-si vor­beste singur.

Ajunse astfel la podul Damiette, se angaja pe pod si-l traversa repede; atingand cheiul insulei Saint-Louis, isi ridica privirile si cerceta acoperisurile caselor in­conjuratoare.

In spatele casei Lambert, la cel de-al saselea etaj al unei case din strada Saint-Louis, pervazul unei man­sarde era luminat. Totusi, casa era destul de modesta, in aparenta, si parea locuita, daca nu de catre muncitori, in orice caz de catre niste pasnici mic-burghezi, care, intr-un cartier atat de retras ca insula Saint-Louis, n-aveau de loc obiceiul sa-si prelungeasca veghea atat de tarziu.

Aceasta lumina era, de altfel, asezata la marginea fe­restrei, foarte aproape de pervaz si constituia, evident, un semnal, caci plimbaretul nocturn, dupa ce o examina o clipa cu atentie, murmura:

― Foarte bine, Colar e acasa, ma asteapta. Si, ducand doua degete la gura, le aseza in forma de fluier si arunca in spatiu, catre fereastra de la mansarda, misteriosul semnal al hotilor de noapte si al pungasilor.

Aproape imediat dupa aceea, lumina se stinse si nu mai era chip sa distingi, la etajul al saselea, fereastra care fusese luminata de cele inconjuratoare.

Zece minute dupa aceea, un fluierat asemanator, dar ceva mai slab, se auzi la o oarecare distanta in spatele casei Lambert si, curand, un pas regulat si rapid rasuna apropiindu-se incet, incet; se zari apoi conturul unui trup omenesc si acelasi fluierat rasuna pentru a doua oara.

― Colar, spuse necunoscutul ridicandu-se si pornind in intampinarea noului venit.

― Iata-ma, domnia voastra, raspunse acesta cu voce joasa.

― Foarte bine, Colar, esti punctual la intalnire, relua plimbaretul de pe cheiul Celestinilor.

― Se intelege, domnia voastra; dar fara nume pro­prii, va rog. Sticletii aud foarte bine si se bucura de o excelenta memorie, iar prietenul dumneavoastra Colar a stat la pension, unde i s-a pastrat o prietenoasa in­capere pentru cazul in care i s-ar intampla sa ajunga din nou pe acolo.

― E adevarat, dar suntem singuri si cheiurile sunt pustii.

― N-are nici o importanta! Daca domnia voastra doreste sa stea de vorba, ar face bine sa coboare pe aceasta mica scarita pana la malul raului. Vom merge si ne vom aseza sub pod, unde vom discuta in englezeste ― o limba foarte frumoasa, pe legea mea! si pe care oamenii din strada Ierusalismului n-o vorbesc de fel.

― Fie! raspunse necunoscutul, care-l urma pe cel caruia ii spusese Colar si care-i arata, acum, drumul.

Se oprira sub planseul podului, se asezara pe o piatra aruncata, de-a curmezisul drumului de edec si Colar re­lua discutia.

― De altfel, ― spuse el ― stam foarte bine aici si nici nu ne pasa de ploaie. E putin cam frig, dar, eh! cand e vorba de afaceri Si-apoi, cred ca sfarsim repede.

― S-ar putea, spuse necunoscutul.

― Cand a sosit domnia voastra de la Londra?

― Asta-seara la ora 8 si, dupa cum vezi, nu mi-am pierdut timpul de pomana. Am fost punctual.

― Il recunosc in asta pe vechiul meu capitan, mur­mura Colar, cu o nuanta de respect in glas.

― Ia sa auzim, ― relua necunoscutul ― ce-ai facut aici in ultimele trei saptamani.

― Am adunat un grup destul de convenabil.

― Foarte bine.

― Numai ca, vedeti dumneavoastra, urma Colar, pa­rizienii nu se pot asemui cu englezii in meseria noastra; si cu toate ca am strans tot ce am gasit mai bun, o sa avem nevoie de cateva luni ca sa-i strunim zdravan pe gorobeti. De altfel, domnia voastra o sa judecati sin­gur vazandu-le mutrele.

― Cand asta?

― De indata, daca doriti.

― Le-ai fixat vreo intalnire?

― Da, chiar mai mult decat atat; voi conduce pe dom­nia voastra intr-un loc de unde va putea sa-i vada intrand unul dupa altul fara, insa, ca domnia voastra sa fie vazuta.

― Sa mergem, spuse cel caruia Colar ii atribuia, pe rand, fie gradul de capitan, fie aristocraticul apelativ domnia-voastra.

― Dar,― obiecta Colar, cu o oarecare ezitare ― daca nu ne vom intelege?

― Ne vom intelege.

― He! he! murmura Colar. Merg pe cincizeci, dom­nia-voastra, si ma gandesc la anii de batranete.

― Faci foarte bine, dar eu voi fi mai mult decat in­telegator. Cat ceri pentru tine, sa auzim?

― Mi se pare, ― spuse Colar ― ca douazeci si cinci de mii de franci pe an si o prima de zece miare pentru fiecare afacere

― Fie, de acord pentru cele douazeci si cinci de mii de franci.

― Si acum e vorba si de leafa oamenilor mei.

― A! spuse capitanul, cunosc meritele tale, dar pe oameni trebuie sa-i vad mai intai la treaba, ca sa-i pot aprecia cum se cuvine.

― Foarte adevarat, murmura Colar, convins de jus­tetea argumentului.

― Bine, la drum, si, dupa ce-i voi fi vazut, vom sta de vorba. Cati sunt?

― Zece. Ajunge?

― Pentru moment, da; ce va fi mai tarziu, vom vedea.

Colar si capitanul parasira locul unde schimbasera aceste cateva cuvinte si urcara din nou pe chei, pe care-l strabatura pana la podul care leaga insula Saint-Louis de oras.

Acolo, o pornira prin spatele bisericii Notre-Dame, trecura cel de-al doilea brat al Senei, mai sus de spitalul municipal si se pomenira la marginea Cartierului Latin.

Slujind de calauza capitanului, Colar o porni atunci printr-un labirint de stradute intortocheate si nu se opri decat in coltul strazii Serpente.

― Am ajuns, capitane, spuse el.

Capitanul ridica privirile si zari o casa veche cu nu­mai doua etaje si ale carei obloane erau inchise, neingaduind sa strabata nici o licarire de lumina. S-ar fi spus ca era o casa nelocuita.

Colar introduse o cheie in broasca usii din mijloc, o deschise si patrunse primul intr-un spatiu stramt si intunecos unde capitanul il urma.

― Iata si birourile agentiei, sopti el razand, dupa ce inchisese usa cu grija.

Scoase din buzunar o scaparatoare cu fosfor si aprinse o lumanarica pentru a putea vedea drumul.

In fundul culoarului, capitanul zari primele trepte ale unei scari uzate, careia o franghie soioasa ii slujea de balustrada.

Colar incepu sa urce si ajunse la primul etaj al casei. Acolo, el impinse o alta usa si spuse capitanului:

― Iata locul de unde domnia voastra va putea sa vada fara sa fie vazut si va putea sa aprecieze pe viu, cum se zice, cunostintele oamenilor mei.

Intr-adevar, lasandu-l singur pe capitan, si chiar in intuneric pentru o clipa, Colar trecu, impreuna cu lumanarea sa, intr-o incapere vecina care dadea spre gang si, dintr-o data, insotitorul sau zari, in fata lui, tasnind o raza de lumina si vazu ca peretele din fata fusese gaurit.

Prin aceasta gaura va putea sa vada si sa auda, fara ca prezenta lui sa fie macar banuita, tot ceea ce se va intampla si tot ceea ce se va spune in incaperea in care tocmai patrunsese Colar.

Incepu, deci, printr-o privire de ansamblu asupra fe­lului in care era mobilata incaperea, un mic salonas de burghez al carui venit variaza intre doua si trei mii de franci: o canapea de mahon imbracata in catifea veche de Utrecht, perdele din damasc rosu, pe camin o pendula strajuita de doua vase cu flori inchise in globuri de sticla, o masuta avand deasupra ei o oglinda inramata.

― Iata, ― spuse Colar, care se ivise din nou alaturi de capitan ― aceasta este casa sublocotenentului meu; in ochii intregului cartier, el trece drept un respectabil rentier, un om retras din afaceri si traind, alaturi de sotia sa, ca doua turturele.

― A! spuse capitanul, e insurat?

― Aproape.

― Si nevasta-sa?

― Doamna Coquelet, spuse Colar cu gravitate, este o femeie cu multe calitati; ea poate fi, la alegere, o doamna preocupata de opere de binefacere, o contesa din cartierul Saint-Germain sau o printesa poloneza. In strada Serpente, dansa trece drept un model de cre­dinta si de virtute conjugala.

― Foarte bine, ― aprecie capitanul ― si unde este acest Coquelet?

― Il veti vedea, raspunse Colar si, cu varful basto­nului noduros pe care-l purta, izbi in plafon de trei ori, la intervale egale.

In aceeasi clipa, la etajul de sus se auzi un zgomot si, putin dupa aceea, rasunara pasi pe scara. Atunci, capitanul vazu aparand un barbat de vreo cincizeci de ani, chel, slab, cu ochii in fundul capului si cu fruntea tesita, tinand in mana un sfesnic. Era imbracat cu un vechi halat de casa imprimat cu flori verzi si incaltat cu niste papuci tigheliti.

La prima vedere, domnul Coquelet parea un cinstit bacan, retras din afaceri, sfarsindu-si o pasnica batranete intre placerile unui meniu fix duminical si tradi­tionalul rasol cu salata in cursul saptamanii Zambetul sau era triumfator si naiv. Dar ochiul incercat al ca­pitanului nu intampina nici o dificultate in a descifra, sub aceasta bonomie aparenta, un caracter indraznet si hotarat, instincte feroce, un soi de Hercule care isi raz­buna chelia prin niste brate paroase si printr-un piept la fel de paros, iar aparenta slabiciune printr-o vigoare musculara putin obisnuita. Desigur, in comparatie cu Colar si cu capitanul, omul acesta le semana tot atat de putin pe cat semanau ei intre ei. Colar era un om intre treizeci si cinci si patruzeci de ani, inalt, subtire, cu barba si mustati negre si avand aerul unui subofiter imbracat civil.

In ochii unei femei de rand, Colar ar fi putut sa re­prezinte tipul ideal al barbatului frumos, ca sa nu spu­nem al unuia care se crede frumos.

Colar fusese ostas si isi pastrase aroganta militara cu toate ca imbratisase o noua profesiune care, desi putin misterioasa si neingaduita de catre legile ce con­duc societatea noastra moderna, facuse multi si foarte devotati adepti.

Capitanul, dimpotriva, era un tanar de aproape doua­zeci si opt de ani, dar care nu parea sa aiba nici doua­zeci si patru, atat era de alb si de imberb.

De talie mijlocie, subtire, in aparenta plapand, avea, de fapt, un singur lucru cu adevarat barbatesc: privi­rea arzatoare care-i tasnea din ochii negri, in straniu contrast cu parul de un blond cenusiu.

La Londra, de unde sosea si unde lasase un teribil si misterios renume, i se spunea capitanul Williams; dar poate ca nu acesta era adevaratul sau nume.

Intrand, Coquelet il saluta pe capitan si-l privi pe Colar cu un aer intrebator.

― Patronul, spuse pe scurt fostul soldat.

Coquelet il examina atunci pe capitan cu o respec­tuoasa atentie si murmura incet:

― Destul de tanar

― La Londra, ii sopti Colar la ureche, nu s-a bagat niciodata de seama. E un barbat, ce mai!

Apoi, Colar adauga:

― Baietii nostri trebuie sa soseasca peste cateva mi­nute: le-am dat intalnire, tuturora, intre unu si doua dupa miezul noptii si am auzit batand de ora unu. Ai sa-i primesti tu, Coquelet.

― Si dumneavoastra, dom'le locotenent? intreba fal­sul bacan in retragere.

― Eu am sa stau de vorba cu domnia sa si am sa-i arat oamenii pe aici, prin aceasta gaura, adaugind fie­caruia cate o bucatica de biografie. E metoda cea mai simpla ca sa ne putem face repede treaba.

― Gata! spuse Coquelet, pricep.

In aceeasi clipa, la usa de intrare a casei se auzi o lovitura scurta, ca un semnal.

― Bun! se bucura Coquelet, unul a si sosit.

Si cobori, cu sfesnicul in mana, parasindu-i pe Colar si pe capitan; ei se inchisera in odaita vecina, in sa­lonul domnului Coquelet si suflara in lumanare.

Doua minute dupa aceea, falsul bacan urca in tovara­sia unui barbat tanar, slab, desirat, cu parul cret si pus la un fix din care se ghicea ca e clientul fidel al Bule­vardului Italienilor.

― Asta, ― spuse Colar in soapta, in timp ce capitanul Williams isi lipise ochiul de gaura facuta in perete, ― asta, domnia voastra, e unul de familie, de familie buna, si daca n-ar fi avut cateva mici neintelegeri cu sticletii care l-au trimis sa-si faca bai de mare la Rochefort, cu siguranta ca ar fi fost in magistratura sau in diplomatie. Pe numele lui adevarat i se spune cavalerul d'Ornit, dar baiatul, prudent, si-a uitat numele si doamnele din strada Breda, care-l divinizeaza, l-au supra­numit Bistoquet.

Bistoquet e destept foc si talentele lui nu sunt de loc de lepadat. La carti nimeni nu-i mai iute de mana ca el si, la o adica, poate sa lucreze curat si cu sisul. Ar fi in stare sa deschida o broasca Fichet cu un fir de iarba si e atat de slab, incat trece usor si prin urechile acului.

― Mde! facu dispretuitor capitanul, om vedea.

Dupa cavalerul Bistoquet, sosira, unul dupa altul: un soi de namila cu o barba rosie si stufoasa, numit Mourax si un omulet slab si uscat, plin de vigoare si ai carui ochi verzi luceau ca ochii unei pisici.

― Uite-l pe Oreste alaturi de Pilade, spuse Colar. Mourax si Nicolo sunt prieteni de douazeci de ani. Au purtat aceleasi bratari timp de zece ani in pensionul de la Toulon si, iesind de acolo, s-au asociat. Mourax colinda duminica mahalalele in chip de Sfarma-Tot, iar Nicolo il insoteste facand-o pe paiata. Domnia voastra va putea sa-i foloseasca in tot restul timpului lor liber.

― Astia imi plac mai mult! rosti scurt capitanul.

Dupa cei doi artisti, sosi in fuga un tanar solid, cu parul rosu si imbracat cu o camasa albastra. Avea mainile negre ca un fierar.

― E lacatusul bandei, spuse Colar.

― Bine! raspunse Williams.

Dupa lacatus, urma un domn maruntel, rotofei si pu­tin chel, imbracat corect, in negru din cap pana in pi­cioare, si purtand o cravata alba si ochelari albastri. Tinea sub brat o mapa mare din piele neagra, iar na­sul sau inrosit sta marturie a credintei sale nestramutate in Sfanta sticla.

― Asta, ― murmura Colar la urechea capitanului ― este un biet ajutor de notar pe care ghinionul l-a silit sa-si intrerupa studiile pentru un prapadit de birou de afaceri varat in strada Mondetour, o mahala fara viitor. Domnul Nivardet are un scris destul de frumos, falsifica admirabil, imitand orice scriere, de la cea en­glezeasca pana la scrierea ronda. O adevarata comoara pana lui, ce mai!

― O sa vedem, taie Williams.

Dupa notar urmara, rand pe rand, ultimele patru achizitii ale lui Colar, chipuri neinsemnate care nu vor participa decat in calitate de figuranti la marea drama pe care o vom desfasura in fata ochilor cititorului.

Cand inspectia lua sfarsit, Colar se intoarse spre ca­pitan:

― Domnia voastra doreste sa se arate, in sfarsit?

― Nu! spuse Williams.

― Cum? facu uimit Colar, domnia voastra nu este multumita?

― Da si nu; in orice caz, insa, as vrea sa-mi pastrez anonimatul si sa n-am de-a face cu banda mea decat prin mijlocirea ta.

― Cum doriti, raspunse Colar.

― Vom vorbi maine, ― adauga Williams ― si vom vedea ce se va putea face cu toti acesti oameni des­toinici.

Vorbind in soapta, capitanul parasi in varful picioa­relor postul sau de observatie si se indrepta incet catre usa intredeschisa de pe palierul stramt al scarii.

― Maine, spuse el, la aceeasi ora, in acelasi loc. Buna seara!

Si capitanul Williams disparu pe scara intunecoasa si iesi in strada, lasandu-l pe Colar sa se intoarca in mijlocul oamenilor pe care ii tocmise.

Din strada Serpente, Williams ajunse in strada Saint-André-des-Arts, o strabatu pana in piata cu acelasi nume si apoi se indrepta spre cheiuri. Acolo trecu Sena, strabatu inima orasului si ajunse in piata palatului Chatelet.

In clipa aceea, o trasura cu doi cai iesea din strada Saint-Denis, iar vizitiul striga 'pazea' capitanului, pe care o inexplicabila curiozitate il facu sa se apropie. Trecatorul si trasura se incrucisara in dreptul unui fe­linar. Williams se dadu in laturi, dar nu fara a arunca o privire in trasura ale carei ferestre erau coborate si, la lumina felinarelor, zari un om si fara sa vrea scoase un strigat inabusit: 'Armand'! Trasura trecu insa in mare graba, ducand cu ea omul pe care Williams il nu­mise Armand si care, fara indoiala, nu avusese timpul nici sa-l remarce pe trecator si nici sa auda exclamatia lui.

Ramas nemiscat, privi trasura care se indrepta catre cheiuri; apoi, incrucisand bratele, vorbi incet, cuprins de ura:

― A! iata-ne, asadar, din nou impreuna, frate; tu, prosteasca intruchipare a virtutii, eu, geniul viciului si personificarea raului! Alergi, desigur, sa alini cine stie ce nenorocire cu ajutorul aurului pe care mi l-ai furat! Ei, bine, care pe care! caci m-am intors si mi-e sete de aur si de razbunare.

A doua zi, capitanul Williams fu punctual la intalnirea pe care o daduse lui Colar, sub pod, si facu sa rasune semnalul sau misterios.

Colar il astepta si, auzindu-i pasii, se ridica repede, alergand apoi in intampinarea sa:

― Capitane, sopti el, cred ca am un pont formidabil!

Apoi, conducandu-l sub pod, adauga:

― E vorba de douasprezece milioane.

CAPITOLUL II

Doua zile dupa intrevederea dintre capitanul Williams, fostul sef al hotilor de buzunare si Colar, omul care lucrase la Londra sub ordinele lui, ― in timp ce acesta din urma ii prezenta, in casa lui Coquelet, pe membrii viitoarei asociatii, o trasura boiereasca oprea in cartierul Marais in fata unei vechi case din strada Culture-Sainte-Catherine. Dupa cum am mai spus, o ploaie fina facea sa straluceasca pavajul; strazile erau pustii.

Trasura intra putin dupa aceea in curte, cele doua canaturi ale portii deschizandu-se la sunetul clopotului tras de valet, si un barbat de aproape treizeci si cinci de ani cobori.

In acelasi timp, in capul scarilor, straluci o lumina si un om in varsta iesi in intampinarea tanarului.

La prima vedere, daca ar fi sa judecam dupa albeata parului, a mustatilor si a favoritilor sai, era in adevar un batran, dar dupa pasul sau hotarat si drept si dupa privirea-i plina de energie, simteai in el toata puterea, toata inflacararea barbateasca a omului copt. Putea sa aiba saizeci si cinci de ani; era insa, cu siguranta, mult mai robust decat un om de cincizeci.

Iesi grabit inaintea tanarului si spuse ingrijorat:

― Incepusem sa fiu nelinistit, domnule; nu va in­toarceti niciodata atat de tarziu.

― Dragul meu Bastien, raspunse Armand de Kergaz, caci el era, cand vrei sa duci la bun sfarsit o misiune ca aceea pe care mi-am asumat-o, timpul este o mo­neda curenta pe care trebuie sa stii s-o cheltuiesti fara ezitare si fara remuscari.

Si tanarul, sprijinindu-se de bratul lui Bastien, pa­trunse cu el in casa.

Armand locuia pe strada Culture-Sainte-Catherine din clipa in care intrase in stapanirea imensei sale averi. Singuratatea si izolarea acestui cartier ii placeau si ii ingaduiau, in acelasi timp, sa fie in mijlocul celor saraci si harnici, in randul carora isi raspandea binefacerile si misterioasele sale ofrande.

Bastien il conduse in biroul sau.

― Cred, domnule, ca va veti culca.

― Inca nu, bunul meu Bastien, mai am cateva scri­sori, raspunse Armand asezandu-se in fata biroului; opera mea inainte de toate.

― Domnule, murmura batranul cu glas parintesc, o sa va pierdeti viata in felul acesta

― Dumnezeu e mare, raspunse Armand, iar eu sunt in slujba lui. Ma va ajuta inca multa vreme sa raman voinic si puternic.

In aceeasi clipa, se auzi o usoara bataie in usa.

― Intra, striga tanarul, uimit de vizita care se vestea la aceasta ora nepotrivita.

In pragul usii, insotit de un valet, se ivi un necunos­cut care, judecand dupa imbracaminte, putea fi luat drept un comisionar de la un colt de strada.

― Domnul conte de Kergaz? intreba el.

― Eu sunt, raspunse Armand.

Comisionarul saluta stangaci si ii intinse lui Armand o scrisoare, careia acesta ii smulse de indata sigiliul. Scrisul ii era necunoscut; privi semnatura si citi un nume:

KERMOR

Nici numele si nici scrisul nu-i spuneau nimic lui Armand.

― Sa citim! spuse el.

Si citi urmatoarele:

'Domnule conte, aveti un suflet mare si generos. Cheltuiti o avere imensa pentru a face bine, iar eu sunt un om a carui constiinta este chinuita de remuscari si care, simtind ca i se apropie ultimul ceas, vi se adre­seaza. Doctorii nu-mi mai dau decat sase ore de viata; grabiti-va! trebuie sa va incredintez o sfanta si nobila misiune. Sunteti singurul care o poate indeplini'.

Armand il privi pe comisionar cu atentie si-l intreba:

― Cum te numesti?

― Colar, se auzi raspunsul. Locuiesc in casa domnu­lui Kermor si portarul m-a insarcinat sa va inmanez aceasta scrisoare.

Colar lua un aer de prostanac, ii venea, de altfel, de minune si-l ascundea cum nu se poate mai bine pe lo­cotenentul capitanului Williams.

― Unde locuieste cel care te-a trimis?

― Strada Saint-Louis-en l'Ile, raspunse Colar.

― Caii! porunci Armand.

Douazeci de minute mai tarziu, cupeul contelui de Kergaz intra pe poarta unei vechi cladiri a carei con­structie data din primii ani ai domniei lui Ludovic al XIV-lea, si care fusese cladita de catre un perceptor.

Un valet batran, fara livrea si a carui haina era la fel de paraginita ca si fatada cladirii, deschisese poarta cea mare si spusese lui Armand:

― Daca domnul conte are amabilitatea sa ma urmeze.

― Sa mergem! spuse Armand.

Cu un sfesnic in mana, valetul il facu pe vizitator sa urce cele opt trepte darapanate ale intrarii si-l in­troduse intr-un hol imens, tot atat de intunecat ca si curtea pe care o strabatuse; il obliga apoi sa traver­seze mai multe incaperi cu mobile din vremuri trecute, insirate dupa moda veche si, in cele din urma, ridica o perdea care ingadui luminii sa patrunda.

Armand se vazu atunci intr-un dormitor stil rococo, in mijloc se afla un pat cu coloanele aurite, cu un bal­dachin din care ieseau cutele unor matasuri imprimate si decolorate; capataiul patului era spre perete, iar in acest pat domnul de Kergaz zari un batranel uscativ, cu fruntea ingalbenita, chel si ai carui ochi aruncau sclipiri ciudate.

Il saluta pe Armand cu mana si-i arata un scaun aflat la capataiul patului sau.

Facu apoi un semn valetului, iar acesta se retrase discret si inchise usa in urma lui.

Armand il privea pe batran cu o uimire adanca si se intreba daca omul acesta, ai carui ochi se miscau fara incetare, era, intr-adevar, atat de aproape de moarte.

― Domnule, spuse batranul, care ghicise gandurile oaspetelui sau, am infatisarea unui om care este inca departe de a-si da duhul. Cu toate acestea, lucrurile nu stau chiar asa; medicul meu, un om foarte priceput, mi-a spus ca, in jurul orei opt dimineata, in pieptul meu se va rupe un vas si ca la ora noua nu voi mai fi in viata.

― Domnule, spuse Armand, se mai insala medicii

― O! replica batranul, doctorul meu nu da gres. Dar, domnule, nu despre asta e vorba acum.

Armand continua sa-l priveasca pe batran.

― Domnule, ― urma el ― sunt baronul Kermor de Kermarouet si, in ochii lumii cel putin, o data cu moar­tea mea, spita noastra va inceta sa mai existe; eu nu­tresc insa in taina gandul ca exista in aceasta lume o fiinta nascuta din sangele meu, barbat sau femeie. Nu vor ramane in urma mea nici rude, nici prieteni si ni­meni nu ma va plange, caci sunt douazeci de ani de cand n-am trecut dincolo de pragul casei. In acest ul­tim ceas al meu, domnule, m-am cutremurat gandindu-ma ca nimeni, in afara acestui valet pe care l-ati vazut si care a fost singurul meu tovaras in ultimii cincisprezece ani, ca nimeni, cum va spun, nu-mi va inchide ochii si ca averea mea, din lipsa de mostenitori, va reveni statului. Or, domnule, relua batranul dupa ce tacuse o clipa ca sa-si poata trage sufletul, caci vocea ii era adesea intretaiata de o tuse suieratoare si uscata, am o avere imensa, aproape incalculabila si originea acestei averi este tot atat de ciudata pe cat de inspaimantatoare este pedeapsa pe care mi-a dat-o Dumne­zeu pentru greseala ce am faptuit in viata.

Armand il asculta cu o curiozitate crescanda.

― Sa stiti, continua domnul de Kermarouet, ca, in ciuda faptului ca arat ca un batran de saptezeci de ani, am abia cincizeci si trei.

'In anul 1824, ca nobil breton, ma aflam sublocote­nent la husari si nu aveam decat un singur viitor: spada mea.

Incepuse razboiul din Spania; regimentul meu, al doi­lea de husari, era cantonat la Barcelona.

Dupa ce petrecusem un concediu de sase luni la Pa­ris, o pornisem din nou spre regiment in tovarasia altor doi ofiteri, aflati, ca si mine, la capatul permisiei.

Calatoream calare, faceam drumuri scurte, innoptand fie intr-un orasel, fie intr-un targusor sau intr-un sat, uneori intr-un han singuratic de la marginea drumului.

La 32 de kilometri de Toulouse, aproape de poalele Pirineilor, noaptea ne prinse in usa unui biet han si­tuat in mijlocul unui tinut salbatic si aproape pustiu.

De jur imprejur, nici o alta locuinta. In fata noastra, se intindeau trecatorile muntilor; in spatele nostru un camp nedestelenit. Nici nu putea fi vorba sa pornim mai departe.

Ne-am obisnuit cu gandul ca vom petrece noaptea la hanul acela care avea drept firma o ramura de laur si drept gazde doi batrani, sot si sotie.

Dar, lucru neobisnuit, hanul avea sa cunoasca in seara aceea o clientela destul de numeroasa. Doua femei insotite de un spaniol care tragea dupa el un catar, sosi­sera cu un ceas inaintea noastra si erau hotarate sa-si petreaca noaptea la han.

Dintre cele doua femei, una era scofalcita si batrana, dar cealalta era o tanara frumoasa, de vreo douazeci de ani. Se intorceau dintr-o mica valcea a Pirineilor, aflata la frontiera spaniola, unde doctorii ii recoman­dasera batranei doamne o cura de ape; cel putin asta am aflat noi din discutia lor, caci ni s-a ingaduit sa luam masa impreuna.

Uniforma noastra le inspira, de la bun inceput, acea incredere pe care o au femeile in cinstea ostasului si, in timp ce noi, in grajd, ne multumeam, drept perna, cu o gramada de paie, ele isi ocupara camerele in han, fara sa arate nici cea mai mica neincredere.

Eram tineri, domnule, bauseram, ne purtam de parca ne-am fi aflat intr-o tara cucerita, iar frumusetea tine­rei fete avusese o stranie inraurire asupra imaginatiei noastre, flacai la douazeci de ani.

Unul dintre noi, belgian de origine si prea putin gri­juliu in chestiuni de onoare, indrazni sa ne faca o pro­punere infama si pe care, judecand la rece, am fi res­pins-o cu indignare; eram insa beti si am acceptat propunerea razand; biata fata, va vine sa credeti? a fost trasa la sorti si cel care a castigat-o am fost eu.

Se petrecu atunci, domnule, o josnica si inspaimantatoare scena in casa aceea aproape pustie; tacerea spaniolului si a hangiilor a fost cumparata si, in timp ce complicii mei ramaneau surzi la strigatele batranei, eu patrundeam prin fereastra in camera tinerei.'

Muribundul tacu si Armand vazu doua lacrimi fier­binti prelingandu-se pe chipul sau palid.

― In zorii zilei, relua el, eram la 25 de kilometri iar in urma noastra, departe, ramaneau hanul si o biata copila dezonorata care imi lasa ca amintire un pre­nume, Thér se, si acest medalion pe care-l purta la gat si al carui lantisor s-a sfaramat in timp ce fata lupta cu disperare impotriva mea.

'Cum se face ca a ajuns medalionul acesta in buzuna­rul hainei mele? N-aveam s-o aflu niciodata.

Am ajuns la Barcelona in ajunul unei batalii; a doua zi am intrat in foc si cei doi complici ai mei au fost ucisi. Am vazut atunci, in aceasta dubla moarte, un avertisment al cerului adresat mie si remuscarile odioasei faradelegi mi-au patruns adanc in inima.

Am avut chiar strania presimtire ca moartea m-a crutat numai pentru ca providenta imi rezervase o pedeapsa mult mai ingrozitoare.

Si totusi au avut loc mai multe lupte, mai multe bata­lii din care am scapat intotdeauna teafar; au trecut zile, au trecut luni; amintirea faradelegii ce faptuisem incepea sa se stearga si atunci m-am pomenit cu aceasta avere imensa si neasteptata, aflata si astazi in stapanirea mea si pe care nu stiu cui s-o las.

Si iata ca acum, in ultimul meu ceas, gandurile mi s-au intors spre trecut si m-am intrebat daca biata copila pe care o dezonorasem nu s-ar afla cumva in viata sau daca, din intamplare, n-as fi cumva tata. Ma intelegeti acum?'

― Da, incuviinta Armand.

― Ei bine! sfarsi muribundul, am aflat ca dumnea­voastra insiva, domnule, ajutat de o imensa avere si de o vie inteligenta, infaptuiti in Paris cea mai sfanta, cea mai inalta dintre misiuni: sa raspandesti binele, sa pui stavila raului. Aveti oamenii dumneavoastra, pedep­siti si rasplatiti, descoperiti nenorocirea in cele mai tainice unghere si dati la iveala marsaviile cele mai inva­luite in mister. M-am gandit ca ati putea s-o regasiti, poate, pe aceea careia ii las aceasta avere pe care o parasesc.

― Dar, domnule, facu Armand, oricat de mult m-ar onora increderea dumneavoastra, as vrea sa stiu ce se intampla daca

― Va veti stradui, domnule

― Si daca aceasta femeie a murit; si daca, in ciuda presentimentelor dumneavoastra, ea n-are nici un copil?

― Ei bine, in cazul acesta dumneavoastra veti mos­teni toata averea mea.

― Domnule

― Nu esti niciodata destul de bogat, domnule, spuse baronul de Kermarouet, pentru a desavarsi o asemenea opera ca aceea inceputa de dumneavoastra; veti folosi averea mea pentru a usura durerile, pentru a pedepsi nelegiuirile care se adapostesc in acest ocean al bine­lui si al raului care se numeste Paris.

Si, in timp ce Armand schita un ultim gest de mirare si de refuz, baronul intinse mana catre pendula aflata pe camin:

― Ca sa vezi, facu el, ceasurile trec si timpul nu ne mai apartine. Peste trei ore voi fi mort. Priviti caseta aflata acolo, pe gheridon; cheia este agatata de gatul meu. Dupa ce imi voi da sufletul, veti lua aceasta cheie si veti gasi in caseta doua testamente, purtand doua date diferite. Primul va numeste pe dumneavoastra ca unicul meu mostenitor; cel de-al doilea este in favoa­rea Thérèsei sau a copilului sau, daca are vreunul. Veti gasi, impreuna cu acest ultim testament, si meda­lionul pe care-l purta in noaptea aceea. Acest meda­lion cuprinde o suvita de par si portretul unei femei, fara indoiala portretul mamei sale. Este singurul indi­ciu pe care vi-l pot lasa.

Vocea muribundului se stingea incetul cu incetul, ora fatala se apropia.

― Am cerut un preot pentru ceasurile sase, sopti el.

In aceeasi clipa, se auzi clopotul de la poarta: sosise preotul.

Armand se retrase intr-un colt in timp ce baronul Kermor de Kermarouet se spovedea si slujitorul Dom­nului ii pregatea drumul spre ceruri; apoi, ingenunchie la picioarele patului si rosti impreuna cu preotul rugaciunea celor aflati pe patul de moarte,

Doua ceasuri mai tarziu, prevederile medicului se implinira. Domnul de Kermarouet muri.

Fu chemat de indata un comisar de politie care aplica peste tot sigilii; apoi, Armand se retrase luand cu el cele doua testamente, iar la capataiul mortului nu ramase decat comisionarul care daduse domnului de Kergaz scrisoarea domnului de Kermarouet.

Cand se vazu singur, Colar izbucni in ras:

― Batran nebun! exclama el, privind corpul neinsu­fletit. Ai murit linistit fara sa banui nimic; am intrat in casa ta ca un biet prapadit si tu m-ai gazduit, fara sa-ti inchipui ca-ti ceream sa ma adapostesti intr-una din mansardele locuintei tale numai ca sa pot afla ce se poate ciupi de la un bogatas fara mostenitori.

'Cara-te, batran nebun! repeta banditul pe un ton ciudat.

Si uite ca se ivi acum si domnul de Kergaz, bunatatea in persoana, daca nu aveti nimic impotriva, care va pune totul in miscare ca sa gaseasca mostenitori. Dormi, asa­dar, in pace, capitanul Williams e baiat destept si pe Thérèse o vom gasi noi inaintea lui.

Ale noastre vor fi milioanele!'

Si Colar se porni din nou sa rada in fata celui ce abia inchisese ochii.

Cat despre domnul de Kermarouet, acesta murise de-a binelea si nici nu-i trecu prin minte sa se ridice in sezut ca sa-l alunge pe nelegiuitul care ranjea la picioarele patului sau mortuar

Si Armand de Kergaz plecase!

CAPITOLUL III

La incrucisarea bulevardului cu strada Faubourg-du-Temple, la etajul al cincilea si aproape de fereastra unei mansarde care da spre curte, intr-o zi insorita a lunii ianuarie, adica la vreo doua saptamani dupa intalnirea dintre capitanul Williams si Colar, o fata tanara muncea cu sarg in fata unei mese plina cu unelte si cu toate cele trebuincioase pentru confectionarea florilor artifi­ciale.

Parea sa aiba saisprezece ani; era inalta, subtire, alba ca un crin, cu parul negru si cu buzele de un rosu atat de aprins, incat in atelierul florarului in care-si facuse ucenicia, fusese poreclita Cerise. [Cireasa.]

Cerise deschisese putin fereastra pentru ca o raza calda de soare sa poata patrunde. Si, lucrand, negri­cioasa canta fara grija o romanta, foarte la moda pe atunci, a lui Alfred de Musset, pusa pe note de catre Monpou, si care incepe astfel:

Poate c-ati vazut prin Barcelona

O negricioasa andaluza

In clipa in care ajunse la ultimul cuplet, frumoasele maini ale fetei ispravira de legat tija unui bujor pe care-l lasa, nepasatoare, sa cada pe masa:

― Asa! spuse ea rasufland usurata, inca zece minute si am ispravit treaba, am sa duc florile si, la intoarcere, am sa arunc o privire prin usa atelierului domnului Gros.

Un zambet frumos inflori pe buzele rosii ale fetei care adauga:

― In sfarsit, vine si duminica. Daca si maine vremea va fi cum e astazi, voi fi si eu cea mai fericita dintre femei. Logodnicul meu ma va duce sa iau masa, im­preuna cu mama lui, la Podgoriile din Bourgogne, la Belleville.

Si Cerise, dupa ce ispravi de ras, suspina un pic si se puse din nou pe treaba.

― Bietul Léon! Ce-ar mai vrea el sa se vada dupa calatoria pe care o va face in satul sau, unde se va duce sa-si caute actele si sa-si vanda bucatica de pamant. A! Daca Domnul Gros nu i-ar fi promis ca-l face contramaistru luna viitoare, ar fi fost de mult plecat

Cerise arunca o privire pe jumatate trista, pe juma­tate zambitoare unei colivii agatate aproape de fereas­tra, in care zburatacea un pitigoi.

- O sa ai in curand un stapan dragalas, frumoasa mea cantatoare, spuse ea, si peste doua luni vom fi doi cei care-ti vom schimba semintele si apa. Ce lungi ti se par doua luni cand esti indragostit!

Si Cerise suspina din nou.

Un pas usor rasuna atunci pe scara si o voce sprin­tara, ceva mai sonora decat vocea Cerisei, se auzi cantand cupletul din Lorettes, prima opera muzicala a lui Nadaud:

Intr-un cadril fugar,

Priviti la don' Chicard,

Cu-n pantalon frumos

Danseaza gratios

Si nu-l vedem asa

Decat duminica,

'Si astazi e sambata, ofta Cerise ridicandu-se de pe scaun si adaugind: Bun! Uite-o si pe Baccarat. Ca sa vezi! Ce-o fi patit sora-mea asta mare de vreo doua saptamani incoace, ca vine sa ma vada atat de des, ea, care se deranjeaza atat de greu?

Usa se deschise si intra o femeie.

Desigur, cel pe care intamplarea l-ar fi ajutat sa se afle acolo ar fi scapat un strigat de uimire vazand una langa alta cele doua surori, atat de mare era asemanarea dintre ele, in ciuda faptului ca parul lor nu era de aceeasi culoare.

Cerise avea parul negru, fata alba si ochi negri, ve­seli si vioi.

Baccarat, in ciuda parului sau auriu, avea ochii la fel de negri si buzele la fel de rosii ca ale Cerisei, trasaturile fetei, conturul si profilul, erau aceleasi. Si totusi, privindu-le de aproape, in ciuda acestor asemanari, se puteau observa de indata remarcabile diferente cu privire la varsta, obiceiuri, comportare, fel de a fi.

Cerise avea saisprezece ani; era plapanda, slaba; munca isi pusese pecetea pe varfurile degetelor ei in­rosite, iar unghiile ii erau prost taiate, cu toate ca-si dadea silinta sa le ingrijeasca.

Baccarat avea douazeci si doi de ani; talia ei doban­dise acea linie rotunda si eleganta, acea plinatate a trupului pe care n-o au niciodata fetele tinere, iar mainile sale, albe ca petalele crinului, aveau luciri de ceara si lasau sa se intrevada, sub pielea lor diafana, frumoase vinisoare albastrii. Unghiile sale tari si lus­truite implineau degete fara cusur, pe a caror supra­fata nici ochiul cel mai incercat n-ar fi izbutit sa des­copere cea mai mica impunsatura de ac.

Cerise avea maini de lucratoare; Baccarat avea maini de ducesa.

Cei doi ochi negri ai Cerisei erau cand stralucitori si de o sagalnica veselie, cand plini de o tainica si dulce melancolie.

Baccarat avea acea privire arzatoare, mandra si rau­tacioasa a femeii care se simte puternica si care a facut din frumusetea ei o arma; se puteau citi adesea in ochii ei licariri intunecate care ascundeau, poate, deza­magiri adanci si toata inflacararea unor pasiuni neim­plinite.

Cerise era incantatoare in rochita ei din lana de cu­loare inchisa, cu manecile lungi prinse la incheietura printr-un nasture de sidef si deasupra carora se rasfrangeau mansete de un alb imaculat; la gat purta un plastronas de dantela pe care-l lucrase ea insasi, iar deasupra lui un fular ieftin care-i venea mult mai bine decat un colier de perle

Baccarat purta o rochie clasica de moar; mijlocul si-l incingea cu un casmir indian, pe bratul sau gol purta o bratara de pret care adesea se pierdea intr-un manson de jder siberian.

Cerise era cuminte, frumoasa si isi dorea un sot.

Baccarat fugise intr-o seara, cu sase ani in urma, din casa parinteasca ― o biata casa de muncitor ― si de la etajul al saselea unde tatal sau, gravor, castiga destul de greu painea familiei, se lasase ademenita intr-o caleasca trasa de doi cai, purtata in cartierul celor ce iubeau viata usoara si lasata in pragul unei mici locuinte din strada Moncey, cladita de catre tanarul baron de O special pentru ea.

Timp de cinci ani, familia nenorocita nu si-a revazut fiica; cinstitul gravor o blestemase, iar durerea prici­nuita de fuga copilei ii agravase o boala de inima de care suferea de mai mult timp, grabindu-i deznodamantul fatal.

Baccarat s-a intors la patul de moarte al tatalui sau. Inainte de a-si da sufletul, batranul o iertase.

Indata insa dupa moartea tatalui, mondena isi relua obisnuitul fel de viata si, trist dar adevarat, izbuti sa-si atraga si mama in afara casei in care, pana atunci, nu intrasera decat banii, putini, dar atat de curati, ai muncii, pentru a imparti cu ea aceasta existenta careia numai viciul si huzurul ii dadeau stralucire.

Intre o mama care a preferat sa uite si o sora vino­vata, ar fi fost de asteptat ca Cerise sa se prabuseasca. Domnul a aparat-o insa si a sadit in inima ei mandria si dragostea de munca mostenite din partea tatalui.

In timp ce Baccarat gonea in trasura alaturi de intelegatoarea ei mama, Cerise inchiria aceasta mica odaita in care am intalnit-o, transporta acolo o parte din cele agonisite de parinti si continua sa castige doi franci pe zi muncind cu indaratnicie.

Cerise traia singura de peste un an, facea fata exis­tentei, isi platea cu regularitate chiria si punea bani de o parte pentru zestrea ei de nunta

Caci Cerise avea sa se marite in curand; era indra­gostita de un lucrator cinstit care se numea Léon Rolland si care se bucura de toata increderea patronului sau, domnul Gros, ebenist de seama in strada Chapon.

De altfel, s-ar putea ca dragostea pe care o purta in sufletul sau s-o fi impiedicat, in buna masura, sa ce­deze viciului, intruchipat sub dubla infatisare a unei surori pervertite si a unei mame care calca in picioare orice ramasita de pudoare.

Cu toate acestea, Cerise nu incetase nici o clipa sa le vada, pe mama si pe sora ei; o vizita cand una, cand cealalta, uneori veneau amandoua si petreceau adesea cate o zi intreaga in tovarasia ei; Cerise nu le vizita, insa, niciodata. Ar fi rosit in clipa in care ar fi pus pi­ciorul in casa pe care Baccarat o platise atat de scump.

Cele doua surori se imbratisara cu dragoste.

― Buna ziua, Cerisette, buna ziua, micuta mea sora.

― Buna ziua, Louise, raspunse tanara care nu putea suferi sa-si strige sora folosind porecla Baccarat, pa care i-o dadusera cativa cheflii, intr-o noapte de betie, in timp ce fata castiga mormane de aur la jocul cu acelasi nume.

― Cum? se mira Baccarat, asezandu-se langa sora ei, toate astea le-ai lucrat de azi dimineata?

― Vezi bine, raspunse Cerise razand. M-am trezit dis-de-dimineata si m-am pornit temeinic pe treaba ca sa ispravesc devreme. Astazi e sambata si vreau sa fiu prima din atelierul nostru la predare Si-apoi, adauga Cerise, imi cos si mie o rochie si n-am s-o pot ispravi decat lucrand ceva mai tarziu.

― O! spuse Baccarat cu gandul aiurea, te faci frumoasa pentru maine, da?

― Vezi bine, e duminica.

― Numai pentru ca-i duminica?

Cerise capata de indata culoarea fructului al carui nume il purta.

― Voi lua masa la Belleville, cu Léon si cu mama lui.

Baccarat se juca distrata cu o dalta care slujea surorii sale la confectionarea florilor.

― A! spuse ea. Il mai iubesti pe Léon al tau?

― Da, raspunse sincer Cerise; e baiat frumos si are o inima buna.

― Nu spun ca n-ai dreptate, dar gandeste-te, fetito, ca, maritandu-te cu un lucrator, ai sa tragi mata de coada toata viata.

― As! Cand doi oameni care se iubesc lucreaza amandoi, nu pot fi niciodata nefericiti. De altfel, Léon va de­veni contramaistru, va castiga zece franci pe zi si va putea sa-mi deschida o pravalioara unde voi munci pe socoteala mea. La el acasa are avere, trei sau patru mii de franci pe putin; e destul ca sa-mi pot deschide un atelier de flori artificiale.

Baccarat inalta putin din umeri.

― Stii bine ca daca ai nevoie, ca sa incepi, de patru sau chiar de zece mii de franci, eu pot sa-ti dau acesti bani.

― Ne, ne! replica Cerise, o fata cinstita nu primeste bani decat din partea tatalui sau sau a sotului sau.

― Dar iti sunt sora, eu.

― Daca ai fi fost maritata, primeam.

Baccarat isi musca buzele si incrunta frumoasele ei sprancene.

― Ai sa mi-i dai inapoi, preciza ea, cand vei fi ca­satorita din moment ce Léon are bani.

― Nu, raspunse Cerise, sunt mandra si incapatanata si nu iau cu imprumut: fiecare cu ideile lui.

Tot vorbind cu sora ei, Cerise isi reluase lucrul; in timpul acesta Baccarat se apropiase pe nesimtite de fe­reastra si, ca din intamplare, se aplecase usor peste ea. In realitate, facuse aceasta pentru a putea arunca o privire patrunzatoare si scormonitoare catre fereastra unei case vecine, fereastra care raspundea tot in curte si care era situata la un etaj inferior.

Aceasta fereastra era inchisa, iar perdelele albe trase cu grija.

― Nu-i acasa, murmura Baccarat in soapta si cu ciuda.

― Asculta, Louise, facu Cerisette care urmarea cu coada ochiului miscarile sora-sii si care arbora pe buze un zambet sagalnic, gasesc ca esti foarte draguta cu mine de la o vreme si e foarte frumos din partea ta ca vii sa ma vezi aproape in fiecare zi.

Baccarat tresari si se intoarse brusc.

― Ai treburi pe aici prin cartier? continua Cerise, cu o falsa naivitate.

― Nu, raspunse Baccarat, vin sa te vad pentru ca te iubesc si pentru ca am timp destul.

― Bine, bine, facu malitioasa tanara, timp ai tu in­totdeauna si de iubit cred ca m-ai iubit mereu, si totusi

― Asculta, raspunse Baccarat, si cu atat mai rau pentru exagerata ta virtute. Din moment ce ma intrebi, am sa-ti spun totul. Chiar daca am sa te fac sa rosesti.

Cerise lasa ochii in jos.

― Daca ai secrete, e cu totul altceva

― Nu, raspunse Baccarat, aici nu e vorba de nici un secret, dar am facut ceea ce se cheama o pasiune: poate c-ai sa te miri, stiu ce se spune in tot Parisul, ca Baccarat nu are inima decat pentru neamuri si ca se distreaza pe seama barbatilor asa cum face pisica cu soarecele.

Cerise inalta capul si-si privi sora.

Baccarat devenise trista si ganditoare si se ghicea in ochii ei o cumplita ciuda la gandul ca trebuie sa asculte de un asemenea simtamant, cu totul nou pentru ea, fe­meia care radea de cele mai inflacarate pasiuni.

― Da, cu o luna in urma am vazut aici, de la fereas­tra ta, unde ma aflam asa cum ma aflu si acum, un tanar care m-a tulburat si care a facut sa-mi sara inima din loc, mie, care nu iubesc niciodata

Si Baccarat intinse degetul.

― Acolo, fereastra aceea de la al cincilea.

― A, bun, facu Cerise zambind, stiu despre cine e vorba. Domnul Fernand Rocher.

― Il cunosti? intreba vesela Baccarat.

― Da.

― Ei bine, raspunse sora cea mare cu accente de pa­siune in glas, il iubesc A! dar eu il iubesc, vezi tu, nu asa cum ti-l iubesti tu pe Léon al tau.

― De! facu Cerise, avand in glas o nuanta de repros si de indoiala in acelasi timp.

― L-am vazut de trei ori, continua Baccarat, l-am vazut de trei ori la fereastra lui si el nici macar nu m-a privit, pe mine, femeia pentru care unii isi zboara creierii si eu vin aici sa-l vad fie si pentru o clipa Vezi, m-am ticnit, uneori imi vine sa-i scriu sau sa ma duc la el, sa ma arunc la picioarele lui si sa-i spun:

― Nu-ti dai seama ca te iubesc? Si din ochii negri ai fetei tasnira flacari.

― Ce prostie, continua ea, sa ajungi sa iubesti in asemenea masura un barbat pe care nu-l cunosti, caruia nici numele nu i-l stii si care o mai fi si casatorit Sa-l iubesti uitand de mancare si de bautura, visandu-l ziua si noaptea.

Cerise o privi uimita pe sora ei, caci o stia cat este de nepasatoare.

― Cum? intreba ea. Il iubesti intr-o asemenea ma­sura?

― O! facu Baccarat, ducand mana la inima, simt ca innebunesc Uite, de un sfert de ceas de cand stau aici cu privirile atintite asupra acestei ferestre inchise, inima mea bate Oare tanarul acesta nu e niciodata acasa? sfarsi ea nerabdatoare

― Se intoarce in fiecare zi la orele doua precis, ras­punse Cerise.

― Te rog, vorbeste-mi de el! exclama Baccarat cu pasiune, spune-mi cine este, ce face, unde si cand l-ai cunoscut!

― Léon mi-a facut cunostinta cu el.

― Cum?

― Cand s-a mutat in aceasta casa, patronul lui Léon i-a vandut un birou, cateva scaune si un pat de lemn. Toate aceste obiecte i le-a livrat Léon si tot el i-a mon­tat perdelele. Se pare ca nu e cine stie ce bogat acest tanar si ca are o slujbulita intr-un birou, platita cu doua sute de franci pe luna. Cu banii astia nu faci mai nimic cand esti domn, cand trebuie sa umbli bine imbracat si sa faci fata. Tu il stii pe Léon ce suflet bun are; a ghicit ca pe domnul Fernand cumpararea acestui mo­bilier l-a cam incurcat si i-a spus asa: 'Patronul v-a vandut cu bani gheata domnule, dar daca va trebuie catva timp ca sa va descurcati, aranjez eu lucrurile'.

Mobilele vandute valorau trei sute de franci; domnul Fernand accepta propunerea lui Léon, caruia pa­tronul ii acorda toata increderea si varsa 150 de franci pe loc. Restul l-a platit in trei luni, si cum nu umbla cu nasul pe sus, desi e om cu carte, s-a imprietenit cu Léon.

Se pare ca lucreaza la un ziar, caci are adesea bi­lete la spectacole; i-a oferit de mai multe ori lui Léon si el ne-a dat locurile mie si mamei sale.

S-a intamplat, apoi, ca treburile sa-mi mearga mie ceva mai prost si atunci Léon mi l-a trimis pe domnul Fernand, care avea niste camasi de cusut. Si asa am facut cunostinta. De atunci ma saluta de fiecare data cand ne vedem la fereastra si asta-i tot!' sfarsi Cerise.

― Si? intreba Baccaxat cu vocea intretaiata de emotie, locuieste singur?

― Da.

― N-ai vazut niciodata pe nimeni la el?

― Niciodata.

Baccarat rasufla usurata.

― Il iubesc, sopti ea, si ma va iubi si el.

In clipa aceea, fereastra de la etajul al cincilea se deschise si in cadrul ei aparu chipul unui barbat. Bac­carat simti ca-i fuge pamantul de sub picioare.

― Uite-l, striga ea, dandu-se repede inapoi.

Cerise se aseza la fereastra si incepu sa fredoneze pentru a-l face pe tanarul care privea distrat in curte, sa ridice ochii spre ea.

Fernand Rocher o zari, o saluta si paru uimit sa vada aparand, in spatele ei, un chip avand oarecare asema­nare cu al Cerisei.

― E sora mea, spuse fata.

Fernand saluta.

― Spune-i, sopti Baccarat, ca ar fi foarte frumos din partea lui daca ar urca sa ne spuna buna-ziua.

Era atata implorare in glasul ei, incat Cerise ceda si, fara sa se gandeasca prea mult la ceea ce spune, striga tinarului facindu-i semn cu degetul:

― Ce-ar fi sa urcati si sa ne dati buna-ziua, domnule Fernand, daca nu aveti nimic mai bun de facut?

― Va multumesc foarte mult pentru invitatie, domnisoara, raspunse tanarul. Din pacate, insa, timpul nu-mi ingaduie, caci am de facut o vizita; iau masa in oras si trebuie sa ma schimb.

― Pleaca! murmura Baccarat muscandu-si buzele de ciuda. A! Aflu eu unde se duce.

Tanarul saluta din nou si inchise fereastra.

― Da, repeta Baccarat, vreau sa stiu unde se duce si am s-o aflu. Poate ca e vorba de o femeie O! cred ca sunt ingrozitor de geloasa.

Cerise o asculta uimita pe sora-sa.

― Bine, dar domnul Fernand nu este nici sotul si nici iubitul tau.

― Va fi, replica Baccarat, incruntandu-si trufas sprancenele.

― Sot?

Baccarat se multumi sa inalte din umeri.

― De altfel, murmura Cerise, cred ca Léon mi-a spus ca domnul Fernand vrea sa se casatoreasca.

La auzul acestor cuvinte, Baccarat zvacni ca o pantera ranita, care aude strigatele indepartate ale vanatorilor aflati pe urmele ei.

― El? Sa se casatoreasca?

― De ce nu? intreba Cerise cu nevinovatie.

― Pentru ca nu vreau eu!

― Cu ce drept?

― Cu ce drept? striga ea, izbind cu furie in podea. Dragostea nu te intreaba cu ce drept! Il iubesc!

― Dar daca el nu te iubeste?

― Ma va iubi

Si tanara femeie isi arunca o privire mandra in oglin­joara aflata pe camin si paru ca face un examen rapid al frumusetii sale triumfatoare si indraznete.

― Asta-i buna! exclama ea cu orgoliul unui inger ranit, ar fi nostim ca atunci cand o fata ca mine are pentru intaia oara fantezia de a se indragosti de un barbat, barbatul acela sa n-o iubeasca! Unii si-au luat viata pentru mine si vrei ca un functionaras care lo­cuieste la al cincilea etaj sa nu innebuneasca? A! Daca s-ar intampla una ca asta, n-as mai fi eu Baccarat.

Cerise terminase de lucrat florile si puse pe umerii sai un sal de lana in patratele albe si gri; isi indrepta apoi parul si isi potrivi pe cap o boneta legata cu o panglica visinie.

― Ma duc sa-mi predau lucrul.

Cele doua surori coborara impreuna in strada.

Ca de obicei, Baccarat venise cu trasura.

In fata portii, se afla un frumos cupeu tras de un cal sur si condus de un birjar in livrea.

― Vrei sa te conduc la pravalie? intreba Baccarat, deschizand portiera trasurii sale.

― Pfui, raspunse mandra Cerise, ar fi nostim sa vezi o biata muncitoare care se duce sa-si predea lucrul in valoare de cincisprezece franci intr-un cupeu tras de un cal care valoreaza o mie de scuzi! La revedere, Louise, eu ma duc pe jos.

― La revedere, prostuto, raspunse Baccarat, sarutandu-si sora pe frunte.

Cerise porni cu un pas repede si hotarat si traversa bulevardul, in timp ce sora sa se instala in cupeu.

― Unde mergem, doamna? intreba vizitiul.

― Nicaieri, raspunse Baccarat, astept aici Si, intr-adevar, astepta in cupeu ca domnul Fernand Rocher sa iasa din casa vecina, asupra careia isi fixase cu stras­nicie privirile.

In adevar, zece minute mai tarziu, tanarul iesi, trecu foarte aproape de trasura, dar nu o baga in seama.

― Urmareste-l de la distanta pe tanarul acesta! spuse Baccarat vizitiului.

Cupeul porni la pas si femeia, prudenta, cobori sto­rurile.

CAPITOLUL IV

Fernand avea douazeci si cinci de ani. Era un tanar inalt, cu parul negru, fata palida si o infatisare placuta, fara sa fie insa frumos.

Fernand era orfan. In clipa in care a dat piept cu viata, n-a avut decat un singur protector, un unchi din partea mamei, domnul de Sainte-Lucie, un batran ofiter de marina care-l crescuse, desi nu avea decat o modesta pensie, si care murise fara sa lase nici o avere.

La varsta de douazeci de ani, Fernand intra la Minis­terul afacerilor externe, cu un salariu anual de 1.500 de franci; doi ani mai tarziu, castigurile sale au ajuns la 200 de franci pe luna.

In timpul sau liber, Fernand scria, impreuna cu colegii sai de birou, un vodevil.

De pe urma vodevilului se castigau 100 de franci drepturi de autor, se cheltuiau 40 de franci pentru copiat si se obtineau 10 franci dividende pentru fiecare colaborator.

Asta nu-l oprea catusi de putin pe Fernand Rocher sa-si imagineze ca va face o mare cariera dramatica si sa suspine gandindu-se ca domnii Cutare sau Cutare, care castiga o suta de mii de franci de pe urma teatru­lui, incepusera ca si el.

Si-apoi, Fernand iubea; se indragostise, ambitiosul, de fiica sefului sau de birou, domnisoara Hermine de Beaupréau, despre care se spunea ca are o zestre de optzeci de mii de franci; dar Fernand stia bine ca nu va izbuti sa se casatoreasca decat la capatul unor mari dificultati, caci domnul de Beaupréau era zgarcit.

In ziua aceea, tanarul mergea atat de grabit si isi ingrijise cu atata minutie toaleta, numai pentru ca fu­sese invitat la masa de catre domnul de Beaupréau. Seful sau de birou, care cunostea foarte bine dragostea tanarului pentru fiica sa, dragoste impartasita, de altfel, de catre Hermine, ii invita adesea la masa si si-l facuse prieten. Fernand era inteligent si harnic; lucra, in timpul sau liber, la un amplu studiu asupra drep­tului natiunilor, lucrare pe care domnul de Beaupréau spera s-o publice pe numele sau pentru a putea dobandi rozeta de ofiter al Legiunii de onoare si pentru a putea ajunge la postul de sef de divizie. Asa se explica atat prietenia sefului de birou pentru micul functionar, cat si faptul ca-l luase sub aripa sa ocrotitoare.

― Te astept la ora trei, ii spusese domnul de Beaupréau, si vom lucra pana la ora cinci.

Si Fernand, care n-o mai vazuse pe Hermine de trei zile, isi jurase sa fie punctual, cu atat mai mult cu cat seful sau de birou nu era punctual si se intampla foarte des ca cei doi indragostiti sa poata schimba intre ei citeva vorbe si sa-si poata jura unul altuia, inca o data, dragoste vesnica.

Functionarul traversa drept bulevardul, facu la stanga in strada Templului, porni prin strada Vendôme pentru a ajunge in strada Saint-Louis-au-Marais, unde locuia seful sau de birou.

Cupeul lui Baccarat il urma de la distanta. Femeia nu-l scapa nici o clipa din ochi si cand il vazu trecand poarta unei mari si vechi cladiri aflate in partea de sus a strazii Saint-Louis, foarte aproape de piata Royale, porunci vizitiului sa opreasca.

Sari din trasura cu agerimea unei caprioare si pa­trunse in aceeasi cladire.

Prudenta, Baccarat isi lasase voalul pe fata in asa fel incat Fernand sa nu o poata recunoaste.

Loja portarului, aflata in fundul curtii, era locuita de catre o batrana guraliva pe care, privind-o, Baccarat isi dadu seama imediat ca o poate cumpara.

Ii puse un ludovic in palma si-i spuse:

― Stii sa vorbesti, maicuta?

― Se zice ca da, frumoasa mea doamna! raspunse batrana salutand in timp ce lua ludovicul, pe care-l facu sa dispara repede in adancurile buzunarului sau.

― Atunci sa te vedem; s-ar putea sa-ti fie de folos. Cine este tanarul care a urcat acum scara cea mare de sub bolta?

― Asta, spuse portareasa, e un fonctionar de milister care se duce la seful sau de birou.

― Si cum il cheama pe seful acesta de birou?

― Domnul de Beaupréau.

― Este casatorit?

― Da.

― Are o sotie tanara?

― Intre 40 si 50, cam asa.

― Dar? Nu cumva are o fata?

― Ba da, raspunse batrana, si inca una frumoasa

― A! exclama Baccarat muscandu-si buzele.

― Domnisoara Hermine, sfarsi portareasa, e frumoasa ca un inger, si dupa cat mi se pare tanarul tine la ea.

― Credeti? intreba Baccarat.

― Ba bine ca nu! Ia masa de pranz aici, de trei sau de patru ori pe saptamana, cel putin.

― Si cand ia masa aici, la ce ora pleaca?

― Catre ora zece seara.

― Bun, multumesc.

Si Baccarat, dupa ce arunca un al doilea ludovic pe masa slinoasa a portaresei inmarmurite, disparu.

― Trebuie sa fie cu siguranta o ducesa! isi spuse batrana.

In timp ce Baccarat isi culegea informatiile, Fernand Rocher, caruia nici nu-i trecea prin minte ca este spio­nat, urca sprinten la etajul al treilea si, cu inima palpitand, suna la usa domnului de Beaupréau.

Seful de birou, un gentilom sarac din comitatul Venaissin, sosise la Paris cu punga goala si obtinuse, inainte de caderea Imperiului, un post de functionar la minister, si, la capatul a douazeci de ani, dovedindu-se suplu si zelos fata de toate regimurile si fata de toti ministrii, ajunsese, cu noua ani in urma, in postul pe care-l ocupa in anul 1845.

Domnul de Beaupréau intalnise, cu optsprezece ani in urma, o fata frumoasa care n-avea alta ruda decat o batrana matusa zgarcita si autoritara, dar avea si o zestre rotunjoara de doua sute de mii de franci.

Tanara, care se numea Thérèse d'Alterive, savarsise o greseala sau, mai bine zis, fusese victima unei odioase capcane; faptele au ramas invaluite in mister, iar descoperirea faptasului a fost imposibila.

Datorita acestei dureroase imprejurari, un biet copil vazuse lumina zilei, iar tanara tinuse cu orice pret sa fie o buna mama. Spre deosebire de multe altele, care vor sa pastreze aparentele unei ireprosabile virtuti, ea n-a abandonat in maini straine gingasa faptura.

Domnul de Beaupréau a intalnit-o pe Thérèse, s-a indragostit de ea, a mirosit o zestre de doua sute de mii de franci si a cerut fata in casatorie. Thérèse i-a expus situatia cu toata sinceritatea; trecand peste aceasta, domnul de Beaupréau i-a declarat:

― Copilul dumitale va fi copilul nostru, il voi recu­noaste ca fiind din sangele meu.

La gandul ca fetita ei va avea un tata, Thérèse tre­sari de bucurie si, cu toate ca domnul de Beaupréau era urat, mic de statura, aproape diform si destul de inaintat in varsta, se casatori cu el. In ochii lumii Hermine trecu drept fiica legitima a domnului de Beaupréau.

Ceva mai tarziu, si la interval de doi ani, din casa­toria sefului de birou cu Thérèse se nascura doi fii. Unul muri la o varsta frageda, iar celalalt implinise cincisprezece ani in momentul in care incepe povestirea noastra.

Hermme veni ea insasi sa deschida usa domnului Fernand Rocher, singura femeie de serviciu din casa fiind plecata dupa cumparaturi.

Domnul de Beaupréau era zgarcit, dar tinea totusi sa salveze aparentele. Ocupa un apartament de 1.500 de franci chirie anuala si dadea serate; dar cei care ser­veau bauturile erau baietii de birou de la minister, iar a doua zi slujnica ramanea singura pentru a pune totul in ordine si pentru a inlatura urmele petrecerii.

La vederea lui Fernand, Hermine rosi pana in varful urechilor. Tanarul, zarind-o, simti acea nevinovata si puternica emotie care-l cuprinde intotdeauna pe bar­batul indragostit in clipa in care se afla in preajma femeii pe care o iubeste.

Doamna de Beaupréau se gasea intr-un colt al salo­nului, adancita in lucrul sau la gherghef. Stranse cu caldura mana tanarului si-i spuse:

― Domnul de Beaupréau nu s-a intors inca, dar nu cred ca va mai intarzia.

― Domnule Fernand, spuse Hermine rosind toata, nu vreti sa ma insotiti la pian?

― Cu placere domnisoara, raspunse el, apropiindu-se de indata de pianul care era asezat destul de departe de locul unde se afla doamna de Beaupréau.

― Am descifrat o noua romanta a doamnei Loïsa Puget, continua Hermine, pentru a-si ascunde tulbura­rea; este o frumusete, o veti auzi

Si Hermine ridica pupitrul pianului si isi aseza notele, in timpul acesta, Fernand ii soptea:

― Iti voi da o veste buna, Hermine Piesa mea este primita la teatrul Porte-Saint-Martin. Va fi reprezen­tata in aceasta iarna si sper ca-mi va aduce o multime de bani Atunci voi indrazni

― Am vorbit cu mama raspunse Hermine incet.

Fernand tresari.

― Si, raspunse fata al carui chip se imbujora, mama spune ca trebuie sa-ti iei inima in dinti si sa vorbesti cu tata.

Tanarul clatina trist din cap.

― Il cunosc pe domnul de Beaupréau, spuse el in soapta. Ma va refuza Sunt sarac Si singura mea na­dejde, singurul lucru pe care ma pot bizui este viitorul meu de dramaturg.

― Asculta, relua Hermine, mama m-a intrebat daca sunt sigura de dragostea ta.

― Ai putea sa te indoiesti?

― Si, cu toate ca se cam teme de tata, o sa-l intrebe deschis. Biata mama, ma iubeste atat de mult

― Dar cand? intreba Fernand a carui inima se porni din nou sa bata cu putere.

― Asta seara daca n-ai nimic impotriva.

In clipa in care Hermine pronunta aceste ultime cuvinte, mama sa, care se apropiase, o imbratisa cu cal­dura si spuse, privindu-l pe Fernand:

― O iubesti cu adevarat? Rostise intrebarea cu acea voce de neliniste si de teama, care nu poate fi decat a unei mame.

Fernand nu raspunse, dar ingenunche in fata doam­nei de Beaupréau si o invalui pe Hermine cu o privire plina de dragoste.

― In cazul acesta, spuse mama emotionata, de ce as sta in calea fericirii copilului meu?

Uni mana fiicei sale cu mana lui Fernand, logodindu-i astfel, printr-un gest simplu si elocvent.

― Dupa cina va veti retrage in cabinetul de lucru al domnului de Beaupréau si ma veti lasa singura cu el.

Dupa-amiaza pe care o petrecura cei doi tineri sub ochii mamei, fericita de fericirea lor, a fost o dupa-amiaza incantatoare; domnul de Beaupréau a fost atat de repede uitat, incat nimeni nu-si dadu seama ca era in intarziere si ca ora cinei trecuse inainte ca el sa fi sosit.

Aparu pe neasteptate in pragul salonului, mergand cu un pas inegal, poticnit, iar obrajii sai erau rosii ca focul.

In spatele ochelarilor clipeau doi ochi mici si intreaga sa faptura trada o emotie pe care nu si-o putea ascunde.

I se intamplase ceva cu totul neobisnuit, era evident, si existenta regulata si monotona a sefului de birou primise lovituri ciudate.

CAPITOLUL V

In timp ce Baccarat il urmarea de la distanta pe Fernand Rocher care se indrepta catre strada Saint-Louis, la domnul de Beaupréau, Cerise pasea incet de-a lungul strazii Templului si ajungea in strada Rambuteau, unde se gasea magazinul de flori artificiale pentru care lucra.

Era atata dragalasenie in felul in care era imbracata, in miscarile si in umbletul ei, incat pana si trecatorii cei mai grabiti se opreau fara voie din drum pentru a o privi si, nu o singura data, cate un tanar, aflat in pragul unei pravalii, murmura cu invidie:

― O, ce fata draguta! Trebuie sa fie fericit cel pe care-l iubeste.

Dar Cerise trecea nepasatoare, fara sa vada privirile dragastoase si fara sa auda interpelarile mai mult sau mai putin cavaleresti pe care le intalnea in drumul sau si pasea mai departe, gandindu-se la iubitul ei Léon, caruia avea sa-i fie in curand sotie.

Ajunse, astfel, in fata pravaliei, unde fu intampinata de zambetul binevoitor al patronului multumit de lucratoarea lui.

Doamna Legrand, sefa magazinului, exclama vazand-o intrand:

― A! uite-o pe Cerise, cea mai buna dintre lucra­toarele mele! E bine, fetito, e foarte bine ca sosesti la timp. Ai adus totul astazi?

― Iata, doamna, spuse Cerise, rasfirandu-si cu grija marfa pe tejghea, nu mi-a mai ramas nimic acasa.

― Unde mai pui, spuse doamna Legrand, o femeie zdravana si foarte vesela, unde mai pui ca e lucru bun si frumos pe deasupra! Iata o muncitoare cinstita, careia iti face placere sa-i dai de lucru. Dumneavoastra, domnisoarele astea lenese, nu lucrati de fel asa.

Si, amestecand zambetul cu mustrarea, florareasa se adresa celor cinci sau sase tinere care lucrau ziua in pravalie.

Ii spuse apoi tanarului casier al firmei care, cu pana pe dupa ureche, o privea pe Cerise cu admiratia muta a unui indragostit:

― Haide, domnule Eugène, in loc sa-i faci ochi dulci, ca si cand ar fi vorba de o fata pe care poti s-o ade­menesti, fa-i mai degraba socotelile.

Functionarul rosi si lasa ochii in jos.

― Cat ti se cuvine, draguto? intreba florareasa.

― Doamna, raspunse Cerise, trebuie sa fie saptespre­zece franci si patruzeci si cinci de centime, asa cred eu; se poate face socoteala numarand buchetele de flori.

― Ai dreptate, asa este, raspunse doamna Legrand; iti stii foarte bine socotelile, frumoaso, si banui ca intr-un colt al camerei tale trebuie sa ai o pusculita in care sa-ti tii economiile.

― Vezi bine! raspunse Cerise razand, s-ar putea.

― Si ce-ai sa faci cu economiile, domnisoara?

― A! spuse Cerise cu un aer serios, care nu se po­trivea de fel cu mutrisoara ei sagalnica, iti trebuie bani ca sa traiesti la casa ta!

― Cum! Ai sa ma parasesti!

― Nu, nu asta am vrut sa spun.

― Te pomenesti ca vrei sa te mariti.

― Vezi bine!

Tanarul casier, care tocmai trecea in registru soco­telile fetei, scapa, la auzul acestei marturisiri, pana din­tre degete si pe foaia alba de hartie se asternu o pata de cerneala.

― Bravo! spuse doamna Legrand, ai vorbit foarte frumos si ai ganduri bune, micuto

Cerise puse banii in buzunar, lua materialele pentru lucru si comanda; saluta apoi domnisoarele din atelier, ura noapte buna doamnei Legrand si iesi.

Vanzatorul care, din pragul magazinului, o zarise trecand prin strada Rambuteau, ar fi putut sa observe ca Cerise mergea mult mai repede acum, la intoarcere, trecand prin strada Templului catre bulevard.

S-ar fi spus ca se grabeste sa se intoarca acasa.

Lucrurile nu stateau insa asa, caci, in loc sa-si con­tinue drumul catre cartierul sau, o lua prin strada Chapon, unde-si avea atelierul domnul Gros, patronul lui Léon Rolland.

― Ar insemna sa n-am noroc daca nu l-as vedea pe Léon, gandi Cerise.

Si, o data ajunsa in fata pravaliei ebenistului, ince­tini pasul si paru sa studieze cu atentie o mobila.

Viitorul contramaistru, care statea cu ochii pe usa, o zari in clipa aceea pe Cerise si iesi.

Léon Rolland era un tanar intre douazeci si sase si douazeci si opt de ani, blond, cu tenul trandafiriu si proaspat, cu o statura herculeana si care parea sa fie inzestrat cu o forta putin obisnuita. Fara sa fie neaparat frumos, Léon avea una din acele fizionomii placute, care respira voia buna si sinceritatea, iar ochii sai mari, albastri, erau plini de dulceata si de bunatate. Se apro­pie de Cerise cu zambetul pe buze, cu o privire plina de dragoste si luand mana ei mica in mana lui mare, de muncitor, ii spuse:

― Buna ziua, domnisoara Cerise. Foarte dragut din partea dumitale ca ai trecut pe aici.

― Ma gandeam ca s-ar putea sa te vad, raspunse can­did fata, imbujorandu-se.

― Ai ghicit, Cerise. Te-as fi vazut astazi in orice caz, caci diseara, dupa plata, as fi trecut pe la dumneata.

― Ai sa-mi spui ceva, Léon?

― Da, si ceva foarte serios, raspunse el emotionat.

― A! Dumnezeule! exclama Cerise nelinistita. Ce s-a intamplat?

― O, nimic rau, dimpotriva! In primul rand, trebuie sa-ti spun ca mama si cu mine ne vom plimba maine pe la marginea orasului, vom lua masa acolo si cred ca ai sa fii atat de draguta sa vii cu noi.

― Pai, facu Cerise cu diplomatie, numai daca vrea si mama dumitale

― E in regula! Stie bine ca vei fi sotia mea.

Cerise lua un aer ganditor si-si privea varfurile pantofiorilor.

― Si aceasta invitatie la masa era o treaba atat de serioasa? intreba ea cu siretenie.

― Nu, raspunse Léon, e vorba de altceva. Dupa cum stii, patronul mi-a fagaduit locul de contramaistru peste doua luni.

― Da, suspina Cerise, gandind ca aceste doua luni vor fi cat doua veacuri.

― Ei bine, spuse vesel baiatul, patronul s-a razgandit.

― Cum? Nu vei mai fi contramaistru?

― Dimpotriva, sunt contramaistru!

― Asta-i buna!

― Uite ce s-a intamplat, Cerise. Antoine, fostul con­tramaistru, care urma sa lucreze pe contul lui de la sfarsitul lunii viitoare, a primit o mostenire si a plecat la tara. Iar eu i-am luat locul.

― Si? intreba Cerise.

― Satul lui Antoine fiind si satul meu, l-am rugat sa-mi vanda el bucatica de pamant si sa-mi aduca ac­tele.

― Si nu va mai trebui sa pleci?

― Nu. Si cum Antoine va fi inapoi peste opt zile se opri si o privi pe Cerise.

― De ce ai tacut? intreba ea cu prefacuta naivitate, in timp ce inimioara porni sa-i bata cu putere.

― Cred ca daca vrei raspunse Léon tulburat, am putea sa ne casatorim in cincisprezece zile.

Cerise se inrosi toata si lasa ochii in jos.

― E timpul prea scurt, zise fata.

― E timpul prea lung, raspunse Léon care strangea frumoasele maini ale fetei intr-ale sale.

― Om vedea, zise ea pregatindu-se sa plece. La reve­dere, domnule Léon, si pe maine.

― Cerise, o intreba Léon, n-ai vrea sa te duci pana in strada Bourbon-Villeneuve?

― La mama dumitale?

― Da, ai putea sa-i vorbesti batranei de proiectul nostru de maine.

― Bine, ma duc. La revedere, Léon.

Cei doi logodnici se privira lung in ochi si isi stransera puternic mainile. Cerise pleca, in timp ce inima ii batea vesela la gandul ca fericirea ei avea sa vina cu sase saptamani mai devreme.

Tanara ajunse in strada Saint-Martin si in clipa in care se pregatea sa paseasca pe bulevard se auzi strigata pe nume.

― Buna ziua, domnisoara Cerise.

Cerise se intoarse si vazu pe trotuar un barbat care o saluta cu palaria in mana.

Era un tanar in jur de treizeci de ani, plapand, sla­but, cu fata ciupita de varsat, dar cu privirea vesela si inteligenta si cu un zambet deschis pe buze.

Era un zugrav caruia numeroasele patanii prin care trecuse ii statornicisera porecla de 'Ghinion' cu toate ca-l chema Louis Verdier.

Vazandu-l atat de mic si de plapand, tatal sau, un bar­bat zdravan din Auvergne, vanzator de fiare vechi, ridicase din umeri murmurand:

― Asta n-o sa fie niciodata un maistru lucrator. Mai bine ne resemnam si facem din el un artist.

Si domnul negustor de vechituri isi dadu feciorul ca ucenic la un pictor de vitrine. Ghinion deveni lu­crator si pe capul lui se abatura toate nenorocirile si toate pataniile din lume.

Era destul de frumos baiatul; la douazeci de ani, varsatul il desfigura.

Maica-sa muri, lasand avere; cinstitul sau tata i-o lua spunand ca artistii n-au nevoie de nimic.

In sfarsit, soarta lui Ghinion era de a fi vesnic in­dragostit fara sa cucereasca vreodata.

Daca intalnea o fata, o placea, o cerea in casatorie, ii dobandea mana si, nu se stie de ce, intamplarea, un eve­niment fara nici o importanta, o nimica toata, lucrurile se rasturnau in ultima clipa si logodna era desfacuta.

Intr-o zi, Ghinion ajunsese pana la primarie, mana in mana cu viitoarea lui mireasa: deschisese gura pentru a pronunta cumplitul DA, insa chiar in clipa aceea fu cuprins de o ameteala subita si nevoit sa paraseasca ime­diat incaperea. In timpul celor zece minute in care el lipsi, prezumtiva mireasa cugeta adanc si o lua din loc. Intorcandu-se, Ghinion il gasi pe primar gata de cununie, dar mireasa disparuse.

De altfel, Ghinion privea cu multa intelepciune toata aceasta statornica persecutie a destinului; radea si canta tot timpul, era serviabil si bun si nimeni nu-i cunostea vreun dusman. Era de cel putin zece ani prieten cu Léon Rolland, logodnicul Cerisei, si din cauza aceasta o salutase strigand-o pe nume.

Ccrise il recunoscu pe Ghinion si se apropie de el.

― A! Buna ziua, domnule Louis, cum va mai merge?

― O! replica lucratorul, puteti sa-mi spuneti si Ghi­nion, domnisoara, eu n-am sa ma supar pe dumnea­voastra! Si la urma urmelor, daca te gandesti bine, asta e numele meu. Si unde va duceati?

― In strada Bourbon-Villeneuve, la mama lui Léon.

― Ca sa vezi! facu Ghinion, l-am intalnit si pe Léon. S-ar parea ca lucrurile merg bine in ceea ce priveste insuratoarea, nu-i asa?

― Da, raspunse Cerise, lasand modesta ochii in jos.

Si se grabi sa adauge:

― Ar fi foarte dragut din partea dumitale, domnule Ghinion, daca ai veni maine cu noi la Belleville.

― E in regula, domnisoara, cu atat mai mult cu cat Léon mi-a spus si el cate ceva. Bun baiat, Léon, si ca sot cred ca o sa fie si mai bun. Dar Ghinion se opri nehotarat, ca si cand ar fi avut de formulat o acuzatie impotriva ebenistului.

― Dar? facu Cerise.

― A aparut, de catva timp un nou prieten, spuse Ghinion, si acest nou prieten nu-mi place de fel.

― Cum il cheama?

― Este un lacatus caruia i se spune Speraclu, nume potrivit pentru meseria lui; o mutra destul de ciudata, zau, si cred ca Léon greseste umbland cu el; dar, in sfarsit, daca-i face placere, e treaba lui.

― Ia te uita, spuse Cerise. Eu nu l-am vazut nici­odata pe acest domn Speraclu.

― Treaba asta tine numai de vreo doua-trei zile. In sfarsit, cred ca n-ati face rau daca l-ati impiedica pe Léon, am eu, asa, o idee

Si Ghinion o saluta inca o data pe Cerise si porni spre treburile sale, in timp ce fata o lua pe bulevard in directia portii Saint-Denis, pentru a ajunge in strada Bourbon-Villeneuve.

In clipa aceea, exact in clipa aceea, un barbat de aproape cincizeci de ani, marunt, gras, cu picioare scurte si subtiri, cu un inceput de chelie, cu chipul rosietic si cu ochii ascunsi in spatele unor ochelari cu rama albastra, cobora bulevardul si se indrepta spre Chateau-d'Eau. Purta o haina albastra cu nasturi aurii, impodobita cu panglica de cavaler al Legiunii de onoare, si o pelerina de alpaca alba, descheiata in asa fel, incat sa i se vada haina.

Acest personaj, a carui infatisare era grotesca, dar a carui tinuta trada, totusi, un om distins, nu era altul decat domnul Gaston-Isidor de Beaupréau, sef de birou la Ministerul afacerilor externe.

Domnul de Beaupréau se intorcea pe jos din cladirea aflata pe bulevardul Capucines si se indrepta spre casa, unde avea intalnire cu Fernand Rocher, care trebuia sa-si inceapa lucrul la marele sau studiu asupra drep­tului natiunilor.

Datorita jocului intamplarii, seful de birou si tanara florareasa se intalnira nas in nas si, in clipa in care domnul de Beaupréau, care examina toate femeile ca un vechi cunoscator, cuprinse cu privirea chipul fru­moasei Cerise, simti petrecandu-se in toata fiinta lui o stranie schimbare, simti ca sangele ii alearga mai repede prin vine, in timp ce ochii ii scanteiau la adapostul ochelarilor.

Se opri brusc si o privi; apoi, dupa ce fata trecu fara sa-i acorde nici cea mai mica atentie, o porni din nou la drum si, supunandu-se unei atractii irezistibile, incepu s-o urmareasca.

Desigur, aventura nu reprezenta ceva nou pentru se­ful de birou. Urmarise el de nenumarate ori, pe strada, fetiscane pe care le acostase cu acea indrazneala speci­fica barbatilor de o anumita varsta; de data aceasta insa, fie datorita faptului ca tinuta modesta, dar plina de demnitate a tinerei fete i-a impus, fie datorita faptului ca s-a simtit cuprins de o timiditate ciudata la un barbat ca el, se multumi sa paseasca la distanta in urma ei, devorand-o din ochi. Numai cand ajunse la in­ceputul strazii Saint-Denis isi dadu Cerise seama ca este urmarita; atunci grabi pasul

Seful de birou facu si el acelasi lucru.

Cerise o apuca pe strada Bourbon-Villeneuve, iar domnul de Beaupréau pasea in urma ei.

Intra la mama lui Léon, care locuia in fundul unei case aflata la coltul cu piata Cairo si petrecu un ceas si jumatate stand de vorba cu batrana.

Cand iesi, il zari pe domnul de Beaupréau pe trotuar, neclintit, cu atitudinea unui om decis sa astepte.

Se hotari sa coboare repede strada pentru a scapa de aceasta urmarire; dar seful de birou, care prinsese curaj, o ajunse din urma si vru sa-i vorbeasca.

― Domnisoara

Cerise se intoarse brusc.

― Domnule, va inselati si sa stiti ca nu am obiceiul sa stau de vorba cu barbatii care ma acosteaza pe strada. Vedeti-va de drum.

Si, profitand de momentul de stupoare pe care tonul ei sec si demn il produsese asupra domnului de Beaupréau, Cerise porni in graba.

Dar seful de birou o lua din nou pe urmele ei si con­tinua s-o urmareasca de la departare, hotarat sa n-o piarda din vedere si manat de acel irezistibil simtamant care-l facuse sa strabata strada Bourbon-Villeneuve.

Cerise ajunse acasa si, aflata in pragul portii, se in­toarse pentru a vedea daca izbutise, in sfarsit, sa scape de urmarirea domnului de Beaupréau.

Nu-l vazu si, linistita, urca la etajul al saselea cantand. Si totusi seful de birou nu o scapase din vedere; nestiind daca Cerise locuieste in cartierul Templului sau daca intrase in aceasta casa numai intamplator, cu tre­buri, astepta mult timp in fata portii; vazand ca intarzie, se hotari sa intre si, procedand ca si Baccarat, strecura un bacsis in mana portarului si-l lua la in­trebari:

― Sa stiti, domnule, ii raspunse acesta cinstit, sa stiti ca va pierdeti timpul de pomana; domnisoara Ce­rise e fata cuminte.

― Eu sunt bogat, preciza domnul de Beaupréau.

― Nici dac-ati fi de zece ori mai bogat n-ati face mare lucru. De altfel, mititica e ca si logodita si ati putea sa va alegeti cu o chelfaneala A! facu portarul, dac-ar fi fost vorba de sora-sa Nu zic nu.

― Cine e sora-sa?

― O fata care a pornit-o rau si a ajuns cu trasura la scara.

― Cum o cheama?

― Baccarat.

O idee inspaimantatoare trecu atunci prin mintea dom­nului de Beaupréau.

― Unde locuieste aceasta sora?

― In strada Moncey, raspunse portarul, pe care Ce­rise il trimisese adesea la Baccarat.

― E in ordine, arunca seful de birou.

Si o porni ganditor.

Domnul de Beaupréau suferise primul soc al acelei boli fara de leac numita pasiunea tarzie.

O si iubea pe Cerise cu salbatica brutalitate a unui animal si, in timp ce se indrepta catre strada Saint-Louis unde l-am vazut sosind infierbantat, pierdut, si intr-o stare de extrema agitatie incepuse sa rumege cele mai machiavelice planuri pentru a o seduce.

CAPITOLUL VI

Vazandu-l astfel, sotia si fiica domnului de Beaupréau scoasera un strigat de uimire si de neliniste.

― Dumnezeule! Vi s-a intamplat ceva, domnule? il intreba doamna de Beaupréau.

― Cui, mie? raspunse seful de birou tresarind; nu mi s-a intamplat nimic.

― Totusi, aceasta infierbantare

― Era gata-gata sa fiu strivit de o trasura, raspunse el la intamplare, dar am scapat teafar. Gata, sa mergem la masa, e ora sase.

Si, conform obiceiului, domnul de Beaupréau oferi bratul sau Herminei pe care o conduse in sufragerie, in dreptul locului pe care-l ocupa de obicei la masa.

Fernand era consternat. Agitatia sefului sau de bi­rou s-ar fi putut usor preschimba in proasta dispozitie si, in consecinta, s-ar fi putut intampla ca el sa nu mai asculte cu bunavointa cererea pe care doamna de Beaupréau avea de gand s-o faca in numele lui cu privire la Hermine. Cu toate acestea, Fernand se insela. Domnul de Beaupréau se arata visator si aproape trist, nu ma­nifesta nici un fel de neliniste si un zambet plin de bono­mie se ivi pe chipul sau in clipa in care, umpland paha­rul tanarului functionar, ii spuse:

― Mi se pare ca astazi ne-am cam neglijat treburile.

― Voi recupera timpul pierdut, domnule, si indata dupa-masa

― Foarte bine, spuse domnul de Beaupréau. Te vei instala in biroul meu, iar eu te voi urma de indata. Tre­buie sa facem in asa fel, incat lucrarea noastra sa plece la tipar peste doua luni.

Masa se sfarsi in liniste. Tulburarea domnului de Beaupréau disparuse aproape cu totul si cand sosi in salon, unde se servea cafeaua, era calm si zambitor.

Fara indoiala ca seful de birou gasise in mintea sa cateva cai pentru a putea ajunge la Cerise si buna lui dispozitie crescuse atat de mult, incat doamna de Beaupréau socoti ca momentul este dintre cele mai favorabile pentru a-i vorbi de fiica sa si de dragostea lui Fernand.

La un semn, Hermine se retrase in camera ei in timp ce Fernand isi lua locul in birou pentru a continua ma­rea lucrare de diplomatie a sefului sau.

― Domnule, spuse atunci doamna de Beaupréau, oa­recum emotionata, caci sotul sau avea o fire destul de rece si de neintelegatoare si sub infatisarea lui plina de bunatate ascundea multa siretenie, as putea sa va vorbesc despre unele lucruri serioase?

― Poftim? tresari seful de birou, care cazuse din nou sub vraja visului sau de indragostit.

― Ar trebui, de fapt, sa le numesc lucruri grave, continua doamna de Beaupréau, prinzand curaj.

― Dumnezeule, despre ce este vorba, doamna?

― Este vorba despre fiica mea, domnule.

Domnul de Beaupréau paru mirat; sotia sa continua.

― Hermine are nouasprezece ani, domnule; este la varsta la care o fata poate si trebuie sa se marite.

― Doamne, doamne, sa se marite! Si de ce sa se marite?

― Bine, dar spuse biata femeie tremurand, dumneavoastra nu veti putea sa-i fiti intotdeauna si

― Fie, doamna, o intrerupse brusc domnul de Beaupréau; dar ca sa se poata casatori ii trebuie un barbat.

― Poate ca l-a si gasit

― E bogat? intreba seful de birou, cu o graba care-i trada venalitatea.

― Este un tanar distins, bine crescut, nutreste nu­mai ganduri bune si o iubeste pe Hermine cu destula inflacarare pentru a o putea, face cea mai fericita dintre femei.

― Foarte bine E bogat?

― Nu, are insa o cariera onorabila.

Domnul de Beaupréau inalta din umeri.

― Asta nu-i destul.

― Cu toate acestea, domnule, Hermine il iubeste in aceeasi masura in care este iubita.

― Numele sau?

― Il cunoasteti si ati avut prilejul sa-l apreciati, raspunse doamna de Beaupréau. Este vorba de domnul Fernand Rocher.

Domnul de Beaupréau tasni de pe scaunul sau si scoase un strigat de mirare si de indignare in acelasi timp.

― Asta-i buna, striga el, e prea de tot! Un functionaras fara para chioara, fara protectori, fara viitor! Ati innebunit doamna, eu nu voi ingadui niciodata o asemenea prostie. V-ati inselat daca ati crezut ca-mi veti smulge consimtamantul. Una ca asta nu se poate intampla si nu se va intampla!

Si domnul de Beaupréau se ridica si, prada agitatiei, incepu sa mearga de-a lungul si de-a latul incaperii, rostogolindu-si in cap ochii furiosi sub arcadele sprancenelor sale groase.

Doamna de Beaupréau, asezata intr-un colt, alaturi de camin, cu figura resemnata a celor care sufera un lung martiriu si nici macar nu mai indraznesc sa lupte impo­triva persecutorilor lor, lasase ochii in jos si doua la­crimi tacute se prelingeau pe chipul ei slabit.

Sotul sau se opri in fata ei si o privi insistent.

― Aha! plangeti, ranji el, plangeti pentru ca refuz sa leg soarta copilului dumneavoastra, al dumneavoastra, de soarta unui barbat fara parale si fara viitor Ar trebui sa-mi multumiti pentru ca veghez la fericirea acestui copil care nici macar nu este al meu, este copilul intamplarii, copilul desfraului!

Auzind acest ultim cuvant, acest ultragiu, Thérèse nu se mai putu stapani; femeia care timp de douazeci de ani fusese victima se revolta si un fulger de mandrie sclipi in ochii ei. Se ridica dintr-o data si, ca si cum ar fi ascultat de o tainica porunca, striga:

― Domnule, ma insultati si va dovediti cel mai las dintre barbati!

Auzind aceste cuvinte, simtind dispretul cu care fuse­sera rostite, domnul de Beaupréau intelese ca a depasit limita.

― Nu va insult, spuse el indulcind tonul. Dar ma faceti sa-mi pierd firea.

― Domnule, continua doamna de Beaupréau, cu doua­zeci de ani in urma eram o tanara cinstita si nevino­vata si n-am pacatuit niciodata. Intr-o noapte, in camera unui han unde innoptasem cu matusa mea, intorcandu-ne din Pirinei, am fost victima unui odios atentat, a unei brutalitati fara margini. Cand mi-ati cerut mana, v-am marturisit, domnule, cu toata sinceritatea, intregul ade­var; v-am aratat copilul, fructul nevinovat al unei crime, ati ridicat acest copil in bratele dumneavoastra si ati spus: 'Voi fi tatal sau!'

― Foarte bine, relua domnul de Beaupréau, pe care furia il cuprinsese din nou, si nu m-am tinut de cuvant? In ceasul acesta fiica dumneavoastra nu ma crede inca tatal ei?

― Ba da, raspunseThérèse. Dar biata copila se in­treaba uneori de ce omul care isi spune tata si pe care ea il crede tata, pe care-l iubeste si-l respecta ca atare, de ce omul acesta se poarta adesea cu ea de parca i-ar fi dusman.

― Este o minciuna! striga domnul de Beaupréau; il prefer pe copilul meu, atata tot; dar

Doamna de Beaupréau isi intrerupse sotul cu un aer dispretuitor.

― Si-a pus toate aceste intrebari, relua ea, asa cum s-a intrebat, adesea, de ce mama sa plange ore intregi in intuneric si de ce pricina acestor lacrimi care curgeau fara zgomot in izolarea si in linistea casei era tocmai omul pe care-l crede inca tatal ei.

― A, nu, doamna, striga seful de birou, lovind cu piciorul in dusumea. Nu pozati in victima; nu sunt nici despot si nici calau. Recunosc, mi-ati adus zestre, dar si eu, la randul meu, v-am dat pozitia si consideratia de care ma bucuram, am acoperit cu numele meu dezo­noarea dumneavoastra Suntem chit!

― Va inselati, domnule, exista un anumit lucru pe care o mama il pune mai presus de linistea, de reputatia si de fericirea unei femei cinstite Este vorba de feri­cirea copilului sau! Ei bine, domnule, sfarsi Thérèse, ati gasit in sotie o faptura resemnata, rabdatoare, plecandu-si fruntea la auzul marsavelor dumneavoastra imputari si care se ruga lui Dumnezeu pentru iertarea dumneavoastra atunci cand gelozia oarba si plina de furie care va cuprindea ajungea pana la lovituri; de data aceasta va adresati insa mamei si stati in calea fericirii copilului sau. Ei bine, mama va ridica fruntea sus si va rezista! Hermine il iubeste pe domnul Fernand Rocher; este un tanar simtit, harnic. Dar pentru numele lui Dum­nezeu, aceasta era si parerea dumneavoastra. O va face fericita De ce impiedicati aceasta casatorie?

― De ce? de ce? spumega domnul de Beaupréau, pentru ca n-are nici un ban!

― Domnule, spuse Thérèse cu raceala, erati exact in aceeasi situatie cand am devenit doamna de Beaupréau.

― Aveati insa un copil! striga seful de birou furios la culme. Poftim, vreti sa consimt la aceasta casatorie? Depinde de dumneavoastra.

― Ce trebuie sa fac? intreba Thérèse, care-si stapanea cu greu lacrimile si indignarea, caci voia sa fie pu­ternica si sa poata apara pana la capat fericirea copi­lului sau.

― Iata ce trebuie sa faceti, spuse seful de birou, luand loc in fata sotiei sale: la casatoria noastra s-a incheiat un act dotal; am recunoscut, deci, ca zestre a dumneavoastra suma de doua sute de mii de franci. Aveti dreptul, conform prevederilor codului, sa dispuneti de mai mult de un sfert din aceasta suma, care se cuvine celui mai mare dintre copii. Veti ceda banii in favoarea copilului nostru, a fiului nostru Emmanuel si

― Niciodata, niciodata nu voi jefui pe unul dintre copiii mei in favoarea celuilalt!

― In cazul acesta, raspunse rece domnul de Beaupréau, discutia noastra s-a incheiat. Casatorindu-ma cu dumneavoastra, am recunoscut-o pe Hermine; in fata legii, ea este fiica mea si o fata nu se poate casatori fara consimtamantul tatalui inainte de majorat. Refuz sa acord acest consimtamant.

― Fie, vom astepta Chiar daca ar trebui sa martu­risesc totul fiicei mele Chiar daca ar trebui sa rosesc privind-o; iata insa ca in clipa in care doamna de Beaupréau rostise aceste ultime cuvinte, o usa se deschise si o voce se facu auzita din prag:

― Esti o sfanta, mama, si nu va trebui sa rosesti nici­odata in fata copilului tau.

Aparuse Hermine, palida, grava, ca un copil caruia intamplarea ii dezvaluie adevarul asupra destinului sau.

Se apropie de doamna de Beaupréau si ingenunche in fata ei.

― Buna mea mama, sopti ea luand mainile slabite ale Thérèsei in mainile sale si ducandu-le la buze, iarta-ma Am auzit totul Esti cea mai buna dintre mame si cea mai nobila dintre femei, iar fiica ta este mandra de tine

Hermine se ridica si-l privi pe domnul de Beaupréau in ochi.

― Domnule, mama mea n-a vrut sa ma jefuiasca, dar eu am dreptul sa renunt singura la partea mea de mostenire. Accept conditiile dumneavoastra.

Si Hermine il saluta cu raceala pe domnul de Beaupréau, alerga la usa si striga:

― Fernand! Fernand!

Fernand Rocher se ivi in prag.

Hermine ii lua mana si ajungand in fata domnului de Beaupréau spuse:

― Este adevarat ca vreti sa ma luati de sotie si fara zestre, domnule?

― A! exclama tanarul, as fi mandru sa pot munci pentru a va putea aduce fericirea si nici nu doresc alt­ceva.

― In cazul acesta, va voi fi sotie. Luati loc aici, in fata acestui birou, si scrieti chitanta zestrei mele. Domnul de Beaupréau nu consimte sa va acorde mana mea decat in aceste conditii.

Si tanara arunca o privire plina de un suveran dis­pret domnului de Beaupréau, uluit de un asemenea deznodamant.

CAPITOLUL VII

A doua zi dupa ce Baccarat il urmarise pe Fernand Rocher, adica intr-o duminica dimineata, un personaj a carui cunostinta am si facut-o, Colar, pasea grabit si preocupat catre ceasurile opt dimineata, pe soseaua d'Antin.

Fostul subofiter nu era imbracat, ca de obicei, cu o redingota peste un pantalon de husar. Purta o bluza albastra, din acelea care abia depasesc mijlocul, un fel de bluzon, si pe cap avea o cascheta in locul palariei tuguiate pe care o inclina de obicei smechereste pe o ureche. Un pantalon din stofa de lana groasa, de culoare inchisa si o cravata neagra completau acest costum.

Colar cobori soseaua d'Antin pana in strada Victoriei care tocmai fusese deschisa in spatele catorva cladiri vechi din strada Saint-Lazare.

Abia daca incepusera sa se inalte, pe partea stanga a strazii, doua sau trei case; partea dreapta era des­partita de intinse terenuri pustii printr-un perete de grinzi si de scanduri.

Colar patrunse intr-unul din aceste terenuri printr-o deschizatura pricinuita de lipsa unei scanduri si se in­drepta catre un chiosc daramat, aflat la extremitatea gradinii unei vechi cladiri.

Casa, care apartinea unui batran gentilom englez foarte bogat si foarte original, era nelocuita; era, adica, lasata in paza unui portar, de asemenea englez, care locuia intr-o aripa situata in preajma portii mari, poarta care raspundea in strada Saint-Lazare.

In spatele casei se intindea o imensa gradina; la capatul acesteia se gasea pavilionul alcatuit dintr-un parter si un etaj.

Datorita unei ciudatenii putin obisnuite, lordul Mac Feri, care nu-si inchiriase niciodata casa, ingaduise por­tarului sa inchirieze pavilionul, cedandu-i beneficiul rea­lizat.

Si iata ca intr-o dimineata, cu o luna in urma, in timp ce portarul sedea in fata portii fumand in toata linistea, ca un adevarat britanic, un tanar intre douazeci si cinci si douazeci si opt de ani, a carui infatisare si ale carui haine te lasau sa-i ghicesti originea insulara, i se adresa in englezeste si-i ceru sa-i arate pavilionul.

Vizitat cu grija, pavilionul placu strainului, in pri­mul rand datorita izolarii sale; conveni asupra chiriei care, de altfel, era destul de ridicata si, in aceeasi seara, isi trimise valizele si se instala cu un singur servitor.

Acest strain nu era altul decat capitanul Williams si atunci cand Colar sosi, il gasi pe seful sau, treaz, facandu-si toaleta.

Capitanul Williams avea parul negru si mustati fine de aceeasi culoare; era baiat frumos si de o extrema distinctie.

La Londra, unde fusese seful din umbra al unei infri­cosatoare bande, capitanul purta titlul de baronet, al carui proprietar legal izbutise sa ajunga; era primit in lumea buna si locuia intr-o casa fermecatoare situata in Belgrave Square.

Mult timp izbutise sa treaca drept fiul unui gentilom care locuia la tara, intr-un comitat din nord, cu un venit de doua mii cinci sute de lire sterline si dobandise tripla reputatie de barbat bine, de gentleman perfect si de bun sportiv.

Apoi, intr-o buna zi, nu se stie de ce, capitanul dis­paruse si o multime de zvonuri circulasera pe soco­teala lui.

Se spunea, in New Market, ca nobilul baronet era pur si simplu un escroc, un temerar sef al unei bande de pungasi si ca, in ciuda englezei sale perfecte, era francez, poate chiar de origine italiana.

Fapt este ca, la Londra, capitanul Williams avea parul blond roscat si purta favoriti dupa moda engle­zeasca.

La Paris, isi cani parul, isi taie favoritii si lasa sa-i creasca mustatile. In momentul in care intra Colar, capitanul, imbracat intr-un halat de casa si cu un panta­lon strans pe picior, asezat la gura focului, fuma o tigara si, tinand in fata lui o oglinda cu maner, isi pieptana parul buclat.

Capitanul fuma in liniste, pe fata lui se putea citi o mare multumire, iar buzele sale murmurau:

― A trecut o luna de cand sunt la Paris, am facut cate ceva si nu se poate spune ca treburile merg chiar atat de prost. Daca diavolul continua sa ma slujeasca, cele douasprezece milioane ale baronului Kermor de Kermarouet sunt ale mele.

Williams trase din tigara si trimise fumul in doua rotocoale compacte, dupa care continua:

― Sarmane Armand de Kergaz Ca adevarat filan­trop si ca barbat energic ce esti, vei fi foarte bine tras pe sfoara si vei avea neplacuta surpriza de a restitui baronetului sir Williams averea al carei depozitar fidel esti Si, sfarsi Williams intr-un hohot de ras, gratie fap­tului ca barba si parul meu si-au schimbat culoarea, gratie mai ales acestui usor accent englezesc pe care l-am adoptat, nu vei recunoaste niciodata in mine pe iubitul tau frate, contele Andréa, caruia i-ai furat mos­tenirea la adapostul absurdului pretext ca tatal sau o furase pe a ta.

Si Andréa se porni sa rada in hohote.

'Colar, continua el, este fara indoiala un baiat cu oarecare merite. La Londra era plin de bunavointa, dar terenul nu i se potrivea. Nu era sigur de el. La Paris, dimpotriva, e la el acasa si se dovedeste plin de indraz­neala. Banda pe care mi-am strans-o nu e rea de loc: Bistoquet si omul de afaceri au si aratat ce pot. Lacatu­sul e priceput. Si o sa-i gasim noi de lucru si lui Nicolo.

Doua ciocanituri in usa intrerupsera monologul baronetului sir Williams si Colar isi facu aparitia.

― Salut, capitane, spuse el ducand militareste mana la chipiu.

― Buna ziua, Colar.

― Am sosit la timp?

― Fara indoiala. Ia loc.

Williams isi aprinse o noua tigara si-l privi pe Colar.

― Cum stam?

― Am noutati, raspunse Colar.

― Sa le auzim, spuse Williams calm.

― Sticletii mei alearga, din fericire, ca un stol de ingerasi; fara ei nu am fi avut in mana cheia intregii afaceri.

― Crezi?

― Pai de, spuse Colar, stiam noi bine ca doamna de Beaupréau este Thérèse, cea pe care o cautam

― E destul de mult si atat.

― Si mai stiam ca fiica sa, domnisoara Hermine, era copilul baronului Kermor de Kermarouet.

― Dar mie mi se pare ca aici se afla cheia intregii afaceri, spuse capitanul. Domnul de Beaupréau este un zgarcit; daca-i promitem un milion, isi marita fata si, sfarsi Williams, aruncand o privire mandra spre oglin­joara, mi se pare ca sunt un ginere destul de convenabil si ca mititica

― Mititica are un iubit, spuse Colar.

Williams isi strivi nervos tigara.

― Mai mult decat atat, e vorba de un logodnic si ca­satoria va avea loc peste doua saptamani.

Williams deveni palid si exclama:

― Cu neputinta!

― Pe legea mea, spuse Colar, este purul adevar, domnia-voastra. Logodnicul domnisoarei Hermine este un functionaras de la Ministerul afacerilor externe.

― Bogat?

― Lefter; dar il iubeste.

― Numele sau?

― Fernand Rocher.

― Unde locuieste?

― Strada Marais, colt cu cartierul Templului.

Williams lua un creion si un carnetel aflat pe camin si scrise doua randuri cu caractere hieroglifice.

― Si apoi? intreba el cu raceala, caci isi redobandise calmul englezesc.

― In primul rand, trebuie sa va spun ca de doua zile m-am angajat in strada Chapon, la un ebenist Stiti, eu de meserie sunt tamplar de mobile.

― De ce ai avut nevoie?

― Tocmai asta e, raspunse Colar misterios, am o iubita.

Williams se incrunta.

― N-avem timp pentru iubite.

― A, nu pierd nici o ora din cele care apartin domniei-voastre. E vorba doar de timpul meu liber.

― Nu inteleg ce legatura

― Iata, capitane. Am intalnit intr-o zi o fetita care mi-a cazut cu tronc de indata ce am ochit-o. Am cules informatiile necesare. Mititica, frumoasa de pica, e cuminte ca un ingeras si e pe cale sa se logodeasca. Eu stiu una si buna: cand vrei sa cuceresti o cetate, trebuie sa infometezi sau sa ruinezi garnizoana si nu strica sa ai si cativa spioni pe acolo.

'M-am imprietenit, asadar, cu viitorul logodnic si toc­mai de aceea am avut nevoie sa ma angajez in atelierul din strada Chapon, unde el a fost facut de curand contramaistru Ei bine, logodnicul domnisoarei Cerise, asa o cheama pe mititica, Cerise, este prieten cu logodnicul domnisoarei de Beaupréau, domnul Fernand Rocher'.

― Foarte bine, il intrerupse Williams satisfacut.

― Aseara, relua Colar, domnul Fernand Rocher a venit nebun de fericire sa-i povesteasca lui Léon Rolland, asta-i contramaistrul, ca peste cincisprezece zile se va casatori cu domnisoara Hermine Si i-a povestit cum s-au petrecut lucrurile

― Sa auzim!

― Se pare ca domnul de Beaupréau a urlat zdravan la auzul cererii in casatorie; dupa aceea, insa, cand a aflat ca domnisoara Hermine renunta la zestre, a cedat.

Williams deveni grav si ganditor.

― Iata un lucru destul de neplacut, facu el O fata care iubeste cu incapatanare.

― Si asta nu e totul, continua Colar. Cerise are o sora Si e bine aranjata sora, are si casa si trasura; o cheama Baccarat. Bistoquet se are bine cu ea!

― Dar il intrerupse Williams, care ar fi preferat sa discute din nou despre domnisoara de Beaupréau si despre viitoarea ei casatorie.

― Si iata ca Baccarat e moarta dupa Fernand Ro­cher, viitorul logodnic al Herminei. Ati priceput?

Privirile lui Williams sclipira.

― E frumoasa?

― Superba.

― Se poate face ceva?

― E tare ca un diavol, are o vointa de fier.

― Foarte bine! facu linistit Williams, iata o femeie care ma va scapa de Fernand Rocher.

― Si mai e o poveste, continua Colar, seful de birou, domnul de Beaupréau, e un batran stricat care se tine dupa fuste. Ieri a urmarit-o pe Cerise toata ziua. Pe seara, dadea tarcoale prin cartierul Templului, unde locuieste mititica Domnia-voastra este multumita de informatiile mele?

Baronetul sir Williams sau, daca preferati, contele Andréa, cazuse pe ganduri si nu raspunse catusi de pu­tin la ultima intrebare a lui Colar.

Andréa, cu geniul sau diabolic, incepuse sa urzeasca un plan machiavelic, in tesatura caruia isi gaseau lo­cul Cerise, Hermine, doamna de Beaupréau, viitorul sau ginere Fernand Rocher si chiar Rolland, logodnicul ti­nerei Cerise.

Ridicand capul, Andréa se adresa brusc lui Colar, care astepta tacut.

― Unde locuieste Baccarat? intreba el.

― In strada Moncey, intr-o casa mica, aflata, cand vii din strada Blanche, pe dreapta.

― Foarte bine! Trebuie ca aceasta fata sa-mi slu­jeasca.

Dupa care adauga:

― O iubesti mult pe aceasta Cerise?

― Mde! asa si asa. Imi place mititica si n-ar fi rea ca metresa.

― Dar, in sfarsit Daca am avea nevoie

Colar il privi pe Andréa mirat.

― Vreau sa spun, zise linistit capitanul, ca ar fi o buna momeala pentru seful de birou.

― Ia te uita, facu naiv Colar, e o idee

― Va trebui, pentru inceput, continua Andréa, sa ne scapam de logodnic Incurca locul intotdeauna.

― S-a facut! raspunse Colar. Am sa incep chiar as­tazi la Belleville. Lacatusul imi va da o mana de ajutor.

― Si crezi ca, intreba capitanul, asta n-o sa te supere prea tare

― O! raspunse Colar filozofic, nu pot sa fiu gelos pe un babalac ca seful de birou Si-apoi, din moment ce trebuie

Andréa isi suna valetul, care era, in acelasi timp, si groom si ingrijitorul calului englezesc pe care capitanul isi ingaduia sa-l tina.

― Inhama-l pe Toby la sareta, porunci el.

Valetul iesi pentru a executa ordinul stapanului sau.

― Si-acum, sfarsi capitanul adresandu-se lui Colar, trebuie sa-mi gasesti pana in trei zile o casuta de in­chiriat in cartierul Champs-Elysées, cu soproane pentru doua trasuri si cu un grajd pentru cinci cai.

― Se va face, raspunse Colar care se ridicase gata de plecare, in timp ce Andréa se imbraca intr-un costum usor de dimineata.

Un sfert de ora mai tarziu, sir Williams zbura in sa­reta catre strada Moncey, la Baccarat, si trimitea tine­rei, care nu coborase inca din pat, cartea lui de vizita.

Casa pe care o cladise anume pentru Baccarat baronul de O era situata, dupa cum se stie, in aceasta micuta strada Moncey care se intalneste cu partea de sus a strazilor Blanche si Clichy si se invecineaza cu spatele inchisorii datornicilor.

Aceasta casa era, la drept vorbind, un mare pavilion de doua etaje, pe jumatate pierdut in padurea verde a unor tei aproape seculari si inconjurat de o imensa gradina. Si tot ceea ce luxul modern adusese nou si rafinat parea sa fi fost folosit in decoratia interioara, in amenajarea fiecarei incaperi si in mobila.

O peluza verde, inconjurata de o padurice de arbori, ducea catre o platforma precedata de cateva trepte si care raspundea, printr-o usa de sticla cu doua canaturi, intr-un vestibul pardosit cu dale de marmura, plin de flori, indiferent de anotimp, si ai carui pereti erau im­podobiti cu frumoase fresce.

La stanga se aflau sufrageria, bucatariile si anexele; la dreapta ― o sala de baie, o sera si un frumos salon de vara al carui camin era prevazut in partea de sus, cu o ferestruica prin care se zareau gradinile. Acest salon cu mobila din lemn de lamai, covoare de Smirna si jardiniere, aflate in pervazul ferestrelor, pline cu flori, era prevazut cu o usa care, dupa ce coborai trei trepte, te conducea intr-o peluza verde.

O bogata colectie de tablouri moderne, datorate in cea mai mare parte scolii franceze si semnate de nume dintre cele mai celebre, impodobea peretii.

La etajul intai, se gaseau salonul de iarna, dormitorul, un cabinet de toaleta si budoarul; pe langa acestea, se afla o incapere mica folosita ca fumoar de catre baronul de O

In aceasta incapere ii placea adesea baronului sa pri­measca, seara, cativa prieteni intimi, carora Baccarat le servea ceaiul cu mainile ei frumoase.

Etajul al doilea apartinea mamei lui Baccarat si ser­vitorilor. In fundul gradinii fusese ridicata o cladire mica, destinata grajdurilor si soproanelor pentru trasuri, caci Baccarat avea trei cai, dintre care unul de calarie, un cupeu si o trasura americana.

La ora aceea matinala la care Andréa se pregatea sa-i vorbeasca, sora Cerisei nici nu se daduse inca jos din pat.

Cu toate acestea, nu dormea si nici macar nu inchi­sese ochii toata noaptea.

Se intorsese acasa in ajun intr-o stare de agitatie cu neputinta de zugravit, cu mintea ratacita si cu inima muscata de gelozie si, intinsa in pat, incercase sa gaseasca sufletului ei framantat putina liniste in somn, atat era de naprasnica dragostea care izbucnise pe neasteptate in inima blazata a curtezanei Baccarat.

Baccarat nu iubise niciodata si era indignata la gandul ca se lasase rapusa de acest rau pe care nu-l cu­noscuse inca, de care-si batuse joc fara mila, de fiecare data cand il intalnise la altii.

Inainte de a-l fi zarit pe Fernand Rocher, Baccarat era o femeie cu privirea rece si batjocoritoare, cu zambetul enigmatic, de sfinx.

Era o tigroaica fara suflet, iubind banul, dispretuind barbatii, facandu-i sa se omoare pentru ea si lasand sa cada pe mormantul lor, in chip de ultim cuvant: 'ma plictisea!'

Baccarat, prinsa in mrejele iubirii, se metamorfozase; trupul sau de marmura prinsese viata, zambetul ei dia­bolic se prefacuse in dorinta arzatoare si, in timp ce pronunta numele lui Fernand, isi frangea mainile de ciuda.

Se ivisera zorile si Baccarat nu izbutise inca sa in­chida ochii; isi petrecuse noaptea framantind in mintea ei nenumarate proiecte, mari si absurde in acelasi timp, menite sa-l doboare pe Fernand si sa-i cucereasca dragostea.

Auzind clopotul de la intrare, banuind un oaspete, Baccarat suna femeia de serviciu.

― Nu sunt acasa, nu vreau sa primesc pe nimeni.

Camerista iesi, dar se intoarse putin mai tarziu cu o carte de vizita in mana.

― Doamna, spuse ea, un barbat tanar, foarte bine, cu un valet in livrea si cu un cal minunat, insista sa va vada.

Baccarat, nervoasa, lua cartea de vizita si citi:

Sir Williams L, baronet.

― Nu-l cunosc pe acest englez.

Si se intoarse cu fata la perete incercand sa reinfiripe visul sau de iubire, intrerupt de un accident ne­prevazut.

Femeia de serviciu se ivi insa din nou.

― Doamna, milord sustine ca doreste sa vorbeasca doamnei in privinta unor treburi foarte grave.

― N-am nici un fel de treburi, du-te.

― M-a insarcinat sa pronunt un nume la urechea doamnei.

― Nu vreau sa stiu nimic.

Glasul iritat si poruncitor o facea pe Baccarat sa se­mene cu o tigroaica tulburata in clipele ei de dragoste.

Cu toate acestea, femeia de serviciu, care fusese fara indoiala foarte bine platita de catre Andréa, nu se dadu batuta si adauga:

― Doamna nu se obliga cu nimic daca-mi ingaduie sa pronunt cu voce tare numele pe care mi l-a spus milord.

― Fanny, facu sec Baccarat, esti concediata; incepand de astazi, nu mai esti in slujba mea.

― Milord mi-a spus, ― replica fata dovedind mult sange rece ― ca venise sa vorbeasca doamnei in lega­tura cu domnul Fernand Rocher.

Auzind acest nume, pe care Fanny il accentuase cu buna stiinta, Baccarat zvacni si sari din pat.

― Fernand! Fernand! Vrea sa-mi vorbeasca despre Fernand! Sunt acasa, desigur Sunt acasa, fugi, spune-i sa astepte.

Baccarat avea glasul sugrumat de o stranie si neas­teptata emotie.

CAPITOLUL VIII

Baccarat zburase din pat cu agilitatea unei pantere si dintr-un singur pas trecuse din dormitor in cabinetul de toaleta.

Zvapaiata se imbraca de obicei cu miscari lenese, abandonandu-se in grija cameristei, cu nepasarea dis­pretuitoare a unei ducese; in clipa aceea insa Baccarat era din nou o fata din popor care stie sa se ajute singura si, incaltandu-si in picioarele goale papucei turcesti, petrecandu-si in jurul trupului de viespe o rochie de casa gri-perle cu reverele visinii, isi arunca o esarfa in ju­rul gatului si, cu o mana tremuratoare, isi prinse buclele bogate ale parului blond, le trecu pe spate, lasand sa se vada o frunte inteligenta. In cateva minute, curte­zana era imbracata intr-o somptuoasa dar decenta ro­chie de casa, potrivita femeilor destul de indraznete sau destul de nepasatoare pentru a putea primi un barbat in camera lor. Intinse mana catre cordonul clopotului, care atarna in fundul incaperii si Fanny aparu din nou.

― Sa pofteasca englezul.

Si, in ciuda emotiei pe care o produsese asupra ei numele lui Fernand, in ciuda agitatiei in care se gasea, in ciuda nelinistii care o cuprinsese, Baccarat devenise din nou femeie, se instalase gratios in fundul unei canapele, lasase ca formele ei voluptoase sa se intrezareasca si misca necontenit unul din papuceii aflati pe piciorul ei gol.

Baronetul sir Williams intra de indata.

Andréa facea parte dintre oamenii care vad totul dintr-o singura privire si care isi dau seama ca pasarea se simte captiva pina si intr-o colivie de aur.

Dormitorul lui Baccarat povestea totul despre viata si despre felul ei de a fi, mai cu seama in ceasul acela cand domnea tainica si placuta dezordine care se raspandeste in alcovul unei femei de la miezul noptii si pana in miezul zilei, si pe care nimic in lume n-o poate schimba.

― O statuie, gandi baronetul, dar o statuie in pieptul careia bate o inima incandescenta, o fire rautacioasa care poate fi insa folosita si o frumusete miraculoasa ce poate suci usor capul unui tanar pe care, daca este nevoie, il poate impinge la orice.

Andréa cuprinse inca o data cu privirea femeia ghe­muita ca o pisica, incaperea in care se simtea un par­fum usor ce parea sa emane din patul caldut in care, sub cuvertura alba si pe o perna impodobita cu dan­tele, se vedea inca urma frumosului trup al curtezanei, si gandi:

― Iata gradina fermecata a lui Fernand Rocher. Daca ajunge aici, nu mai iese niciodata.

In acelasi timp, Baccarat isi cantarea, la randul ei, oaspetele cu privirea, vedea ochii in care luceau scli­piri dracesti, buzele subtiri pe care se strecurase un zambet rau si batjocoritor, fruntea larga si inteligenta in care gandirea zbura in voie si, in sinea ei, isi spunea:

― Daca-mi este dusman, va fi demn de mine; daca-mi este prieten, voi triumfa, caci trebuie sa fie un barbat energic.

Andréa o saluta, iar Baccarat il invita cu un gest sa ia loc pe un scaun din apropierea ei, dupa care socoti ca nu mai era de facut nici o miscare.

Facu apoi cameristei un semn din priviri.

Andréa se aseza si o privi cu insistenta, fara nici o ezitare, ca un barbat care a venit sa discute o treaba si caruia putin ii pasa de frumusetea si de farmecele unei femei.

― Scumpa doamna, spuse el, sunt baronetul sir Wil­liams si vin sa va propun un targ.

― Sa auzim! raspunse Baccarat, care-si stapanea per­fect emotia Cu toate acestea, scumpe domn, adauga ea cu zambetul batjocoritor al celei ce fusese odata nepasatoare, daca e vorba de o aventura amoroasa, v-as ruga sa treceti alta data Sunt foarte nervoasa astazi.

― Inteleg, raspunse sir Williams, dupa o noapte de nesomn

Baccarat isi arunca o privire in oglinda, banuind ca e palida si ca are cearcane la ochi.

― Se stie, continua flegmatic englezul, ca dragostea neimpartasita atrage dupa sine insomnia.

― Dragostea! exclama Baccarat, impietrindu-si din nou sufletul si rosind la gandul ca ar trebui, poate, sa marturiseasca slabiciunea inimii sale, dragostea! Ce vreti sa spuneti?

― Ia te uita, raspunse linistit sir Williams, si eu care credeam ca-l iubiti pe Fernand Rocher.

Baccarat se stapani si nici un muschi de pe chipul sau n-o trada.

― Sa fim seriosi, milord, eu nu iubesc pe nimeni.

― Nu sunt decat baronet, remarca sir Williams, deo­sebit de calm; dar sunt fericit ca am fost indus in eroare.

― Desigur ca ati fost indus in eroare, raspunse Baccarat la fel de linistita.

― Cu atat mai bine, scumpa doamna.

― Poftim? intreba Baccarat care, o data mai mult, simti inima tresarindu-i.

― Vreau sa spun, rosti incet sir Williams, ca un actor care pregateste efectul cuvintelor sale, vreau sa spun ca daca l-ati fi iubit

Se opri si paru ca ezita.

― Atunci? intreba Baccarat a carei voce era usor voalata.

― Atunci, scumpa doamna, ar fi fost foarte rau pentru dumneavoastra.

De data aceasta chipul fetei deveni palid.

― De ce? intreba ea.

― Pentru ca este intotdeauna neplacut pentru o fe­meie sa vada scapandu-i printre degete barbatul pe care-l iubeste.

― Dragul meu, ― replica ea cu raceala, plina de or­goliu si stapanindu-si bine emotia ― o femeie ca mine paraseste barbatii, dar nu este parasita niciodata.

― Draga mea, raspunse sir Williams pe acelasi ton sec, nu parasesti niciodata o femeie ca dumneata, in afara de cazul in care te casatoresti Iar domnul Fernand Rocher se casatoreste.

Aceste cuvinte cazura ca un trasnet.

Lovita de durere, fata se dadu inapoi scotand un strigat.

― In sfarsit! facu sir Williams, asadar il iubesti?

― Ei bine, da, il iubesc cu patima, cu furie, asa cum iubesc leoaicele in jungla

Si se ridica, teribila, cu ochii scaparandu-i de fulgere, cu buzele tremurande, cu narile frematand.

― Nu se va casatori! striga ea, si ma va iubi chiar de va fi nevoie sa-mi ucid rivala.

Pe camin, in preajma pendulei, se gasea un ferme­cator pumnal, avand teaca lucrata cu multa arta si lama incrustata, pumnal aflat pe vremuri in stapanirea unui tanar zanatec ce se aratase gata sa-si ia viata pentru Baccarat si caruia ea ii oprise mana, luandu-i pumnalul si spunandu-i:

― Pentru ca esti rau, vei fi dezarmat!

Baccarat nu tinea cine stie ce la viata indragostitu­lui neinteles, caci era pe trei sferturi ruinat, dar ii pla­cuse pumnalul Si in clipa in care profera amenintari de moarte impotriva femeii pe care ar urma s-o ia in casatorie Fernand Rocher, Baccarat se avanta spre pum­nal, puse mana pe el si-l ridica in aer furioasa.

― A! spuse sir Williams cu nepasarea unui adevarat fiu al Albionului, ati fi superba, scumpa doamna, in rol de tragediana.

Un cuvant rece si batjocoritor produce efectul unui pahar cu apa aruncat in obrazul unui om furios.

Cuvintele lui sir Williams avura darul sa topeasca furia tinerei, preschimbandu-i-o intr-o subita dezama­gire.

Pumnalul ii scapa din mana si incepu sa tremure ca un copil.

― Doamne, Doamne! sopti ea cu vocea intretaiata de suspine.

― Draga mea, ― relua sir Williams nepasator ― am venit sa-ti aduc o veste proasta, dar, in acelasi timp, am venit sa-ti ofer serviciile mele.

― Ce vreti sa-mi spuneti? intreba ea infiorata de o noua speranta.

― Priveste-ma cu atentie, continua baronetul lasand sa se vada pe chipul sau zambetul acela dracesc tradand geniul raului din el. Nu crezi ca as putea sa-ti fiu un aliat de nadejde?

― Dumneavoastra? Sa fiti aliatul meu?

― De ce nu?

― Dumneavoastra? Sa ma ajutati?

― E foarte usor, draga mea.

― Dar in ce calitate? Si de ce? In ce scop?

― A! se intelege ca am un scop, ca urmaresc ceva Altfel

Nu-si termina fraza; usa se deschise si Fanny aparu cu o carte de vizita in mana.

Baccarat o lua masinal si arunca o privire.

Pe cartea de vizita statea scris acest nume: E. de Beaupréau, sef de birou la Ministerul afacerilor externe.

― Nu-l cunosc pe omul acesta, spuse ea aruncand car­tea de vizita, plina de neliniste. Nu sunt acasa!

In ziua aceea, Baccarat ar fi refuzat si vizita unui ambasador, l-ar fi refuzat pana si pe tarul Rusiei.

Sir Williams ridica insa cartea de vizita, o privi, si tresari.

― Trebuie sa-l primesti, insista el, trebuie!

Si, adresandu-se cameristei pe un ton poruncitor:

― Sa astepte zece minute in salon.

Fanny intelese ca barbatul acesta era stapanul si-i dadu ascultare.

Sir Williams o privi atunci pe tanara care ramasese stupefiata si-i spuse:

― Domnul de Beaupréau are o fata care se numeste Hermine.

Aducandu-si aminte ca portareasa din strada Saint-Louis pronuntase acest nume in fata ei, Baccarat scoase un strigat:

― A! este cu siguranta logodnica lui Fernand.

― Da, raspunse linistit baronetul, si vei sta de vorba cu socrul lui.

Si, in timp ce fata se simtea din nou cuprinsa de manie, el continua:

― Trebuie sa-l primesti.

― Dar ce vrea? De ce a venit?

― Vine sa-ti propuna o infamie un targ josnic dar n-are nici o importanta! Nu-l da afara Asculta-l in liniste si amana-l pentru maine. Dupa aceea vom vedea. Sir Williams se indrepta spre cordonul soneriei si-l scu­tura cu putere.

― Sa intre domnul de Beaupréau, ii spuse el lui Fanny.

Alerga apoi spre cabinetul de toaleta, lasa draperia sa cada in urma lui, ducand, in acelasi timp, un deget in dreptul gurii pentru a o face pe Baccarat sa inteleaga ca doreste sa vada fara sa fie vazut, sa auda fara sa i se banuiasca prezenta si, in clipa in care disparea in spa­tele draperiei, sopti fetei cateva cuvinte care sunau ca un teribil ultimatum:

― Nu-l refuza nu te indigna Altfel, peste opt zile Fernand va fi casatorit.

Baccarat ramase cateva clipe singura si apoi isi facu aparitia seful de birou. Femeia energica izbutise intre timp s-o domine pe cea care tremura si sa-i stavileasca emotiile; zambetul ii inflori din nou pe buze, fruntea ii era senina, intreaga ei faptura parea plina de liniste si, in clipa in care domnul de Beaupréau aparu, Baccarat se gasea pe canapea si adoptase din nou atitudinea ei nepasatoare; reusi sa-l studieze in voie pe seful de bi­rou, privindu-i ochelarii albastri, chipul rosietic, pantecul rotofei si picioarele scurte si subtiri.

Domnul Beaupréau o saluta cu siguranta unui crai batran care se simte intotdeauna bine in lacasul viciului; tanara femeie ii raspunse cu o raceala si cu o demnitate atat de aristocratice, incat barbatul ramase descumpanit.

― Doamna, as putea indrazni sa va rog sa ma ascul-

― Indrazniti, domnule, raspunse Baccarat cu imper­turbabilul sange rece al unei regine careia i se implora clementa.

Dintr-un gest, ii indica un scaun si paru gata sa-l asculte.

― Doamna, continua timid domnul de Beaupréau, cred ca ati aflat, vazand cartea mea de vizita, cine sunt.

Baccarat consimti printr-o inclinare a capului.

― Am avere, continua el, si o leafa buna.

― Va felicit cu toata sinceritatea, se auzi raspunsul rostit cu indiferenta, ca si cand ar fi fost vorba de un lucru banal.

― Pozitia mea, continua seful de birou, imi ingaduie sa pot fi deosebit de util unei femei

― Se poate, dragutule, il intrerupse Baccarat, uitandu-si rolul de mare aristocrata, dar nu-mi inchipui ca ai un milion de prapadit, cum a facut Villedieu, seful dumitale de divizie care s-a ruinat pentru mine si Leopold de Marlotte, care mi-a aprins tigara cu ultima lui hartie de o mie de franci. Cred ca ai fost gresit in­format.

Si un zambet dispretuitor se ivi pe chipul ei.

Iata insa ca draperia cabinetului de toaleta, care se afla in spatele sefului de birou, se ridica pe jumatate si Baccarat vazu aparand chipul palid al lui sir Williams care parea sa-i spuna:

― Ai uitat de sfaturile mele? Vrei ca Fernand sa se casatoreasca?

Dupa o clipa de uimire, domnul de Beaupréau isi lua inima in dinti si raspunse:

― Aveti o sora, nu?

― A, ― se mira Baccarat ― sora-mea este aceea care va place?

― Poate

― Cred ca va pierdeti timpul, e fata cuminte.

― Tocmai de aceea vin la dumneavoastra

Baccarat ridica din nou privirile catre draperia cabi­netului de toaleta. Chipul sever al baronetului parea sa-i spuna:

― Fii calma.

― Dragul meu, raspunse Baccarat, treburile surorii mele nu ma privesc.

― Cu toate acestea Daca ati dori poate ca

O idee draceasca se nascu in mintea fetei:

― Daca m-as targui pentru libertatea lui Fernand?

In aceeasi clipa insa simti ca roseste de rusine si era gata, gata, pentru a doua oara, sa-l trimita la plimbare pe seful de birou.

Capul lui Williams se gasea in acelasi loc si, aseme­nea capului Meduzei, o inspaimanta pe Baccarat care parea sa mai auda acele dureroase cuvinte:

― Daca-l gonesti, peste opt zile Fernand va fi casa­torit.

Si se adresa domnului de Beaupréau.

― Cerise este o prostuta mica si daca m-ar fi ascultat pe mine, in loc sa se indragosteasca de un biet lu­crator Dar, la urma urmelor, e treaba ei.

― Totusi, implora batranul crai, nu vreti sa ma luati sub aripa dumneavoastra ocrotitoare?

Baccarat sovaia.

'Raspunde da', facu un semn cu capul sir Williams.

― Poate, murmura ea.

― Va sunt recunoscator insinua batranelul.

Baccarat nu raspunse nimic, ramasese pe ganduri.

― Atunci? se auzi rugamintea domnului de Beaupréau, a carui voce tremura.

Baccarat ridica din nou privirile catre sir Williams.

― Domnule, si in acelasi timp ii dadu sa inteleaga printr-un gest ca discutia luase sfarsit, ma voi gandi Voi vedea

― A! exclama el, cu o emotie care-i trada violenta pasiunii. Fie-va mila fiti buna fiti

― Va astept maine! raspunse ea repede.

Si se ridica, parand grabita sa puna capat acestei odioase convorbiri.

Domnul de Beaupréau isi lua palaria si, la randul sau, se ridica.

― Maine, ― intreba el ― doriti sa revin maine?

― Da, reveniti.

― Si o veti intalni?

'Da, da', sugera chipul mut al lui sir Williams.

― Da, bolborosi Baccarat plecand fruntea.

Si-l conduse pe seful de birou, a carui figura rubi­conda devenise rosie de bucurie si a carui inima tresalta de parca ar fi fost inima unui indragostit de doua­zeci de ani.

Dupa plecarea lui, Baccarat se gasi din nou fata in fata cu sir Williams.

― A, ce infamie! scrasni ea; sa-mi vand sora, eu! Niciodata, niciodata! S-a spus despre Baccarat ca e lipsita de inima: e foarte adevarat; dar isi iubeste fa­milia Niciodata, niciodata! repeta ea cu tarie.

― Draga mea, ― spuse sir Williams cu raceala ― numai domnul de Beaupréau poate sa rupa casatoria fiicei sale cu Fernand Rocher si ai fi facut foate rau daca ai fi fost aspra cu el.

Ce s-a petrecut, oare, intre aceasta femeie, in sufletul careia ramasese un ultim licar de pudoare si barbatul care parea intruchiparea diavolului pe pamant? Care au fost acele argumente irezistibile, acele fagaduieli ametitoare cu ajutorul carora Satana a izbutit sa duca in ispita aceasta fiica a Evei? Nimeni n-avea sa cu­noasca vreodata raspunsul la aceste intrebari.

Fapt este ca, atunci cand contele Andréa o parasi pe Baccarat, biata femeie isi plecase fruntea rusinata, cu resemnarea celor invinsi, si o lacrima se prelingea incet pe chipul ei.

Cerise, copila pura si nevinovata, lucratoarea cinstita logodita cu un harnic lucrator, fusese sacrificata pe altarul cumplitei pasiuni care ardea sufletul lui Bacca­rat, aidoma lavei incandescente pe care Vezuviul o arunca peste campiile napoletane in zilele sale de fierbinte manie.

CAPITOLUL IX

Zorii zilei de duminica, zi atat de asteptata de Cerise, se ivira in sfarsit si tanara, trezita o data cu prima geana de lumina, se grabi sa-si ispraveasca pregatirile, dand o ultima impunsatura noii sale rochii si adaugand inca o panglica modestei sale palarii.

Se apuca dupa aceea de treburile casei, pe care le duse la bun sfarsit cu grija si proverbiala curatenie a fetiscanelor Parisului. In cele din urma, cobori sa-si cumpere laptele si painea pentru micul dejun.

Toate acestea ii rapira timpul pana la amiaza. Atunci Cerise se imbraca si, vesela si lipsita de griji, ca o pasare care isi ia zborul din cuibul sau, se pregatea sa plece; in clipa aceea se auzi o usoara bataie in usa.

― Poftim! striga Cerise care vazu aparand o tanara, inalta, palida, imbracata in negru si a carei frumusete purta pecetea suferintei si a tristetii.

― A! exclama Cerise, cu o nuanta de respect in glas, dumneavoastra, domnisoara Jeanne. Ce dragut din partea dumneavoastra ca ati venit sa ma vedeti! Si Cerise prinse in mainile sale mici frumoasele maini albe si subtiri ale tinerei si le stranse cu afectiune.

― N-am mai fost de mult, raspunse Jeanne, si nu mai aveam vesti de la dumneata Si am vrut sa-ti dau si noua mea adresa.

― Asadar, v-ati mutat?

― Da, de opt zile; locuiesc acum in strada Meslay la numarul 11.

Jeanne locuise in casa in care-si daduse sufletul tatal Cerisei. Si cele doua fete se cunoscusera in timpul acela.

Povestea Jeannei era simpla si miscatoare.

Pe vremea in care gravorul locuia in strada Chapon cu sotia si cu ultima dintre fiicele sale, caci Baccarat fugise din casa parinteasca, doua femei imbracate in negru venira sa locuiasca intr-un modest apartament de sase sute de franci, situat la al cincilea etaj, pe acelasi coridor. O slujnica in varsta reprezenta tot per­sonalul lor de serviciu.

Erau mama si fiica.

Doamna de Balder tocmai isi pierduse sotul, colonelul de Balder, ucis in cursul asediului orasului Constantine si bravul ofiter isi parasise sotia si fiica lasandu-le drept unic mijloc de existenta o modesta pensie de 1.500 de franci si o renta de stat in valoare de 1.000 de franci cu trei la suta dobanda.

Doamna de Balder si cu fiica sa se mutasera in acest cartier periferic si din economie, dar si pentru a se face uitate in lumea eleganta si bogata in care stralucisera, caci cu un an inainte de moarte, pierzand un important proces, colonelul se vazuse ruinat aproape cu desavarsire.

Cu aceste modeste mijloace de existenta, vaduva si cu fiica ei izbutisera sa traiasca amandoua, cativa ani, intr-o izolare aproape totala; doamna de Balder muri, in urma unei boli de inima, iar Jeanne ramase singura.

Fata avea atunci optsprezece ani. Era frumoasa, cu frumusetea indrazneata si mandra a vechii sale familii. Sangele sau nu putea sa greseasca si nu putea sa cada prada ametitoarelor tentatii care-i pandesc pe cei singuri si saraci.

Desi singura pe lume, ea ramase neintinata, aidoma florilor care cresc la marginea prapastiei si care-si inalta corola parfumata spre albastrul cerului, sfidand haul de sub ele.

Trecuse un an de cand Jeanne era orfana. Se legase o usoara prietenie intre ea si tanara lucratoare, indeosebi dupa moartea doamnei de Balder, pe care Cerise o in­grijise in timpul bolii si careia ii inchisese ochii cu du­reroasa piosenie a unei adevarate fiice.

Jeanne si Cerise se intalneau adesea. Jeanne ii spu­nea pe nume: 'Cerise'. Cerise ii spunea 'domnisoara'.

Cateodata, tanara lucratoare petrecea o seara intreaga la fosta ei vecina pe care Gertrude, batrana servitoare, care asistase la nasterea ei, continua s-o ingrijeasca cu devotamentul si cu daruirea unei mame.

Jeanne se asezase alaturi de tanara florareasa si mainile lor ramasesera impreunate.

― Cum, relua Cerise, v-ati mutat?

― Da, Gertrude si cu mine am socotit ca era destul de scumpa o chirie de sase sute de franci, cu atat mai mult cu cat acum nu mi-a ramas decat renta de o mie, caci pensia mamei a incetat o data cu stingerea ei din viata.

Aducandu-si aminte de mama ei, Jeanne suspina adanc si Cerise zari ivindu-se o lacrima in albastrul ochilor ei mari.

Jeanne era alba si blonda ca Fornarina lui Raphael, iar profilul sau amintea de liniile perfecte ale acelor franci in vinele carora nu patrunsese nici o picatura de sange galic.

― Sarmana domnisoara! spuse Cerise, uitand insa ca ea traieste dintr-un franc si jumatate pe zi si ca asta nu o impiedica sa cante ca un cintezoi de dimineata pana seara.

― Sa stii ca vizita mea este oarecum interesata, scumpa mea Cerise, continua Jeanne suspinand, dar pastrand in glas accentul unei nobile sinceritati.

― A! exclama Cerise, spuneti domnisoara, fac tot ce doriti Sint la dispozitia dumneavoastra.

Fruntea Jeannei rosi usor.

― Gertrude a imbatranit si aproape ca nu mai vede. Se straduieste sa ma serveasca, sarmana, si se lipseste pe ea insasi de multe pentru a-mi usura mie existenta.

― Buna Gertrude sopti Cerise.

― Iar eu, relua Jeanne, as vrea s-o pot ajuta si pen­tru asta am nevoie de bani

― Am doua sute de franci la casa de economii, striga Cerise. Aveti nevoie de ei domnisoara?

― Nu, multumesc, scumpa mea, raspunse Jeanne. Nu despre asta este vorba As vrea sa muncesc

― Dumneavoastra, domnisoara? A! facu Cerise. O domnisoara ca dumneavoastra! Uitati-va la mainile acestea frumoase Oare sunt facute pentru munca aceste maini?

― Munca, raspunse Jeanne cu simplitate, este un al doilea titlu de noblete. S-ar putea, chiar, sa fie singurul autentic. De ce m-as rusina?

Cerise o privi pe tanara ei prietena cu o naiva admi­ratie si nu gasi nici o replica la auzul acestui frumos raspuns.

― Asculta, Cerise, ― relua Jeanne ― am invatat la maici sa cos si sa brodez, sunt chiar foarte indemanatica si am foarte multa bunavointa. Daca m-ai iubi cat de cat ai gasi un magazin de broderie unde m-ai putea pre­zenta si de unde as putea lua de lucru pentru acasa.

― Sa va prezint unui magazin? striga Cerise in mintea careia se si nascuse o idee; nu, nu, domnisoara, voi face mai mult decat atat.

― Si ce anume vei face, Cerise?

― Iata, exclama Cerise, cu un zambet strengaresc, stiu eu un magazin de broderie a carui lucratoare sefa imi este prietena; ii voi cere de lucru pentru dumnea­voastra, imi veti aduce lucrul in fiecare saptamana si-l voi duce eu insami la magazin, o data cu lucrul meu, caci magazinul pentru care lucrez eu este foarte aproape Va dati seama, domnisoara, ca va fi mult mai conve­nabil pentru dumneavoastra, lasand la o parte placerea pe care o voi avea eu de a va vedea mai des

Si Cerise strangea cu putere mainile Jeannei privind-o cu ochi rugatori care pareau sa spuna:

― Nu ma refuzati

― Draga mea Cerise, esti atat de buna, iar eu te iubesc atat de mult

― Asadar, acceptati?

― Da, raspunse Jeanne simplu.

― O! sunt fericita.

― Ce prietena buna, spuse Jeanne, imbratisand-o pe Cerise ca pe o sora, sa stii ca daca tot ceea ce iti doresc eu se va implini, vei dobandi fericirea pe care o meriti Dar mi se pare ca te pregateai sa pleci

― O, nu e nici o graba, si-apoi sunt fericita sa va vad. Domnisoara, adauga Cerise stingherita, e mult timp de cand vroiam sa va rog ceva dar nu indraznesc va cunosc, si

― Te rog, spune. Sa stii ca, la randul meu, sunt gata sa fac tot ceea ce doresti. Nu suntem lucratoare noi amandoua? Dumneata faci flori, iar eu brodez.

― A! zambi Cerise, nu este acelasi lucru.

― Ai vrut sa-mi spui ceva, te ascult.

― Domnisoara Jeanne, vazandu-va adesea atat de trista, imi tot framant mintea pentru a gasi un mijloc sa va inveselesc.

― Draga Cerise!

― V-ati simti jenata sa mergeti cu mine la un spec­tacol? Am adesea bilete

― Sa ma simt jenata? Catusi de putin, draga mea; dar stii foarte bine ca sunt in doliu.

― Da, asta este adevarat; dar nu ma veti refuza daca va voi propune sa luati masa cu noi? sfarsi ea ezitand.

Dupa care se grabi sa adauge:

― Cu viitorul meu sot si cu mama lui Vom fi numai intre lucratori, dar ne vom simti foarte bine.

― O! cu cea mai mare placere, raspunse Jeanne, care nu voia s-o refuze pe Cerise.

― Atunci, ce-ar fi sa mergem astazi?

― Fie si astazi.

― Vom lua masa la Belleville toti patru, intr-un res­taurant in care nu vin decat oameni cinstiti ca noi In jurul orei patru, mama lui Léon si cu mine vom veni sa va luam.

― Foarte bine.

― Aveti grija, insa, ii recomanda Cerise. Nu va faceti prea frumoasa, scumpa domnisoara, caci se va vedea imediat ca sunteti altfel decat noi.

― Esti un copil! facu Jeanne sarutand-o pe frunte si ridicandu-se sa plece.

Dupa plecarea Jeannei, Cerise cobori, ajunse in bule­vard si apoi in strada Bourbon-Villeneuve.

Mama lui Léon Rolland, o batrana de aproape saizeci de ani, locuia impreuna cu fiul sau intr-un mic apar­tament aflat la etajul al patrulea, apartament ale carui ferestre raspundeau intr-o curte.

Léon, care sosise la Paris cu zece ani in urma pentru a-si face ucenicia, o adusese si pe mama lui in clipa in care, o data ajuns lucrator, incepuse sa castige sase franci pe zi.

Batrana isi parasise satul dupa ce daduse unor vecini pamantul in arenda si venise sa se alature unicului sau fiu pe care-l iubea din tot sufletul.

Taranca ramasese taranca; isi pastrase boneta alba cu panglici largi, rochiile din lana groasa, ciorapii al­bastri si sabotii; si, iarna sau vara, fie ca era ger, fie ca soarele ardea, maicuta Marion, asa se numea batrana, nu iesea fara umbrela.

Cerisei ii spunea domnisoara pentru ca fata avea mainile foarte albe si pentru ca purta palarioare cu panglici si pantofiori si gasea ca fiul sau seamana foarte bine cu un domn atunci cand, duminica, isi imbraca redingota cu pulpane lungi si cu maneci inguste, haina de gala a lucratorului, haina zilelor lui de sarbatoare.

Cand sosi Cerise, maicuta Marion era gatita de dumi­nica si gata de plecare.

― Buna ziua, don'soara; Léon mi-a fagaduit ca va fi aici la ora cinci si, dupa cum stii, el nu intarzie niciodata.

― Da, maicuta, raspunse Cerise rosind si sarutand fruntea batranei.

Si in timp ce fata isi scotea salul si se aseza, se auzira pe scara pasi barbatesti si o voce vesela care canta un refren popular.

― Este Léon, spuse Cerise, a carei inima zvacni, dar nu e singur.

Usa se deschise si cele doua femei il vazura intrand pe ebenist si in spatele lui pe tanarul slab si uscativ pe care Cerise il intalnise in oras si caruia i se spunea Ghinion.

Bietul baiat parea ca vrea sa-si justifice numele pana la capat. O fasa ii acoperea ochiul drept si la vederea ei Cerise scoase un strigat de uimire.

― Ca sa vezi, raspunse el razand, nu mi se spune de pomana Ghinion, domnisoara. Am fost bine botezat

― Dar ce-ai patit, Dumnezeule?

― Pe legea mea, e o poveste intreaga, zau. Inchipuiti-va ca aseara, pe cind ma intorceam de la lucru, tre­ceam prin strada Guerin-Boisseau, o strada intunecoasa unde poti foarte bine sa fii ucis fara sa ai habar cine ti-a facut figura ― un tip a trecut pe linga mine, m-a izbit zdravan cu cotul, eu l-am facut mojic si atunci el mi-a invinetit ochiul, spunindu-mi:

'Asta ca sa te fac baiat frumos!' si, in timp ce ma rostogoleam zapacit la marginea strazii, a sters-o fara sa se recomande si fara sa-mi lase adresa. Sunt aranjat pe cincisprezece zile cel putin.

― Sarmanul domn Ghinion, facu Cerise compatimindu-l.

― O! raspunse bietul om, ceea ce ma deranjeaza cel mai mult in toata afacerea asta este ca n-am sa va pot insoti astazi la masa.

― De ce?

― Vezi bine, don'soara, cand ai capatana garnisita ca a mea, e mai bine sa stai acasa. Tocmai venisem sa ma scuz.

― Esti un prost! spuse Léon, dupa ce o saruta pe maica-sa. Un ochi invinetit nu te impiedica sa mananci.

― Da, dar toata lumea se uita la tine. E suparator.

― Domnule Léon, spuse Cerise, domnisoara Jeanne a consimtit sa ne insoteasca, vom trece s-o luam nu-i asa?

― Ca sa vezi! raspunse Léon, ce coincidenta. Un camarad de atelier, baiat bun, il cheama Colar, mi-a spus ca vine si el aici si ca o sa ne insoteasca.

Auzind numele lui Colar, Ghinion facu o strambatura semnificativa, dar Léon nu-i dadu nici o atentie si continua:

― E un baiat foarte bun, acest Colar. E subofiter si foarte bine crescut. E vesel si ne vom distra cu el.

In clipa in care Léon sfarsea, se auzi o bataie in usa si Colar se infatisa. Locotenentul capitanului Williams era imbracat cu haine de prost gust, ceea ce displacu Cerisei de la prima aruncatura de ochi. Saluta pe un ton ostentativ, ceea ce spori antipatia fetei.

― Dragul meu prieten, rosti Colar cu un aer dega­jat, adresandu-se lui Léon, nu voi lua masa cu voi. Am primit, cu numai o ora in urma, vizita babacului, care-mi pica pe cap de la tara, si am venit sa va cer scuze.

Cerise lasa sa-i scape un zambet de satisfactie, continuand insa sa-l examineze cu atentie pe noul venit, pe care i se parea ca l-a mai intalnit undeva si avea vaga impresie ca fusese urmarita de el pe strada.

― Asta-i buna! din doi prieteni nu vine nici unul! exclama Léon suparat.

― Am un ochi vanat, explica Ghinion, care saluta si pleca imediat.

― Ma asteapta batranul, adauga Colar; la revedere.

Colar iesi la randul sau, ajunse in strada si se arunca intr-o trasura care stationa in piata Cairo, trasura inauntrul careia se aflau doi tipi in bluzoane.

― Sa ne schimbam hainele! spuse Colar scotandu-si redingota si inlocuind-o pe loc cu un bluzon albastru, in timp ce-si tragea pe cap o cascheta acoperindu-si bine ochii. Nu tin de loc sa fiu recunoscut.

Si striga birjarului:

― Bariera Belleville!

In timp ce birja alerga urcand cartierul Templului, Léon Rolland, frumos imbracat, cobora pe strada Bour-bon-Villeneuve pana la bulevard in tovarasia mamei sale si a Cerisei; acolo se urcara intr-o trasura care-i conduse in strada Meslay, la usa domnisoarei Jeanne de Balder.

Orfana era gata de plecare.

― La Belleville! striga Léon Rolland birjarului, si ai sa opresti in fata restaurantului Podgoriile din Bourgogne.

― Nu, spuse Cerise, ai sa opresti la biserica si vom strabate pe jos strada Parisului. Nici o economie nu-i de prisos. Dincolo de bariera trasurile costa 50 de cen­time mai mult pe ora.

CAPITOLUL X

In timp de Léon Rolland, mama sa si cele doua tinere coborau din modesta trasura la bariera Belleville si se indreptau pe jos catre restaurantul Podgoriile din Bourgogne, trei barbati aflati in spatele vamii orase­nesti, la o oarecare distanta, ii priveau cu atentie.

Unul dintre ei, imbracat cu un bluzon albastru si cu o cascheta infundata peste ochi, ca si cand ar fi vrut sa-si ascunda chipul cu grija, spunea in soapta:

― Il vezi bine, Nicolo, si tu, lacatusule, il vedeti bine pe natafletul ala zdravan care urca strada cu trei muieri dupa el?

― Da, raspunsera in acelasi timp Nicolo si lacatusul,

― Ei bine, asta-i musteriul nostru, rosti Colar.

― Priceput! facu Nicolo, o specie de namila care ar fi doborat si un taur dintr-un singur pumn.

― Bun! spuse lacatusul, s-a marcat.

― Tii minte tot ce trebuie?

― Cum dracu! Ne-asezam in aceeasi sala cu ei; dupa aceea, ma fac ca-l zaresc, scot un strigat de mirare si ma duc sa-i intind mana. Si cum, la randul lui, o sa fie mirat si o sa spuna ca nu ma cunoaste, eu am sa-i raspund:

'Frumos! frumos. Faci pe mandrul cu prietenii? Parca n-ai fi tu Léon Rolland, muncitor ebenist, si parca n-ai avea o prietena Pauline care te-a impodobit si cu doi copii'

― Perfect! declara Colar.

― Si daca se supara, am sa completez:

'Pauline, blonda aia mare care lucreaza intr-o ceaprazarie si care locuieste in strada Vieille-du-Temple'.

― Foarte bine, foarte bine.

― Si-atunci, daca ma face de mincinos, ii trantesc o cazma

― Iar eu, completa linistit Nicolo ― ii inchei soco­telile in cinci minute.

― Bravo frumosilor, gata, la treaba Am sa astept prin vecinatate.

Si Colar se indeparta, iar cei doi banditi pornira in urmarirea lui Léon Rolland.

Iata insa ca nici ei si nici Colar nu zarisera un bar­bat imbracat cu o bluza ca a lor, asezat pe o banca din fata vamii, cu spatele la ei, fumand linistit din pipa cu aerul indiferent al unui cinstit lucrator care nu baga pe nimeni in seama.

Barbatul acesta se ridica si el si porni in urmarirea lacatusului si a lui Nicolo asa cum acestia mergeau pe urmele lui Léon Rolland.

Era un barbat inalt, intre treizeci si treizeci si cinci de ani, brunet, cu umeri largi si al carui umblet trada o forta herculeana. In ciuda hainelor sale, care erau haine de lucrator, avea maini fine si albe si, daca cineva l-ar fi privit indeaproape, ar fi zarit sub bluza lui o fina camasa din batist, ceea ce i-ar fi dovedit de indata ca bluza era o simpla deghizare.

― Sa ma ierte Dumnezeu, dar cred, sopti el in timp ce o pornea, ca am sa pot impiedica o infamie. Mutrele celor doi indivizi pe care i-am intalnit adineauri nu mi-au facut o impresie buna. Asteptati, prieteni, sfarsi el zambind, nu v-ati terminat inca treaba Fiti pe pace, Armand de Kergaz are pumnul la fel de puternic ca si al vostru si, pe deasupra, mai cunoaste si el cate ceva din tainele acelei infricosatoare stiinte care se numeste bataia.

In timpul acesta, Léon si cele trei femei pe care le insotea ajunsesera la intrarea restaurantului Podgoriile din Bourgogne.

Restaurantul acesta, disparut astazi, se afla situat foarte aproape de biserica Belleville si era, in fiecare duminica, locul de intalnire al micilor burghezi si al lucratorilor cinstiti din cartierul Templului si din car­tierele inconjuratoare. In timp ce in birturile vecine se bea vin bun insotit de scandaluri, la Podgoriile din Bourgogne nu era nici­odata nici galagie, nici cearta, nu erau scandaluri. S-ar fi spus ca este o sucursala a pasnicei Cafenele turcesti, clubul burghezilor din cartierul Marais. Léon Rolland si insotitoarele sale strabatura salonul de la parter, unde se afla foarte putina lume; el le conduse apoi la primul etaj, unde se gasea un salonas cu trei mese, una rotunda asezata in fata ferestrei si putand sa ada­posteasca sase tacamuri, iar celelalte doua, la dreapta si la stanga usii, avand fiecare numai cate doua locuri.

Peretii acestei mici incaperi, care pe vitrinele de la parter era pompos botezata Salon de societate, erau acoperiti cu un tapet verzui, cu trandafiri galbeni si impodobit cu litografii colorate si inramate in negru reprezentand scene din bataliile de la Waterloo, de la Austerlitz si de la asediul orasului Constantine.

Pe camin, o pendula cu coloane, de un gust destul de indoielnic, era simetric insotita de traditionalele vaze de portelan aurit care alcatuiesc invariabilul ornament al acestui gen de lucruri.

Léon ocupa masa rotunda; o aseza pe Jeanne la dreapta mamei sale, pe Cerise la stanga, iar el se aseza alaturi de tanara lucratoare.

Trei minute dupa aceea, Nicolo si lacatusul intrara, salutara si luara loc.

Chelnerul, putin obisnuit sa vada duminica oameni imbracati in bluzoane urcand la etajul intai, il parasi un moment pe Léon, care tocmai dadea comanda, pen­tru a se apropia de noii veniti:

― Doriti sa luati masa sau numai sa beti ceva? intreba el.

― Vrem sa luam masa, raspunse Nicolo.

― Nu doriti sa coborati in salonul de jos?

― Nu, raspunse lacatusul, ne simtim foarte bine aici. Si se instala, aruncand o privire catre Léon care se afla cu spatele la el si care lasase sa-i scape o ridicare din umeri, gest prin care-si trada nemultumirea pen­tru faptul ca micul salon era invadat de tipi care nu-i inspirau nici o incredere, cu deosebire in prezenta dom­nisoarei Jeanne.

Lacatusul si Nicolo tocmai terminau ceea ce aveau de spus, in clipa in care un nou personaj se ivi in pra­gul usii.

Era Armand.

Saluta politicos si se aseza singur la masa din stanga, in asa fel incat se gasea in fata lui Léon Rolland si a celor trei femei si la numai cativa pasi de cei doi mize­rabili trimisi de catre Colar.

Armand ceru sa ia masa si incepu sa-i fixeze pe la­catus si pe Nicolo. Acestia, ca toti indivizii care se pre­gatesc sa faptuiasca o faradelege si care se tem sa nu fie stingheriti, schimbara intre ei priviri pline de ne­multumire.

― Ce-o mai fi vrand si asta? se stramba Nicolo cu vocea ragusita.

― E destul de zdravan, raspunse lacatusul.

― Si de ce dracu se tot zgaieste la mine? Poate ca are chef sa-i invinetesc un ochi, completa Nicolo.

― Hm! Da' are niste umeri

In clipa aceea, Léon Rolland intoarse capul si-l zari pe Armand.

Chipul nobil, sincer si luminos al tanarului avu da­rul sa stearga impresia neplacuta pe care i-o produsese sosirea celor doi derbedei.

― Ia te uita, striga lacatusul, tu erai? Salut amice.

Léon il privi mirat.

― Mie-mi vorbiti?

― Se-ntelege! raspunse lacatusul.

― Eu cred ca va inselati

― Eu sunt sigur ca nu ma insel, te numesti Léon.

― Asta e adevarat.

― Léon Rolland, lucrator ebenist.

― Si asta e adevarat; dar eu nu v-am vazut nici­odata.

― Mda! facu lacatusul batjocoritor; umblam cu nasul pe sus fata de prieteni pentru ca stam cu amicelele la masa.

― Domnule, striga Léon indignat, imi insulti mama

― Si daca vrei sa-ti mai spun, continua lacatusul, afla ca ai si o gagica

Lacatusul nu apuca sa ispraveasca, pentru ca cele doua maini ale lui Armand, care se ridicase brusc, se incolacira in jurul gatului sau strangandu-l ca intr-o menghina.

― Lasule! ii spuse domnul de Kergaz, ai uitat sa ma pui si pe mine la socoteala cand ai venit aici ca sa insulti femeile

― Sari, Nicolo! urla lacatusul cu vocea strangulata. Nicolo, care ramasese uluit de brusca interventie a lui Armand, se inarmase cu un cutit pe care-l apucase de pe masa si se pregatea sa sara asupra domnului de Kergaz, in timp de lacatusul, pe jumatate asfixiat de forta care-i strangea gatul, cu ochii iesiti din orbite, era gata-gata sa lesine. Una din mainile lui Armand se elibera, o singura mana fiind de ajuns pentru a-l tine la respect, iar cealalta se ivi dintr-o data, ca prin mi­nune, inarmata cu un pistolet cu doua focuri, a carui teava il facu pe Nicolo sa dea indarat.

Totul se petrecuse atat de repede si era atat de ciu­dat, incat Léon, mama lui si cele doua tinere nu-si re­venisera din uimire.

Lucratorul se ridicase pe jumatate, cele doua fete erau palide si tremurau avand privirile atintite asupra lui Armand care-si tinea la respect cei doi adversari.

O arma de foc nu izbuteste sa sperie prea mult un barbat cu adevarat curajos, dar il face intotdeauna sa tremure pe bandit, pe lasul obisnuit sa se slujeasca de pumnal sau de cutit, pe ticalosul care nu prinde curaj decat atunci cand e vorba de un furt sau de un jaf. Pistoletul lui Armand produse, deci, o adevarata groaza asupra saltimbancului, asupra acestui urias de balci obisnuit sa inghita sabii, care se dadu indarat pana la perete.

In acelasi timp, Armand il azvarli pe lacatus la vreo zece pasi de el si le spuse amandurora:

― Si acum, dragutii mei, daca nu stati linistiti si daca va da cumva prin minte sa ma intrerupeti, va crap capetele la amandoi.

Tonul lui Armand de Kergaz era aspru si poruncitor si in ochii lui se citea o asemenea hotarare, incat Nicolo si lacatusul ramasera cateva clipe impietriti, fascinati chiar.

― Domnule, ― spuse atunci Armand adresandu-se lui Léon ― este in afara de orice indoiala ca aveti un dusman pe cat de inversunat, pe atat de las, caci i-a asmutit pe acesti doi netrebnici impotriva dumnea­voastra, iar ei se afla aici cu intentia de va face o figura urata.

― Domnule baigui ebenistul in culmea uimirii.

Si in timp ce, uimiti ei insisi, cei doi caraghiosi il priveau pe Armand cu un aer tamp, acesta povesti pe scurt lucratorului ebenist discutia pe care o surprinsese si care avusese loc intre Colar, Nicolo si lacatus.

― Mi se pare foarte ciudat, ― replica Léon, care nu stia sa aiba vreun dusman si care era tot mai convins, pe masura ce-i privea pe cei doi banditi, ca nu-i intalnise niciodata.

― Si acum, ― sfarsi Armand, aratandu-le usa ― daca nu tineti sa mai aveti de-a face cu mine, afara!

Tonul barbatului era atat de autoritar, incat cei doi o zbughira, dar nu fara a suiera printre dinti, pe un ton amenintator:

― Las' ca ne mai intalnim noi, canalie!

Dupa plecarea lui Nicolo si a lacatusului, cele trei femei care asistasera la aceasta scena, pe cat de ne­prevazuta pe atat de emotionanta, prinsera sa rasufle din nou, iar Jeanne, care era cea mai tulburata, incepu sa-si revina incetul cu incetul.

In acelasi timp, Léon alerga spre Armand cu mainile intinse si, judecandu-l dupa hainele pe care le purta, ii spuse:

― Prietene, esti un om bun si plin de curaj, iar eu iti voi ramane credincios pana la moarte.

― Iti multumesc, ii raspunse Armand care privea de la un timp cu atentie chipul palid, putin suferind, dar atat de frumos al Jeannei.

― Si, continua ebenistul, cu naivitatea si franchetea caracteristica oamenilor din popor, daca vreti sa ne faceti placere si sa ne ingaduiti sa va multumim in liniste, nu fiti mandru si luati masa cu noi.

Armand tresari, ezita si parca ar fi refuzat daca nu i s-ar fi parut ca privirile Jeannei ii spun:

― Nu refuzati, domnule.

― Fie, ― raspunse el, salutand din nou doamnele ― primesc.

Nicolo si lacatusul se intalnisera intre timp cu Colar, aflat intr-un birt de pe bulevardul de la marginea orasului.

― Prapadul lumii! spuse lacatusul, gandindu-se in sinea lui la sufletul dracesc al capitanului Williams.

― L-ati aranjat? intreba vesel Colar, inselandu-se asupra cuvantului 'prapad' folosit de lacatus.

― Aranjat pe naiba, noi am iesit burdusiti, si inca zdravan.

― V-a batut Léon? Ati fost doi si el era singur!

― Léon? Sa fim seriosi! Nici nu s-a miscat.

― Atunci?

― Si-a varat dracul coada, asta e.

― Dracul? Nu cunosc nici un drac, spuse Colar iritat.

― Atunci un tip care-i seamana Era sa ma su­grume

― Iar mie, adauga Nicolo, era sa-mi zboare creierii.

Iar Nicolo, care era inzestrat cu darul povestirii, ii is­torisi pe scurt lui Colar felul in care intervenise Armand.

― Si voi ati sters-o, natarailor! striga Colar fu­rios.

― In locul nostru ati fi facut acelasi lucru.

― Dar cine-i tipul asta?

― Nu stiu, raspunse Nicolo.

― Nici eu, completa lacatusul. E dracul gol.

― La naiba! exclama Colar, am sa aflu eu cine e. Se instala in spatele perdelelor care acopereau o fereastra de la etajul intai si arunca o privire patrun­zatoare spre strada, intrebandu-l pe Nicolo:

― Ai sa-l recunosti, nu-i asa?

― Sa-l ia dracu, dintr-o mie.

― Atunci sa asteptam.

Asteptara un ceas, privind cu atentie fiecare om care cobora strada Parisului pentru a trece bariera; apoi, dintr-o data, lacatusul scoase un strigat inabusit:

― Asta e!

Si Colar il vazu atunci pe Armand de Kergaz, pe care-l recunoscu in ciuda faptului ca era deghizat, traversand bulevardul cu domnisoara Jeanne de Balder la bratul sau; in urma lor paseau Cerise, Léon si mama lui.

― Pe toti sfintii! exclama Colar luandu-si avint, e limpede ca lumina zilei Asta e Armand.

CAPITOLUL XI

Colar ii parasi pe cei doi acoliti care ramasesera ulu­iti la auzul exclamatiei sale, se azvarli intr-o trasura si striga birjarului:

― Daca ajungi intr-o jumatate de ora in strada Saint-Lazare, la numarul 75, ai un bacsis bun.

Birjarul, imbracat intr-o livrea ponosita, plesni zdra­van cu biciul cele doua martoage si trasura porni ca fulgerul.

― Numai de l-as gasi pe capitan gandi Colar.

Emotia locotenentului era atat de mare, incat vorbea singur in trasura, amestecand numele lui Williams, al lui Armand si al Cerisei cu vorbe despre mostenire si seductie.

Daca l-ar fi auzit cineva si daca l-ar fi vazut gesticuland pe acest netrebnic, ar fi putut sa jure ca inne­bunise. Birjarul facu minuni si izbuti ca, in mai putin de 40 de minute, sa strabata cei sase kilometri care despart bariera Belleville de strada Saint-Lazare.

In clipa in care trasura se oprea in fata casei ocu­pate de catre capitanul Williams, acesta tocmai porun­cise sa i se deschida poarta si iesea in sareta.

Se ivi atunci Colar care-i spuse:

― Capitane, trebuie sa va intoarceti.

― Poftim? intreba Andréa, oarecum contrariat.

― Trebuie, spuse Colar, cu tonul omului convins de insemnatatea vestii pe care o aduce.

Capitanul pricepu, dupa chipul ravasit al lui Colar, ca era vorba de lucruri dintre cele mai grave si, aruncand haturile valetului sau, ii porunci sa traga sareta in strada, in fata portii, si sa astepte.

― Vino, se adresa el lui Colar.

Colar arunca cinci franci birjarului sau si-l urma pe Andréa, care strabatu repede curtea si gradina, des­chise usa pavilionului si-l pofti pe locotenentul sau intr-un mic salonas de la parter.

― Despre ce este vorba? intreba el atunci.

― Este vorba despre un fapt care poate sa compro­mita totul, raspunse Colar.

― Ce intelegi prin totul? intreba rece capitanul.

― Mostenirea, raspunse laconic Colar.

Andréa facu un gest de uimire, dar si de spaima, in acelasi timp. Colar continua:

― Armand a prins de veste.

― Pe toti sfintii! striga Williams care se inverzi de furie si izbi cu pumnul in masa. Vrea cu tot dinadinsul sa-l ucid.

Si in ochii aceluia care se numea Andréa se ivi atunci una din acele inspaimantatoare priviri care ar fi facut sa se infioare pe toti cei ce-l simpatizau cat de cat pe domnul Armand de Kergaz.

― Va rog, replica rece Colar, nu spargeti nimic, faceti bine si ascultati-ma.

Colar povesti pe scurt scena de la Belleville, fara sa omita insa nici un detaliu, dupa care adauga:

― Va dati foarte bine seama de faptul ca Léon Rolland si Cerise ii cunosc pe Fernand Rocher si pe Armand. Va dati seama, in acelasi timp, ca ajunge o nimica toata, o vorba aruncata in vant, un cuvant sca­pat din greseala pentru a-l pune pe acest om dat dracu­lui, care raspandeste binele cu tot atata geniu cat iti trebuie ca sa faci rau, pe urmele mostenirii, si atunci suntem pierduti.

― Asta este si parerea mea, raspunse rece Andréa.

― Cum! Luati lucrurile asa

Capitanul Williams isi redobandise tot sangele rece si admirabila sa prezenta de spirit se afla din nou in slujba geniului sau infernal.

― Scumpul meu locotenent, ― raspunse el linistit si lasand sa-i fluture pe buze un zambet dispretuitor ― te credeam tare, dar vad ca nu esti.

― Eu? bolborosi Colar, uluit de atata calm.

― Desigur, iti pierzi capul foarte repede Armand este executorul testamentar ai lui Kermarouet; noi, ei bine, noi suntem lupii care adulmeca prada si vor sa si-o insuseasca. Asadar, ar fi trebuit sa prevedem lupta aproape de neinlaturat dintre dragonul care pazeste si hotii care vor sa prade tezaurul.

― E foarte adevarat, mormai Colar.

― Acestea fiind zise, ― raspunse rece Williams ― trebuie sa primim lupta si sa intelegem situatia cu sangele rece al unui general de geniu, sa facem recu­noasteri pe teren si sa studiem locul unde se va des­fasura batalia.

― Si-atunci? intreba Colar care, molipsindu-se de la admirabilul sau sef, isi redobandise tot calmul.

― Iata, spuse capitanul; spui ca Armand l-a cunoscut pe Léon Rolland.

― Da. Pe Léon Rolland care, la randul lui, il cu­noaste pe Fernand Rocher.

― Da. Dar Fernand si Armand nu se cunosc inca.

― Probabil.

― Ei bine, in cazul acesta noi vom suprima inter­mediarul, spuse ca raceala capitanul.

― Cum?

― E! Pana diseara gasesc eu un mijloc.

― Dar, observa Colar, daca Léon dispare, Cerise se va duce sa-l caute pe Armand.

― O vom suprima si pe Cerise.

― O! o! exclama Colar, nici chiar asa..

― Vreau sa spun ca-l vom ruga pe domnul de Beaupréau sa vegheze asupra ei.

― Si dupa aceea?

― Dupa aceea, ― raspunse linistit Williams ― daca mititica va continua sa-ti placa, vom mai vedea.

― Dar Fernand? Fernand, pe care s-ar putea ca prietenii lui Léon sa-l cunoasca si caruia i se vor adresa pentru simplul motiv ca este functionar de mi­nister, ceea ce in ochii acestor lucratori inseamna foarte mult?

― O! raspunse Williams cu indiferenta unui magis­trat corupt care rosteste o sentinta arbitrara. Asta n-o sa ne mai deranjeze maine seara Fii pe pace.

― Pe legea, mea, capitane, mormai Colar cu admi­ratie, sunteti genial.

Williams nu se osteni sa raspunda complimentului lansat de acolitul sau si adauga:

― Te-ai ocupat de casa mea? Da?

― Da, in strada Beaujon, la doi pasi de Champs-Elysees, am acontat o casuta incantatoare, parter si etaj grajduri pentru cinci cai.

― Ma voi ocupa de asta maine dimineata, pentru ca, adauga Williams, viitorul meu socru, a carui cunos­tinta o voi face asta-seara la balul Ministerului aface­rilor externe, nu trebuie sa ma vada locuind in fun­datura asta.

― A! intreba Colar, il intalniti asta seara pe Beaupréau?

― Da, pe el, pe sotia si pe fiica lui.

Williams se ridica, aratandu-i lui Colar ca intreve­derea a luat sfarsit.

― Ma duc la Baccarat. Diseara te vei intoarce aici si ma vei astepta, indiferent de ceasul la care voi sosi in timpul noptii.

Capitanul se urca din nou in sareta, tot atat de calm, tot atat de senin pe cat era in clipa in care il intalnise pe Colar si strabatu strada Blanche manandu-si calul englez in trap grabit.

Vazand sareta, camerista curtezanei care, din intamplare, se afla in curte, se grabi sa intre in casa.

― Doamna! doamna! striga ea, s-a intors din nou englezul! O sa-l primiti de cate doua ori pe zi acum! Mie mi-e teama de el.

― Fanny, ― raspunse Baccarat pe un ton sec ― esti o proasta! Condu-l pe baronetul Williams in salon.

In momentul in care Fanny ii aducea vestea sosirii neasteptate a lui sir Williams, Baccarat tocmai se imbraca.

Misterioasa discutie pe care o purtase cu Williams o facuse sa-si redobandeasca acea splendida liniste care avea sa insemne, intotdeauna, forta si victoria ei.

Stapana pe ea insasi, Baccarat redevenise femeia rece care se lasa mereu dorita fara sa se daruie nici­odata cu totul si isi desavarsea toaleta cu tactul unui general care-si alcatuieste planul de bataie.

Williams astepta cel putin zece minute in salon si aceasta asteptare nu-i displacu de fel.

― Si-a redobandit puterile, gandi el, e semn bun.

Baccarat i se infatisa intr-o incantatoare toaleta de casa, ― intr-o rochie de catifea decoltata, albastru deschis, cu bratele pe jumatate goale, cu maneci impo­dobite cu dantela neagra ― purtand, in locul oricarei alte podoabe, albastrele impletite in frumoasele sale bucle blonde.

Il saluta pe Williams cu un 'Buna, dragule'! arun­cat din varful buzelor, si-i oferi un loc alaturi de ea pe canapea, cu gestul unei ducese in crinolina si cu peruca bine pudrata.

― Frumoasa mea prietena, ― spuse sir Williams ― ajunge, ai pozat destul, acum sa stam putin de vorba.

― Nu pozez catusi de putin, raspunse Baccarat. Ma regasesc pe mine insami.

― Fie, sa discutam.

― Despre ce este vorba?

― Iata, raspunse Williams. Astazi dimineata erai palida si framantata; asta-seara, esti calma si superba.

― Altceva? raspunse Baccarat nerabdatoare.

― Astazi dimineata, il iubeai pe Fernand cu dispe­rarea femeii care vede ca cel pe care inima sa l-a visat si l-a ales ii scapa; asta-seara il iubesti cu linistea sufle­teasca a femeii incredintata ca, mai devreme sau mai tarziu, va fi, la randul ei, iubita.

― Poate sopti Baccarat.

― Te bizui pe vizita de maine a domnului de Beaupréau, relua sir Williams.

― Fara indoiala, ― rosti Baccarat nelinistita ― oare nu va veni?

― Va veni.

― Foarte bine. Atunci?

― Atunci, draga mea, iti sugerez cel mai bun pretext pe care i-l poti oferi pentru a-l indeparta pe Fernand de linga el si pentru a-l face sa fie pierdut fara nici o sansa in mintea domnisoarei Hermine de Beaupréau.

O lucire de bucurie draceasca se ivi in ochii femeii.

― Intr-adevar? striga ea.

― Va fi aici, spuse Williams cu raceala, la picioarele tale, peste 48 de ore, iti vei incalzi mainile in palmele lui

Williams nu ispravi, Baccarat era innebunita de bucurie.

― Ce trebuie sa fac? intreba ea.

― Sa te asezi in fata acestei mese, sa iei o pana si sa scrii ceea ce iti voi dicta eu.

Baccarat il asculta si capitanul incepu sa dicteze:

'Femand, iubitul meu drag,

Iata, au trecut patru zile, mari de parc-ar fi fost patru veacuri, de cand micuta ta Nini te asteapta'

― Dar ce ma pui sa scriu aici? intreba Baccarat intrerupandu-se brusc.

― Scrie, prietena draga, raspunse capitanul pe un ton sec.

― Dar nu inteleg

― Nici nu este nevoie, scrie!

Vointa linistita si distanta care i se opunea o facu pe Baccarat sa-si plece fruntea si sa scrie in continuare:

'Patru veacuri, ingerul meu drag, continua sa dicteze capitanul, caci, si tu stii foarte bine ca este asa, micuta ta Baccarat nu traieste decat pentru tine, asa cum nici tu, raule, nu traiai decat pentru ea inainte de a fi nu­trit proiecte serioase. Asa sunt barbatii. Iti jura dra­goste vesnica, ― si vesnicia nu li se pare niciodata destul de lunga, ― si apoi, intalnesc intr-o seara o papusica dintr-o familie onorabila, cum le place sa spuna, o ciuma cu bratele rosit si cu zambetul tamp, cu oasele iesite in afara si pentru ca are o zestre de doua sute mii de franci se cred plini de simtaminte si sunt gata sa se casatoreasca

Spune-mi, Fernand, presupun ca dupa ce-ai sa faci marea figura, ai sa gasesti si tu ocazia de a ma prezenta sotiei tale; cu atat mai mult cu cat domnul de O vrea sa ma ia de nevasta Ca sa vezi, unul mai mult! Si-am sa fiu si eu femeie cinstita.

Pe cuvant de onoare, dragule, am sa ma distrez la nunta ta; pentru ca voi veni, poti sa fii sigur O sa fie al dracului de nostim sa-l vezi pe nebunaticul meu iubit, pus la haina neagra si cravata alba, oferind bra­tul doamnei Rocher, impodobita ca un lamai in floare. Asta-i buna, monstru rau ce esti, imi inchipui ca nici nu te-ai casatorit inca si mi se pare ca ai si inceput sa ma neglijezi. De altfel, mi-ai jurat ca nevasta-ta cu cununie, pe care nici macar n-o iubesti, n-o sa te impie­dice de loc sa vii s-o vezi, si inca in fiecare zi, pe adevarata ta sotioara, Baccarat cea draga inimii tale, care inca te mai iubeste si te va mai iubi multa vreme, dragule

Vezi tu, eu sunt geloasa si daca nu te vei afla, inca in aceasta seara, la picioarele mele, ii voi turna o mica scena viitoarei tale consoarte.

Buzele mele saruta buzele tale, iar nuna mea se afla in mainile tale.

Baccarat'

Dupa ce sfarsi de scris aceasta ciudata scrisoare, Bac­carat il privi pe baronet cu aerul uimit al celor ce nu sunt decat un instrument si indeplinesc tainice misiuni pe care nu le pot intelege.

― Cum! zambi Williams, nu ghicesti, draga mea?

― Nu, raspunse sincer Baccarat, si incep sa ma cred proasta

― Hm! mormai baronetul cu impertinenta, ar fi ca­zul sa spunem tot ce se poate. Scrie si adresa, adauga el.

Domnului Fernand Rocher, strada Marais.

Baccarat scrise adresa si Willliams o puse sa adauge si acest post-scriptum:

'Scrisoarea iti va fi adusa de Fanny. Incearca sa fii cuminte, te rog, si sa nu-i faci ochi dulci pe furis. Cu toate ca mi s-a spus, eu refuz, deocamdata, sa cred ca oftezi dupa camerista mea. A! barbatii!'

― Si-acum, draga mea, relua sir Williams, nu inte­legi ca s-ar putea intampla ca intr-o seara, sa zicem maine seara, aceasta scrisoare sa pice in mainile dom­nisoarei Hermine de Beaupréau?

― Ba da! exclama Baccarat, a carei privire prinse sa straluceasca, inteleg. Dar cum trimitem scri­soarea?

― Grija aceasta o va avea domnul de Beaupréau.

― El? ca sa vezi, este o idee.

― Pe naiba! facu Williams cu raceala, doar n-o sa i-o dam pe Cerise de pomana domnului cu ochelari albastri.

― Intr-adevar, spuse Baccarat, pe care o ultima remuscare o facu sa-si plece capul.

― Si s-ar putea intampla, ― continua Williams ― ca domnul Fernand Rocher sa ia masa maine scara im­preuna cu seful sau de birou. Indata dupa plecarea domnului Rocher, scrisoarea este descoperita din intamplare, undeva, pe covor sau pe bufet; e deschisa, e citita

― Inteleg, il intrerupse Baccarat.

― Si, ― sfarsi Williams ― in mintea domnisoarei Hermine si a mamei sale, Fernand Rocher este un om pierdut pentru totdeauna.

― Da, ideea nu e rea. Dar Beaupréau va consimti?

― Te cred! Din moment ce o doreste pe Cerise.

― Adevarat, raspunse Baccarat plecand, inca o data, ochii in jos.

Williams se ridica.

― Scumpa mea prietena, voi iesi asta seara in lume si trebuie sa plec spre casa, sa ma imbrac.

― Unde? daca nu sunt indiscreta

― La balul ministrului afacerilor externe, unde il voi intalni negresit pe seful nostru de birou.

― Asadar, eu nu-l voi vedea in aceasta seara?

― Mai mult ca sigur ca nu; dar sunt gata sa-mi pun capul jos ca-ti va face o vizita maine dis-de-dimineata.

― Si ce va trebui sa fac?

― Ii vei arata scrisoarea pe care tocmai ai ispravit-o.

― Foarte bine; si dupa aceea?

― Dupa aceea ii vei spune ca-l iubesti pe Fernand si ca, in cazul in care Fernand se casatoreste cu fiica lui, el, Beaupréau, poate sa-si ia adio pentru totdeauna de la sora ta, Cerise. Ii vei inmana apoi aceasta scrisoare, spunandu-i: 'Faceti in asa fel, incat fiica dumneavoastra s-o citeasca si sa scrie cateva cuvinte prin care sa-si anunte logodnicul ca se desparte de el si aduceti-mi mie aceasta scrisoare. Va voi spune atunci unde o veti putea gasi pe sora mea'.

― Si credeti ca va fi de acord?

― Va fi intru totul de acord, sunt sigur. Ne vom in­talni maine si vom vedea. La revedere!

Sir Williams se ridica, saruta cavalereste mana pe care i-o intinse Baccarat si iesi.

Doua ceasuri mai tarziu, printre numerosii invitati ai ministrului afacerilor externe la balul sau, putea fi remarcat un tanar nobil, numit sir Williams, baronet, originar, potrivit cronicilor, din Irlanda, dar locuind, de obicei, la Venetia.

Baronetul era un barbat de o desavarsita eleganta, un cavaler perfect; frumusetea lui avea ceva din aerul trist si visator al fiilor Albionului care, manati de plic­tis, cutreiera lumea.

Prezentat de catre ambasadorul Angliei, baronetul deveni intr-o ora subiectul numarul unu in saloanele ministerului; pe seama averii si a excentricitatii sale, incepura de indata sa circule mii de povesti nastrus­nice; se raspandi zvonul ca ar dori sa se casatoreasca si de aceea numeroase mame il intampinau cu zambetul pe buze; sir Williams dansa insa foarte putin; porni in cautarea domnului de Beaupréau, facu in asa fel incat sa fie prezentat sefului de birou de catre un atasat de ambasada, apoi sotiei si fiicei sale, dar aceasta nu-i acorda nici o atentie.

Obtinu totusi din partea Herminei favoarea unui cadril dansat impreuna, ii povesti cateva banalitati si, putin mai tarziu, se scuza.

― Nu mai am nimic de facut aici, gandi el. Am fost vazut; nu mai sunt un necunoscut pentru Beaupréau si asta ajunge. Voi face mai tarziu cunostinta, pe in­delete, cu viitoarea mea sotie.

Si sir Williams se intoarse acasa, in strada Saint-Lazare, catre miezul noptii, spunandu-si:

― E frumoasa mititica; cu o zestre de douasprezece milioane e o partida destul de reusita.

CAPITOLUL XII

Trecusera trei zile de la scena care avusese loc in casa domnului de Beaupréau si in urma careia seful de birou consimtise la casatoria fiicei sale adoptive cu Fernand Rocher.

Domnul de Beaupréau era unul din acei oameni care se resemneaza repede de pe urma loviturilor primite in amorul lor propriu. Dispretul sotiei, nepasarea fiicei, renuntarea de catre Fernand la zestre il umilisera peste masura; dar gandul ca averea sotiei sale va ramane in­tacta si ca o va putea casatori pe Hermine fara sa chel­tuiasca vreun ban il consola repede si el dadu dovada fata de Fernand, chiar de a doua zi, de obisnuita lui buna­vointa, arma cu ajutorul careia il silea pe tanar sa lucreze la acea mare carte asupra diplomatiei, de pe urma ca­reia, el, Beaupréau, astepta adevarate minuni.

Fernand il vazuse pe seful sau de birou sub adeva­rata lui infatisare si nutrea pentru el un dispret total; dar, aidoma tuturor indragostitilor care urmaresc un tel si tremura la gandul ca vor intalni o stavila in calea lor, dovedi si el lasitatea celor ce iubesc si raspunse manifestarilor calduroase ale viitorului socru prin asi­gurari de prietenie si devotament.

A doua zi dupa ce domnul de Beaupréau acceptase toate conditiile impuse de Baccarat si pusese in buzu­narul sau faimoasa scrisoare dictata de catre Williams, tanarul patrunse in biroul sefului sau catre ceasurile unsprezece, pentru felurite treburi. Domnul de Beaupréau semna hartiile prezentate de Fernand, dupa care ii spuse:

― Sa stii, dragul meu, ca doamnele te-asteapta la masa.

Fernand tresari de bucurie si multumi domnului de Beaupréau.

― Iata, continua el cu amabilitate, daca vrei sa le insotesti la acest concert, le-ar face mare placere este la orele doua precis, in sala Chantereine.

Si domnul de Beaupréau ii oferi lui Fernand loja care-i fusese trimisa in ajun de catre un sarman artist in cautare de multa glorie si de ceva parale.

― Ai timpul sa iei masa si sa te imbraci. Esti liber pana la pranz, continua zambind seful de birou; dar ai sa-mi faci un mic serviciu asta-seara, nu-i asa?

Seful de birou adoptase un aer misterios si confi­dential care flatase amorul propriu al tanarului.

― Domnule, ― raspunse Fernand ― sunt la dispo­zitia si la ordinele dumneavoastra.

Un zambet dulce, aproape naiv, se ivi pe chipul dom­nului de Beaupréau.

― Asculta, ― sopti el ― am sa-ti marturisesc un mare pacat.

Fernand il privi mirat.

― Da dragul meu, ― continua seful de birou, cautand sa para cat mai degajat ― asa cum ma vezi, cu che­lie, cu ochelari si cu burta, ma simt inca foarte tanar; atat de tanar incat sunt indragostit.

― Dumneavoastra? exclama tanarul care nu-si putu stapani un gest de surprindere.

― Sst! sopti domnul de Beaupréau zambind. Da, dragul meu, sunt indragostit de parca as avea doua­zeci de ani. Sper ca n-ai sa ma dai de gol.

― Vai, domnule

― E! Asta este! Daca am pornit-o pe calea martu­risirilor barem sa-ti spun totul Am o iubita O iu­bita de nouasprezece ani Si sunt nebun dupa ea

La randul sau, Fernand zambi; si apoi, caci se stie ca tinerilor le place sa rada pe seama celor in varsta, intreba:

― Si ea?

― Ei, tanarul meu prieten, raspunse de Beaupréau cu naivitate, cand ai cincizeci de ani te multumesti cu putin, o iubesc eu, si asta imi ajunge.

― Aveti dreptate.

― Si vezi ca mititica asta, ― continua domnul de Beaupréau ― cere cam mult timp si tocmai asta-seara

― Inteleg, spuse Fernand.

― Din nefericire, seful nostru de divizie, domnul de ofera o serata de la care nu pot cu nici un chip sa lipsesc, decat in cazul in care trimit pe cineva in locul meu.

― Ma voi duce, ― accepta Fernand ― si voi prezenta scuze in numele dumneavoastra.

― Foarte bine! Dar asta nu este totul: as dori ca doamnele sa nu afle despre aceasta mica substituire, pentru ca eu, in ochii lor, acolo trebuie sa merg

― Si cum sa fac? intreba tanarul care-si aminti de invitatia la masa.

― Vei gasi un pretext, o seara intre baieti, intre pri­eteni, o reuniune de adio prilejuita de plecarea unuia dintre prieteni din Paris, te vei ridica de la masa si-ti vei cere scuze, nu-i asa?

― Cum doriti, raspunse Fernand.

― Te vei duce dupa aceea sa-ti pui o cravata alba si la orele noua seara cel mai tarziu vei prezenta in nu­mele meu scuze domnului de

― Foarte bine, domnule, facu Fernand cu tristete, gandindu-se ca seara pe care nadajduia s-o petreaca in preajma Herminei avea sa fie pierduta.

Logodnicul domnisoarei de Beaupréau parasi biroul in jurul orei unsprezece si jumatate, lua un dejun mo­dest la pretul de 25 de centime, merse acasa, se imbraca ingrijit pentru a putea iesi in oras, ajunse in strada Saint-Louis, unde mama si fiica il intampinara cu un zambet plin de afectiune si cu o privire tandra.

La orele cinci, doamna Beaupréau, Hermine si Fernand se intorceau de la concert; la orele sase, domnul de Beaupréau se intorcea acasa si lua masa.

Fidel indatoririlor sale de confident, Fernand ceruse intre timp ingaduinta de a pleca mai devreme. Dupa masa, trecu in salon unde se servise cafeaua, o insoti pe Hermine la pian, statura de vorba zece minute, dupa care el se retrase, lasand la gura sobei pe doamna si pe domnul de Beaupréau; intre cei doi soti domnea o oa­recare raceala. Hermine, dupa ce-si conduse logodni­cul pana la usa salonului si dupa ce-i stranse mana, se aseza din nou la pian.

In timp ce Thérèse se aplecase pentru a lua clestele si a drege focul care incepuse sa piarda din tarie, in timp ce fata, la pian, se afla cu spatele spre camin, dom­nul de Beaupréau lasa sa-i scape o scrisoare pe covor, foarte aproape de gura caminului.

O clipa dupa aceea, doamna de Beaupréau puse cles­tele la loc si ridica privirile.

Seful de birou era cufundat intr-o somnolenta visare, cu ochii atintiti spre tavan.

Hermine canta un vals.

Doamna de Beaupréau zari scrisoarea, schita o mis­care de surprindere care paru sa-l smulga pe sotul sau din meditatia in care se cufundase si, aratandu-i scri­soarea, ii spuse:

― Fara nici o indoiala, aceasta hartie va apartine, domnule.

Seful de birou arunca o privire nepasatoare pe covor, se apleca, ridica scrisoarea si se uita pe plic.

'Domnului Fernand Rocher', citi el.

La auzul acestui nume, Hermine se intoarse si dege­tele sale ramasera imobilizate pe clapele pianului.

― Probabil ca Fernand a pierdut aceasta scrisoare, spuse linistit domnul Beaupréau.

Hermine se ridica si, stapanita de o vaga curiozitate, se apropie.

― Ia te uita, zise cu naivitate seful de birou, destul de ciudata aceasta adresa; dedesubtul ei sta scris: 'Prin camerista mea'.

Hermine tresari si o usoara roseata ii acoperi frun­tea.

― Zau daca nu e scrisul unei femei! sfarsi rautacios domnul de Beaupréau.

Obrajii rosii ai Herminei deveniri palizi, iar mama sa se ridica presimtind ca avea sa urmeze o adevarata drama; o drama fatala pentru fiica ei, o drama ascunsa in scrisoarea pe care domnul de Beaupréau o deschidea foarte incet, fara ca celor doua femei sa le treaca prin minte sa-l impiedice.

Domnul de Beaupréau paru sa citeasca primele randuri cu o oarecare indiferenta, manat de o curiozitate fireasca la un viitor socru care vrea sa cunoasca relatiile epis­tolare ale ginerelui sau; apoi, dintr-o data, lasa sa-i scape o exclamatie de surprindere si de indignare.

― O! asta e prea de tot!

Apuca un sfesnic aflat pe camin, il apropie de el si continua sa citeasca.

Hermine ramasese impietrita si alba ca o statuie, iar mama sa, stapanita de o sinistra presimtire, incepu sa tremure privindu-l pe domnul de Beaupréau, al carui chip parea sa se descompuna pe masura ce inainta in lectura.

Dupa ce sfarsi, seful de birou isi atinti privirile asu­pra sotiei sale si ii spuse:

― Aceasta scrisoare, doamna, vine din partea dom­nisoarei Baccarat, o cocota bine cunoscuta si este adre­sata aceluia pe care ati vrut sa vi-l faceti ginere. Va felicit pentru o asemenea alegere. Poftim, cititi.

Si intinse doamnei de Beaupréau scrisoarea.

Biata mama citi, la randul sau, cuvintele dictate de forta raului, scrise de mana raului, cuvinte cu ajutorul carora fiica sa, copila atat de pura si de nevinovata, era insultata in chip josnic; si, ca si cand nemaipomenita durere care avea sa-i loveasca fata ar fi atins-o mai devreme si cu mai multa putere pe ea insasi, scoase un strigat si lesina.

Domnul de Beaupréau se grabi sa-i vina in ajutor, suna, striga si starni zarva mare, mai putin din dragoste pentru sotia sa si mai mult pentru a ingadui Herminei sa citeasca, la randul sau, in liniste, scrisoarea fatala.

Intr-adevar, fata ridicase misiva si o parcurgea cu acea febrila aviditate care ne cuprinde, adesea, cand este vorba sa aflam o veste proasta.

Citi pana la capat, stand neclintita in picioare, alaturi de mama sa, careia domnul de Beaupréau ii dadea sa respire saruri si care incepea sa-si vina din nou in fire; lasa apoi sa-i cada din mana scrisoarea in cuprinsul careia era insultata, scrisoare care facea sa-i apara intr-o lumina noua, inspaimantatoare, chipul omului pe care-l iubea si in a carui dragoste crezuse.

Domnisoara Hermine de Beaupréau nu scoase nici un strigat, nu varsa nici o lacrima.

Neclintita, de parca ar fi fost fulgerata, se uita rand pe rand, cu o privire alba, la mama sa si la domnul de Beaupréau, parand sa arate, in felul acesta, ca viitorul vietii sale fusese zdrobit si ca lumea intreaga ii deve­nise indiferenta.

Doamna de Beaupréau, care isi revenise, se ridica, alerga spre fiica sa cu bratele intinse si cu ochii plini de lacrimi.

Cele doua femei se imbratisara cu putere, ca si cand ar fi vrut sa-si contopeasca durerile.

Apoi, prima clipa fiind depasita, Hermine isi redobandi puterile, hotararea, deveni din nou calma, asa cum trebuie sa fie femeia tradata care se stie mai presus de aceasta tradare.

― Tata, ― spuse ea adresandu-se domnului de Beaupréau cu glasul trist dar hotarat ― il vei ruga, nu-i asa, pe domnul Rocher sa dea uitarii proiectele noastre de casatorie.

― O! striga seful de birou, parand indignat la culme, mizerabilul! Daca ar indrazni sa se intoarca!

― Linisteste-te, tata, ― raspunse Hermine cu mandrie ― domnul Rocher nu va fi niciodata sotul meu.

Fata se indrepta atunci, cu fruntea sus, cu privirea mandra catre un gheridon pe care se aflau toate cele necesare scrisului si asternu aceste cateva randuri:

'Domnule,

O intamplare pe care n-are rost s-o mentionez ma sileste sa revin asupra proiectelor noastre anterioare. Sunt hotarata sa intru la manastire in cel mult opt zile si sper ca nu veti insista. Vizitele dumneavoastra ar fi cu totul de prisos'.

Semna aceasta scrisoare si o intinse domnului de Beaupréau cu aerul mandru al unei regine jignite care iarta dinainte ultragiul ce n-o poate atinge.

Domnul de Beaupréau citi cu aviditate scrisoarea de ruptura si un gand plin de o infernala bucurie ii veni in minte:

― Am castigat-o pe Cerise, isi spuse el.

Continuand apoi sa se prefaca indignat, striga:

― Ii voi da eu insumi aceasta scrisoare si inca in seara asta, peste un ceas, la domnisoara Baccarat, unde trebuie ca se afla de pe acum, dumnealui, cel care adi­neauri parea atat de grabit sa ne paraseasca.

Domnul de Beaupréau isi lua palaria si bastonul si, inarmat cu scrisoarea Herminei, iesi inainte chiar ca sotia si fiica sa fi putut spune un singur cuvant sau sa fi incercat sa-l opreasca.

O data ajuns la poarta, seful de birou se porni sa alerge cu sprinteneala unui tanar, cobori strada Saint-Louis pana in piata Royale, gasi o trasura, se arunca in ea si spuse birjarului:

― Strada Moncey, si in galop!

Birjarul, vazand un barbat in haina albastra si cu decoratii, crezu ca are de a face cu un pair al Frantei, dadu bice cailor in asa fel incat il depuse pe domnul de Beaupréau la poarta casei lui Baccarat dupa numai douazeci de minute.

CAPITOLUL XIII

In timp ce domnul de Beaupréau gonea spre Baccarat, aceasta se gasea din nou in tete-a-tete cu sir Williams. Erau singuri intr-un mic budoar, in care Baccarat nu primea decat pe cei mai intimi dintre prieteni, bu­doar izolat, ce ingaduia sa se discute in voie, fara teama de a fi auzit nici macar de catre Fanny, care obisnuia sa mai asculte pe la usi.

Baccarat era palida, infranta si din ochii ei curgeau lacrimi.

Williams era rece, calm, usor batjocoritor, asa cum sade bine unui adevarat ispititor.

― Cat de mult m-am injosit! rosti Baccarat, gandindu-se la pretul pe care-l platea pentru Fernand.

― Draga mea, ― raspunse Villiams ― in aceasta lume josnica nu dobandesti nimic de gratis. Simpaticul domn de Beaupréau ti-l pune in brate pe Fernand cel drag; este drept sa capete si el ceea ce i se cuvine pen­tru abnegatia pe care a dovedit-o.

― Dar este sora mea! exclama Baccarat incercand din nou sa reziste.

― E! La urma urmelor, si dumneata si eu nu ne stra­duim decat pentru fericirea ei

― Este cuminte este cinstita vrea sa se casato­reasca, sopti Baccarat.

― Peste sase luni vom face dintr-insa o regina a mo­dei. Va avea, ca si dumneata, cai si trasuri in loc sa coasa din noapte pana in zori. Si in locul unui nes­palat, cu mainile negre, cu bluzonul soios, beat de di­mineata si pana seara, pentru ca asa intelege el drep­tul sau de barbat, noi ii vom da, dupa acest odios si grotesc Beaupréau, un frumos viconte, cu trasurica si valet, cu mustati negre si cu o renta de o suta de mii de franci.

― Diavol! rosti Baccarat, pe care o cuprinsese ame­teala.

― Multumesc, raspunse galant baronetul.

Apoi isi scoase ceasul.

― Asadar, ― spuse el ― e opt si jumatate, la ceasul acesta Beaupréau trebuie sa-si fi jucat scena. Decide-te, draga mea, caci altfel iau lucrurile asa cum sunt si ma duc sa prezint omagiile mele mamei si fiicei Dar, in cazul acesta, Fernand nu va pasi niciodata aici.

Baccarat pleca fruntea si tacu.

Williams intinse mana catre o masa:

― Aseaza-te aici si scrie.

Baccarat se ridica zdrobita si, in timp ce se indrepta spre masa, ii spuse:

― Dicteaza.

'Buna mea sora, ― dicta Williams ―daca nu-mi vii de indata in ajutor, sunt pierduta; pierduta fara scapare. Nu mai am timp sa vin pana la tine si sa-ti explic, sa-ti infatisez groaznica situatie in care ma aflu. Pot sa-ti spun doar atat: e vorba de viitorul meu, poate si de viata mea Alearga neintarziat, cat poti tu de repede, in strada Serpente, la nr. 19; intreaba de doamna Coquelet si spune-i: Vin pentru sora mea Vei afla atunci tot ce va trebui sa faci pentru a ma putea salva.

Louise a ta care te iubeste'.

Pana cazu din mainile sale si doua lacrimi, stapanite mult timp, ii aparura, in sfarsit, pe obraji.

― Biata mea sora!

― Si acum, ― spuse Williams ― sa-l asteptam pe Beaupréau.

In aceeasi clipa, se auzi clopotelul care vestea sosi­rea unui oaspete.

Si in timp ce Baccarat se ridica pentru a trece in dor­mitor, unde sa-l primeasca pe seful de birou, Williams ii spuse repede:

― Daca este el, trebuie sa afli mai intai ce a facut si cum s-a desfasurat scena. Il lasi dupa aceea singur, inainte de a-i fagadui ceva, te intorci si-mi spui ce s-a petrecut.

Baccarat isi sterse lacrimile si redeveni ea insasi.

Se aranja in fata unei oglinzi, isi puse in ordine parul si iesi cu pasul hotarat.

Cerise era definitiv sacrificata pe altarul iubirii care mistuia sufletul ei.

Vizitatorul era, intr-adevar, domnul Beaupréau care parea agitat si triumfator, cu scrisoarea Herminei in mana.

― Iata, frumoasa doamna, cititi si veti vedea

Baccarat lua scrisoarea, o citi cu sufletul la gura si-si spuse:

― Nu se va casatori cu ea niciodata.

Domnul de Beaupréau, caruia indrazneala ii revenise, se aseza linistit pe o bancheta, isi petrecu mana in haina albastra si o privi pe Baccarat.

― Si-acum, frumoasa doamna, nu veti intreprinde nimic pentru mine?

― Asteptati! raspunse Baccarat care, fara nici o alta explicatie si ascultand de ordinele lui Williams, il lasa pe seful de birou uluit si se intoarse in budoarul in care se gasea baronetul.

Williams lua scrisoarea pe care Baccarat o pastrase asupra ei, o citi cu atentie si spuse:

― E bine, e foarte bine; e chiar mai mult decat m-am asteptat.

Apoi, adresandu-se lui Baccarat:

― Si acum draga mea, il vei sfatui pe Beaupréau si mearga in strada Serpente, la numarul 19, in jurul orei zece, s-o caute pe doamna Coquelet si sa se lase in grija ei in ceea ce o priveste pe Cerise.

― Asta-i tot?

― Ii vei recomanda, in afara de asta, ca maine, in ca­zul in care Fernand Rocher il intreaba ceva, sa nu-i dea nici o explicatie.

― Bine.

― Dupa ce va fi plecat Beaupréau iti voi spune tot ce va trebui sa faci cu aceasta scrisoare si, daca nu te vei dovedi lipsita de rabdare si de intelepciune, fru­mosul tau Fernand va fi maine aici si nu va mai pleca.

Frematand de bucurie, Baccarat se intoarse la domnul de Beaupréau.

Williams suna intre timp si Fanny aparu.

― Mititico, ― ii spuse baronetul ― vei lua trasura stapanei tale si vei preda aceasta domnisoarei Cerise. Daca iti cere explicatii, ii vei raspunde ca tu nu stii ni­mic dar ca stapana ta e intr-o stare groaznica. Tine si pentru tine.

Un ceas mai tarziu, Williams o parasea pe Baccarat si alerga in strada Serpente.

― Intre noi doi, domnule de Beaupréau! rosti el apucand haturile saretei sale.

CAPITOLUL XIV

In timpul acesta, Fanny, intinsa in cupeul stapanei sale in care, in treacat fie spus, se simtea destul de bine si parea foarte la locul ei, alerga spre cartierul Templului, unde sosi in jurul orei 9. Tanara Cerise toc­mai se intorsese acasa. Luase masa la domnisoara Jeanne si ii vizitase noua locuinta din strada Meslay; si, cum pierduse trei ceasuri bune, Cerise isi aprinsese lampa, isi infundase bine sobita si se pusese pe treaba cu gand sa lucreze cat mai tarziu.

Léon trecuse pe la ea s-o vada in cursul zilei, aducandu-i o scrisoare de la el din sat. Jacques, contramaistrul, il instiinta ca ii gasise cumparator pentru bucatica lui de pamant si, in acelasi timp, ii facea cunoscut ca se va inapoia in curand.

Jacques avea sa se intoarca cu banii si cu actele lui Léon; trebuiau sa se ingrijeasca cat mai repede de stri­garile de casatorie si, peste 15 zile sau peste trei saptamani, chiar daca ar fi fost nevoie sa se plateasca bisericii o strigare, Cerise ar fi fost casatorita. Gandul acesta o imboldea la treaba si, fredonand unul din cele mai ve­sele refrene pe care le cunostea, fata incepu sa lucreze cu sarg.

Putin dupa aceea aparu Fanny.

Uimirea fetei fu deosebit de mare in clipa in care o vazu pe camerista sorei sale sosind la o ora atat de ne­obisnuita; uimirea se preschimba insa repede in con­sternare, de indata ce ispravi de citit scrisoarea trimisa de Baccarat.

― Dumnezeule, ― striga ea ― ce i s-a intamplat Louisei?

― Nu stiu, raspunse Fanny, jucandu-si cu fidelitate rolul; doamna este foarte trista, pare innebunita.

Cerise se ridica repede, dadu de o parte masa de lu­cru, isi arunca intr-o clipa un sal pe umeri, isi potrivi o boneta pe cap si ii spuse lui Fanny:

― Ma duc ma duc spune-i sorei mele ca alerg!

Fanny porni in goana, se urca in trasura si disparu.

Cerise cobori repede in urma ei; reciti ciudata scri­soare la lumina unui candelabru fumegand care abia reusea sa destrame intunericul scarii.

― Strada Serpente nr. 19 sopti ea dar e foarte departe de aici si nu pot sa pierd nici o clipa.

Si Cerise, care refuza intotdeauna sa foloseasca tra­sura sorei sale, alerga la cea mai apropiata statie, se arunca intr-o birja si striga vizitiului adresa. O ju­matate de ora mai tarziu, trasura se oprea in strada Ser­pente, la poarta acelei case sordide, cu doua etaje, cu storurile vesnic trase, casa avand infatisarea unui loc rau famat si unde l-am intalnit pe Colar aducandu-l pe capitanul Williams atunci cand acesta sosise de la Londra.

Vazand aceasta casa lugubra, inima Cerisei se stranse; ciocani la poarta cu o nemaipomenita neliniste; si atunci cand poarta se deschise scrasnind din balamalele ruginite, fata zari in fata ei un culoar intunecat, ingust, in care aerul era umed si gretos si avu senzatia ca patrunde intr-un cavou.

Inainta pe dibuite in intuneric si, cu glasul gatuit de emotie, striga:

― Nu e nici o portareasa?

O lumina se ivi atunci in capul scarilor intortocheate, scari ale caror trepte erau mancate de ani si care, in chip de balustrada, aveau o franghie slinoasa si Cerise, inspaimantata, vazu aparand chipul hidos al unei femei batrane care intreba cu glas pitigaiat:

― Cine e acolo, cine vine la ora asta?

― Doamna Coquelet? indrazni Cerise tremurand.

― Da, eu sunt.

Cerise urca treptele alunecoase ale scarii si se opri nehotarata in fata batranei.

― Doamna, vin din partea sorei mele Louise.

― Louise? intreba doamna Coquelet, care Louise?

Cerise rosi gandindu-se la porecla sorei sale.

― Baccarat, raspunse fata.

― Da, da, spuse batrana, al carei glas paru sa se in­dulceasca si sa devina ceva mai omenesc; intra, mititico, intra.

Si doamna Coquelet deschise o usa pe palierul pri­mului etaj si o conduse pe fata, de-a lungul unui co­ridor la fel de intunecat ca si cel de jos, intr-o camera.

― Vino, mititico ― o invita batrana cu glas mangaietor ― pe aici, haide.

Emotionata si tremurand, Cerise pasea in urma aces­tei inspaimantatoare femei imbracata cu o camasa de noapte, purtand pe cap o boneta cu panglici de un rosu tipator si peste camasa un fel de sal in carouri verzi.

Camera in care o introduse pe Cerise semana cu sa­lonul luxos al unei case rau famate: perdele de un rosu obosit la ferestre, un vechi divan ale carui rupturi erau ascunse de o husa crosetata, o pendula Noblet asezata pe un camin intre doua vaze de flori, un gheridon din mahon aurit, un fotoliu dintr-o matase lucioasa, ver­zuie.

Cerise cuprinse dintr-o singura privire aceasta groaz­nica amestecatura de lux si de saracie; in cele din urma ochii sai se oprira asupra doamnei Coquelet si biata copila se intreba cum de putea sora sa, care traia to­tusi printre altfel de oameni, sa intretina relatii cu o asemenea femeie.

― Intra, mititico, intra! repeta mastera pe un ton ademenitor care ar fi bagat in sperieti pana si o femeie ceva mai putin nevinovata decat Cerise.

Cerise ii dadu ascultare si ramase in picioare in mij­locul camerei rosii, continuand sa priveasca, cu spaima muta, cand aceasta sumbra incapere, cand chipul hidos al babei.

― Asadar, ― facu aceasta ― vii din partea lui Baccarat?

― Este sora mea, sopti Cerise rosind.

― Foarte bine, foarte bine, stai jos, mititico.

― Doamna, relua Cerise stapanita inca de emotie ― mi-a scris sora mea ca trebuie sa vin sa va vad, ca numai eu as putea s-o scot dintr-o groaznica incurcatura in care se gaseste.

― Este adevarat, micuto, este foarte adevarat; dar te rog sa stai jos.

Vorbind astfel, doamna Coquelet afisa un zambet stra­niu, care o uimi pe Cerise si o facu sa creada ca Baccarat se gasea, intr-adevar, intr-o mare incurcatura.

― Numai ca, urma batrana, nu e vorba de mine, as­teptam o alta persoana si aceea iti va vorbi despre sora ta, mititico Stai jos, aici, si asteapta; n-o sa mai du­reze mult, persoana n-o sa mai intarzie.

Doamna Coquelet puse pe camin lumanarea pe care o tinea in mana, intre pendula si unul din vasele de flori si, inainte ca Cerise sa fi avut timpul sa rosteasca cea mai mica intrebare, se retrase si inchise usa in urma ei.

Absolut nedumerita, ramasa singura, fata arunca in jurul ei priviri de o dureroasa uimire.

Tot ceea ce vedea, tot ceea ce auzea, absolut totul, pana si scrisoarea sorei sale, erau de natura s-o cufunde intr-o cumplita neliniste.

Cu toate acestea, se aseza pe vechiul divan, a carui husa crosetata fusese candva alba, si astepta, tresarind la cel mai mic zgomot si cu ochii pironiti asupra pendulei care arata ca in curand aveau sa fie ceasurile zece.

Trecura, astfel, zece minute, apoi un sfert de ora; o liniste adanca domnea in jurul fetei, o liniste in care s-ar fi putut auzi pana si bataile inimii acestei biete copile, batai grabite de o spaima pe care ea nu o putea intelege.

Privirile sale se opreau cand asupra pendulei care-i masura scurgerea timpului, cand asupra usii acoperite de o perdea rosie, asemanatoare aceleia care masca fe­reastra aflata in fata caminului.

Si, in timp ce facea tot felul de presupuneri asupra nenorocirilor care stateau gata s-o copleseasca pe sar­mana ei sora si pe care ea era chemata sa le inlature, in timp ce se intreba cine ar fi putut sa fie persoana pe care o astepta cu atata ciudata neliniste, in spatele ei se facu auzit un zgomot.

Cerise se intoarse cu un strigat de groaza

O usa tapetata cu acelasi tapet care acoperea si pe­retii si pe care, din aceasta pricina, nu o remarcase, se deschisese foarte aproape de divan, ingaduind unui barbat pe care, la prima vedere, Cerise nu-l recunoscu, sa patrunda in incapere.

Purta ochelari albastri; dar, in locul unei haine al­bastre ca si ochelarii sai, purta o redingota neagra cu nasturi pana sus, imbracata peste o vesta alba.

Era domnul de Beaupréau.

Seful de birou inchise usa si o saluta pe Cerise.

― Buna ziua, copila mea draga, spuse el pe un ton degajat, scotandu-si palaria si lasand astfel sa i se vada capul chel.

Vazand un barbat, Cerise se ridicase repede si facuse, fara sa vrea, un pas inapoi. Dar infatisarea matura, precum si stralucitoarea chelie a domnului de Beaupréau avura darul s-o linisteasca.

― Buna ziua, buna ziua, copila mea draga, repeta el pe un ton parintesc in care se simtea, totusi, o usoara emotie.

― Domnule, ― spuse Cerise facand inca un pas ina­poi ― oare dumneavoastra sunteti persoana pe care o astept?

― Da, frumoasa mea copila, eu sunt!

Si seful de birou stranse mana fetei.

― Dar de ce nu stai jos!

Cerise isi retrase mana dintr-a lui si ramase in pi­cioare.

― Sora mea, spuse ea, sora mea Baccarat

― O fata incantatoare, o intrerupse Beaupréau si aproape tot atat de frumoasa ca si dumneata, continua el pe un ton libidinos.

― Mi-a scris sora mea

― A! da stiu.

― Ca se gaseste intr-o situatie grea.

― Foarte grea, frumoasa mea copila.

― Si ca eu trebuie sa

― Desigur, raspunse seful de birou, Baccarat con­teaza, intr-adevar, foarte mult pe dumneata Ei, dar vino aici, sa stai jos, langa mine O sa vorbim numaidecat despre toate astea Nu cumva ti-e teama de mine?

― Nu, bolborosi Cerise care nu intelegea absolut ni­mic din cuvintele sefului de birou, lasandu-se pacalita de aerul sau cumsecade.

Si pentru ca era vorba despre sora sa, pentru ca dom­nul de Beaupréau era urat si batran si pentru ca, in ne­vinovatia sufletului sau, fata se afla la o suta de leghe departare de purul adevar, increzatoare, Cerise se aseza la capatul celalalt al divanului pe care seful de birou se lasase cu greu sa cada.

― Domnule, implora ea cu un glas in stare sa imblinzeasca si un tigru, daca o puteti salva pe biata mea sora

― Da, fara indoiala, fata mea draga; dar, deocamdata sa vorbim despre dumneata

― Despre mine?

― Despre dumneata, repeta domnul de Beaupréau care lua mana fetei cu gandul de a o duce la buze cu un gest galant.

Cerise isi retrase mana si, cu toate ca nu banuia inca nimic, se dadu speriata inapoi, ascultand de indemnul unei cumplite spaime.

― Se poate, ― relua el apropiindu-se ― uita-te bine la mine, nu ma recunosti?

Si in fata ochilor fetei, la flacara luminarii aflate pe camin, el isi arata chipul palid si fruntea cheala.

O amintire trecu ca un fulger prin mintea fetei.

― Da, da, strada Bourbon-Villeneuve pe bulevard pana la usa mea

Si de data aceasta, ghicind in sfarsit despre ce este vorba, Cerise se ridica repede si voi sa fuga.

Se gandi insa la Baccarat si isi spuse dintr-o data ca se prea poate ca barbatul care o urmarise sa fi facut lucrul acesta din cauza sorei sale, pentru a-i vorbi des­pre ea si atunci ramase in picioare, asteptand.

Domnul de Beaupréau, care nu se ridicase, continua:

― Scumpa mea copila, s-ar putea sa-ti par putin putin prea copt si adevarul este ca nu mai am doua­zeci de ani dar, crede-ma, sunt un barbat cumsecade, chiar foarte cumsecade si am sa stiu sa ma port asa cum se cuvine.

Cerise se insela inca o data asupra intelesului cuvinte­lor sale si ridica spre el o privire timida.

― Da, ― continua seful de birou ― am o pozitie des­tul de frumoasa si destul de multa putere. Zau, ce-ai spune despre un frumos demisol in strada Blanche sau in strada Saint-Lazare, o mie de franci chirie, o servitoare, cinci sute de franci pe luna si o suta de lu­dovici pentru toalete?

― Domnule! striga Cerise sufocata de indignare si intelegand, in sfarsit.

Si-atunci biata fata pricepu totul, absolut totul, pana si infamia surorii sale. Alerga ingrozita spre usa, voind sa fuga. Usa era insa incuiata.

In timpul acesta, domnul de Beaupréau se ridicase, se apropiase de ea, o cuprinsese de mijloc si incercase s-o sarute.

Cerise se smucise si scoase un strigat inspaimantator:

― Mizerabile! Ajutor!

Domnul de Beaupréau raspunse printr-un hohot de ras.

― Haide, haide, micuto, sa nu mai fim atat de rai si de cruzi; ma voi tine de cuvant si ca dovada

Voi s-o cuprinda, dar Cerise, careia disperarea ii redase prezenta de spirit si puterile, il respinse, aluneca din bratele sale cu supletea unui sarpe, facu un salt inapoi pana la camin, apuca un sfesnic din zinc argin­tat si isi facu din el o arma.

Atitudinea hotarata a tinerei il opri o clipa pe dom­nul de Beaupréau, care ezita s-o mai urmareasca.

Isi aduse insa aminte ca doamna Coquelet, in ale carei maini murdare strecurase, cu numai zece minute inainte, cinci ludovici, ii spusese zambind:

― Sunt singura in toata casa si sunt surda lemn. Daca mititica striga, nu trebuie sa va fie teama Aici poti sa si omori un om, eu tot n-aud nimic.

Si, prinzand curaj, domnul de Beaupréau voi s-o por­neasca din nou catre Cerise, care continua sa strige dupa ajutor.

Dintr-o data insa usa mascata de langa divan se des­chise si in pragul ei aparu un barbat la a carui vedere fata, inspaimantata, scoase un strigat de bucurie, iar seducatorul se dadu inapoi, intrerupt in pragul oribilei sale tentative.

Vazandu-l, cu toate ca nu-l cunostea, Cerise banui ca providenta ii trimisese un eliberator.

In acelasi timp, Beaupréau soptea uimit:

― Sir Williams!

Barbatul care tocmai aparuse in pragul acestei incaperi in care Cerise se crezuse pierduta, cu capul desco­perit, cu un pistolet in mana, era intr-adevar baronetul sir Williams, in ale carui planuri tenebroase se afla si acela de a-l opri pe domnul de Beaupréau sa-si duca la bun sfarsit crima; baronetul sir Williams care, in ajun, fusese prezentat sefului de birou la Ministerul afacerilor externe si avusese onoarea sa danseze de doua ori cu domnisoara Hermine, logodnica domnului Fernand Rocher.

Intalnirea cu acest barbat pe care-l cunoscuse in vazul intregii lumi, care era la curent cu functiile lui admi­nistrative si care-l surprindea astfel, comportandu-se cu brutalitatea unui soldatoi, violentand o fata tanara fara aparare, produse asupra domnului de Beaupréau aceeasi stupoare pe care ar fi produs-o aparitia chipului Me­duzei.

Inspaimantat si palid, el se dadu in laturi din fata lui Williams, care inainta spre Cerise si-i spuse:

― Sa nu va fie teama de nimic, domnisoara; cerul va trimite un protector si acest mizerabil va va respecta.

In acelasi timp, Williams striga:

― Colar! Colar!

Usa principala, aceea prin care intrase si Cerise, se deschise si fata il vazu atunci aparand pe Colar, umbra fidela a lui Williams, Colar, noul prieten al lui Léon, pe care, vazandu-l, Cerise scoase un strigat de bucurie si se indrepta spre el asa cum se indreapta un copil catre mama sa.

― O vei conduce pe domnisoara, ― ii spuse Williams ― si daca i se intampla ceva

― Mii de draci! striga Colar, prefacandu-se adanc uimit, este domnisoara Cerise! Inseamna ca n-am fost inselati!

Si fara sa dea nici o explicatie ciudatelor sale cuvinte, o lua cu el pe fata, in timp ce Williams ramanea singur in prezenta domnului de Beaupréau.

Tremurand toata, dar increzatoare in prietenul logod­nicului sau, Cerise iesea din aceasta cladire, unde era cat pe ce sa ajunga victima brutalitatii unui batran care-si pierduse mintile, strangand mana lui Colar si spunandu-i in soapta:

― Iti multumesc, iti multumesc!

CAPITOLUL XV

Ramasi singuri, domnul de Beaupréau si Williams se privira o clipa in tacere, ca doi adversari in ceasul unei batalii hotaratoare.

Dupa aceea, baronetul inchise usa, se aseza in fata sefului de birou si-l privi cu raceala.

― Domnule ― facu el ― dupa cate mi se pare, sunteti domnul baron de Beaupréau, sef de birou la Ministerul afacerilor externe, pe cale de a deveni sef de divizie, aveti o avere de doua sute de mii de franci si sunteti tatal unei incantatoare tinere, domnisoara Hermine, care mi-a acordat ieri seara favoarea unui dans.

― Domnule bolborosi Beaupréau, a carui privire aiu­rita parea sa fi ramas agatata de teava pistoletului pe care sir Williams continua sa-l tina in mana.

― Si iata ca, in urma unor imprejurari pe care vi le voi istorisi ceva mai tarziu, va surprind la orele zece seara, intr-o casa suspecta in care ati atras o fata tanara si cinstita si va surprind in timp ce

― Domnule, ― il intrerupse seful de birou scos din sarite ― nu vad de ce va intereseaza.

― Pe mine, unul, nu ma intereseaza, raspunse Willi­ams. Numai ca sa vedeti aceasta fata are optspre­zece ani, e vorba deci de un atentat odios, infam, agravat de circumstantele sechestrarii si ale violentei Este vorba, deci, de o crima care va poate duce in fata curtii cu juri, iar de la curtea cu juri la Toulon sau la Brest, adica la galere, ma-ntelegeti?

Domnul de Beaupréau il asculta infiorat st continua sa priveasca uluit pistoletul.

― Pentru a ajunge la un asemenea rezultat, continua Williams, pentru a inlocui, adica, haina dumneavoastra de inalt functionar cu o scurta de panza rosie, pentru a inlocui panglica pe care o etalati la butoniera dumnea­voastra prin catusele inchisorii, pentru a face dintr-un viitor sef de divizie un detinut, ce trebuie? O nimica toata: doi martori care sa confirme unui judecator de instructie depozitia victimei.

― Domnule domnule, bolborosi domnul de Beaupréau cu glasul tremurand, vreti sa ma distrugeti?

― Pai de, aceasta fata ma intereseaza. Colar si cu mine am putea depune marturie

― Iertare! exclama domnul de Beaupréau ingrozit, cazand in genunchi.

― Bine, bine, facu baronetul, dar sa stiti ca, in felul acesta, nu-mi pareti destul de interesant ca sa va pot ierta.

Domnul de Beaupréau era unul din acei oameni care afiseaza insolenta fata de inferiorii lor, care stau in­totdeauna plecati in fata superiorilor, unul din acei oameni care sunt tari in fata celor slabi si lasi in fata celor puternici.

Se purta josnic in fata omului care-l putea distruge pentru totdeauna, cu un singur cuvant; se tara la pi­cioarele lui cu lacrimi in ochi, hohotind de plans.

Baronetul sir Williams paru sa guste cateva clipe aceasta rusinoasa lasitate, precum si chinurile morale ale omului aflat la discretia sa; il pofti apoi sa se ridice, ii arata un scaun si ii spuse:

― Si-acum, mosulica, nu te mai tangui si hai sa stam de vorba.

― Ma iertati? exclama Beaupréau, care trecu brusc de la disperare la bucurie.

― Nu, am sa incerc sa ma inteleg cu dumneata.

Si in timp ce seful de birou il privea uluit, baronetul continua pe un ton calm si distant:

― Nu sunt judecator de instructie si nu este treaba mea sa aprovizionez inchisorile; sunt insa stapan pe dumneata, stapan pe libertatea dumitale, stapan pe onoa­rea si pe pozitia dumitale si am sa caut sa speculez aceasta situatie.

Domnul de Beaupréau crezu ca a picat in mainile unuia dintre acei oameni care santajeaza din clipa in care detin un secret si, ca atare, se grabi sa intrebe:

― Aveti nevoie de bani? Spuneti-mi o suma, cat va trebuie?

Williams zambi.

Instinctele avare si cupide ale domnului de Beaupréau purtau in clipa aceea o indarjita batalie cu groaza care continua sa-l stapaneasca.

― Nu sunt bogat, dar, in sfarsit, spuneti vorbiti

Baronetul ridica din umeri:

― Sa fim seriosi, dragul meu, imi trebuie ceva mai mult decat niste carpe de o mie de franci.

Domnul de Beaupréau se infiora.

― Vreti sa ma ruinati? intreba el cu spaima.

― Poti sa fii sigur, ― raspunse linistit Williams ― ca toata averea dumitale nu face nici doi bani pentru mine.

Domnul de Beaupréau se ingalbeni si gasi curajul sa strige:

― In cazul acesta, omorati-ma pe loc!

― Linistiti-va, n-am nevoie de averea dumneavoastra; ascultati-ma.

Domnul de Beaupréau scoase un suspin de usurare si-l privi pe Williams cu o uimire crescanda.

― Aveti o fiica, continua baronetul, o fata care mi-a acordat aseara un dans?

― Da, baigui seful de birou.

― Ati fagaduit domnului Fernand Rocher mana fiicei dumneavoastra?

― Este adevarat.

― Ati facut foarte rau, scumpe domn, pentru ca fiica dumneavoastra imi place si mi s-a nazarit s-o iau de nevasta.

La auzul acestor cuvinte, uimirea domnului de Beaupréau atinse ultima treapta.

― Ascultati-ma, continua Williams, cunosc secretele dumneavoastra de familie asa cum vi le cunoasteti sin­gur. Hermine nu este fiica dumneavoastra.

Domnul de Beaupréau scoase un strigat si zvacni de pe scaunul pe care Williams il obligase sa sada.

― Asculta-ma si nu ma mai tot intrerupe. Iti spu­neam, asadar, ca Hermine nu este fiica dumitale Este adevarat?

― Este foarte adevarat, bolborosi domnul de Beaupréau.

― Hermine este fiica unui om al carui nume nu-l cunosc decat eu, eu singur, sir Williams.

Seful de birou facu din nou un gest de uimire.

― Omul acesta a murit A murit de douasprezece ori milionar, conchise cu raceala Williams, in timp ce seful de birou incepea sa desluseasca A murit si sunt sin­gurul care-i cunoaste numele, singurul care stie unde se afla testamentul sau.

La auzul acestui cuvant, testament, in mintea sefului de birou se ivi o licarire stranie si ghici pe jumatate proiectul lui Williams.

― Testamentul sau, relua baronetul, are un nume lasat in alb, numele legatarului universal Acest nume ar fi trebuit sa fie, in intentia testatorului, cel al femeii dezonorate sau al copilului sau, in cazul in care ar fi avut vreunul Ma intelegi?

Williams si Beaupréau se privira atunci ca doi banditi care au mirosit o prada si care sunt gata sa devina aliati si prieteni cu toate ca ceva mai inainte erau pe punctul de a se strange de gat.

― Daca ma voi casatori cu fiica dumitale, testamentul ascuns va iesi la iveala, spatiul alb va fi completat cu numele Herminei si tata-socrul isi va primi si el partea leului.

Domnul de Beaupréau se infiora de fericire, asa cum se infiorase de spaima putin mai inainte.

― In caz contrar, eu raman mut si cele douasprezece milioane vor fi pentru totdeauna pierdute.

― Nu! striga domnul de Beaupréau cu salbaticie, o veti lua de nevasta.

Baronetul isi privi cu raceala interlocutorul.

― Tata socrule, ii spuse el, intre noi fie vorba, esti o mare secatura si cred ca ai fi in stare de orice crima; numai ca, vezi dumneata, nu esti cine stie ce mintos, esti pasionat, te indragostesti de pustoaice si ai nevoie sa fii condus Vei fi sclavul meu!

― Voi fi, sopti Beaupréau, plecand fruntea cu umi­linta ucigasului care intalneste in cale o forta supe­rioara.

Ce s-a petrecut intre acesti doi oameni nu avea sa afle nimeni, niciodata, dar, in clipa in care Beaupréau parasi strada Serpente, un pact diabolic il lega de sir Williams, iar soarta lui Fernand Rocher era pecetluita.

CAPITOLUL XVI

A doua zi, restabilit in urma puternicelor emotii din cursul noptii, domnul de Beaupréau sosi la birou catre orele zece.

Williams i-o fagaduise pe Cerise, spunandu-i:

― Tata socrule, in noaptea nuntii mele vei gasi la poarta dumitale o diligenta cu cai cu tot; in aceasta diligenta, vei gasi un sac plin cu ludovici, iar alaturi de acest sac se va afla domnisoara Cerise; toate acestea iti vor ingadui sa te duci si sa petreci o frumoasa luna de miere, undeva, la o suta de leghe departare de Paris.

Williams il stapanea pe Beaupréau cu ajutorul a doua momeli: Cerise si misterioasa mostenire.

Asadar, catre ceasurile zece, Beaupréau sosi la biroul sau in haine albastre, proaspat barbierit, zambitor si bine dispus ca un filantrop, ascuns pe dupa ochelari. Abia se instalase in fotoliul sau din piele verde, abia isi scosese la indemana tabachera si batista in carouri albastre, ― avea o adevarata pasiune pentru albastru ― in clipa in care intra Fernand Rocher.

Acesta nu primise inca scrisoarea de despartire a Herminei, ajunsa in mainile lui sir Williams.

Fernand era, deci, calm si zambitor, asa cum sunt toti indragostitii care cred ca au atins ceasul supremei lor fericiri.

― A, iata-te, dragul meu, spuse domnul de Beaupréau intinzandu-i mana.

Fernand il saluta pe seful de birou.

― Vreau sa va comunic rezultatele micii mele misiuni.

― Da, da, raspunse Beaupréau, pariez ca te-ai plictisit rau de tot.

― Din pacate! suspina Fernand care gandea ca se lipsise de placerile unei seri petrecute in preajma Herminei, pentru a face un serviciu viitorului sau socru.

― S-a vorbit de mine?

― Da; am spus ca nu va simtiti bine si ca n-ati putut iesi.

― Foarte bine. Si acum, copilul meu drag, din mo­ment ce tot ai devenit confidentul meu, sa mergem pana la capat.

Si domnul de Beaupréau adopta un ton misterios, iar ochii sai capatara, la adapostul sticlelor sale al­bastre, o expresie de rautacioasa bucurie.

― Va ascult, domnule, raspunse Fernand.

― Mititica de care ti-am povestit imi rapeste foarte mult timp Uite, va trebui din nou sa plec ma as­teapta a facut din mine, in buna masura, sclavul ei.

Fernand zambi cu intelegere, dar in adancul sufle­tului sau simtea un puternic dezgust pentru acest tomnatec indragostit.

― In lipsa mea, ― continua Beaupréau ― vei lua loc aici si vei veghea asupra lucrarilor curente. Peste cel mult o ora ma voi intoarce. Daca se iveste vreun bon pentru plata, il vei plati Iti voi lasa cheile de la casa de bani.

Domnul de Beaupréau avea, intr-adevar, la dispozitia sa anumite fonduri secrete ale ministerului. In casa lui de bani se gaseau, uneori, sume pana la 15 sau 20.000 de franci, parte in monede de aur, parte in hartii. La minister, aceasta casa de bani era cunoscuta sub numele de casa ajutorului misterios.

Biroul ocupat de catre domnul de Beaupréau era o incapere mare, precedata de o anticamera in care se gaseau doi baieti de birou, anticamera care facea legatura cu incaperile ocupate de catre functionari.

La dreapta caminului, se afla un imens pupitru, plin cu dulapioare si cu dosare nelucrate, pupitru in fata caruia lua loc domnul de Beaupréau.

La stanga caminului, se gasea casa de bani: un cofret prevazut cu trei incuietori, fiecare dintre ele avand cate doua chei; una dintre aceste chei se afla in mainile casierului general al ministerului, cealalta la domnul de Beaupréau, in asa fel, incat acesta din urma era supus unui permanent control.

― Du-te si inchide-ti biroul, ― ii spuse Beaupréau lui Fernand ― si intoarce-te repede sa te instalezi aici.

Fernand iesi.

Domnul de Beaupréau se ridica cu iuteala fulgerului, deschise casa de bani, scoase un portofel pe care-l ascunse in buzunarele adanci ale pardesiului sau de alpaca, inchise casa la loc si se aseza in fotoliul sau.

Zece minute dupa aceea, se ivi Fernand.

Domnul de Beaupréau se ridica linistit, isi imbraca pardesiul, il incheie si, in timp ce-i intindea o legatura cu chei, spuse tanarului:

― Iata, dragul meu, iti acord dovada unei frumoase increderi caci, din intamplare, in casa sunt treizeci si doua de mii de franci.

― Domnule facu Fernand jignit.

― Bine! raspunse zambind seful de birou, acum n-ai sa te superi? Stii bine ca un socru este intotdeauna banuitor fata de ginerele sau.

Si domnul de Beaupréau il batu prieteneste pe umar, il instala in fotoliul sau, ajunse in anticamera de unde trecu in birouri:

― Domnilor, ― se adresa el functionarilor ― voi lipsi pentru o ora, iar domnul Rocher imi va tine locul. Daca veti avea nevoie, va veti adresa dansului.

Acestea fiind zise, Beaupréau cobori foarte linistit marea scara a ministerului, dadu coltul bulevardului, urca intr-o trasura de piata si porunci vizitiului:

― Strada Saint-Lazare, in goana mare.

Instalat la biroul lui Beaupréau, Fernand era ocupat de vreo zece minute cu scrisorile sefului sau, in clipa in care se ivi in anticamera un comisionar cu o scrisoare in mana; adresandu-se usierului, el intreba de domnul Rocher. Usierul deschise usa si-l pofti pe comisionar.

― Domnule, ― spuse acesta, care nu era altul decat Colar si care-si cunostea lectia pe dinafara ― vin din coltul strazii Saint-Louis. Doua doamne, una in varsta si una tanara, care coborau catre bulevard, mi-au dat aceasta scrisoare poruncindu-mi sa v-o aduc aici, neintarziat. Osteneala mea a fost rasplatita.

Colar ii intinse scrisoarea Herminei, pe care o avea de la Williams, saluta si iesi de indata.

Fernand recunoscu scrisul logodnicei sale si tresari de bucurie in clipa in care rupse sigiliul; imediat dupa aceea, insa, ochii ii cazura pe cele dintai randuri ale scri­sorii, pali, simti ca-l cuprinde ameteala, simti ca se clatina.

Ce insemna, oare, aceasta scrisoare de ruptura, plina de raceala si de dispret? Cum era cu putinta ca aceea care-i zambise cu atata dragoste in ajun sa-i poata scrie in felul acesta? Timp de cateva clipe, Fernand ramase interzis de spaima si de uimire, se invartea in jurul lui insusi ca un om beat; apoi, o schimbare se petrecu in el; citi si reciti scrisoarea si, avantandu-se, iesi din birou uitand de lipsa sefului sau si de indatoririle pe care si le asumase, pleca fara sa-si ia palaria si asa, cu capul descoperit, alerga spre strada Saint-Louis, do­rind cu orice pret s-o intalneasca pe Hermine.

Cei doi usieri care-l vazusera iesind isi inchipuisera ca pleca pentru treburi de serviciu la etajul de sus, cu atat mai mult cu cat era fara pardesiu si fara palarie.

Fernand nu luase cu el decat un singur lucru, si anume cheile casei de bani, chei pe care le pusese in buzunar din prima clipa in care-i fusesera incredintate. Trecu un sfert de ora, trecu o jumatate de ora dar Fernand nu se intoarse.

― Domnul Rocher a iesit, raspundeau usierii func­tionarilor care voiau sa intre in biroul domnului de Beaupréau.

Si functionarii faceau cale-ntoarsa.

Dintr-o data, se ivi domnul de Beaupréau.

― Domnul Rocher a iesit, il informa usierul.

― A iesit? paru surprins seful de birou.

― Da, domnule.

― A iesit in lipsa mea?

― Da, dar trebuie sa fie in cladire, caci a plecat fara palarie.

― Foarte ciudat, mormai Beaupréau intrand in biroul sau si instalandu-se. Se aseza apoi la lucru ca si cand Fernand ar fi trebuit sa se iveasca dintr-o clipa intr-alta.

Zece minute mai tarziu, un domn imbracat in negru si a carui vizita fusese anuntata sefului de birou printr-un bilet al ministrului, un domn imbracat in negru, deci, cu o cravata alba, inalt si slab, purtand parul lung si pomadat, cu nasul ascutit si subtire, pe scurt un mu­zician neamt se prezenta si saluta pana la pamant. Mu­zicianul intinse domnului de Beaupréau un bon pentru plata sumei de 1.500 de franci.

Pe ce baza si pentru ce incasa acest muzician banii din partea Ministerului afacerilor externe? ― iata o intrebare careia nimeni n-ar fi putut sa-i raspunda, nici macar domnul de Beaupréau.

― Drace! exclama seful de birou, vizita dumneavoas­tra, domnule, m-a luat prin surprindere; n-am cheile casei de bani

O vie dezamagire se putea citi pe chipul slab si straveziu al compozitorului.

― Dar, ― relua domnul de Beaupréau ― cred ca voi capata cheile peste cateva clipe; va rog sa luati loc.

Muzicianul se aseza pe marginea unui scaun cu timi­ditatea oricarui solicitator si cu privirile atintite asupra binefacatoarei case de bani ale carei chei erau asteptate.

Domnul de Beaupréau isi vazu mai departe de treburi.

Trecu o ora si Fernand nu se ivea.

Seful de birou scoase o exclamatie de nerabdare si suna violent.

― Cum? se adresa el usierului, inca nu s-a inapoiat domnul Rocher?

― Nu, domnule.

― Cautati-l, vedeti la etajul de sus Trebuie sa fie in cladire din moment ce are palaria aici.

Si domnul de Beaupréau intinse degetul spre palaria pe care Fernand o abandonase pe un scaun.

Usierul iesi. Domnul de Beaupréau isi relua lucrul.

Muzicianul nu clintea.

Zece minute dupa aceea, portarul se ivi din nou:

― Domnul Rocher a plecat din minister, anunta el.

― A plecat fara palarie?

― Da, domnule.

― Este cu neputinta! exclama seful de birou care-si juca admirabil rolul.

― Portarul si cei doi paznici aflati in fata usii l-au vazut iesind din cladire, preciza usierul.

Domnul de Beaupréau se ridica agitat.

― Dar unde s-a dus?

― Portarul a remarcat la dansul o oarecare agitatie a plecat alergand si unul dintre paznici l-a vazut por­nind pe bulevard catre Bastille.

De aceasta data, domnul de Beaupréau izbuti chiar sa paleasca si sa dea chipului sau infatisarea pe care ar fi trebuit s-o aiba in clipa unei violente emotii.

― Nu, nu, murmura el, ca si cand ar fi vorbit de unul singur este cu neputinta este foarte ciudat

Fernand este un om cinstit

― Domnule, ― spuse usierul uluit in fata acestui monolog rostit cu voce tare ― uitasem sa va spun ca un comisionar adusese domnului Rocher o scrisoare si ca domnul Rocher a iesit cu aceasta scrisoare in mana.

― O! se vede ca a primit vesti proaste si ca a fost nevoit sa plece Da, da, prefer sa cred ca este vorba despre asta, rosti cu glas tare seful de birou, scotand un suspin de usurare.

Il privi apoi pe muzician.

― Si totusi nu se poate ca domnul sa astepte la nesfarsit

Si se adresa usierului:

― Coboara la casierie si roaga pe domnul casier ge­neral sa binevoiasca sa urce de indata pana la mine.

Usierul pleca. Domnul de Beaupréau se porni sa-si masoare biroul in lung si in lat, cu pasul repezit si inegal, lasand sa-i scape sunete nearticulate si manifestand o extrema agitatie.

Putin dupa aceea, sosi si casierul.

― Domnule, ― i se adresa seful de birou, care paru din nou stapan pe el ― mi-am uitat cheile de la casa de bani; ati putea sa mi le imprumutati pe ale dum­neavoastra?

― M-am gandit ca este vorba de asta si le-am adus.

Intinse domnului de Beaupréau cheile, acesta se indrepta repede spre casa de bani si o deschise. Seful de birou scoase dintr-o data un strigat si se dadu indarat palid, zdrobit, clatinandu-se ca si cand din fundul casei de bani s-ar fi ivit in fata lui cine stie ce sinistra aratare.

― Dumnezeule! izbuti el sa rosteasca.

― Ce s-a intamplat, domnule? exclama casierul care, vazandu-l ca nu se poate tine pe picioare, ii sari in­tr-ajutor.

Timp de cateva secunde, domnul de Beaupréau ramase prada ametelii; isi reveni, incetul cu incetul, si se adresa casierului:

― Domnule, nu-i asa ca aseara noi am facut impreuna casa?

― Este adevarat. Continea 52.533 de franci si 70 de centime, din care 30.000 de franci in bancnote aflate intr-un portofel din piele verde.

― Ei, bine, rosti seful de birou cu vocea gatuita, por­tofelul a disparut.

― Ati fost jefuit! striga casierul cu o voce de stentor, care se auzi pana in birourile functionarilor si care-i facu pe usieri sa vina in goana.

Domnul de Beaupréau se lasa moale pe scaun, cu aerul unui om pierdut.

― Cu un ceas in urma, ― rosti el ― am incredintat cheile casei de bani domnului Rocher.

Beaupréau isi ascunse fata in maini ca si cand rusinea de a fi acordat mana fiicei sale unui hot ar fi asezat pe fruntea sa un stigmat cu neputinta de sters.

In timpul acesta, strigatele casierului general pre­cum si ale sefului de birou, susotelile usierilor alar­masera intr-o clipa intregul personal al ministerului. Fernand Rocher era iubit si se bucura de stima tuturor.

Atmosfera generala era in favoarea lui; dupa aceea insa, cu o logica necrutatoare, dovezile se adunara im­potriva lui.

Cheile casei de bani s-au aflat la el timp de zece minute.

Fusese vazut iesind, era palid la fata si tulburat, lasase palaria pentru a crea impresia ca va lipsi scurt timp si pentru a inlatura banuiala asupra disparitiei sale.

Se stia ca Fernand nu era bogat; s-ar fi putut ca o suma atat de rotunjoara, ca treizeci de mii de franci, sa-l fi tentat.

In sfarsit, ceasurile treceau unul dupa altul, si el nu se inapoia.

Fernand Rocher era pierdut.

CAPITOLUL XVII

In timp ce la minister se desfasurau toate aceste evenimente, nenorocitul de Fernand fugea ca un nebun de-a lungul bulevardelor si ajungea in strada Saint-Louis, la poarta familiei Beaupréau.

Urca batranele trepte ale celor doua etaje cu iuteala fulgerului si suna grabit.

Ii deschise singura femeie de serviciu a sefului de birou.

Fernand voi sa treaca pragul si sa patrunda in apar­tament.

Femeia se asezase insa in asa fel incat sa-i bareze trecerea in prag si ii spuse:

― Domnul a plecat.

― Vreau sa vorbesc cu doamnele.

― Doamnele au iesit.

― Le voi astepta, spuse Fernand care incerca din nou sa treaca.

Dar taranca, voinica, il respinse spunandu-i:

― Domnul si-ar pierde vremea de pomana.

― Nu se nu se vor intoarce? articula Fernand cu greu.

― Au plecat pentru trei zile.

― Au plecat! striga el scos din fire.

― Da, domnule.

― Dar este cu neputinta!

― Si totusi este adevarat, s-au dus in provincie la matusa doamnei.

Fernand, aidoma unui om beat, se invarti in jurul lui, o lua la fuga, cobori scara zburand din patru in patru trepte, rostind cuvinte nearticulate, si se avanta in afara acestei case in care Hermine nu se mai afla.

Timp de zece minute, prada unei agitatii violente care il surescita si ii dadea puteri, Fernand alerga in directia bulevardului fara sa stie prea bine unde se duce, ascultand de vechi deprinderi si nemaiavand con­stiinta actiunilor si nici pe aceea a existentei sale.

Infierbantarea care il sustinea se preschimba curand in delir si puterile il parasira; se opri brusc, se clatina si cazu.

Lesinase!

In clipa in care Fernand cadea, o trasura se oprea des­tul de aproape de el.

Rarii trecatori care paseau pe strada Saint-Louis, negutatorii aflati in pragul pravaliilor, un batran inva­lid care tocmai se afla pe trotuar, toata lumea alerga pentru a da o mana de ajutor nefericitului tanar.

In acelasi timp, insa, se deschise portiera trasurii. O femeie nespus de frumoasa si imbracata cu acea rafi­nata simplitate a bogatasilor se avanta spre Fernand.

Era palida, tulburata. Buzele ii tremurau, ochii ii erau plini de lacrimi; strabatu multimea cu iuteala si cu autoritatea celor obisnuiti sa nu li se stea in cale si izbuti sa ajunga alaturi de tanarul care cazuse lesinat si in jurul caruia se adunase lumea.

Se apleca asupra lui asa cum ar fi facut o mama in preajma fiului sau, duse mana in dreptul inimii lui, se asigura ca traieste si scoase un strigat de bucurie.

Multimea se indepartase cu respect din fata acestei femei a carei frumusete parea sa creasca din pricina durerii care i se citea pe fata si, atunci cand il striga de cateva ori pe tanarul fara cunostinta spunandu-i: 'Fernand! Iubitul meu Fernand!', toata lumea crezu ca era vorba de urmarile unei iubiri nefericite, din vina ei nefericite, si pe care ea se grabea acum sa le inlature.

La un semn si la rugamintea lui Baccarat, tanarul fu purtat in trasura, femeia urca, la randul ei, prinse capul palid al lui Fernand in mainile sale frumoase, saluta mul­timea cu un zambet si cu o privire si striga vizitiului:

― Acasa, repede!

Toate acestea se desfasurasera cu o iuteala fantas­tica si trecatorii care alergasera in ajutorul lui Fernand si care se dadusera in laturi din calea lui Baccarat, entuziasmati de frumusetea plina de indrazneala a tine­rei femei, aplaudara in clipa in care trasura tasni ca o sageata in directia acelei misterioase case in care fru­moasa isi ducea prada.

― Este cel putin o contesa, se auzira glasuri in multime.

― As! raspunsera altii, nu mai au chiar toate con­tesele de astazi case, trebuie sa fie sotia unui pair al Frantei sau o dansatoare de la Opera.

In clipa in care Fernand Rocher deschise ochii, i se paru ca are un vis straniu si privirile lui uluite se plim­bau de colo-colo.

Se gasea intr-un pat, dezbracat, culcat, in acea in­capere cu tapetul gris-perle acoperit cu benzi din cati­fea violet, in care am intalnit-o pe Baccarat primindu-l pe baronetul sir Williams.

Era in amurg, ziua se sfarsea, noaptea nu se lasase inca. Picul de lumina, care strabatea din afara prin ferestrele ce raspundeau in gradina, avea de luptat cu stralucirea focului din camin, foc ale carui raze se raspandeau asupra somptuoaselor mobile ale dormitorului, aruncand reflexe rosietice candelabrelor aurite, lustrelor si coloanelor caminului, stralucire care avea darul de a indulci severitatea culorilor tapetului si fotoliilor.

Nici modesta locuinta a functionarului de minister, nici salonul burghez al sefului sau de birou, nici chiar salile de receptie ale ministrului, unde Fernand se ducea din cand in cand, nu puteau fi comparate, ca lux rafinat si ca ambianta de bun gust, cu dormitorul in care se gasea si in mijlocul caruia isi revenise in simtiri.

Timp de cateva clipe, fu complet aiurit si inchise ochii, incredintat ca totul nu este decat un vis frumos.

Deschizand insa ochii din nou, zari la doi pasi de pa­tul sau, aplecata asupra lui, cu miscarea unei mame care se apleaca peste un leagan, o faptura omeneasca, o femeie ale carei trasaturi nu le putu deslusi de la bun inceput, caci se afla cu spatele la lumina.

In clipa in care el facu o miscare, femeia se apropie, ii lua mana si i-o stranse incet.

― Aveti febra, ii spuse ea cu o voce dulce si ferme­catoare care facu sa vibreze toate fibrele inimii lui Fernand.

― Unde ma aflu? intreba el in culmea uimirii, fara sa banuiasca cele petrecute si uitand de nenorocirea care se abatuse asupra lui cu numai cateva ceasuri in urma.

― Sunteti in casa unei prietene, raspunse Baccarat emotionata.

Se apropie de camin, aprinse doua luminari ale caror raze o invaluira dintr-o data, smulgand un strigat de uimire si chiar de admiratie din partea lui Fernand.

Fernand o zarise pe Baccarat o singura data in viata, cu numai cateva zile in urma, la fereastra Cerisei, dar o vazuse atat de putin, o privise cu atat de putina atentie, incat n-o recunoscu si nu vazu intr-insa decat o femeie a carei uimitoare frumusete parea sa intruchipeze creatiile ideale ale sculptorilor si ale pictorilor.

In timp ce, in urma dispozitiilor unui medic chemat sa-l ingrijeasca, Fernand fusese lasat sa doarma si sa-si revina de la sine, incetul cu incetul, Baccarat, asemenea unui conducator de osti care alcatuieste in cateva minute un plan, izbutise in doi timpi si trei miscari sa devina si mai atragatoare, si mai frumoasa decat fusese vreodata.

O rochie de casa din catifea albastru inchis ii scotea in evidenta talia de viespe si trupul voluptos, iar parul sau, rasucit in bucle, isi raspandea suvitele aurii peste umerii pe jumatate dezgoliti; durerea amestecata cu bucurie arunca asupra chipului sau o lumina fer­mecatoare, iar dragostea o facea atat de frumoasa in ceasul acela, incat si frumusetea Herminei si cea a Cerisei, si chiar si aceea a tinerei cu un atat de fin profil, cum era Jeanne, ar fi palit in preajma ei.

Fernand se intreba daca nu se trezise cumva intr-o lume mai buna si daca nu se afla in fata unui inger. Baccarat se apropie de el si, cu dezinvoltura plina de voluptate care reprezinta marea arta a femeilor indra­gostite nebuneste, se lasa intr-un jilt aflat la capataiul patului si lua din nou in mainile sale albe, strabatute de vinisoare albastrii, mainile lui Fernand, aruncand asupra lui priviri aprinse, emanand efluvii magnetice.

― Medicul v-a recomandat liniste, ii spuse ea, o li­niste absoluta Nu trebuie sa vorbiti, nu trebuie sa va ridicati, trebuie sa fiti intelegator si foarte cuminte

Vocea lui Baccarat era atat de mangaietoare si de dulce, incat Fernand o simti vibrand pana in adancul sufle­tului sau.

― Pentru ca, in sfarsit, continua ea, ati fost foarte bolnav, domnule; ati cazut lesinat in plina strada si daca nu m-as fi aflat acolo

― Erati acolo? intreba tanarul din ce in ce mai uluit.

― Doamne! rosti Baccarat rosind, treceam din intamplare am oprit trasura si pentru ca v-am recunoscut

― M-ati recunoscut? se mira el privind-o atent si intrebandu-se unde o mai vazuse.

― Da, ii raspunse Baccarat. Dumneavoastra nu ma recunoasteti?

― Mi se pare cred, murmura Fernand puternic impresionat de nespusa ei frumusete.

― Sunt sora cu Cerise, rosti ea incet, plecand ochii.

Numele lui Cerise avu darul sa aduca putina lumina in mintea lui Fernand.

― A! da, imi aduc aminte V-am vazut la fe­reastra ei.

― Asa este dar, ― continua ea pe un ton imbietor ― vom vorbi despre toate acestea mai tarziu maine cand va veti simti mai bine acum nu trebuie sa vorbiti mai mult trebuie sa fiti foarte ascultator

Si cum adoptase, adresandu-i-se in felul acesta, tonul unei surori care tine o mica predica dragastoasa, se apleca asupra lui si il saruta pe frunte.

Sarutul acesta il arse pe Fernand si-l facu sa tre­sara. I se paru chiar ca, o data cu acest sarut, prin vinele sale prinse sa alerge o anume infierbantare si, in semi­obscuritatea in care se gasea, crezu din nou ca e vorba de un vis ciudat.

Baccarat era atat de frumoasa, incat ar fi putut scoale din minti si un sfant. Noaptea inainta insa cu pasi repezi. Luminile palide ale amurgului nu mai razbeau prin perdelele de matase ale ferestrelor; focul, care incepuse sa se stinga, nu mai arunca asupra obiectelor pe care le vedea Fernand decat luciri scurte si bizare, iar Baccarat continua sa se afle acolo, strangandu-i mainile, aplecata asupra lui pana intr-atata, incat tanarul fu incredintat ca aude inima tinerei femei zbatandu-se aprig in piep­tul sau; la urma urmelor toate acestea nu erau decat halucinatii? Erau realitate? I se paru atunci ca pe buzele rosii ale femeii se ivise un cuvant, un cuvant dulce si melodios ca fosnetul vantului de seara, un cu­vant care va rascoli intotdeauna pana si ultimele fibre ale inimii unui barbat, un cuvant-cantec, imn, caruia nu­mai femeile stiu sa-i dea viata cu inefabile si mis­terioase armonii.

― Te iubesc.

Si acest cuvant va tulbura intotdeauna un suflet la varsta de douazeci de ani.

Noaptea trecu si se ivira zorile. Strecurandu-se prin­tre copacii desfrunziti ai gradinii, o raza de soare pa­trunse pana sub perdelele molatice din alcovul lui Baccarat si se juca sprintara prin parul blond al femeii si pe fruntea palida a lui Fernand.

Fernand uitase de Hermine si se credea inca in vis.

Baccarat ii tinea capul in palmele sale, il privea cu dragoste si ii repeta cu patima:

― Te iubesc! O, te iubesc atat de mult!

Intr-un moment in care pendula de pe camin arata abia ceasurile noua, se auzi de afara, pe neasteptate, un mare zgomot, se auzira glasuri, pasi, si Baccarat, spe­riata de acest tumult a carui pricina n-o cunostea, sari sprintena de la locul ei. Abia izbutise sa-si imbrace o rochie de casa si sa-si incalte in picioarele goale o pereche de papucei rosii, cand se auzira lovituri puter­nice in usa.

― In numele legii, deschideti! se striga de afara.

In acceptiunea obisnuita a cuvantului, Baccarat era o femeie cinstita, nu furase niciodata, nu se amestecase in treburi politice, nu avea, deci, motive de teama. Si, cu toate acestea, se infiora auzind strasnica porunca, atat este de puternica teroarea pe care o inspira in Franta institutia denumita politie.

Biata femeie incepu sa tremure, arunca o privire speriata catre Fernand, nu mai putin surprins decat ea si in clipa in care deschise usa, chipul sau avea albul statuilor care se gaseau imprastiate prin gradina ei.

Un comisar de politie, incins cu esarfa si urmat de doi agenti se ivi in prag si o saluta pe Baccarat.

Magistratul, barbat bine crescut, se descoperi in fata tinerei femei si ii spuse extrem de politicos:

― Va rog sa ma iertati, doamna, pentru ca sunt obli­gat sa patrund in locuinta dumneavoastra la o asemenea ora si pentru ca sunt nevoit sa indeplinesc o misiune atat de putin placuta.

― Domnule Intreba Baccarat apropiindu-se, ce acu­zatie mi se aduce?

― Nici una doamna, raspunse magistratul care-l zarise pe tanar Domnul Fernand Rocher? intreba el.

― Eu sunt, raspunse Fernand emotionat, ce doriti de la mine?

― Sunteti, intr-adevar, Fernand Rocher, functionar la Ministerul afacerilor externe?

― Da, domnule.

― Foarte bine, raspunse comisarul, va rog sa va im­bracati si sa ma urmati.

― Dar domnule

― Domnule, raspunse grav magistratul, execut un mandat de aducere emis astazi dimineata impotriva dumneavoastra de catre procurorul regelui.

Fernand scoase un strigat si chipul sau deveni palid.

― Dumnezeule! Dar ce-am facut?

― Imbracati-va! ii porunci comisarul.

Fernand sari jos din pat si incepu sa se imbrace tremurand, asa cum tremura cei nevinovati care se tem de banuiala mai mult decat se tem criminalii de pedeapsa.

Baccarat ramasese muta de uimire, cazuse pe un scaun si arunca in jurul ei o privire ratacita.

Comisarul facu un semn oamenilor sai.

― Luati-l pe domnul.

― La urma urmelor, ― striga Fernand care incepuse sa-si recapete sangele rece si prezenta de spirit, ― pen­tru ce ma arestati, domnule? Care este crima pe care am faptuit-o?

― Domnule, ― raspunse comisarul ― seful dumnea­voastra de birou v-a incredintat ieri cheile casei de bani, iar dumneavoastra ati sustras din aceasta casa un porto­fel continand treizeci de mii de franci.

― Cum! exclama Fernand, e vorba de un furt? Am savarsit, eu, un furt? Este o minciuna! O minciuna!

Fulgerat, sfarsit, el se prabusi in bratele celor doi agenti de politie care-l transportara pe jumatate mort.

In ceea ce o priveste pe Baccarat, impietrita in urma celor auzite, ea ramasese neclintita pe sofa, cu dintii inclestati, cu privirea sticloasa, intruchipand, daca se poate spune asa, Statuia Spaimei.

Apoi, in clipa in care comisarul se retragea, in clipa in care Fernand era dus cu forta, tasni ca o pantera careia ii sunt luati puii; in creierul sau se facu lumina, o lumina ciudata, care se ivise brusc, dezvaluindu-i adevarul si ea incerca sa alerge si sa-si smulga iubitul din mainile agentilor, strigandu-le:

― Opriti! Opriti Este vina lui Williams, el

Glasul i se franse, puterile o parasira si cazu lesinata.

Comisarul si Fernand erau departe.

In clipa in care Baccarat lesinase, usa cabinetului sau de toaleta se deschise si in incapere patrunse baronetul sir Williams.

Era calm si arunca o privire foarte linistita asupra femeii cazute la picioarele sale.

― Da, da, micuto, mi-am inchipuit eu ca ai sa ghi­cesti si am facut foarte bine asigurandu-ma. Fii pe pace, insa, daca Fernand va trebui sa iasa din inchisoare bizuindu-se numai pe ajutorul tau, acolo va putrezi.

Si baronetul suna.

Cateva secunde mai tarziu, aparu Fanny, insotita de un barbat marunt si gras, imbracat in haine negre si cu o cravata alba si in care am fi recunoscut, cu usu­rinta, pe acel nenorocit de ajutor de notar pe care Colar il recrutase in slujba capitanului.

― Mititico, ― spuse Williams cameristei, aratand spre Baccarat ― o vei aseza pe stapana ta in pat si ii vei da sa respire saruri. Iti cunosti rolul?

― Desigur, milord, raspunse Fanny, care se devotase cu trup si suflet lui sir Williams.

― In ceea ce te priveste pe dumneata, ― continua capi­tanul adresandu-se omuletului obez ― dumneata esti medic.

Falsul medic se inclina. Williams disparu.

Cei doi complici ai baronetului o culcara atunci pe Baccarat in patul sau, iar falsul medic se aseza intr-un fotoliu aflat la capatai.

In acelasi timp, Fanny ii dadea sa respire saruri dintr-un flacon.

― Fernand! Fernand! murmura tanara femeie deschizand ochii.

Privi in jurul ei, isi dadu seama ca se afla in pat si n-o vazu la inceput decat pe Fanny, care parea foarte preocupata sa-i acorde ingrijirile cele mai atente.

― Fanny Fanny, ce s-a intamplat? Unde ma aflu?

― A! In sfarsit, striga camerista atat de vesela, incat Baccarat ramase surprinsa, in sfarsit! Scumpa mea stapana si-a recapatat darul vorbirii!

― Darul vorbirii, ai spus? intreba Baccarat uimita.

Zari atunci, asezat la capataiul sau, pe falsul medic instalat acolo de catre sir Williams si nu-si putut opri o miscare de spaima.

― Cine este barbatul acesta, Fanny?

― Este medicul!

― Medicul! Sunt bolnava?

― O! desigur, doamna foarte bolnava sau, cel pu­tin, ati fost.

Pretinsul medic se ridica grav si, cuprinzand in palma sa incheietura mainii lui Baccarat, ii spuse:

― Sa vedem cum stati cu pulsul, doamna.

Apoi, privind-o pe Fanny cu un aer misterios:

― Ne aflam in cea de a opta zi a febrei.

― A opta zi! striga Baccarat.

― Febra a scazut, continua solemn medicul adresandu-se in continuare lui Fanny; ma tem insa ca au ramas urme ale delirului.

― Delir! Am delirat? murmura Baccarat inspaimantata.

Fanny suspina adanc:

― Biata mea stapana!

― Delirul acesta, ― continua doctorul in soapta, ca si cand s-ar fi adresat lui Fanny, dar in asa fel incat sa fie auzit de Baccarat ― delirul acesta ar putea sa evolueze si, ma tem, sa duca la nebunie.

― Nebunie! Sunt, asadar, nebuna? striga Baccarat, care se ridica vioaie in capul oaselor; dar ce s-a petrecut?

Isi cuprinse fruntea in palme, incercand sa-si adune gandurile.

― Fernand Fernand unde este Fernand?

Fanny suspina si nu scoase o vorba.

Doctorul se intoarse spre ea si-i spuse incet:

― Vedeti, o noua criza de nebunie.

― Dar nu sunt nebuna! exclama Baccarat.

― Biata mea stapana! Scumpa mea doamna! rosti Fanny parand ca-si sterge o lacrima.

Fanny se afla de multa vreme in serviciul lui Bacca­rat si aceasta sfarsise prin a se increde cu lotul in devo­tamentul ei; falsa durere a cameristei o facu, asadar, pe Baccarat sa se ingrozeasca.

― Fanny! striga ea, inlaturandu-l pe falsul medic.

Fanny se apropie.

― Uita-te bine la mine si spune-mi adevarul.

― Scumpa mea doamna! rosti Fanny inabusindu-si un hohot de plans. Ce vreti sa va spun?

― Adevarul!

― Doamna v-am mintit eu vreodata?

― Sunt, asadar, bolnava?

― Da, doamna.

― De mult timp?

― De opt zile.

― Este cu neputinta.

Fanny ridica ochii spre ceruri.

― Cum! striga Baccarat, ma aflu in acest pat de opt zile? Dar aici adineauri comisarul acela

― Care comisar? intreba camerista cu naivitate.

― Comisarul de politie.

― N-am vazut nici un comisar, doamna.

― Dar Fernand Fernand pe care venisera sa-l ares­teze unde este?

― Domnul Fernand n-a fost niciodata aici, raspunse Fanny cu multa siguranta. N-am auzit despre domnul Fernand decat din cele spuse de doamna Indeosebi in timpul bolii.

Baccarat scoase un tipat.

― Cum, ― striga ea inspaimantata ― sunt nebuna? Am visat?

― Doamna a delirat timp de opt zile.

― Este cu neputinta! striga tanara femeie scoasa din fire, agatandu-se de amintirile ei asa cum se agata de funia salvatoare cel ce se ineaca.

Si, ca si cand ar fi vorbit singura, Baccarat continua:

― Nu sunt nebuna n-am visat sunt inselata Abia ieri l-am ridicat pe Fernand, lesinat, de pe tro­tuarul strazii Saint-Louis-au-Marais L-am urcat in trasura mea si l-am adus aici Aici am chemat un medic Nu e vorba despre acesta, nu Si apoi astazi dimineata un comisar

Falsul medic o intrerupse brusc, adresandu-se lui Fanny:

― Genul acesta de nebunie, cunoscut sub numele de monomanie sentimentala, nu se poate combate cu suc­ces decat folosindu-se dusuri cu apa foarte rece, din doua in doua ceasuri.

Aceste cuvinte dadura o ultima lovitura picului de ratiune pe care-l mai avea Baccarat.

― Dumnezeule! striga ea, acoperindu-si fata in palme si izbucnind in plans.

Dupa cateva clipe de ezitare, tanara femeie isi regasi insa acea salbatica energie care statea la baza carac­terului sau; si, dintr-o data, un nume i se ivi pe buze si in mintea ei tulbure se facu lumina:

― Williams, este mana lui Williams.

Si, cum o minte surescitata dobandeste adesea o uimi­toare luciditate, Baccarat se porni sa gandeasca despre englez, ca s-ar putea ca el sa fie autorul acestei cum­plite mistificari a carei victima era si ca ea nu slujise decat ca momeala si ca jucarie impotriva lui Fernand.

Arunca atunci o privire calma, cercetatoare, pe chi­pul impasibil al lui Fanny si pe figura galbuie si grasa a falsului medic, incercand sa afle adevarul.

Fanny si doctorul erau insa de nepatruns.

Baccarat, in tot timpul acestei investigatii, nu rostise nici un cuvant si in mintea ei nu se nascuse nici un gand. Si inainte ca Fanny sa fi schitat vreu gest pentru a o retine, ea sari din pat si alerga, pe jumatate dez­bracata, in fata oglinzii, unde isi cerceta cu atentie chipul.

― Foarte ciudat! facu ea, pentru o femeie care a petrecut opt zile in pat nu sunt cine stie ce trasa la fata; si apoi ma simt in puteri, cu toate ca ar fi de presupus ca am fost tinuta la regim.

Si Baccarat isi misca pe rand bratele si picioarele pentru a se asigura de elasticitatea lor, isi indoi talia de viespe care nu pierduse nimic din exceptionala ei suplete; o privi apoi, inca o data, in ochi pe Fanny, iar camerista, in timp ce alerga spre ea, ii spunea:

― Doamna, doamna, culcati-va la loc

― Mititico, ― ii spuse Baccarat ― joci foarte tare si pe semne ca englezul te-a platit bine. Cu toate acestea, gresesti, caci nu poate fi trasa pe sfoara o femeie ca mine, asa cum ai pacali o sclifosita din lu­mea buna si ai sa regreti pentru ca ti-l inchipui pe englez mai bogat decat pe mine.

Vorbind astfel, Baccarat apuca acel incantator pumnal aflat pe camin si a carui poveste am istorisit-o; si apoi, masurandu-l pe falsul doctor cu privirea, ii spuse:

― Scumpul meu medic, daca te apropii prea mult de mine am sa-ti infig aceasta jucarie pe care o vezi bine, drept in mijlocul pieptului.

Intorcandu-se spre Fanny, adauga:

― Si tu, mititico, vino sa ma imbraci, si inca repede, pentru ca vreau sa plec.

Fanny incerca, in continuare, cu indrazneala, sa-si joace rolul si arunca o privire disperata doctorului; acesta adoptase atitudinea rece, demna si majestuoasa a unui slujitor al stiintei si spuse cameristei, pe un ton poruncitor:

― Fa asa cum iti spune doamna doamna se simte mai bine delirul a disparut asta se vede cat de colo doamna nu mai este nebuna si are dreptate cand spune ca vrea sa iasa, aerul ii va face foarte bine. In ceea ce ma priveste, eu ma retrag pentru moment si ma voi reintoarce diseara.

Si falsul medic iesi salutand-o pe Baccarat, mai ulu­ita si mai inspaimantata de calmul neasteptat al omului pe care-l lua drept medic, decat de tot ceea ce ii spusese el pana atunci.

― Sa fie, oare, adevarat ca sunt nebuna? se infiora ea pana in adancul sufletului.

CAPITOLUL XVIII

In clipa in care parasea dormitorul, falsul doctor schimbase impreuna cu Fanny o privire rapida care-i scapase lui Baccarat. Acest schimb de priviri o facu pe Fanny sa-si redobandeasca toata indrazneala.

― Doamna doreste sa se imbrace?

― Da, si imediat, porunci Baccarat.

Fanny pleca fruntea, ca o camerista ascultatoare ce era, isi sterse, pasamite, o lacrima si intra in cabine­tul de toaleta, in timp ce Baccarat, cu o haina de casa pe umeri, strangandu-si parul lung si blond si aruncandu-l pe spate, reflecta:

― Nu se poate, totusi, nu se poate sa fiu nebuna. Sunt ferm incredintata ca mintea mea este intreaga. Aceasta tarfa obraznica poate sa-mi spuna cat o vrea ca am visat Nu este adevarat, nu se poate sa fie adevarat Si este in afara de orice indoiala, pentru mine, ca Fernand s-a aflat astazi dimineata aici, in patul acesta ca il priveam in timp ce dormea si ca

Brusc, Baccarat curma firul gandurilor sale si se lovi cu palma peste frunte.

― Am sa stiu de indata daca sunt nebuna si daca am visat.

Si alerga spre pat, pe care Fanny nu-si daduse os­teneala sa-l refaca inainte de a o fi culcat.

― Fernand, gandi ea, vis sau realitate, purta un me­dalion la gatul sau si, in timp ce dormea, eu i l-am scos. L-am deschis: cuprindea cateva fire de par fire din parul unei femei Am fost cuprinsa de furie si de gelozie la gandul ca erau fire din parul ei si am rupt cu dintii mei panglica de matase pe care o avea in jurul gatului si am ascuns medalionul sub perna de la capatai.

Vorbind astfel, Baccarat ezita si se simtea cuprinsa de teama.

― Daca medalionul nu este, isi spuse ea inspaimantata, inseamna ca totul n-a fost decat un vis si ca eu sunt nebuna!

Isi petrecu mana sub perna, cauta si scoase un strigat slab si inabusit, strigat pe care Fanny, aflata inca in cabinetul de toaleta, nu-l auzi.

― Este! murmura ea.

Intr-adevar, in mana tinerei femei se gasea medalionul. Si in acest medalion se aflau cu adevarat fire de par, fire dintr-un par castaniu deschis, iar panglica de care era prins fusese rupta si parea sa poarte inca urmele dintilor lui Baccarat.

Timp de cateva clipe, palida si frematand de emotie, femeia se sprijini de patul ei ca sa nu cada, atat era de mare bucuria pe care o incerca.

Asadar, era in toate mintile!

Dupa cateva clipe de bucurie, se simti cuprinsa de o furie subita:

― Am fost trasa pe sfoara si ma voi razbuna!

Se gandi apoi la Fernand, la Fernand cel acuzat de furt, arestat si aruncat in inchisoare, in timp ce ea se afla lesinata si atunci furia ei se domoli asa cum i se domolise si bucuria.

― Toate astea, ― gindi ea ― sunt opera lui Wil­liams Omul acesta are un tel diabolic, pe care eu nu-l cunosc; s-a slujit de mine ca de o simpla unealta; voi fi insa puternica, ii voi dejuca planurile si-l voi salva pe Fernand.

Si Baccarat, aflata atunci sub magica si misterioasa influenta a devotamentului care, in anumite clipe, schimba femeile, insuflandu-le puteri de nebanuit, se stapani pe de-a-ntregul, isi ascunse tulburarea si pa­loarea, isi stapani emotia, piti cu grija medalionul in buzunarul rochiei de casa, unde ascunse, totodata, ca si cum ar fi ascultat de un presentiment, frumosul pumnal cu care-l pusese pe fuga pe asa-zisul medic.

― Si acum, sir Williams, intre noi doi isi spuse ea, devenind dintr-o data supla, ascultatoare si prudenta ca un sarpe. Nu degeaba sunt eu Baccarat! Din cabi­netul de toaleta aparu Fanny.

― Daca doamna binevoieste sa vina

― Da, fetito, ― ii raspunse Baccarat cu glasul mangaietor ― si acum imi dau seama ca nu m-ai inselat ca am visat intr-adevar.

― A! dar cum de a putut doamna sa creada una ca asta

Si Fanny isi spuse in gand:

― Ca sa vezi, innebuneste de-a binelea.

― Asadar, esti incredintata, ― continua Baccarat ― ca am delirat.

― Asa a fost.

― Te cred, raspunse Baccarat suspinand; dragostea care imi chinuie sufletul mi-a sucit mintile si m-a adus in starea asta. Dorinta mea nebuna de a-l vedea si de a-l avea pe Fernand m-a facut sa cred ca el s-ar fi aflat in adevar aici.

― Doamna are dreptate, indrazni Fanny.

Baccarat suspina, trista, cu gandul la acela pe care-l iubea cu pasiune si care era acuzat de o crima mon­struoasa.

Daca-ar fi fost vorba numai despre ea, s-ar fi putut intampla ca Baccarat sa nu dea dovada de atata pre­zenta de spirit si de atata curaj; dar Fernand, iubitul sau Fernand, era persecutat, inchis, lovit din umbra de catre un dusman implacabil. Toate acestea erau de ajuns pentru a-i calma furia, acea furie superba de femeie obisnuita sa stapaneasca si sa fie regina fru­musetii, erau de ajuns pentru a o invata sa devina vicleana si prudenta.

― Sa mergem! Grabeste-te, Fanny, e o vreme mi­nunata, un soare splendid de primavara.

― Unde doreste doamna sa mearga?

― Din moment ce sunt bolnava, trebuie sa ma duc la doctor.

― Dar doctorul tocmai a plecat.

― A! rase Baccarat, multumesc de un asemenea doctor Nu-mi place! In primul rand, e galben ca o gutuie; si eu nu pot sa sufar galbenul. Si apoi, chiar asa, de ce n-ai trimis dupa doctorul Bertrand, prie­tenul meu, acela e un adevarat savant?!

― Atunci cand doamna nu s-a simtit bine, el lipsea si fiindca s-a nimerit ca in aceeasi casa sa se afle si un alt medic

― Asta-i buna! rase Baccarat, doi doctori in aceeasi casa! S-ar parea ca ne prapadim ca mustele.

Isi arunca pe umeri un imens sal englezesc in caro­uri, asemanator pledurilor folosite de oamenii de munte cantati de catre Walter Scott.

― Vino, ― ii spuse ca lui Fanny ― din moment ce sunt bolnava este firesc sa-mi iau cu mine camerista.

Baccarat isi spunea in gand:

― Lasa, mititico, pe drum te fac eu sa ciripesti si ai sa-mi spui tot adevarul, caci te voi conduce in fata prefectului de politie caruia ii vei putea da cele mai exacte informatii cu privire la nebunia mea.

S-ar fi putut crede ca Baccarat se incanta pe sine vorbind cu atata dezinvoltura despre prefectul politiei; adevarul era, insa, ca-l cunostea destul de bine pentru a se putea bizui pe interventia si pe bunavointa lui intr-un caz urgent.

Domnul de O, amantul lui Baccarat, oferise in casa ei, la inceputurile legaturii lor, cateva serate la care fusesera invitati oameni dintre cei mai de seama si Baccarat profitase pentru a-si crea serioase si utile relatii.

Cu inteligenta ei vie si patrunzatoare, femeia intre­zarise, chiar daca destul de vag, planul diabolic urzit de catre Williams impotriva lui Fernand Rocher si impotriva ei.

Ce urmarea, care era scopul acestui plan, nu inte­legea pentru moment; se stie insa ca in zig-zagurile ei obisnuite, imaginatia atinge intotdeauna limitele po­sibilului, cand se intampla sa nu le depaseasca; aceasta imaginatie o facu pe Baccarat sa-l banuie pe baronet in stare de toate crimele si de aceea lua hotararea de a se destainui prefectului de politie, chiar daca ar fi fost nevoita sa marturiseasca totul, si dragostea ei nebuna, si propria ei vina.

Fanny adoptase atitudinea indiferenta a oamenilor care nu banuiesc nimic.

Baccarat iesi cea dintai, traversa salonul si vesti­bulul care precedau dormitorul si strabatu apoi gradina pana in fata portii unde o astepta trasura.

Fanny pasea in urma ei.

Baccarat deschise portiera trasurii si, in clipa in care se pregatea sa urce, isi dadu, chipurile, seama ca ui­tase sa-si ia mansonul. Si o trimise pe Fanny sa i-l aduca.

In timp ce camerista, dupa un schimb de priviri cu vizitiul, pleca, Baccarat se adresa acestuia din urma:

― Ce zi este astazi, Jean?

― E joi, doamna.

― Nu-i asa ca noi am fost ieri in strada Saint-Louis?

― Ba da, doamna.

― Ai repeta aceasta afirmatie in fata unui comisar de politie?

― Desigur, doamna.

― Foarte bine, ― ii raspunse Baccarat ― urcandu-se in trasura.

Fanny se inapoie si se aseza alaturi de ea.

― La Pont-Neuf, spuse Baccarat vizitiului, gandindu-se sa-i porunceasca mai tarziu sa apuce pe drumul prefecturii de politie.

Trasura porni si ajunse in strada Blanche; strada Boursault era inchisa datorita unei reparatii de cana­lizare si atunci, virand spre stanga, ca si cand, pentru a evita obstacolul ar fi trebuit sa strabata cartierul Gaillard, vizitiul ajunse foarte repede la bariera Blanche.

― Ce faci, dobitocule? ii striga Baccarat, coborand cu iuteala unul din geamurile trasurii, asta e drumul catre Pont-Neuf?

In aceeasi clipa, insa, una din portiere se deschise si omuletul galben si chel, care cu putin mai inainte jucase rolul medicului si care, ascuns la doi pasi de strada Moncey, urmarise trasura in goana, omuletul acesta sari cu agilitatea unei pisici, inchise portiera si se aseza alaturi de Baccarat, care scoase un strigat de spaima.

― La drept vorbind, doamna, ― spuse el cu raceala ― un medic si-ar trada indatoririle daca si-ar lasa bolna­vul sa zburde in starea in care va aflati dumneavoastra acum. Suferiti de o ratacire a mintii si veti innebuni pentru totdeauna!

Si in timp ce falsul medic rostea pe un ton batjo­coritor aceste cuvinte, cupeul trecuse dincolo de ba­riera si gonea pe bulevardul din afara orasului.

― Unde ma duceti? striga Baccarat, care intelese ca vizitiul fusese si el cumparat de Williams, ca si Fanny.

― La Montmartre, raspunse omuletul in timp ce, prudent, inchidea ferestrele trasurii, spunandu-i:

― Sa nu deschideti, doamna, geamurile, caci aerul de afara nu va face bine; nu strigati dupa ajutor, pentru ca in situatia dumneavoastra nimic nu este mai daunator decat enervarea.

Si falsul medic isi descheie repede haina si scoase din buzunar un pumnal cu manerul de sidef, a carui lama o apropie de pieptul tinerei femei.

― Jucaria aceasta este pentru nebunii furiosi si are nemaipomenitul avantaj de a nu face nici un zgomot atunci cand se afla in exercitiul functiunii.

Baccarat isi luase si ea pumnalul, dar nu avusese prezenta de spirit de a-l folosi pe moment; intelese ca orice rezistenta ar fi putut s-o coste viata si, cu multa prudenta si cu sange rece, se abtinu de la orice gest care ar fi putut sa tradeze prezenta unei arme asupra ei.

― Foarte bine, doctore, raspunse ea linistita; imi dau seama ca sunt nebuna si va voi asculta. Unde ma duceti?

― V-am mai spus, doamna, la Montmartre.

― La cine anume?

― La doctorul Blanche, raspunse cu raceala omul lui sir Williams.

CAPITOLUL XIX

Am parasit-o pe Cerise in momentul in care Colar o scotea din casa aceea aflata in strada Serpente, unde fusese atrasa de catre geniul infernal al baronetului sir Williams.

In timp ce acesta ramasese in tovarasia domnului de Beaupréau, stupefiat de neasteptata aparitie care-l silise sa abandoneze prada, Colar o scotea pe Cerise afara, spunandu-i:

― Veniti, micuta domnisoara, alaturi de mine nu trebuie sa va fie teama, fiti pe pace, eu va voi apara.

Vorbind astfel, o luase de brat si Cerise, prea emo­tionata pentru a-si putea da seama de cele ce se intampla, nu-si retrasese bratul.

Si apoi, vazandu-l pe Colar, omul care altadata ii inspirase o instinctiva aversiune, isi adusese aminte ca era tovarasul de atelier si prietenul logodnicului sau si, din clipa aceea, nu-l socotise decat salvatorul care venea la timp pentru a o smulge dintr-o cumplita primejdie, dintr-o mare nenorocire.

Colar nu mai era pentru Cerise omul de care tre­buie sa se teama; era prietenul caruia i se putea incredinta in caz de primejdie si a carui mana parea tot atat de fina, pe cat era de puternica.

― Veniti, veniti, repeta el cu glasul mangaietor si persuasiv in clipa in care treceau de pragul casei si ajungeau pe trotuar,

In fata portii, la numai doi pasi, se afla o trasura.

Vopsita in galben, aceasta trasura dezvaluia o infa­tisare ciudata, daca o examinai cu atentie. Nu era o trasura de casa si cu atat mai putin o birja de piata; s-ar fi spus, mai degraba, ca era un imens cupeu cu sase locuri, destinat unei numeroase familii de provinciali care alearga sa viziteze capitala; infatisarea zdra­vana a celor doi cai pe care-i avea inlatura insa si aceasta presupunere; era vorba, evident, de o trasura destinata unei tainice misiuni, trasura menita sa nu trezeasca atentia nimanui.

Cerise continua sa fie atat de tulburata, atat de infierbantata, incat nu observa nici aceasta ciudata ala­turare dintre o trasura atat de veche si doi cai atat de frumosi si nici atitudinea nepasatoare a vizitiului care motaia pe scaunul sau si care nici macar nu intoarse capul in clipa in care Colar deschise portiera.

Locotenentul lui sir Williams aproape ca o imbra­tisa pe Cerise in clipa in care incerca s-o urce in trasura.

― Dar de ce sa nu mergem pe jos pana la mine? intreba fata ca si cand s-ar fi temut de o noua primej­die.

― E prea departe pentru piciorusele dumneavoastra.

― O! umblu destul de bine, domnule.

― Da, dar eu sunt frant de oboseala.

― Pot foarte bine sa merg si singura indrazni ea cu glas nesigur.

― S-ar putea ca barbatul acela sa va urmareasca.

Era cel mai bun argument pe care l-ar fi putut folosi Colar pentru a frange impotrivirea fetei.

Si ea ceda.

Cu bratul viguros, Colar o impinse in trasura, se urca alaturi de ea si inchise brusc usa.

Asa-zisa trasura porni imediat in goana.

Spaima Cerisei era insa atat de mare, incat ea nu-si dadu seama de viteza neobisnuita cu care zburau prin stradutele intortocheate ale cartierului Latin, tot asa dupa cum nu-si dadu seama de faptul ca cel ce o insotea uitase sa comunice vizitiului strada si numarul casei in care locuia fata.

Birjarul daduse bici cailor cu hotararea omului care stie bine unde vrea sa ajunga. Cerise incepu sa-si vina in fire numai atunci cand se aflau pe chei, aproape de Pont-Neuf.

Ea isi dadu seama ca, in loc sa traverseze Sena, trasura pornise spre stanga si gonea repede pe chei, indreptandu-se catre Palatul Invalizilor.

―Dumnezeule! striga ea, dar unde mergem? Vizi­tiul se inseala Eu locuiesc in cartierul Templului.

― Stiu foarte bine, raspunse laconic Colar.

― Dar noi mergem intr-o directie opusa.

― Tot ce se poate, dar toate drumurile duc la Roma.

Si Colar tacu, adoptand atitudinea unuia care nu este dispus sa dea explicatii mai ample.

― Domnule domnule! striga Cerise ingrozita, unde ma duceti? Nu vreau sa merg mai departe Vreau sa cobor!

Cerise voi sa deschida portiera si sa sara in strada.

Eforturile ei se dovedira insa zadarnice. Portiera era bine inchisa si fara indoiala ca un resort ascuns ii blocase clanta.

Cerise arunca o privire disperata spre cheiuri.

Acestea erau insa pustii.

Chema in ajutor, dar glasul ii era slabit de emotie. Strigatul sau ramase fara ecou.

Colar isi aprinsese o tigara si se multumi sa-i spuna:

― Nu te mai framanta, mititico! portiera este bine inchisa si n-ai sa poti iesi. Si nu are nici un rost sa strigi si sa te alarmezi atata, tot nu te va auzi nimeni

― Domnule domnule il implora Cerise frangandu-si mainile, prada unei subite disperari. Ce doriti de la mine? Unde ma duceti? Ce v-am facut?

― Domnisoara, raspunse foarte respectuos si foarte politicos rapitorul, daca vreti sa ma ascultati timp de cinci minute, veti vedea ca n-am de gand sa va fac nici un rau.

― Sa va ascult?! Dar ce doriti de la mine?

― Sunt prietenul lui Léon.

Acest nume avu darul s-o linisteasca putin pe Cerise, care indrazni sa-l priveasca pe Colar in fata.

― Atunci, de ce nu ma duceti la mine acasa?

― Pentru ca nu pot

― Dar, domnule

― Léon se afla intr-o mare primejdie; si daca in­cercati sa fugiti si sa va intoarceti acasa, il expuneti unui pericol de moarte.

― De moarte? Pe el, pe Léon? striga Cerise scoasa din fire si neintelegand nimic din cuvintele rapitorului sau.

― Da, domnisoara.

― Dar care este aceasta primejdie si de unde vine ea? Intreba biata copila cuprinsa de ameteala.

― Acesta este secretul meu; sau, mai degraba, nu este, din pacate, al meu Tot ceea ce pot sa va spun este ca, daca nu ma ascultati orbeste, nu-l veti re­vedea niciodata pe logodnicul dumneavoastra; inainte de ivirea zorilor, el va fi mort!

― A! facu Cerise care incepu sa tremure ca o frunza purtata de vantul toamnei si al carei glas aproape ca se stingea pe buzele ei. Voi face tot ce doriti, domnule. Dar va cer iertare, iertare pentru el

― Slava Domnului! rosti Colar, bine ca va vad din nou inteleapta si cuminte. Va trebui sa ramaneti aici, alaturi de mine, sa nu mai plangeti, sa nu mai fiti disperata si, mai ales, sa nu-mi mai puneti intrebari de prisos, caci nu va voi putea raspunde.

― Domnule, il implora Cerise, pentru numele lui Dumnezeu, un singur cuvant.

― Si anume?

― Cu doua ceasuri in urma am primit cateva cuvinte din partea sorei mele.

― O cunosc. Se numeste Baccarat.

― Sora mea imi scria si ea ca se afla intr-o mare primejdie si ca daca nu alerg in strada Serpente in ajutorul ei

― Sora dumneavoastra este o netrebnica, tipa Colar, mimand o furie subita.

― Sora mea! Ce vreti sa spuneti?

― Vreau sa spun, ― rosti limpede locotenentul lui sir Williams ― vreau sa spun ca sora dumneavoastra v-a intins o cursa josnica si ca primejdia despre care v-a vorbit nici nu exista: ea v-a hotarat soarta aruncandu-va in bratele infamului de Beaupréau.

― O! Doamne, Dumnezeule, izbucni Cerise in lacrimi, sa fie oare cu putinta?

― Asa este, dar nu pot sa-ti mai spun nimic, fetita mea, absolut nimic. E vorba de viata mea, de viata lui Léon si, poate chiar si de viata dumitale.

― O! ucide-ma, striga fata, daca vrei, ucide-ma, dar sa nu-i faci nici un rau lui Léon

Colar ii lua mana si i-o stranse cu putere.

― Nu va fie teama de nimic, cand veti afla totul, cand eu voi putea vorbi, veti vedea ca va sunt pri­eten.

Trasura galbena continua sa alerge cu o iuteala ame­titoare, ajunsese la podul Concorde, strabatuse piata cu acelasi nume si alerga in goana mare pe Champs-Elysees.

Noaptea era intunecoasa, cateva picaturi ale unei ploi fine si patrunzatoare incepusera sa cada si razele pe care le imprastiau cele doua felinare ale trasurii erau singurele care luminau strada si singurele care ingaduiau fetei sa vada chipul rapitorului sau.

In ciuda privirii sale mobile, dovada a unui caracter nesincer, chipul lui Colar pastrase ceva din expresia militareasca, expresie care inspira intotdeauna incredere oamenilor, iar fata de Cerise el adoptase un ton atat de respectuos si de sincer, incat biata copila sfarsise prin a crede in prietenia pe care el pretindea ca o poarta lui Léon Rolland, logodnicul sau drag. Gandul acesta sfarsise prin a o linisti, oarecum, si conduita ireprosabila a lui Colar, aflat alaturi de ea, in puterea noptii, pe un drum pustiu, ca atare intr-o situatie care i-ar fi ingaduit sa faca uz de violenta, sfarsi prin a-i intari convingerea ca el era, intr-adevar, prietenul si protectorul sau in aceste ciudate imprejurari, inva­luite intr-un mister de nepatruns.

In timpul acesta, trasura lasase de mult in urma ei bariera de la Etoile si Arcul de Triumf, pornise pe calea Neuilly, trecuse pentru a doua oara Sena la Courbevole si o apucase pe drumul spre Saint-Germain.

― Ma duceti foarte departe? intreba Cerise.

― Nu, ii raspunse Colar, pana intr-un ceas vom fi ajuns.

― Dar unde mergem?

― Domnisoara, nu pot sa va spun. Ba, mai mult decat atat, adauga locotenentul lui sir Williams, va trebui acum sa va leg la ochi.

― A! striga Cerise, schitand un gest de repulsie si de spaima.

― Mi-ati promis sa ma ascultati, stiti bine, ii spuse Colar cu raceala, scotand un fular din buzunarul sau. Asa incat fiti cuminte sau Léon si nu-si ispravi fraza.

― Faceti tot ce doriti, sopti fata cu resemnare si cu dragalasenia unui copil bolnav.

Colar o lega la ochi si innoda zdravan fularul in spatele capului, adaugand:

― Nu incercati sa vedeti pe unde mergeti, altfel s-ar putea sa ramaneti acolo ceva mai multa vreme.

Cerise fu din nou cuprinsa de teama. Toate acestea i se pareau atat de ciudate, incat, lipsita de posibilitatea de a vedea, incepu sa creada ca totul nu era decat un vis urat si ca in curand avea sa se trezeasca in cama­ruta ei din cartierul Templului, la adapostul perdelelor de panza alba si la numai doi pasi de colivia in care pasarile, cu trilul lor matinal, salutau primele raze ale soarelui.

Dar trasura alerga mereu si hurducaturile ei regulate, monotone, o smulsera pe Cerise din visurile ei.

Se afla, intr-adevar, intr-o trasura, in preajma unui barbat care-i vorbea in doi peri, despre lucruri de ne­inteles, pe un drum pustiu, in puterea noptii, cu ochii legati si gonind cine stie incotro

Ceasul care trecu se dovedi pentru Cerise poate si mai inspaimantator, poate si mai dureros decat cel an­terior.

In mintea ei se iveau, mereu, toate cele spuse de Colar cu privire la Baccarat si ea se lupta intr-una, refuzand sa admita cumplitul lor inteles; isi aducea insa mereu aminte ca sora ei se straduise, in mai multe randuri, sa o desparta de Léon Rolland si de viata ei cinstita si saraca, incercand sa-i dezvaluie fru­musetile desfraului.

Si, in lumina acestui gand, cuvintele lui Colar capa­tau semnificatia unui tragic adevar.

Cerise isi iubea sora; regreta greselile ei, dar nu indraznea s-o judece; ii era devotata si crezuse tot timpul in afectiunea ei de nezdruncinat.

Oricine isi poate da seama, deci, cat de mare era durerea care o chinuia la gandul ca fusese mintita, ca sora ei incercase s-o smulga de langa logodnic pentru a o arunca in bratele acelui batran dezgustator, de unde scapase gratie interventiei neasteptate a lui sir Williams.

Toate aceste ganduri, intretaiate de amintirea intamplarilor dramatice si bizare pe care le traise, sfarsisera prin a o arunca pe Cerise intr-o ciudata si dure­roasa toropeala din care nu o smulse decat vocea lui Colar.

Trasura se oprise.

― Treziti-va, domnisoara, ii spuse rapitorul.

Colar isi imaginase ca Cerise cazuse intr-un somn greu.

― Nu dorm.

― Am ajuns ridicati-va luati mana mea, conti­nua Colar, care iesi primul din trasura si lua fata in bratele sale pentru a o cobori.

― Da, da, gandi Colar, slava Domnului, n-am lucrat rau de loc. Pasarica se va afla in colivie inca inainte de ivirea zorilor.

Trasura oprise intr-o valcea destul de adanca, pustie, in care incepeau sa se desluseasca primele mijiri ale zorilor.

Nici o lumina nu trada prezenta prin imprejurimi a vreunei case. Cu toate acestea, trasura oprise in drep­tul unui zid inalt in mijlocul caruia se vedea o poarta.

S-ar fi spus ca e vorba de zidul imprejmuitor al unei mari proprietati.

― Brr! se infiora Colar, e rece ploaia asta; in curand, domnisoara, va veti incalzi la un foc bun.

― Nu mi-e frig, raspunse Cerise cu nepasarea celor ce traiesc inchisi in ei insisi.

― Veniti, continua Colar, care batu in usa si aceasta se deschise numaidecat.

Colar trecu pragul tinand-o pe Cerise de mana si se pomeni intr-o imensa gradina la al carei capat opus se ghicea, mai mult decat se zarea, un pavilion ale carui ziduri albe erau ascunse de copaci batrani.

― Pe onoarea mea! isi spuse locotenentul baronetului, numai capitanul meu e in stare sa dibuie ase­menea locuri pustii. Te-ai crede aici la o suta de leghe de lumea civilizata.

Cerise ramasese cu ochii legati; judecind insa dupa aerul rece si ploios care-i biciuia obrajii si dupa fap­tul ca pasea pe un pamant moale, isi dadu seama ca se afla la tara.

Tinand-o tot timpul de mana, Colar o conduse catva timp spunandu-i:

― Nu va fie teama, domnisoara, puteti pasi linistita. In acelasi timp, Cerise auzi apropiindu-se, incetul cu incetul, zgomotul unor pasi; era zgomotul pe care-i fac, lovindu-se mereu unul de celalalt, sabotii, incal­taminte folosita de tarani si, in timpul iernii, de toti cei ce locuiesc la tara.

Pe masura ce zgomotul sabotilor se apropia, Colar parea sa se indrepte catre el, conducand-o mereu pe Cerise pana in clipa in care se intalnira si atunci fata auzi acest schimb de cuvinte:

― Asta-i pasarica, spuse Colar.

― Bine, ― ii raspunse o voce aspra si ascutita, care nu parea totusi sa apartina unui barbat ― colivia e buna si o sa veghem asupra ei.

Colar lasa libera mana fetei, si-i spuse:

― Adio, don'soara; acuma poti sa-ti dezlegi ochii.

Cerise isi smulse repede fularul si, de indata ce avu privirile libere, se uita plina de curiozitate in jurul ei.

Primele lumini de dimineata ii ingaduira sa-si dea seama ca se gaseste in mijlocul unei mari gradini, imprejmuita de ziduri inalte care, la randul lor, erau inconjurate de un dublu gard alcatuit din plopi ce ascundeau totul privirilor venite din afara.

In fata ei se gasea o casuta cu doua etaje, incon­jurata de arbori batrani care, primavara, o adaposteau sub coroanele lor verzi. Deasupra zidurilor si oriunde ar fi alunecat privirile, ele intalneau un deal, ceea ce lasa sa se presupuna ca atat casa, cat si gradina, se aflau situate in fundul unei mici vai.

In rest, nicaieri, nici urma de locuinta si Cerise ar fi putut crede ca se afla la sute de kilometri depar­tare de Paris, in singuratatea unui tinut izolat.

Dupa aceste prime constatari, tanara indrazni sa pri­veasca faptura ciudata in grija careia o lasase Colar, care alerga spre poarta ramasa intredeschisa.

Era un barbat? Era o femeie? Aceasta fu prima intrebare pe care si-o adresa Cerise vazand un soi de batran fara barba si aproape chel, al carui obraz ingal­benit ca pergamentul era strabatut de riduri si de ori­bile cicatrice.

Imbracamintea acestei ciudate fapturi nu era nici barbateasca, nici femeiasca; purta pe cap un soi de tulpan ingalbenit, innodat la ceafa, asa cum purtau femeile din Arles si cele din Genova; un fel de haina din musama, foarte lunga, o invaluia in intregime, neingaduind sa se vada daca pe dedesubt purta fusta sau pantalon; in sfarsit, era incaltata cu o pereche de saboti inauntrul carora cateva paie putrezite tineau loc de ciorapi.

Aceasta faptura parea sa aiba vreo saizeci de ani, era de talie mijlocie si ingrozitor de grasa; chipul sau, oribil la vedere, avea o expresie deosebita de rautate batjocoritoare. Ranjetul gurii incremenise intr-un soi de zambet crud, in care putea fi deslusita indobitocirea pricinuita de betie, iar ochii mici, adanciti in fundul capului, de un verde pisicesc, erau inconjurati de cearcane rosietice care dadeau privirilor expresia unui animal salbatic.

Vazand aceasta cumplita aratare, Cerise se dadu instinctiv in laturi si isi trada, printr-un strigat, spaima care o stapanea.

― He, he! frumusico, ― ranji harca, pentru ca era, in adevar, o femeie ― ti-e frica de mine? Nu-s fru­moasa si alba ca dumneata, e adevarat; dar am fost si eu, la vremea mea, si trebuie sa stii ca vaduva Fipart era cineva cu vreo cativa anisori in urma.

Si se porni sa rada salbatic, asemenea latraturilor unei hiene, incat Cerise, speriata, voi s-o rupa la fuga.

― Stai asa, frumoaso, ― facu batrana prinzand in mana ei aspra si noduroasa, de parca ar fi fost acope­rita cu solzi, mana alba si gingasa a fetei ― ce, ni s-a facut dor de Paris? Fara sa luam o gustarica si fara sa ciocnim un paharel de rachiu cu maica Fipart? Hai, frumusico, vino Are suflet bun maica Fipart Ai sa vezi

Si strangand mana Cerisei ca intr-o menghina, o sili sa vina dupa ea in casa.

Cerise tremura si simtea ca i se taie picioarele.

― Colar! domnule Colar striga ea, prada unei te­rori cumplite, in clipa in care locotenentul lui sir Williams se apropia de poarta.

Colar insa n-o auzi sau, mai degraba, se prefacu si disparu inchizand poarta in urma lui.

― Vino, frumoaso, ― repeta baba tarand-o pe Cerise dupa ea ― o sa te ingrijesc ca pe un giuvaer scump.

Si Cerise se lasa mai degraba tarata, cu ochii pe jumatate inchisi, atat de mult o inspaimanta uratenia hidoasa a batranei Fipart.

Ajunse astfel in dreptul casei. Baba o conduse in catul de jos, intr-un soi de bucatarie unde ardea un foc de vreascuri si o impinse intr-un vechi fotoliu desfundat, aflat in coltul caminului, spunandu-i:

― Stai jos si te incalzeste, frumusico, esti inghetata si rochia ti-e uda bine.

Cerise tremura din toate incheieturile.

― Nu vrei sa bei ceva, ingeras? continua baba cu glas mieros si batjocoritor in acelasi timp. Cand ti-e frig, sa stii de la mine, un paharel te pune pe picioare.

― Multumesc doamna baigui Cerise fara sa ridice privirile, dar nu mi-e sete.

― Am sa-ti dau sa imbuci ceva, se auzi glasul din ce in ce mai mieros, din care strabateau, totusi, accente de cruzime.

Cerise refuza printr-un gest.

― Atunci, mititico, daca nu-ti este nici sete si nici foame, vino cel putin sa-ti arat casa, casa in care o sa stai.

― Casa! tresari Cerise, am sa stau aici?

― Se intelege, porumbito.

― Dar nu vreau! striga disperata biata copila, eu vreau sa ma intorc la Paris.

― E! ranji baba, Parisul e departe, dragutico, si ai sa-ti pierzi piciorusele pe drum.

― Nu, nu, o sa am destula putere sa ma intorc; si cand voi obosi, voi sta sa ma odihnesc.

― Biata copila, suspina baba Fipart, cu prefacuta compasiune si fata se lasa inselata.

― O, da, continua Cerise, o sa am destula putere sa merg. Vreau sa ajung din nou alaturi de Léon.

― Léon? Te pomenesti c-o fi iubitul tau?

― Nu-l cunoasteti? intreba Cerise mirata.

― Eu? Nu l-am cunoscut niciodata, e vreun bo­gatan ferches?

Cerise rosi de indignare.

― Drept cine ma luati?

― Pai de! raspunse cu naivitate baba, te iau drept o fetiscana plina de mofturi

― Doamna, se indigna din nou Cerise.

O cumplita banuiala isi facea insa loc in mintea ei:

― Daca nu-l cunoasteti, inseamna ca nu stiti nimic.

― Eu? Ce vrei sa stiu eu?

― Cum? Nu v-a spus Colar ca ma aduce aici pentru ca Léon, logodnicul si in curand sotul meu, se afla intr-o mare primejdie?

Maica Fipart izbucni in ras.

― Nu zau, ti-a spus Colar asa ceva?

― Desigur, doamna.

― Si l-ai crezut?

― Sa nu fie adevarat? sopti Cerise inspaimantata.

Baba continua sa rada.

― Colar asta e un sugubat dat naibii Oho! Dat naibii rau de tot, pe legea mea.

― Doamna! Doamna, o implora Cerise, pentru nu­mele lui Dumnezeu, va rog sa-mi spuneti tot ce stiti, de ce m-au adus aici? Ce vor sa faca cu mine?

― Bine, mititico, am sa-ti spun, raspunse batrana cu acea dulce prefacatorie care-i ingheta fetei sangele in vine. I-ai cazut cu tronc unui domn foarte bine si foarte bogat si care ma-ntelegi?

― A! striga Cerise, nu este adevarat, doamna, nu este adevarat sau, mai degraba aveti dreptate, da Un babalac, un monstru, dar a venit cineva in ajutorul meu, m-a salvat un tanar si el m-a incredintat lui Colar

― Ei bine, ranji maica Fipart ca o fiara salbatica, tanarul l-a tras pe sfoara pe babalac, asta-i tot. Domnul despre care-ti vorbesc eu este acela care te-a incredin­tat lui Colar si aici esti la el acasa.

Cerise scoase un strigat inspaimantator si cazu lesi­nata.

CAPITOLUL XX

O vom parasi, pentru moment, pe Cerise, pentru a ne intoarce la Fernand Rocher, pe care l-am abandonat in clipa in care agentii comisarilor de politie il scoteau din camera lui Baccarat.

In ultimele douazeci si patru de ore se succedasera atatea ciudate intamplari in viata acestui tanar, incat el isi pusese, la un moment dat, intrebarea daca nu este cumva victima unui inspaimantator cosmar; dupa aceea insa, in timp ce trecea printre servitorii lui Baccarat, care se adunasera mirati si atrasi de zgomo­tele pricinuite de aceasta arestare, fu nevoit sa admita ca nu visa, ca era, dimpotriva, cat se poate de treaz si ca nimic nu era mai adevarat decat aceasta fulgera­toare succesiune de intamplari.

Pentru o clipa, stapanit fiind de ideea nevinovatiei, il incerca gandul de a se impotrivi si de a se lupta cu agentii; erau insa trei, trei barbati zdraveni si hotarati, si intr-o singura clipa se dovedira stapani pe situatie.

― Domnule, ii spuse atunci comisarul pe un ton sever, totusi plin de curtoazie, rezistenta dumneavoastra este absolut inutila si ea n-ar face decat sa va agraveze situatia, complicand-o printr-un act de rebeliune im­potriva legii. Credeti-ma, este mai bine sa ma urmati de buna voie. Daca este adevarat ca sunteti nevinovat, si doresc din tot sufletul sa fie asa, justitia, care pe cat de nepartinitoare, pe atat este si de clarvazatoare, nu va intarzia sa-l descopere pe vinovat si sa va redea libertatea.

Ca toti oamenii nervosi si surescitati, care cad re­pede prada unei stari de apatie atunci cand puterile incep sa-i paraseasca, Fernand Rocher se lasa condus la trasura care astepta in fata cladirii si urca, fara sa mai incerce sa opuna vreo rezistenta.

Comisarul lua loc alaturi de el; doi dintre agenti se asezara pe bancheta din spate, iar cel de-al treilea se urca pe capra, alaturi de vizitiu.

― La arest! porunci comisarul.

De obicei, cand este vorba despre un hot obisnuit, magistratul, caruia i se spune comisar de politie, nu se deranjeaza el insusi, ci efectueaza arestarea printr-unul dintre agentii sai; in cazul de fata insa era vorba de un furt considerabil, de un caz exceptional, atat de grav incat se luase hotararea de a se proceda contrar normelor obisnuite, iar comisarul de politie se decisese sa-si escorteze el insusi prizonierul pana la prefectura, unde avea sa fie supus unui prim inte­rogatoriu in fata unui judecator de instructie.

Timp de cateva minute, Fernand ramase fara puteri, fara glas, fara vaz, ca si cand s-ar fi prabusit ceva in fiinta lui; pentru un barbat de onoare, care se bucurase pana in clipa aceea de respectul tuturor, o acuzatie de furt era, poate, mai cumplita decat imaginea unui esafod gata pregatit pentru executie; nefericitul tanar se porni sa recapituleze, ingrozit, pataniile prin care trecuse. Era, in primul rand, cumplita scrisoare din partea Herminei, aceea care-i fusese logodnica pana in ajun, Hermine, femeia pe care o iubea, scrisoare dis­tanta si rece, aidoma dispretului ucigator.

Erau, apoi, cheile de la casa de bani a domnului de Beaupréau, chei pe care, in zapaceala, alergand in strada Saint-Louise, le luase cu el si care aveau sa fie pentru toti cea mai coplesitoare dintre dovezi. Era, in sfarsit, noaptea aceea de betie, de ameteala, de nebunie, petrecuta in bratele acelei femei care, pana in ajun, ii fusese necunoscuta si care-l luase cu ea fara ca el sa stie cum. Si gandul acesta se dovedi, poate, mai greu, mai inspaimantator si mai impovarator decat acuzatia care plana asupra lui; caci el, logodnicul Her­minei, apartinea acum unei femei care se numea Baccarat; fusese arestat in casa ei si instructia avea sa dea in vileag si sa aduca acest fapt monstruos la cu­nostinta Herminei, pe care el o iubea cu aceeasi pa­tima.

Fernand vazu atunci cascandu-se o prapastie adanca intre domnisoara de Beaupréau si el ― o prapastie gigantica, peste care n-ar fi putut trece nici daca si-ar fi dovedit nevinovatia.

Si-atunci, asemenea unui trup fara suflet, asemenea unui om lipsit de ratiune si care nu-si mai da seama de situatia in care se afla, nu-i mai trecu prin minte sa se apere sau sa incerce sa scape de gardieni si, ca un resemnat, purtat catre locul supliciului si care vede deschizandu-se in calea sa haul de nemasurat al vesniciei, se lasa condus la prefectura politiei, traversa clatinandu-se si cu ochii plecati boltele intunecate ale palatului de justitie, asculta, dar fara sa auda, pro­cesul verbal al arestarii sale si nu-si regasi prezenta de spirit decat in clipa in care usa carcerei, destinata prizonierilor pusi la secret, se inchise in urma lui.

Spaima de inchisoare este atat de mare pentru un om care a trait tot timpul in lumina legilor, respirand aerul pur al libertatii, incat ajunge sa infranga pana si cele mai profunde apatii.

Gandindu-se la Hermine cea pe care o inselase, la Hermine cea care-l dispretuia, Fernand daduse uitarii, pentru moment, acuzatia de furt care plana asupra lui; cand se regasi insa singur, singur si inchis in celula destinata criminalilor, dorinta de libertate si de reabi­litare se dovedi din nou mai puternica si il readuse la normal.

Incerca, atunci, sa-si aduca aminte de tot ceea ce se petrecuse atata timp cat cheile casei de bani se afla­sera in stapanirea sa si incerca sa strapunga acest ingro­zitor mister, analizand toate imprejurarile si racind ne­numarate presupuneri.

Dupa aceea, asemeni unui avocat care cantareste in sine toate sansele procesului, se transforma intr-un judecator de instructie dintre cei mai severi si calcula toate invinuirile ce-i puteau fi aduse.

Era foarte adevarat ca avusese asupra lui cheile casei de bani: le luase cu el parasind in mare graba slujba; iesire cu capul descoperit, alergand ca un nebun si, in loc sa se intoarca si sa restituie aceste chei, el le pastrase si le avea inca asupra lui in momentul in care fusese arestat si perchezitionat. In sfarsit, fusese descoperit, dupa aproape douazeci si patru de ore, in tovarasia uneia dintre acele femei care si-au facut o meserie ruinand tinerii de familie buna si avea sa fie evident pentru oricine ca o dragoste vinovata, o pofta oarba de a satisface capriciile costisitoare ale unei cocote puteau sa-l fi impins catre furt.

Gandind la toate acestea, Fernand simtea ca i se ridica parul maciuca si ca o sudoare rece ii umezeste fruntea.

Cum ar fi putut sa faca lumina in misterul acesta de nepatruns?

La urma urmelor, daca furtul fusese infaptuit, cine ar fi putut sa fie autorul? Pe cine sa banuiasca, pe cine sa acuze?

― Simt ca innebunesc! isi spuse tanarul si, pentru a putea evita puscaria, nu-mi ramane decat sa mor Doamne, Dumnezeule, oare ce crima am savarsit de ma pedepsesti in felul acesta?

Si Fernand, asemenea unui copil care, aflat in primej­die, isi cheama mama intr-ajutor, Fernand arunca in jurul lui priviri deznadajduite, cautand un protector.

Fernand era orfan; tutorele sau murise. Un singur om ar fi putut sa-l ia sub aripa lui ocrotitoare si sa incerce a-i dovedi nevinovatia si acela era domnul de Beaupréau. Acesta insa, mai mult decat oricine alt­cineva, trebuia sa-l creada vinovat si sa devina cel mai inversunat dintre acuzatorii sai!

In clipa in care era stapanit de toate aceste ganduri, fu chemat pentru a fi condus in fata judecatorului de instructie, teribilul magistrat al carui nume face sa tresara pana si pe cei mai indrazneti si ale carui in­trebari insidioase si grabite, ale carui siretlicuri rab­datoare si abile triumfau in fata celor mai hotarati sa taca dintre acuzati, silindu-i sa abandoneze lupta.

Fernand il urma pe jandarmul insarcinat sa-l con­duca, de-a lungul unui coridor intunecos, urca impreuna cu el o scara in spirala care ducea la unul din eta­jele superioare ale palatului de justitie si patrunse in cabinetul judecatorului de instructie.

Magistratul era un barbat intre treizeci si cinci si patruzeci de ani, cu chipul sever si rece, cu parul usor rarit si care purta la butoniera rozeta de ofiter al Legiunii de Onoare.

In clipa in care intra Fernand, el se afla in picioare, sprijinit de camin si cu mainile la spate.

Biroul judecatorului de instructie nu avea catusi de putin infatisarea lugubra pe care ar fi parut c-o ves­teste o asemenea functie: era o incapere mare, tapetata in verde, mobilata cu o imensa masa de lucru, cu fotolii din mahon imbracate in piele verde si cu o masuta in fata careia se afla un omulet gras, cu ochelari, cu pana pe dupa ureche, cu manecute de lustrin negru care-i ajungeau pana la coate, imbracat cu o redingota jerpelita.

Aceasta incapere aducea cu un birou ministerial ase­manator celui in care Fernand lucrase pana in ajun si te-ai fi putut crede destul de departe de boltile si de coridoarele intunecoase ale palatului de justitie pe care prizonierul tocmai le strabatuse.

Magistratul era imbracat in haine civile, iar acestea aveau darul sa sperie mult mai putin decat infricosatoarea toga judecatoreasca si, in ciuda severitatii care se putea citi pe chipul sau lung si palid, lui Fer­nand el ii inspira de indata acea respectuoasa incre­dere pe care o ai intotdeauna pentru un barbat care pare sa fi parasit pasiunile personale pentru a deveni intruchiparea legii.

Judecatorul il expedie pe jandarm, acesta iesi in an­ticamera. Chipul palid si ravasit, dar sincer si cinstit al lui Fernand, tineretea sa, pozitia pe care o ocupase constituiau pentru magistrat tot atatea garantii de cu­mintenie din partea prizonierului sau si, cu un gest plin de bunavointa, ii indica un scaun. Inima tanarului batea cu inversunare, fruntea ii era umeda si cu toate acestea se simti din nou ceva mai sigur si vazu ca omul care avea sa-l interogheze nu era atat un jude­cator intaratat cat un om care ar fi vrut, poate, sa creada in nevinovatia lui.

― Luati loc, domnule, ii spuse magistratul cu o voce calma in care se simtea o anumita compasiune pentru tanarul care fusese pana atunci un barbat onorabil si care ajunsese acum in boxa criminalilor.

Fernand il asculta si paru sa astepte ca judecatorul sa-i vorbeasca din nou.

Acesta se dezlipi de camin si veni sa se aseze in fata biroului sau, in timp ce omuletul gras, care nu era altul decat grefierul, se pregatea sa consemneze in scris fiecare cuvant din cele pe care acuzatul avea sa le rosteasca.

― Va numiti Fernand Rocher, relua judecatorul de instructie consultand un dosar; v-ati nascut la Paris in 182?

― Da, domnule, raspunse Fernand linistit.

― Iata, continua magistratul, faptele care vi se im­puta si care fac ca situatia dumneavoastra sa fie extrem de grava: ieri, la orele zece dimineata, fiind nevoit sa lipseasca, seful dumneavoastra v-a instalat in biroul sau si v-a incredintat cheile casei sale de bani. Aceasta casa, verificata in ajun de catre casierul general al ministerului, cuprindea suma de trei mii de franci in aur si maruntis si o alta suma de trei­zeci de mii de franci in bilete de banca.

― Lucrul acesta nu-l stiam, domnule, spuse Fer­nand si n-am deschis casa.

― Si totusi cheile au fost in posesia dumneavoastra, au fost gasite asupra dumneavoastra in momentul in care ati fost perchezitionat.

― Este foarte adevarat, domnule.

― Ati ramas dupa plecarea sefului dumneavoastra de birou?

― Da.

― Un barbat pe care ne-a fost cu neputinta sa-l gasim s-a prezentat putin dupa aceea si un usier l-a adus in fata dumneavoastra. Cine este barbatul acesta?

― Cred ca este un comisionar.

― Il cunoasteti?

― Il vedeam pentru intaia oara.

Judecatorul il privi pe Fernand cu severitate.

― Fiti toarte atent si nu incercati sa induceti in eroare justitia. Omul acesta nu va era complice?

― Domnule, ― raspunse Fernand cu emotie, dar cu un glas in care se desluseau profunde accente de since­ritate ― va jur ca nu pot sa am nici un complice, pentru ca sunt nevinovat si pentru ca n-am savarsit crima de care sunt acuzat.

― Si totusi cine era omul acela? Ce treaba a avut cu dumneavoastra?

― Mi-a adus o scrisoare.

― Din partea cui venea aceasta scrisoare?

Fernand tresari si lasa ochii in jos.

― Domnule chiar de ar fi sa puneti la indoiala nevinovatia mea, eu nu-mi pot ingadui sa compromit numele onorabil al unei femei.

― Ma asteptam la un asemenea raspuns, ― se auzi replica judecatorului ― si vad ca acesta este unul din mijloacele dumneavoastra de aparare, dar asupra acestui punct am fost edificati prin declaratia sefului dumnea­voastra de birou. Urma sa va casatoriti cu domnisoara de Beaupréau.

― Domnule domnule il implora Fernand.

― Dar, relua judecatorul, dumneavoastra aveati o amanta

― O amanta! striga Fernand intrigat.

― Aceasta amanta, careia in cercurile mondene i se spune Baccarat, este una din femeile ale carei gratii se cumpara numai cu aur; se poate, deci, presupune ca pentru a putea satisface asemenea costisitoare pre­tentii

― Domnule, ― il intrerupse cu aprindere acuzatul, eu nici nu cunosteam aceasta femeie.

― Cu toate acestea ati fost arestat in casa ei, nu?

― Este adevarat dar nici macar in clipa de fata nu stiu prin ce imprejurare am ajuns acolo.

― Domnule, ― ii spuse judecatorul cu blandete ― ganditi-va ca marturisirile au intotdeauna mai multa valoare decat negarile incapatanate, pe care evidenta sfarseste prin a le spulbera. Va agravati situatia.

― Domnule, raspunse Fernand cu un accent de sin­ceritate atat de profund, incat izbuti sa zdruncine con­vingerea judecatorului, toata aceasta poveste este inva­luita in cel mai cumplit mister, dar eu va jur ca sunt nevinovat.

― As dori sa fie asa, ii raspunse judecatorul emotio­nat; dar cum putem interpreta furtul, plecarea dum­neavoastra neasteptata, faptul ca ati disparut douazeci si patru de ore si, in sfarsit, arestarea dumneavoastra in casa unei femei a carei risipa este binecunoscuta? Cum se impaca toate acestea cu nevinovatia dumnea­voastra?

Fernand ridica ochii spre cer:

― Dumnezeu este mare si ma judeca in aceasta clipa. Domnule, eu sunt nevinovat.

― Veti fi insotit la locuinta dumneavoastra de catre doi agenti si de catre un ofiter de politie, continua judecatorul de instructie, iar de acolo in strada Moncey, la amanta dumneavoastra. Va avea loc o perchezitie care se va desfasura sub ochii dumneavoastra, atat in locuinta ei cat si la dumneavoastra acasa; daca porto­felul nu se va gasi, aceasta va fi pentru dumneavoastra o circumstanta atenuanta.

― Sa mergem, domnule, sa mergem, striga tanarul, sunt nevinovat.

Judecatorul de instructie suna si la apelul sau se prezenta un barbat imbracat in negru. Era ofiterul de politie.

― Veti pleca impreuna cu dumnealui, se adresa ju­decatorul lui Fernand, cu blandete. Vom fi cat mai dis­creti cu putinta in toata aceasta trista poveste si vom cauta sa evitam scandalul.

Fernand il saluta pe judecator si iesi cu fruntea sus, sigur de nevinovatia lui.

In anticamera, doi agenti in haine civile se asezara la dreapta si la stanga lui:

― Domnule, ii spuse ofiterul de politie pe un ton politicos, de obicei acuzatii sunt transportati cu o tra­sura a inchisorii si de catre agenti in uniforma, dar domnul judecator de instructie a tinut seama de situa­tia dumneavoastra anterioara si vreau sa cred ca ma veti insoti fara a opune rezistenta.

― V-o jur, domnule, nu sunt omul care sa incerce sa fuga inainte de a-si fi putut dovedi victorios nevi­novatia.

Ofiterul isi conduse prizonierul la poarta palatului de justitie unde astepta o trasura de serviciu.

Tanarul se urca si unul dintre agenti spuse viziti­ului:

― Strada Marais, nr. 2.

Imobilul in care locuia Fernand era plin de locatari neinsemnati, in cea mai mare parte functionari care nu ramaneau acasa in timpul zilei. Portareasa era o batrana destul de slaba la minte si care nu se ingrijea cine stie ce de locatari. Sosirea lui Fernand in tovarasia a doi necunoscuti, a caror imbracaminte nu in­gaduia in suficienta masura sa li se identifice profesia, nu produse, deci, nici un fel de senzatie in imobil si tanarul izbuti sa ajunga la etajul al cincilea fara sa atraga atentia nimanui.

Modestul apartament pe care-l ocupa era alcatuit din doua incaperi, un salon si un dormitor, cu mobila din lemn de nuc, si inspectia era dintre cele mai usoare.

Agentii incepura o minutioasa perchezitie, scormonira scrinul, comoda, unicul dulap in perete, cercetara pa­tul, fotoliile si nu gasira nimic. Fernand era linistit si cand totul lua sfarsit, el zambi ofiterului de politie:

― Dupa cum vedeti, domnule, portofelul pe care-l cautati nu se afla aici.

― Sa mergem in strada Moncey, spuse ofiterul. Dar nu va ascund ca daca cercetarile noastre nu vor da nici acolo, asa cum s-a intamplat aici, nici un rezultat, aceasta nu va va usura prea mult situatia; noi am ne­glijat sa emitem un mandat de aducere impotriva lui Baccarat, pe care ar fi trebuit s-o arestam o data cu dumneavoastra si se poate foarte bine ca ea sa fi avut grija, de astazi dimineata si pana acum, ca portofelul sa dispara.

Fernand nega din cap:

― Portofelul nu s-a aflat niciodata in posesia ei.

Acuzatul fu urcat din nou in trasura si condus in strada Moncey.

Baccarat tocmai parasise casa impreuna cu Fanny si in clipa aceea falsul medic o interna in casa de sana­tate de unde ar fi trebuit sa nu mai iasa.

Personalul de serviciu al lui Baccarat era alcatuit dintr-un vizitiu, o bucatareasa, o camerista, un valet si un gradinar. De casa se ocupa mama ei, personaj neinsemnat si care n-are ce cauta in povestirea noastra. In clipa in care ofiterul se prezenta, mama lipsea de o ora; plecase la piata impreuna cu bucatareasa, fara sa aiba habar de cele ce se petrecusera in camera fiicei sale.

Vizitiul isi conducea stapana la casa de nebuni, iar Fanny o insotea.

Nu se gaseau, deci, in casa decat gradinarul si valetul.

Vazandu-i pe acesti barbati care vorbeau in numele legii, gradinarul, un prostanac pe care Williams soco­tise ca n-are rost sa-l cumpere, se sperie groaznic si protesta, sustinand sus si tare nevinovatia stapanei sale; valetul insa, un tanar istet, care-si cunostea bine lectia, il conduse pe ofiter de-a dreptul in dormitorul lui Baccarat, care ramasese in starea de dezordine in care se gasea in clipa plecarii sale.

― Sa incepem de aici, spuse unul dintre agenti care incepu sa scotoceasca mobilele ale caror chei se gaseau in broastele lor.

Frumoasele dulapuri sculptate de Boule, garderoburile, dulapurile in perete, cabinetele de toaleta, fura cerce­tate rand pe rand si cu grija.

― Aha! exclama dintr-o data unul dintre agenti, iata un palton barbatesc.

― Este al meu, declara Fernand in clipa in care agentul il zarea, aruncat neglijent pe un fotoliu.

Agentul il ridica si spuse:

― E greu si simt ca in buzunarul interior este ceva voluminos.

― Nu cred, ― raspunse linistit Fernand ― sau poate ca este o cheie.

Mina politistului disparu in adancurile buzunarului si cand iesi din nou la iveala tinea un portofel greu, din piele verde.

Vazandu-l, Fernand pali si scoase un strigat. Agentul intinse ofiterului de politie portofelul, acesta il deschise si in aceeasi clipa un teanc de bancnote se risipira pe covorul incaperii.

― Asta-i buna, presupun ca acuzatul nu va continua mult timp sa nege

Fernand nu raspunse nimic; lesinase.

Geniul infernal al lui sir Williams triumfase si ne­vinovatia victimei sale ajunsese cu neputinta de dovedit.

CAPITOLUL XXI

In timp ce mintea diabolica a lui Williams inva­luia unul cate unul toate personajele acestei povestiri, personaje care ar fi putut sa-i rastoarne proiectele si sa-l impiedice sa-si atinga scopul, in timp ce Fernand, acuzat de furt, era arestat si aruncat in puscarie, Baccarat sechestrata ca nebuna, Cerise lasata in grija acelei hidoase fapturi careia i se spunea maica Fipart, si cand, in sfarsit, toti cei care ar fi putut sa-l puna pe Armand de Kergaz pe urmele Thérèsei si ale fiicei sale se ve­deau dintr-o data despartiti in chip misterios unii de ceilalti, el, Armand, plin de curaj, continua sa caute pe acela sau pe aceea care trebuia sa intre in stapanirea imensei averi a raposatului baron Kermor de Kermarouet al carui executor era.

Ajutat de batranul si de credinciosul sau Bastien, slujit de catre o politie secreta bine platita, Armand nu iz­butise, totusi, sa ajunga la nici un rezultat in momentul in care l-am intalnit la Belleville, urmarind pe cei doi acoliti ai lui Colar, intervenind la timp in favoarea lui Léon Rolland si, dupa cordiala invitatie a lucratorului, oferind bratul sau domnisoarei Jeanne de Balder si conducand-o in strada Meslay.

Oamenii se simt adesea atrasi unii catre altii intr-un mod aproape misterios si faptul acesta va ramane ne­explicat de catre mintea omeneasca.

Intrand in restaurantul in care Léon Rolland sosise impreuna cu mama lui, cu Cerise si cu Jeanne de Bal­der, domnul de Kergaz aruncase asupra celor doua fete privirea distrata si binevoitoare pe care un om foarte preocupat abia izbuteste s-o acorde frumusetii si tine­retii; dintr-o data insa, supunandu-se unei ciudate atractii, el incepu sa priveasca ceva mai insistent chipul palid si nobil al orfanei, pe care dureri de data recenta isi lasasera amprenta; tresarise vazand-o imbracata in negru, dovada ca era inca in doliu si aceasta tanara, cu maini fine si cu tinuta nobila, a carei faptura in­treaga purta pecetea unei distinctii putin obisnuite, i se paruse cu totul nepotrivita in acest loc si in tova­rasia acestui lucrator insotit de doua femei, dintre care una avea infatisarea si aerul unei taranci, iar cealalta frumusetea vesela si apucaturile gingase si cochete ale tinerelor parizience.

In ochii sai, Cerise era intruchiparea tinerei parizi­ence dintr-o bucata, crescuta in aer liber; Jeanne arata ca o floare plapanda si fina, inflorita in atmosfera calda a unei sere.

Cerise era frumoasa si vesela ca fericirea insasi; Jeanne era frumoasa si trista asa cum sunt cele mai no­bile dintre dureri.

Se putea ghici, de la prima vedere, ca numai neno­rocirea izbutise sa o apropie pe domnisoara de Balder de tanara florareasa si sa stabileasca intre ele o anume prietenie.

Armand intelesese, intuise toate acestea; si, irezisti­bil atras de Jeanne, accepta invitatia lui Léon Rolland. Tanara crezu ca vede in domnul de Kergaz, in ciuda costumului pe care-l purta, al unui lucrator, mai mult decat un om simplu si, cand acesta ii oferi bratul sau, ea ii accepta fara ezitare.

Parasind restaurantul Podgoriile din Bourgogne si trecand, fara sa-si dea seama, prin fata casei unde Colar si complicii sai stateau la panda, Armand oferi bra­tul sau domnisoarei de Balder, in timp ce Léon Rolland il oferea pe al sau mamei sale, in preajma careia pasea Cerise.

Ajunsera, astfel, in cartierul Templului si acolo Léon Rolland se opri la Cerise acasa.

― Maicuta draga, ― se adresa florareasa batranei ― n-ai vrea sa urci putin?

― Se intelege ca da! raspunse grabit Léon.

― Draga mea Cerise, ― spuse Jeanne ― e tarziu, nu ma simt bine, ingaduie-mi sa te parasesc.

Léon intinse mana domnului de Kergaz, pe care con­tinua sa-l ia drept un lucrator.

― Adio, camarade; sau, mai degraba, la revedere, caci ne vom mai intalni, nu-i asa?

― Desigur, raspunse Armand.

― Ma numesc Léon Rolland, locuiesc in strada Bourbon-Villeneuve si lucrez in strada Chapon, la domnul Gros, ebenist.

― Foarte bine, am sa-mi aduc aminte. Eu, spuse Armand, locuiesc in strada Culture-Sainte-Catherine, la domnul conte de Kergaz. Daca ai vreodata nevoie de mine, vino sa ma vezi si cere sa vorbesti cu domnul Bastien.

― Am sa vin, raspunse Léon, care-si inchipui ca pe Armand il cheama Bastien si ca era, probabil, omul de incredere al nobilului pe care il numise.

Tinerele se imbratisara in timp ce ebenistul strangea mana lui Armand; se despartira la poarta imobi­lului in care locuia Cerise.

― Unde trebuie sa va insotesc, domnisoara? o intreba Armand pe Jeanne, respectuos si usor emotionat.

― In strada Meslay.

Pornira din nou si strabatura bulevardul cu pasi rari.

S-ar fi spus ca cei doi tineri, care cu un ceas in urma nici nu se cunosteau si care abia apucasera sa schimbe cateva cuvinte, priveau de pe acum cu teama clipa des­partirii lor.

― O cunoasteti bine pe domnisoara Cerise? intreba Armand cu o usoara editare in glas, ca si cand s-ar fi temut sa nu fie indiscret.

― Ne-am legat una de cealalta in casa in care locuia in timpul vietii tatalui sau, casa in care locuiam si eu cu mama mea, raspunse Jeanne suspinand.

― Cu toate acestea, remarca Armand, mi se pare ca va cer iertare, domnisoara mi se pare ca familia dum­neavoastra

― Este adevarat, domnule, dar Cerise are o inima de aur, este un om bun si plin de farmec si apoi, sunt im­prejurari, nenorociri care-i apropie pe oameni.

Jeanne suspina atat de adanc, incat domnul de Kergaz sfarsi prin a intelege situatia grea in care se gasea fata.

― Sunteti cumva orfana? intreba el pe un ton atat de cald si de respectuos, incat Jeanne tresari cu putere.

― Vai, da! Mama mea a murit cu cateva luni in urma

― Si domnul, tatal dumneavoastra?

― A murit si el, ucis pe campul de lupta, raspunse fata cu glasul gatuit de emotie.

― Scumpa domnisoara! sopti Armand.

Urmara cateva clipe de tacere; s-ar fi spus ca cei doi tineri, absorbiti de aceleasi ganduri, se reculegeau in ei insisi.

Sosira in strada Meslay, acasa la Jeanne.

― Adio, domnule, ii spuse ea in fata portii, intinzandu-i mana, va multumesc mult. Si, in primul rand, va multumesc pentru serviciul pe care ni l-ati facut.

Armand lua mana tinerei si o duse plin de respect la buzele sale. O saluta apoi in tacere ca si cand n-ar fi indraznit sa adauge nici un singur cuvant.

Si domnul conte de Kergaz se indeparta, o porni pe strada Templului, traversa piata cu acelasi nume si ajunse, parcurgand cartierul Marais, in strada Culture-Sainte-Catherine, la el acasa, preocupat si ganditor.

― Foarte ciudat, isi spuse el in aceeasi seara, in timp ce se pregatea de culcare. Sunt inca tanar? Sa mai fie, oare, in fundul sufletului meu o coarda care abia as­teapta sa vibreze?

A doua zi, dupa o noapte agitata si aproape fara somn, domnul de Kergaz il cheama pe Bastien la capataiul patului sau.

― Bunul meu prieten, ― ii spuse el ― iti vei im­braca redingota albastra, aceea care te face sa semeni atat de mult cu un ofiter in rezerva, si te vei duce in strada Meslay, la numarul 11, sa vezi daca nu este ceva de inchiriat.

― Foarte bine, raspunse Bastien, care executa cu strasnicie ordinele lui Armand fara sa le discute.

― Daca nu e nimic liber, vei strecura 10 ludovici in mana portarului si-i vei cere sa aiba el grija ca unul din locatari sa se mute in 24 de ore; se poate gasi in­totdeauna un om dispus s-o stearga daca i se plateste chiria.

― Da, raspunse Bastien.

― O data gasita aceasta locuinta, vei transporta acolo cateva mobile si te vei instala sub numele tau, Bastien ― ofiter in rezerva.

― Foarte bine! Si dupa aceea?

― In aceasta casa, locuieste o fata pe care o cheama Jeanne si care ma intereseaza. Vei lua in primul rand informatii asupra ei. Si, in cazul in care, lucru de care eu sunt convins, este o tanara de familie buna, aflata in nenorocire, dar cinstita, vei face in asa fel incat sa te imprietenesti cu ea. Varsta ti-o ingaduie. Du-te si, oricare ar fi rezultatul, vino cat se poate de repede sa-mi spui ce-ai facut.

Dupa ce-i dadu aceste instructiuni lui Bastien, Armand se ridica, deschise o carte mare, un fel de volu­minos registru acoperit cu litere ciudate, hieroglifice si scrise aceste doua nume:

Léon Rolland, str. Bourbon- Villeneuve.

Cerise, cartierul Templului.

Apoi, pe verso-ul paginii, adauga aceasta nota:

Sa se afle in ce scop saltimbancul numit Nicolo si barbatul caruia i se spune lacatusul i-au cautat pri­cina lui Léon Rolland.

Indata dupa aceea, domnul de Kergaz voi sa ia loc in fata biroului sau si sa-si deschida corespondenta; cazu insa prada unei ciudate reverii, se lasa pe spatele fotoliului si se pomeni visand la Jeanne, palida si trista faptura pe care abia apucase s-o cunoasca.

Trecura doua ceasuri si el continua sa viseze, cand se ivi Bastien.

― Ei? il intreba contele nerabdator.

― Intamplarea face cateodata minuni, raspunse Bas­tion. Tanara de care va interesati locuieste in partea din fata a imobilului, la etajul al patrulea, si, pe acelasi palier, exista un apartament liber in care ma pot muta de indata. Costa 600 de franci si am dat un aconto.

― Foarte bine, ii spuse Armand.

― L-am tras de limba pe portar, continua Bastion. Tanara s-a mutat de curand; se numeste domnisoara Jeanne de Balder si pare sa fie de familie foarte buna.

Locuieste impreuna cu o servitoare batrana, care pare sa-i fie foarte devotata, intr-un apartament de 300 de franci chirie si nimeni nu vine vreodata sa le vada.

De vreo doua zile, asa mi-a spus portarul, lumina ramane aprinsa pana tarziu dupa miezul noptii, ceea ce-l face pe el sa creada ca fata lucreaza ceva, asa cum fac pe ascuns multe fete tinere care nu sunt bogate si care vor totusi sa salveze aparentele.

― Asta e tot? intreba domnul de Kergaz emotionat.

― Nu, raspunse Bastien, domnisoara de Balder a lo­cuit in strada Chapon si, inainte de a se muta in strada Meslay, portarul s-a dus acolo sa-si ia informatii.

El a aflat ca domnisoarei de Balder ii murise mama, vaduva unui colonel ucis in Africa, ca aceasta moarte a lipsit-o pe fata de o buna parte din slabele resurse pe care le avea, si ca acesta a fost faptul care a deter­minat-o sa se mute si sa-si inchirieze o casa mai mica.

Domnisoara Jeanne se bucura de stima si de respectul tuturor celor ce o cunosteau si, de cand locuieste in strada Meslay, adica de numai cateva zile, durerea sa retinuta, atitudinea sa rezervata, plina de distinctie si de politete, precum si purtarea sa exemplara i-au atras numai simpatii.

Pe masura ce Bastien povestea, domnul de Kergaz simtea cum inima ii bate de emotie si pe chipul sau se putea citi o mare bucurie.

Bastien aflase aproape toate amanuntele, pe care noi le cunoastem, cu privire la modesta existenta a dom­nisoarei Balder si fiecare dintre aceste amanunte spo­rea emotia lui Armand. Unul, in chip deosebit, il misca pana la lacrimi.

― Se pare, spuse Bastion, ca domnisoara de Balder avea un pian. Portarul l-a vazut in vechea ei locuinta, dar pianul n-a mai ajuns in strada Meslay. Este in afara de orice indoiala ca fata a fost nevoita sa se desparta de el.

― Bastien, ― il intrerupse vesel Armand ― un batranel ca tine se pricepe la muzica, nu-i asa?

― Pe legea mea, nu, si singurul instrument pe care l-am manuit vreodata a fost pusca.

― Ei, bine! dragul meu Bastien, te inseli! Esti mu­zician si vei avea un pian.

Bastien ramase uimit.

― Vei alerga la Erard, ― continua domnul de Kergaz ― si-i vei cere un pian de moda veche, ceva in genul acelora de acum sapte sau opt ani.

― Cred ca inteleg, spuse batranul soldat, cu lacrimi in ochi. Sunteti nobil si bun; dar cum o voi putea face sa accepte acest pian? Aceasta domnisoara trebuie sa fie foarte mandra. Va dati seama, fiica de colonel

― Nu e vorba de asta, ― raspunse Armand ― si ai inteles lucrurile numai pe jumatate. Pianul pe care-l vei cumpara va fi al tau. Numai ca tu vei face in asa fel, incat te vei pomeni cu prea multa mobila si nu vei mai avea unde sa-l pui

― Bine, bine, ― il intrerupse Bastien ― numai ca atunci cand ai un pian trebuie, cat de cat, sa stii sa si umbli la el

― Tot n-ai inteles. Pianul acesta, un pian vechi, este o amintire; el a apartinut fiicei tale, era unicul tau co­pil pe care l-ai pierdut. Stiu, stiu, este o minciuna, n-ai avut niciodata un alt copil decat pe mine, dar Domnul ne va ierta Si cine stie daca vecina nu se va arata dispusa sa te ajute, sa gazduiasca in camera ei pianul acesta, pana in ziua in care vei izbuti sa trimiti la tara cateva dintre mobilele care-ti prisosesc.

― A, da! striga Bastien, asa mai merge.

― In primul rand, va fi un mijloc prin care o vei putea cunoaste cu ajutorul portarului; in al doilea rand, ii vei spune ca fiica pe care ai pierdut-o iubea nespus de mult cutare sau cutare sonata si ca ti-ar face mare placere sa auzi aceste piese cantate din nou. Intelegi?

― Da, da, alerg la Erard.

― Du-te, ii spuse contele de Kergaz, care deveni din nou visator si sopti: o iubesc oare?

Si, in timp ce Bastien pleca pentru a-i executa or­dinele, Armand isi lasa capul in palme si-si sprijini coa­tele de masa.

O umbra paru ca trece prin fata ochilor sai, o umbra trista si palida, aceea a Martei, femeia pe care o iubise atat de mult si pe care in zadar incercase s-o smulga din puterea infamului Andréa care i-o rapise.

Amintirea Martei avu darul de a evoca in mintea lui Armand de Kergaz imaginea lui Andréa A lui Andréa ― aceasta intruchipare a geniului rau, acest frate denaturat care-si ucisese mama, omul care-i aruncase cea mai teribila provocare, iesind din casa in care zacea trupul cald inca al contelui Felipone!

Armand il lasase pe Andréa sa plece si apoi, a doua zi, dupa ce se ingrijise de ultimele sale indatoriri fata de cel ce fusese contele Felipone, porni sa-l caute prin tot Parisul.

Poate ca ar fi vrut sa incerce sa-l aduca din nou pe calea binelui, intinzandu-i mana

A fost insa in zadar; Andréa disparuse.

Timp de mai multe luni, aproape un an, cercetarile asidue ale domnului de Kergaz pentru a-si regasi fra­tele se dovedisera zadarnice; s-ar fi putut crede ca dez­nadejdea de a se sti deposedat de avere il facuse sa-si puna capat zilelor.

Armand nu admisese insa niciodata o asemenea pre­supunere. El isi aducea aminte de privirea aceea piina de ura pe care i-o aruncase Andréa in clipa in care pa­rasise locuinta tatalui sau; era sfidarea pe care dez­mostenitul o arunca celui care l-a dezmostenit si-si da­dea bine seama ca lupta nu se sfarsise si ca un om de teapa vicontelui traieste numai pentru a se razbuna, chiar cu pretul unei vieti inspaimantator de grele. El se astepta, deci, sa-l vada ivindu-se ca un diavol inversu­nat si, in acest imens Paris in care el isi asumase cea mai nobila dintre misiuni, contele de Kergaz banuia ca adversarul sau avea sa se arate intr-o buna zi gata de lupta si gata sa-si indeplineasca juramantul, acela de a preschimba in camp de bataie acest nou Babilon, in care binele si raul se vor afla intr-o vesnica inclestare. Oricat de periculos ar fi putut sa fie Andréa, Armand isi asteptase tot timpul, hotarat, adversarul, primind dinainte aceasta ciudata lupta, adanc incredintat ca faradelegea va sfarsi intotdeauna prin a fi rapusa. In clipa aceasta insa, cand amintirea Martei se suprapusese peste imaginea Jeannei, cinstitul si curajosul Armand de Kergaz, barbatul neinfricat si fara de cusur, se simti, dintr-o data, cuprins de teama.

― Dumnezeule! sopti el, daca ar fi s-o iubesc pe Jeanne si daca s-ar intampla ca el sa apara daca ar afla despre noua mea dragoste, daca aceasta tanara naiva si nevinovata, asa cum este intotdeauna virtutea, s-ar afla intr-o seara pe acelasi drum cu acest diavol cu infatisare de inger, cu acest corupator al carui glas e atat de mieros, cu acest nelegiuit care mi-a ucis mama, care era si a lui, cu acest ticalos care a sedus femeia pe care eu o iubeam

Si gandul acesta, dupa ce-l facu pe Armand sa se cu­tremure, starni in el un adevarat uragan de furie.

CAPITOLUL XXII

Inainte de a merge mai departe, sa ne oprim in strada Meslay si sa patrundem, pentru o clipa, in locuinta mo­desta a domnisoarei de Balder.

O mica anticamera de cativa metri patrati preceda o sufragerie din care Jeanne facuse un salon; la dreapta o usa ducea catre dormitorul fetei; la stanga, se afla bucataria si o incapere intunecoasa in care Gertrude isi pusese patul.

Nimic mai modest decat acest mic apartament: tapet ieftin, de 60 de centime sulul, acoperea peretii; usile si ferestrele erau vopsite intr-o culoare inchisa, iar in locul parchetului se aflau dale de piatra rosie lustruite cu ceara.

Semana, la drept vorbind, cu locuinta unui muncitor; Jeanne ii daduse insa viata cu tot ce mai ramasese din mobilierul sau ― mobilier foarte frumos si care fusese vandut bucata cu bucata, mai ales dupa moartea colonelului; apartamentul capatase, in felul acesta, o infatisare destul de prospera, daca tinem seama de di­mensiunile mici si de modestia decoratiunilor sale in­terioare.

Dis-de-dimineata, Gertrude ― o femeie care, in ciuda celor cincizeci de ani ai sai, era inca robusta si-si pas­trase vigoarea taraneasca desi locuia la Paris din ti­nerete ― se punea pe treaba, freca, stergea, curata, pre­gatea modesta gustare de dimineata a iubitei sale stapane, lua apoi rufele la rand, le carpea cu cea mai mare grija si, o data aceste treburi terminate, intra in dormitorul Jeannei in varful picioarelor. Jeanne se trezea tarziu: era, poate, singurul obicei pe care-l pastrase din vremurile trecute.

Cu toate acestea, a doua zi dupa ce tanara o insotise pe Cerise la Belleville, zi in care Armand de Kergaz ii oferise bratul conducand-o pana acasa, batrana Gertrude abia se trezise cand o vazu aparand pe Jeanne, gata imbracata si pieptanata.

― Dar, ce s-a intamplat, domnisoara, ca v-ati trezit atat de devreme?

― M-am trezit de mult si m-am si spalat, draga mea Gertrude.

― Cum! Fara sa fie foc in camera? Este o imprudenta!

― E! facu Jeanne zambind, nu mi-a fost frig

― Dar erati racita si de ce nu m-ati chemat de ce?

― Linisteste-te, nu mai sunt racita si cum nu este niciodata prea tarziu ca sa renunti la un prost obicei, ma voi trezi intotdeauna dimineata devreme.

― Dar de ce atat de devreme, domnisoara?

― In primul rand, pentru ca vreau sa ma obisnuiesc, si apoi, astazi vreau sa ma duc la Cerise.

Si Jeanne, sprintena, se imbraca cu hainele de doliu, care o prindeau atat de bine, si iesi.

Erau ceasurile opt.

Din strada Meslay in cartierul Templului, drumul e scurt. In zece minute, Jeanne se afla la cel de-al sa­selea etaj, la Cerise. Era cu numai doua zile inainte de seara aceea nenorocita cand, inselata de scrisoarea sorei sale, biata copila avea sa cada in mainile domnului de Beaupréau. Cerise lucra cantand si visand la viitoa­rele ei zile fericite.

― Ati si venit! se mira ea vazand-o pe Jeanne.

― Asa cum ne-am inteles ieri, draga mea Cerise, cred ca ne vom duce astazi dimineata la magazinul de bro­derie.

― Da, da, sunt gata. Numai ca nu vreau sa fiti va­zuta, scumpa domnisoara; ma veti astepta in strada, la o oarecare departare, nu-i asa?

― Dar nu-mi este rusine sa muncesc, raspunse Jeanne, munca il innobileaza pe om.

― Asa o fi, dar eu stiu ce stiu, raspunse Cerise cu incapatanarea sagalnica a unui copil rasfatat.

Cele doua tinere iesira si, un ceas mai tarziu, Jeanne se intorcea triumfatoare acasa cu un mic sul de canava, spunandu-si:

― Voi putea, in sfarsit, sa lucrez si s-o ajut pe batrana Gertrude.

Pe palierul etajului al patrulea, unde locuia, se intalni cu portarul care tocmai deschidea usile si ferestrele apartamentului inchinat de Bastien cu numai cateva minute in urma.

Portarul o saluta cu respect si-i spuse:

― Veti avea un vecin, domnisoara.

― Ma rog! raspunse Jeanne indiferenta.

― Un domn in varsta, decorat, care pare a fi ofiter in rezerva, continua vorbaretul portar.

Jeanne tresari.

― Un ofiter?

― Da, domnisoara, si se muta chiar astazi de dimi­neata, dupa cate mi-a spus.

Jeanne se retrase in apartamentul sau, visatoare, uitand de vecinul despre care i se vorbise.

O cuprinsese, fara voia ei, un alt simtamant.

Jeanne il vazuse pe Armand, frumos ca un print in straiele sale de muncitor si al carui chip nobil si putin trist iradia nespus de multa distinctie si bunatate, ale carui maini erau albe si subtiri ca mainile unei femei si in a carui voce mangaietoare vibrau vagi si misterioase armonii.

Petrecuse numai cateva minute la bratul sau, abia apucase sa schimbe cu el cateva cuvinte fara insemna­tate si, cu toate acestea, se intorsese acasa visatoare, nesomnul luase loc alaturi de ea si din umbra perde­lelor dormitorului sau de fecioara i se parea ca o priveste chipul parca zambitor, parca visator al contelui de Kergaz.

Aceasta prima reverie o absorbi in atat de mare ma­sura, incat Jeanne nici nu-si dadu seama cand trecuse cea mai mare parte a zilei si o aduse la realitate zgomo­tul care venea de pe palier si din apartamentul vecin, in care noul locatar isi instala mobila.

Pe vremuri, apartamentul Jeannei facuse parte din cel pe care-l inchiriase Bastien. Era despartit de acesta printr-o usa condamnata, care, atunci cand se gasea deschisa, unea intre ele salonul tinerei cu salonul nou­lui chirias.

Fara sa vrea, Jeanne auzi cele cateva cuvinte schim­bate intre Bastien si portar.

― Domnul are mult prea multa mobila, spunea por­tarul, si nu va putea niciodata sa instaleze aici acest pian si acest dulap.

― Si totusi, nu ma pot desparti de mobilele mele.

― Daca domnul nu este muzician, ar putea foarte bine sa-si vanda pianul.

― Sa-mi vand pianul! striga Bastien cu o infrigurare atat de bine jucata, incat izbuti s-o insele pe domnisoara Balder, pianul sarmanei mele fiice! A! Nu, niciodata Prefer sa-l arunc pe fereastra decat sa-l vand.

Jeanne tresari si se gandi ca omul acesta, un batran militar, dupa cate i se spusese, isi pierduse unicul copil; si deoarece durerea ii uneste pe oameni, tanara careia ii murise tatal simti o subita simpatie pentru tatal care-si pierduse fiica.

― A, nu, continua Bastien, nu vreau sa ma despart nici de acest pian, nici de acest dulap; eu am o casa la tara, nu departe de Paris, unde voi transporta du­lapul. Aceasta casa insa se afla si ramane inchiriata pana in luna aprilie si as vrea sa stiu daca dumneavoastra nu mai aveti altceva de inchiriat, fie si o mansarda.

― Nu, domnule, nu mai avem nimic de inchiriat, se auzi raspunsul portarului care, dupa ce incasase cativa ludovici, isi invatase destul de bine lectia.

― Poate, ― relua el ― poate ca s-ar putea gasi un mijloc pentru a iesi din incurcatura.

― Si anume?

― Daca un alt locatar ar primi sa va gazduiasca pianul pentru cateva zile.

Bastien scoase o exclamatie de bucurie la auzul careia fata tresari.

― Voi suna la usa domnisoarei de Balder, ― spuse portarul ― si o voi intreba daca binevoieste sa va gaz­duiasca pianul. Dupa cate mi se pare, dansa se pricepe putin la muzica.

Inima Jeannei batea cu putere.

Putin dupa aceea, se auzi soneria si, Gertrude fiind plecata, tanara alerga sa deschida.

Un simtamant de jena lesne de inteles o impiedica pe Jeanne sa spuna ca auzise totul; il lasa, deci, pe portar sa-i expuna motivul vizitei si accepta cu pla­cere cererea lui Bastien.

― Capitanul Bastien, ― spuse portarul, in timp ce hamalii instalau pianul in salon ― se va prezenta chiar in cursul zilei sa va multumeasca.

Si se retrase.

Mutarea luase sfarsit; Bastien nu mai avea nimic de facut in strada Meslay inainte de a fi primit noi ordine si instructiuni din partea lui Armand; se ridica, isi lua palaria, rasuci cheia de doua ori si iesi.

Jeanne il auzi coborand scara cu pasi rari.

Bastien, care se ducea in strada Culture-Sainte-Catherine unde se gasea, dupa cate stim, casa Kergaz, o porni pe bulevard si urca intr-o trasura care tocmai trecea.

In clipa in care se afla la incrucisarea cu strada Pas-de-la-Mule, o sareta eleganta, trasa de un cal engle­zesc, trecu zburand ca vantul venind din spre Bastilia si indreptandu-se catre bulevardul Saint-Martin. Era condusa de un barbat tanar; alaturi de el, cu bratele incrucisate statea valetul sau.

Din fundul trasurii sale, Bastien avu timpul sa pri­veasca, rand pe rand, calul, trasura si pe tanar si, in clipa in care il vazu cu atentie pe acesta din urma, tresari si isi stapani cu greu o exclamatie de uimire.

― Dumnezeule! sopti el, Andréa! Andréa al carui par si a carui barba au devenit negre.

Si striga repede vizitiului:

― O suta de centime! Un ludovic, doi ludovici daca trebuie, dar tine-te dupa aceasta sareta si n-o pierde din vedere.

― O! O! raspunse vizitiul, daca domnul este print rus si ma rasplateste in felul acesta, calutul meu va prinde aripi la picioare.

Si martoaga se pomeni cu cea mai cumplita lovitura de bici pe care a trasnit-o vreodata un vizitiu infuriat de la inaltimea scaunului sau. Gloaba tasni ca o sageata pe urmele frumoasei sarete trasa de catre unul dintre cei mai vigurosi cai de rasa care calcasera pe drumu­rile acelea.

CAPITOLUL XXIII

Bulevardul era plin de trasuri si, din aceasta cauza, desi alerga destul de repede, sareta era nevoita adesea sa-si incetineasca mersul, ceea ce ingadui trasurii de piata s-o poata urmari indeaproape.

Cei doi ludovici il stimulasera insa atat de bine pe vizitiul lui Bastien, incat biciul sau parea sa dea, cu adevarat, aripi calului.

― Andréa, gandea Bastien, avea parul blond; dar pa­rul poate fi vopsit si este Andréa, as putea s-o jur pe viata mea, e vorba de el! Andréa la Paris, Andréa imbracat ca un print, Andréa plimbandu-se in sareta, toate acestea arata ca omul nostru s-a imbogatit. Si diavolul acesta, daca are bani, e in stare de orice. Armand este in primejdie! Atata timp cat contele de Kergaz avea inima indurerata, atata timp cat preocuparile sale se indreptau catre opere de binefacere, nu m-am temut de Andréa. Este prea josnic pentru a indrazni sa-l provoace si, chiar daca ar face-o, tot nu m-as teme de nimic Fiul colonelului meu este un adevarat vi­teaz Iata insa ca Armand, dragul meu Armand, se afla poate in pragul fericirii si eu nu vreau catusi de putin ca acest mizerabil sa-i stea in cale. Va parasi Parisul de indata, chiar daca ar trebui sa-l ucid.

In timp ce Bastien gandea astfel, sareta parasise bu­levardul si ajunse in strada Saint-Lazare; birjarul se tinuse insa de cuvant si, gratie celor doi ludovici, Bas­tien avu tot timpul sa vada eleganta trasurica intrand pe poarta casei cu gradina, acolo unde baronetul sir Williams detinea, cu titlu provizoriu, un pavilion.

Aflat pe punctul de a inchiria o casa mobilata, pe care Colar o descoperise in ajun in strada Beaujon, ba­ronetul avea de gand sa-si dezvolte grajdurile in stil mare.

In momentul in care Bastien il zarise, Williams se intorcea din strada Picpus, unde luase parte la o vanzare de cai si unde cumparase, cu 6.000 de franci, o superba manzoaica irlandeza in varsta de cinci ani, ros­cata si care, in toamna trecuta, participase la cursele de la Chantilly.

Intrand in curtea casei, sir Williams arunca valetului sau haturile si strabatu gradina pe jos.

In acelasi timp, Bastien trecea pragul portii, se apro­pia de valet, care tocmai deshama, si-i spunea:

― Iarta-ma, prietene, ai putea sa-mi spui daca nu cumva calul acesta este de vanzare?

Si isi plimba mainile pe gatul lucios al frumosului animal pe care il examina ca un fin cunoscator.

― Nu, calul acesta nu e de vanzare, raspunse valetul.

― Dar daca s-ar oferi un pret bun?

Si Bastien impinse un ludovic in mana valetului.

― De, ― raspunse acesta ― vorbiti cu stapanul meu.

― Si cine e stapanul tau?

― Un englez, baronetul sir Williams.

― Si unde locuieste?

― Acolo, in pavilionul din fundul gradinii.

― Nu este, cumva, tanarul care conducea aceasta sa­reta? intreba Bastien cu naivitate.

― Ba da, domnule ofiter, raspunse valetul, fascinat de rozeta care impodobea butoniera fostului husar.

In timpul acesta, Andréa isi scosese haina si isi im­bracase un halat de casa, reflectand intr-una la planu­rile acelei vaste intrigi pe care o urzea incetul cu in­cetul; trei ciocanituri discrete ii vestira ca un oaspete astepta in fata usii salonului sau.

― Intra, rosti el destul de mirat, caci nu astepta pe nimeni la ceasul acela.

Usa se deschise si Bastien intra.

Trecusera trei ani din ziua in care vicontele Andréa parasise Parisul si, din seara in care fostul intendent al contelui Filipone il gonise din casa parinteasca, el nu-l mai intalnise.

Trei ani aduc insa foarte putine schimbari pe chipul unui om care numara saizeci. Parul lui Bastien albise de mult, cu zece ani in urma, si el nu imbatranise catusi de putin. Sir Williams il recunoscu de indata. Oricine s-ar fi aflat in locul fostei capetenii a hotilor de buzu­nare ar fi tresarit, ar fi lasat sa-i scape un strigat, un gest de uimire.

Sir Williams insa ramase nemiscat si pe chipul sai nu se putea citi decat obisnuita mirare pe care o pri­lejuieste intalnirea cu un necunoscut.

― Domnule, facu sir Williams cu un usor accent en­glezesc.

― Domnule, il intreba Bastien privindu-l cu deose­bita atentie, imi puteti face favoarea de a-mi acorda cateva clipe?

Sir Williams arata vizitatorului sau un scaun, cu ges­tul acela putin rigid care apartine numai britanicilor.

― Si totusi, gandi batranul husar, care continua sa-l priveasca, el este; cu exceptia accentului englezesc, timbrul vocii este acelasi.

Relua apoi cu glas tare:

― Aveti, domnule, un splendid cal englezesc.

― Da; m-a costat 200 de ludovici si am refuzat o oferta de 300.

― Ati refuza si altele?

― Desigur, domnule.

Sir Williams se ridica, lua de pe camin o cutie cu tigari si oferi una lui Bastien; dar in cei doi pasi pe care-i facu, isi uita pentru o clipa jocul si lasa sa-i scape o miscare care-i smulse lui Bastien un strigat.

― El este!

In tineretea sa, vicontele Andréa isi rupsese bratul cazand de pe cal si ramasese cu un anume tic pe care Bastien il cunostea de minune.

Auzind exclamatia: 'El este!', baronetul se intoarse catre fostul husar si chipul sau era cat se poate de calm.

― Ma rog? Ma cunoasteti? intreba el cu toata linistea.

― Da, va cunosc.

― A! Eu nu cred sa va fi intalnit.

― Mi s-a spus ca va numiti baronetul Williams.

― Yes, sir.

― Parul dumneavoastra este insa putin prea negru pentru un englez.

― Nici nu sunt englez, sunt irlandez, ii raspunse Wil­liams la fel de calm.

― Eu cred, mai degraba, ii replica rece Bastien, ca v-ati nascut in Franta.

― Va inselati, domnule.

― La Kerloven, in Bretania.

― Nu.

― Tatal dumneavoastra, sir Williams, continua Bas­tien, care se ridicase si il privea in fata, tatal dumnea­voastra se numea contele Felipone.

― Va inselati, domnule.

― Se casatorise cu vaduva colonelului conte de Kergaz care avea un fiu mai mare, fratele dumneavoastra.

― Eu n-am nici un frate, domnule.

― Si acest frate, ― continua Bastien calm ― se nu­meste contele Armand de Kergaz, tot asa dupa cum dumneavoastra sunteti vicontele Andréa.

― Profunda eroare! N-am purtat niciodata acest nume.

Siguranta plina de indrazneala a lui sir Williams in­cepea, oarecum, sa-l descumpaneasca pe fostul husar.

Cu toate acestea, el continua.

― Va rog sa ma ascultati, domnule Andréa. Fratele dumneavoastra v-a cautat, a intrebat de dumneavoastra peste tot, iertandu-va dinainte si hotarat sa va iasa in intampinare cu mainile intinse si sa imparta cu dum­neavoastra averea lui Sufletul sau nobil nu poate cu­noaste ura; v-ati nascut din aceeasi mama si el doreste sa locuiti sub acelasi acoperis V-am regasit, in sfarsit, de ce sa continuati sa va ascundeti?

― Domnule, raspunse nepasator sir Williams, va jur ca va inselati. Nu-l cunosc pe contele de Kergaz, nu sunt vicontele Andréa si n-am avut niciodata onoarea sa va intalnesc.

Pe masura ce siguranta de netulburat a nobilului se concretiza in raspunsuri negative ce pareau destul de logice, Bastien simtea cum isi pierde, incetul cu ince­tul, sangele rece.

Cautase, la inceput, sa fie viclean; vorbise despre impartirea acelei imense averi pe care contele de Ker­gaz o stapanea singur, nadajduind sa-l constranga pe sir Williams sa se lase prins in aceasta capcana, sa se demaste si sa-si recunoasca vechiul nume.

Speranta zadarnica! Andréa ramanea tot atat de mut ca si un bloc de piatra.

In ciuda varstei sale, Bastien era extraordinar de pu­ternic si putini ar fi fost barbatii, chiar cei tineri, care ar fi avut oarecare sanse intr-o lupta cu el. Un fulger de manie se ivi in ochii sai si-l privi pe sir Williams in chip atat de straniu, incat acesta tresari fara sa vrea si strecura o mana in buzunarul halatului de casa, pen­tru a mangaia manerul micului pumnal ascuns acolo.

Se stie ca pavilionul era situat in fundul gradinii, intr-o izolare deplina. Valetul care locuia impreuna cu sir Williams se ingrijea de calul al carui grajd se gasea intr-una din anexele casei si, in consecinta, Bastien si baronetul erau absolut singuri.

Cu iuteala fulgerului, in timp ce Williams isi depunea cutia cu tigari pe camin, fostul husar se aseza in fata usii si, masurandu-si interlocutorul din priviri ii spuse:

― Viconte Andréa, n-ai sa te mai joci mult cu mine si va trebui sa recunosti de indata ca nu te cheama catusi de putin sir Williams.

― Asta-i buna! exclama baronetul calm, ca un ade­varat englez. N-aveti de gand sa ma lasati in pace? Incep sa cred ca sunteti nebun.

― Nebun! striga Bastien iritat; am sa stiu de indata daca sunt in adevar nebun.

Se apropie de Williams si-l cuprinse in bratele sale robuste.

― Domnule viconte Andréa, sunt mai puternic decat dumneata si pot sa te sugrum in cateva clipe Nu striga Nu cere ajutor este inutil

Andréa continua sa stranga in palme pumnalul, dar o facea atat de linistit, incat lui Bastien nici nu-i trecu prin minte ca omul acesta, pe care-l credea la discretia lui, era el acela care-i tinea viata in mainile sale si care, eliberandu-se din stransoare cu supletea unei rep­tile, putea sa se arunce in laturi si sa-i infiga lama stiletului sau in piept.

― Vreti sa ma asasinati? intreba baronetul manifestand o usoara emotie. M-am intalnit, asadar, cu un ne­bun furios?

― Vreau sa va scot hainele, raspunse Bastien.

― In ce scop? intreba asa-zisul englez. Sunt, oare, un ocnas?

― Nu dar pe trupul dumneavoastra trebuie sa se afle un semn, unul de nesters, ceea ce se numeste o alunita din nastere

― Credeti? ranji nobilul, lasand sa se presupuna ca ar fi ingrozit.

― Da, sunt sigur. In partea stanga a pieptului dum­neavoastra trebuie sa se gaseasca o pata neagra Va cunosc de cand erati copil, v-am vazut in pielea goala

― Eu am mai multe pete negre, raspunse sir Wil­liams, care, eliberandu-se cu o admirabila suplete din mainile husarului, isi sfasie camasa, dezgolindu-si pieptul.

Si pieptul lui, plin de par ca si pieptul unei maimute, era acoperit cu acele mici pete negre pe care femeile le numesc 'grains de beauté'; si cu toate acestea, Bastien isi aducea foarte bine aminte ca vicontele Andréa nu avea decat unul singur si ca, in rest, trupul sau era cu desavarsire alb.

Era de ajuns pentru a zdruncina profunda convin­gere pe care o nutrise, cu cateva clipe inainte, cu pri­vire la identitatea dintre baronetul sir Williams si vi­contele Andréa, iar chipul pe care, la inceput, furia isi pusese amprenta ei rosie, deveni dintr-o data de o paloare cadaverica.

― Nu este el!

Si totusi, el era. Vicontele Andréa era acela pe care-l privea Bastien, dar cinstitul husar nu stia ca fostul sef al hotilor de buzunare, silit sa paraseasca Londra in mare graba, silit sa-si vopseasca in negru parul blond si sa stearga cu desavarsire orice semn de recunoastere, se vazuse nevoit sa recurga la unul din acei sarlatani anglo-indieni pe care vasele Societatii Indiilor ii adu­ceau in Anglia si care stapaneau de minune arta unor ciudate tatuaje realizate cu ajutorul otravurilor si al sucurilor extrase din anumite plante aflate in tara lor.

Dupa aceea, intamplarea, sau mai degraba timpul, il slujisera de minune pe sir Williams. Pieptul sau, lipsit de par la inceput si ramas asa pina la virsta de doua­zeci si cinci de ani, se acoperise, incetul cu incetul, cu un puf blond pe care baronetul il vopsise negru, ca si parul sau, iar petele artificiale ale sarlatanului indian semanau atat de bine cu alunita lui din nastere, incat nu mai puteau fi deosebite.

Dandu-si seama de greseala pe care o facuse, Bastien deveni palid; si daca, la gandul ca omul acesta nu era vicontele Andréa, si ca, in consecinta, Armand de Kergaz nu se mai afla in primejdie, ar fi fost firesc sa se bucure, aceasta bucurie ar fi trebuit, in chip necesar, sa fie precedata de o cu totul alta senzatie.

Sir Williams, in ciuda unei uluitoare asemanari, nu avea nimic comun cu vicontele Andréa. Or, cedand unei convingeri contrarii, Bastien se introdusese in casa lui, il amenintase si, ca sa spunem asa, il ultragiase.

Facuse uz de forta si de violenta in fata unui nobil onorabil, care nu-l cunostea si care nu-l vazuse niciodata si toate acestea la el acasa, ceea ce constituie o ofensa grava, greu de reparat.

Batranul soldat trai cateva momente de nemaipome­nita tulburare in clipele urmatoare.

Sir Williams si el se privira la inceput in liniste, avand aerul ca atat unul, cat si celalalt se simt jenati de situa­tia in care se gasesc.

In sfarsit, cel care rupse tacerea fu baronetul. Isi redobandise calmul si-l privea linistit pe Bastien.

― Domnule, dati-mi voie sa cred ca ati fost cuprins de o criza de nebunie, pentru ca purtarea dumneavoas­tra fata de mine este cel putin ciudata.

― Domnule incerca Bastien, cu o nota de implorare in glas.

― Intrati in casa mea fara sa fiti anuntat, fara sa-mi trimiteti cartea dumneavoastra de vizita, nu va stiu nici macar numele, ma intrebati, cu o insistenta absolut nepoliticoasa, daca n-as fi cumva un anume viconte Andréa despre care nici n-am auzit vorbindu-se, si in clipa in care eu declin politicos onoarea acestei identi­tati, dumneavoastra va aruncati asupra mea ca un nebun furios

― Domnule domnule, va rog sa ma iertati, sopti Bastien a carui voce tremura.

Un zambet dispretuitor isi facu loc pe chipul baronetului.

― M-ati insultat.

― Domnule, il ruga Bastien, binevoiti a ma asculta Binevoiti a-mi da ascultare un singur minut.

― Vorbiti, accepta Williams, refacandu-si toaleta si asezandu-se intr-un imens fotoliu. As vrea sa-mi dati o explicatie plauzibila a ciudatului dumneavoastra mod de a va comporta.

― Domnule, ― relua Bastien ― omul caruia ii semanati atat de bine este un mizerabil, un infam in stare de orice nelegiuire.

― Tot ceea ce spuneti este foarte magulitor pentru mine, remarca baronetul cu acea nota de grava ironie ce caracterizeaza englezul perfect.

― Acest mizerabil, acest infam are un frate de mama, contele de Kergaz, al carui suflet este tot atat de curat pe cat este de ticalos sufletului omului de care va vorbesc. Vicontele Andréa isi uraste de moarte fratele. Pe vremuri, cea dintai cauza a acestei uri a fost o femeie; o avere imensa, furata de catre tatal vicontelui si restituita tot de catre el fiului mai mare al sotiei sale, a cascat intre ei o prapastie; cu trei ani in urma, vicontele a disparut; un om ca el nu uita insa atat de usor si nu renunta la razbunare: se va ivi intr-o buna zi si eu, unul, ma tem de ziua aceea. Pentru ca dumnea­voastra, domnule, nici nu va dati seama cat rau este in stare sa faca omul acesta

Sir Williams parea sa-l asculte cu deosebita atentie.

― Contele de Kergaz, ― relua Bastien, pe care-l iubesc de parca ar fi propriul meu copil, s-a indragostit si sunt sigur ca acest mizerabil ar incerca sa-i seduca iubita

― A! exclama sir Williams absolut nepasator, cu toate ca in sinea lui simtea o puternica emotie.

― Caci, ― sfarsi Bastien ― acest monstru stapaneste admirabil taina seductiei; el stie sa invaluiasca femeile si sa le cucereasca asa cum un sarpe fascineaza o pasare

Veti intelege, asadar, domnule ca numai datorita fap­tului ca-i semanati in atat de mare masura si incredintat ca sunteti una si aceeasi persoana cu vicontele Andréa, am putut actiona asa cum am actionat.

Si Bastien, al carui cap era impodobit cu fire de par alb, care purta la butoniera rozeta de onoare, Bastien, omul care n-ar fi dat inapoi in fata unei armate intregi, se apropie de sir Williams si-i spuse umil:

― Domnule, va cer scuze.

Sir Williams pastra o clipa de tacere si s-ar fi putut spune ca simtea o deosebita placere torturandu-l pe cel care-l jignise si ca savura umilinta acestui batran care era convins ca a gresit.

In realitate insa, sir Williams reflecta; si cum fiecare dintre gandurile sale era strans legat de scopul marsav pe care cauta sa-l atinga, mintea sa diabolica intre­zarise, din aceeasta ciudata intamplare care i-l oferea pe Bastien legat si de maini si de picioare, admirabile posibilitati.

― Domnule, ― rosti el in cele din urma, cu tonul glacial al omului care continua sa fie stapan pe el insusi ― povestea pe care tocmai mi-ati istorisit-o este, desigur, foarte interesanta si ar face deliciile celor ce cauta pe toate caile sa introduca romanul in viata de fiecare zi, dar pe mine, unul, nu ma satisface catusi de putin. Va rog sa-mi dati numele si adresa dumneavoastra, pentru ca, la urma urmelor, nimic nu-mi dove­deste ca n-am a face cu un impostor destul de siret.

― Domnule! striga Bastien revenindu-si.

― Astept! replica sir Williams.

― Ma numesc Bastien

― Bastien si mai cum? facu dispretuitor baronetul.

― Bastien-si-Atata-Tot, domnule, raspunse fostul hu­sar cu o nobila mandrie. Sunt copilul Parisului si nu mi-am cunoscut niciodata parintii; la Wagram insa am fost decorat de catre Imparat si am purtat uniforma husarilor garzii imperiale.

― Ei bine, domnule Bastien, relua baronetul, intre un soldat si un nobil nu este nici o deosebire; imi inchipui ca nu vedeti nici un inconvenient pentru a-mi da satisfactie in legatura cu purtarea dumneavoastra. Ce poate sa insemne, intre noi, o lovitura de spada; un fleac, nu-i asa?

Bastien isi revenise, asemenea unui batran cal de batalie in clipa in care aude sunetul goarnei. Din moment ce era vorba de un duel, batranul nu mai tre­mura, nu-si mai cerea scuze.

― Cum dorti dumneavoastra, domnule. Locuiesc in strada Culture-Sainte-Catherine, in casa Kergaz.

― Foarte bine, domnule, ii spuse baronetul. Numai ca-mi va fi cu neputinta sa va trimit martorii inainte de 48 de ore. Nestiind ca voi avea astazi onoarea de a primi vizita dumneavoastra, m-am angajat in treburi deosebit de importante si care nu pot fi, in nici un caz, amanate.

― Voi fi la dispozitia dumneavoastra in ziua pe care veti binevoi a o alege, domnule.

Fostul husar scoase o carte de vizita, o depuse pe camin. Isi lua palaria si-l saluta pe Williams.

La randul sau, baronetul se inclina si el si il insoti pe oaspete pana la usa exterioara a pavilionului sau.

Urca dupa aceea in salon, isi aprinse o tigara, se aseza picior peste picior in fata focului si izbucni intr-un ras batjocoritor.

― Hotarat lucru, domnule conte Armand de Kergaz esti prost slujit si bratul dumitale drept se dovedeste a fi un imbecil fara pereche.

Si, continuand sa rada, baronetul adauga:

― Nu stiam, scumpul meu frate, crede-ma, nu stiam ca te-ai indragostit din nou si presupuneam ca Marta n-a incetat sa ramana singura si ultima ta iubire. Dar omul acesta minunat, care se numeste Bastien, a avut grija sa-mi spuna adevarul, iar eu voi sti sa profit de pe urma acestui adevar.

Si din moment ce Bastien este incredintat acum ca baronetul sir Williams n-are nimic comun cu vicontele Andréa, voi specula de minune aceasta situatie, pentru ca vei fi nevoit sa impartasesti acelasi punct de vedere si se stie ca dusmanul pe care nu-l cunosti este cel mai puternic. Vei fi, este neindoielnic, martorul lui Bastien; ne vom afla fata in fata si te voi convinge atat de bine ca sunt de origina irlandeza, incat, in ziua in care voi deveni sotul domnisoarei Hermine de Beaupréau si iti voi pretinde cele 11 milioane ale simpaticului Kermarouet, imi vei numara banii fara cea mai mica dificul­tate.

Baronetul paru sa reflecteze cateva minute, dupa care continua:

― Asadar, Armand de Kergaz, te-ai indragostit din nou; ei bine, lucrul acesta o sa-mi ingaduie sa-ti dis­trag putin atentia de la treburile privind descoperirea mostenitorilor lui Kermor de Kermarouet si chiar sa-ti pun bete in roate. La nevoie, domnule conte, vom avea grija ca femeia iubita sa si dispara.

Dar, isi intrerupse baronetul acest mic discurs inte­rior, sa ne gandim, in primul rand, la treburile noastre cu Baccarat, Fernand si Beaupréau.

Era tocmai seara in care sir Williams se intorcea la Baccarat, seara in care aceasta ii scrisese Cerisei pentru a o trimite in strada Serpente, seara in care domnul de Beaupréau picase in mainile baronetului, fiind constrans sa-i devina complice.

Si, in timp ce se desfasurau toate aceste evenimente, inepuizabilul Colar transmitea capitanului sau urma­toarea instiintare:

'Tanara de care contele Armand de Kergaz este indra­gostit locuieste in strada Meslay si se numeste domni­soara Jeanne de Balder. Este deosebit de frumoasa''.

― Ca sa vezi! exclama baronetul, dupa ce-l voi fi ucis pe Bastien o voi face amanta mea.

CAPITOLUL XXIV

Bastien se intoarse tulburat si palid spunandu-i lui Armand:

― Foarte ciudat! Mi s-a parut ca l-am intalnit pe Andréa.

La auzul acestui nume, Armand tresari cu putere.

― Andréa? L-ai intalnit pe Andréa?

― Nu, nu se poate sa fi fost el.

Domnul de Kergaz palise, dintr-o data, inspaimantat; desi era un om curajos, numele celui care zdrobise prima lui dragoste il speriase cu adevarat.

― Jeanneisi spuse el, daca s-ar intampla s-o intalneasca pe Jeanne!

Bastien ii relata, insa, pe scurt, toata intamplarea, convins fiind ca se inselase si ca nu exista nimic comun intre Andréa si baronetul sir Williams.

Armand rasufla usurat ca dupa o foarte puternica emotie.

― Si acum, ― ii spuse el lui Bastien ― sa ne gandim putin la tine. Devotamentul si dragostea pentru mine te-au impins atat de departe, incat te-ai varat intr-o cearta destul de urata. Trebuie sa ne gandim bine. Daca este necesar, ii voi face o vizita acestui insular neinduplecat, dar nu vreau sa te bati cu el. La varsta ta, batranul meu prieten, este aproape ridicol.

― Asa carevasazica! replica Bastien intepat. Ma cre­deti prea batran, domnule conte. N-am decat 65 de ani si fiti sigur ca sunt inca destul de zdravan.

― De acord, dar n-ai sa te bati in duel; am s-o fac mai degraba eu!

Bastien inalta din umeri.

― Englezul are ce are cu mine si nu cu dumneavoastra. In consecinta

Domnul de Kergaz intelese ca singura arma pe care o putea folosi impotriva acestui incapatanat este sire­tenia si hotari sa caute un mijloc oarecare pentru a impiedica aceasta intalnire.

― Foarte bine, ― raspunse el ― vom vedea mai tarziu Vorbeste-mi, acum, despre Jeanne.

― Prefer subiectul acesta! raspunse Bastien, care povesti tot ceea ce stim despre mutarea lui in strada Meslay si despre succesul pe care-l dobandise mica lui minciuna in legatura cu pianul.

― Perfect, ― raspunse Armand ― te vei intoarce in strada Meslay si, in calitate de vecin si de fost prieten al tatalui, vei face o vizita fetei; in timp ce tu vei fi la ea, eu voi suna la usa ta. Auzind soneria, te vei ridica. Este in afara de orice indoiala ca Jeanne te va insoti pana la usa, iar eu voi putea s-o vad

― Inteleg, raspunse Bastien ridicandu-se.

In timp ce acesta iesea, valetul ii aducea contelui o scrisoare. Armand rupse sigiliul si citi cele ce urmeaza:

'In octombrie 18in timpul razboiului din Spania, o fata tanara, numita Thérèse, s-a retras, in tovarasia unei femei in varsta, care trecea drept matusa ei, la Marlotte, aproape de Fontainebleau, unde petrecura iarna si primavara urmatoare. Tanara era insarcinata. Era vaduva sau savarsise o greseala? Ultima ipoteza pare cea mai plauzibila.

La sfarsitul primaverii, fata nascu un copil de sex feminin care primi numele de Hermine.

Cele doua femei, matusa si nepoata, petrecura inca un an la Marlotte, mama alaptandu-si copilul.

In luna noiembrie a aceluiasi an, ele plecara la Paris.

Se zvonea la Marlotte ca tanara urma sa se marite. Ceea ce confirma acest zvon, cel putin in aparenta, este faptul ca in ultimele luni ale sederii lor la tara erau des vizitate de catre un tanar despre care se spune ca ar fi fost functionar de minister'.

Informatiile transmise domnului de Kergaz se opreau aici.

Armand ramase cateva clipe pe ganduri; dupa aceea, asternu aceste cateva randuri in misteriosul sau registru:

'Sa se afle daca un functionar de minister s-a casa­torit cu o fata numita Thérèse in luna noiembrie 18; si daca nu cumva aceasta fata era mama unui copil numit Hermine'

Dupa ce inchise registrul, domnul de Kergaz se imbraca si o porni pe jos, indreptandu-se catre strada Meslay, unde Bastien sosise inaintea lui.

Fostul husar, incheiat militareste la toti nasturii, intrase in primul rand in apartamentul sau; abia dupa aceea sunase la usa domnisoarei de Balder.

Jeanne era cum nu se poate mai fericita la gandul ca se putea folosi, fie si provizoriu, de un pian; ramasese in fata lui din clipa in care plecase Bastien si degetele sale nu incetasera sa mangaie clapele, dand viata tuturor buca­tilor care-i aminteau de copilarie. In clipa in care primi vizita batranului soldat, rosie de emotie, fata se afla inca la pian.

― Va rog sa ma iertati, domnisoara, ― ii spuse el sarutandu-i respectuos mana ― va rog sa ma iertati ca am abuzat de bunavointa dumneavoastra.

― Domnule

Bastien privi pianul.

― Tin foarte mult la ei si n-as fi vrut deloc sa-l vand, va raman indatorat pe viata pentru acest serviciu.

― Cum puteti vorbi de un serviciu? Nu sunteti dum­neavoastra un vechi tovaras de arme al tatalui meu?

Bastien se inclina; si apoi, ca si cand ar fi vrut sa evite fetei amintiri dureroase, schimba vorba.

― Locuiti de multa vreme in acest imobil?

― De trei luni.

― Cunoasteti pe cineva?

― Pe nimeni. Sunt foarte retrasa.

Batranul soldat o privea pe Jeanne admirandu-i frumu­setea, mainile deosebit de fine, expresia de melancolie care imprima chipului sau o nemaipomenita distinctie. Si se gandea Bastien ca daca aceasta fata e tot atat de virtuoasa, pe cat e si de frumoasa, Armand va fi fericit alaturi de ea si inima fostului husar tresari de bucurie la gandul ca s-ar putea ca intr-o buna zi sa vada o fata tanara si frumoasa intrand si ramanand in batrana casa din strada Culture-Sainte-Cahterine, unde ultimul vlastar al familiei Kergaz traia singur si era atat de trist.

Si, cu toate ca batranul soldat nu dovedea cine stie ce vioiciune de spirit, el gasi totusi mijlocul de a aduce vorba, incetul cu incetul, despre Armand, despre nobila lui misiune, despre viata lui care fusese pana atunci atat de trista si atat de austera si despre farmecul pe care-l degaja intreaga lui fiinta.

In clipa in care se auzi clopotul usii de la intrare, inima sarmanei copile incepu sa bata din pricina unei emotii pe care n-o mai cunoscuse inca.

― Suna pentru dumneavoastra, ii spuse ea lui Baslien.

Bastien se ridica, ceru ingaduinta de a reveni din cand in cand, cerere care-i fu satisfacuta cu zambetul pe buze si se retrase.

Prevederile lui Armand se dovedira exacte: Jeanne il conduse pe Bastien pana la usa care dadea catre scara; in clipa in care aceasta usa se deschise, domni­soara de Balder zari pe palierul scarii un barbat intre 32 si 35 de ani, avand inca in mana cordonul clopotului, inalt, de o frumusete mandra si severa, pe al carui chip tristetea sufletului sau isi pusese pecetea, barbat in care il recunoscu de indata pe cel pe care incepuse sa-l iubeasca.

Era Armand.

Dar nu Armand cel imbracat cu o simpla bluza de lucrator si purtand pe cap o cascheta, ci contele Armand de Kergaz, imbracat elegant dar sobru, Armand care se arata surprins vazand-o pe Jeanne, pe care o saluta respectuos.

Tanara se inclina si inchise repede usa.

Tulburarea ei nu-i scapase insa lui Armand si o imensa bucurie ii invalui sufletul.

Se simtea iubit!

CAPITOLUL XXV

Trecusera doua zile de cand sir Williams primise vizita lui Bastien in locuinta lui din strada Saint-Lazare si de cand ii anuntase intentia lui formala de a dobandi satisfactie pe calea armelor.

In timpul acestor doua zile s-au petrecut o sumedenie de evenimente pe care le cunoastem, dar pe care este bine sa le recapitulam.

Mai intai, Cerise fusese atrasa in strada Serpente, smulsa de catre sir Williams din mainile domnului de Beaupréau, condusa de catre Colar in afara Parisului si incredintata vaduvei Fipart.

Dupa aceea, domnul de Beaupréau jucase in locuinta lui sinistra comedie a scrisorii care avea sa zdrobeasca sufletul Herminei.

Apoi, Fernand, acuzat de furt si arestat acasa la Baccarat, fusese aruncat in inchisoare.

In sfarsit, Baccarat ea insasi, de care baronetul se folosise dar de care se temea, fusese inchisa la doctorul Blanche unde, de altfel, o vom intalni in curand.

O data infaptuite toate acestea, baronetul sir Williams se instala in mica locuinta pe care Colar i-o inchiriase in strada Beaujon si aceasta se petrecu chiar a doua zi dupa ce Bastien il vizitase in strada Meslay. Casa nu era, la drept vorbind, decat un pavilion cu doua etaje prevazut cu o curte si cu o gradina. Cladit de catre un tanar indragostit, ducele de L cu doi ani in urma si mobilat de catre el cu exagerata eleganta, acest incantator refugiu fusese abandonat de catre stapanul sau dupa numai 6 luni. Dupa ce domnisoara X de la Opera il parasise, tanarul duce isi zburase creierii.

Mostenitorul ducelui, un boier provincial care nu tinea catusi de putin sa locuiasca la Paris, o inchiria gata mobilata. Un print rus tocmai se mutase din casa in clipa in care intra in stapanirea lui sir Williams, cu o chirie anuala de 25.000 de franci.

Baronetul se instala in numai cateva ceasuri, avand drept servitori un valet, un fecior, un vizitiu si o bu­catareasa; cinci cai intrara in grajduri. Soproanele adaposteau trei trasuri, un cupeu obisnuit, un faeton si una din acele trasurici cu patru roti de aceeasi marime, carora li se spunea cabrioleta. Sir Williams platise chiria pentru sase luni inainte.

Caii si trasurile fusesera cumparati cu bani gheata.

A doua zi dupa ce se instalase, baronetul se trezi catre ceasurile zece, ceru sa i se aduca ciocolata si, o data ispravit micul dejun, isi rosti urmatoarea alocutiune:

― Dragul meu sir Williams, ai cheltuit 60.000 de franci intr-o luna; aceasta reprezinta o jumatate din economiile pe care le-ai realizat la Londra si este timpul sa pui mana pe cele 12 milioane ale simpaticului Kennarouet. Treburile ti-au mers destul de binisor pana acum si daca nu se va schimba nimic in viitor, te vei casatori cu dom­nisoara Hermine de Beaupréau inainte sa se implineasca o luna. Numai ca trebuie sa fii indraznet, dar si prudent in acelasi timp, si sa nu uiti ca onorabilul tau frate, domnul conte Armand de Kergaz, este depozitarul celor 12 milioane la care ravnesti

Ajuns in acest punct, sir Williams lasa sa-i fluture un zambet pe buze.

― Bietul Armand, uite-l indragostit lulea de mititica din strada Meslay si se dovedeste destul de prost pentru a incredinta tainele sale lui Bastien. Si se stie doar ca batranii sunt mai putin discreti chiar si decat copiii: din fericire pentru mine, Bastien s-a grabit sa-mi impar­taseasca povestea acestei iubiri iar eu voi sti sa trag foloase de pe urma ei!

Un hohot de ras dracesc insoti ultimele cuvinte ale baronetului.

Desigur, daca Armand de Kergaz ar fi putut sa vada in clipa aceea cata rautacioasa bucurie stralucea in pri­virile baronetului, s-ar fi temut pentru noua lui dragoste si ar fi zarit inaintea ochilor sai chipul Martei, avertizandu-l: 'Fereste-te, omul acesta este un demon'.

Sunetul clopotului care vestea sosirea unui oaspete intrerupse gandurile lui sir Williams.

― Uite-l si pe Beaupréau, isi spuse baronetul.

Intr-adevar, cateva clipe mai tarziu, seful de birou se ivi imbracat in aceeasi vesnica haina albastra si cu aceeasi pelerina alba.

Domnul de Beaupréau avea aerul calm si satisfacut al omului caruia toate ii merg de minune.

― Draga tata socrule, buna ziua, ii spuse Williams intinzandu-i cu un aer protector varfurile degetelor. Esti punctual.

― Nimic mai firesc, din moment ce va aduc vesti.

― Vesti bune?

― Excelente. Sotia si fiica mea au plecat.

― Unde?

― In Bretania, la o ruda care locuieste intr-un castel situat in Finistere. Aceasta regiune este atat de indepar­tata, incat te crezi la capatul pamantului si este mai mult ca sigur ca tanarul nostru indragostit nu se va duce sa le caute acolo.

― Ar fi nevoie, mai intai, sa fie achitat de catre curtea cu juri, preciza razand sir Williams.

― Si e sigur ca nu va fi achitat. Vinovatia lui este evidenta.

― Spune drept, tata socrule, ― rosti baronetul cu ironie ― nu esti de aceeasi parere cu mine cand spun ca justitia este infailibila si ca ea izbuteste, intotdeauna, sa descopere adevaratul vinovat?

― Aceasta este si parerea mea, spuse domnul de Beaupréau, cu mult sange rece.

― Asadar, doamnele au plecat.

― Da. La inceput, Hermine nu credea ca va putea supravietui, sau, cel putin, asa zicea. Dar dupa aceea s-a hotarat s-o insoteasca pe maica-sa, careia, de altfel, eu ii sugerasem aceasta calatorie pentru a o distrage.

― Ideea este foarte buna, draga tata socrule, si nu cred sa existe dragoste nefericita care sa poata rezista unei calatorii de o luna. Pleci cu moartea in suflet si la intoarcere ai si uitat. Unicul antidot al iubirii este natura. Nu exista un alt tratament.

― Si Hermine se va intoarce vindecata, mai ales dupa ce va afla despre faradelegile lui Fernand.

― Nu trebuie sa afle nimic, deocamdata; femeile au o fire atat de ciudata, incat se intampla ca infamia celor de care sunt indragostite sa le apropie de ei, in loc sa le indeparteze. Sa nu jucam jocul acesta si, daca se poate, sa asteptam dezbaterile curtii cu juri.

― Foarte bine.

― Ce-ai spune, continua sir Williams, daca am aranja pentru maine o mica excursie in Bretania? Ai putea sa ma prezinti intr-un castel vecin

― M-am gandit la asta si tocmai se intampla sa fiu prieten bun cu un batran boiernas al carui parc de vanatoare se afla la numai trei leghe de castelul pe care il vor locui Hermine si sotia mea. Totul va merge de la sine. Nu va trece o luna si-mi veti fi ginere.

― In ziua aceea o vei capata pe Cerise.

― O luna! ofta Beaupréau la auzul acestui nume, sa astept inca o luna!

― Pai, de! Daca poti sa faci in asa fel incat s-o iau pe Hermine de nevasta peste opt zile, peste opt zile o vei avea pe Cerise. Aceste e sistemul meu: platesc dupa ce primesc.

― Cu toate acestea, ― remarca seful de birou ― stiti bine ca eu am tot interesul sa va insor cu fiica mea, pentru ca dumneavoastra sunteti singurul care stie

― Unde sunt cele 12 milioane, asta e drept. Numai ca intamplarea iti joaca, uneori, feste ciudate. Cine-mi garanteaza mie ca tocmai omul care detine aceasta avere si care se afla in cautarea adevaratilor ei stapani nu te va intalni, intr-o zi, fara sa mai fie nevoie de ajutorul meu.

― Asta e drept, ofta domnul de Beaupréau, patruns de logica argumentarii.

― Si, relua sir Williams cu impertinenta, daca lucru­rile s-ar intampla asa si eu ti-as da-o de pe acum pe mi­cuta Cerise, pe care dumneata o adori, ti-ai cauta un cu totul alt ginere, chiar daca n-ai face-o decat pentru a dispune in voie de cele 12 milioane.

― Uitati ca sunt complicele dumneavoastra?

― Nu, dar e mai bine sa te asiguri de doua ori decat o singura data si un tip ca dumneata, stapanit de vio­lente pasiuni, ar suporta, poate, dezonoarea, ocna sau ridicolul pentru a dobandi aur; el ar sacrifica insa tot aurul in favoarea salbaticei pasiuni care-l stapaneste. M-ai sluji cu dezinvoltura unui complice, e drept, dar eu vreau sa ma slujesti cu un zel fara de margini. Vreau sa ma casatoresc cu Hermine; si, dupa aceea, pe cuvantul meu de baronet, o vei avea pe Cerise in ziua nuntii mele.

Beaupréau isi pleca fruntea si sufletul sau fierbea de nerabdare.

― Hermine va fi sotia dumneavoastra, chiar daca ar trebui s-o tarasc eu insumi in fata ofiterului starii civile.

― Contez pe dumneata, replica sir Williams.

Dupa care, baronetul adauga:

― Asadar, as putea pleca in Bretania?

― De indata, daca doriti.

― Nu, mai am treaba la Paris cateva zile Dumneata insa, draga tata socrule, ar trebui sa-ti iei un concediu de la minister si sa te alaturi sotiei dumitale. Ai sa-mi trimiti de acolo, in fiecare zi, un buletin cu privire la starea sufleteasca a logodnicei mele, si, incetul cu incetul, imi vei deschide calea.

― Minunat.

― Si-acum, ― spuse baronetul ― n-ai vrea sa-mi vizitezi casa? Sa-mi vezi grajdurile? Am cumparat alaltaieri o superba manzoaica irlandeza: patru ani, ros­cata, din Eclair si Dinah. Am o trasurica de vanatoare, o adevarata bijuterie. La prima vedere, pare un simplu faeton, dar, daca apesi pe un resort, scaunul din spate, care este destinat unui servitor, se mareste si sfarseste prin a se transforma intr-un cufar mare, fara capac, inauntrul caruia incap foarte bine 10 pana la 12 caini.

― Daca sunteti vanator, imi va fi foarte simplu sa va prezint in Bretania.

― Da, sunt vanator, raspunse scurt Williams, dupa care sari din pat si, fara sa-si cheme valetul, isi imbraca pantalonii si halatul de casa; luandu-l, dupa aceea, de brat pe seful de birou, ii spuse:

― Hai, tata socrule, vreau sa-ti faci o idee despre gustul si despre posibilitatile viitorului dumitale ginere.

Sir Williams il conduse pe domnul de Beaupréau din etaj in etaj, fara sa-l scuteasca de nici un coltisor. O data aceasta inspectie terminata, o data grajdurile vizi­tate, ii facu vant spunandu-i, cu o bonomie care ascundea, insa, un ordin categoric:

― Ar trebui sa-ti iei chiar astazi concediul si sa pleci diseara in Bretania.

CAPITOLUL XXVI

O data domnul de Beaupréau plecat, sir Williams se imbraca, dupa o minutioasa toaleta, ceru apoi trasurica si pleca spre ambasada Angliei.

Baronetul era, fara indoiala, un om abil. Silit sa para­seasca Londra, unde politia era pe urmele sale, prima lui grija, dupa intoarcerea la Paris, fusese aceea de a se recomanda ambasadorului englez, caruia ii inselase buna credinta si a carui incredere o castigase cu ajutorul unor hartii false.

Dupa numai o saptamana, sir Williams se simtea de minune in birourile ambasadei si se imprietenise cu doi tineri secretari de care avea intentia sa se serveasca la prima ocazie. Or, aceasta ocazie se ivise: sir Wil­liams se batea in duel, duelul cu Bastien, si avea nevoie de martori onorabili.

In curtea cladirii, el sari sprinten si se indrepta cu fruntea sus catre birouri, la intrarea carora trimise celor doi nobili cartea sa de vizita.

Sir Arthur G si sir Ralph O erau doi tineri de aproape aceeasi varsta cu baronetul.

Sir Williams era un om deosebit de fermecator si isi exercita farmecul atat asupra barbatilor, cat si asupra femeilor; el facuse o impresie foarte buna celor doi tineri si acestia il intampinara cu o deosebita caldura.

― Prieteni, le spuse sir Williams, va cer un serviciu, un adevarat serviciu.

― Va ascultam.

― E vorba de o chestiune de onoare.

― Aveti nevoie de martori?

― Da, si m-am gandit la dumneavoastra.

― Suntem gata, raspunse sir Ralph.

― Despre ce este vorba? intreba sir Arthur.

Baronetul le povesti punct cu punct intrevederea lui cu Bastien si se arata indignat la gandul ca a putut sa fie confundat, chiar pentru o singura clipa, cu un individ de teapa vicontelui Andréa.

Cei doi secretari de ambasada erau tineri, si ca atare lipsiti de intelepciune si de ingaduinta, doua calitati atat de necesare celor care vor sa joace rolul de martori.

Pe deasupra, mai erau si englezi, adica deosebit de sensibili la capitolul convenientelor si al onoarei.

― N-avem de ce sa ezitam, spuse sir Arthur, si acest domn Bastien trebuie sa va dea satisfactie.

― Un singur lucru ma supara, ― obiecta sir Ralph ― si anume faptul ca un individ care se poarta astfel nu poate fi un perfect cavaler.

― Un motiv in plus pentru a-l invata minte, raspunse sir Williams.

Argumentul era fara replica.

Cei doi nobili cerura una din trasurile ambasadei si isi luara pelerinele.

― Va astept la mine, le spuse baronetul; va rog sa nu va lasati insa induplecati si sa precizati conditiile mele: in padurea de la Boulogne, maine la ora 7 dimi­neata, cu spada. Nu vreau sa-l ucid pe acest domn. Vreau numai sa-i strapung un brat sau sa-l insemn pe piept.

Sir Williams se urca in sareta spunandu-si:

― Joc tare stand maine in prezenta lui Armand, dar aceasta indrazneala ma va salva. Ale mele vor fi cele 12 milioane A mea va fi Jeanne! Un barbat ca mine trebuie sa aiba o amanta de rasa.

Sir Arthur si sir Ralph goneau, in birja trasa de doi armasari englezi, catre strada Culture-Saint-Catherine si, in timp ce baronetul se intorcea acasa, ei ajungeau la domnul de Kergaz. Bastien era plecat in strada Meslay, la Jeanne; Armand se astepta, insa, de doua zile la vizita martorilor lui sir Williams, il prevenise pe portar si, cand cei doi secretari de ambasada se prezen­tara si rostira numele lui Bastien, ei fura condusi in salonul de jos, unde contele ii primi politicos, dar rece.

― Domnul Bastien? intreba sir Arthur cu o nuanta de dispret pentru acest nume de rand.

― Domnilor raspunse Armand, nu sunt acela pe care-l cautati. Sunt contele Armand de Kergaz.

Cei doi nobili se inclinara.

― In cazul acesta, domnule conte, raspunse sir Ralph inclinandu-se, va rugam sa ne iertati atitudinea si sa ne spuneti

― Este inutil, domnilor. Domnul Bastien este un prie­ten al tatalui meu, raposatul conte de Kergaz, este si prietenul meu, locuieste sub acelasi acoperis cu mine si il pot inlocui oriunde este nevoie.

― Cu toate acestea, domnule conte, ingaduiti-ne sa insistam

― Bastien este plecat si nu se va inapoia decat seara, foarte tarziu.

― Vom reveni.

― Va repet, domnule, este inutil. Bastien mi-a dat puteri depline.

― Asadar, domnule, cunoasteti motivul vizitei noastre

― Presupun ca da Veniti din partea lui sir Williams?

― Intocmai, domnule.

Contele ii pofti sa ia loc si continua:

― Bastien a fost indus in eroare de catre o stranie asemanare; convins ca nu poate fi vorba de altcineva, s-a prezentat la locuinta lui sir Williams.

― Unde s-a purtat ca un grosolan, preciza sir Ralph.

― L-a ultragiat si

― Dar imediat, il intrerupse contele cu raceala, dandu-si seama ca s-a inselat, si-a cerut scuze cu since­ritate.

― Numai ca sir Williams n-a acceptat aceste scuze, domnule.

― Si, totusi, insista contele de Kergaz, nu credeti ca am putea gasi o solutie, un aranjament convenabil care sa evite un duel intre un barbat tanar si un om in varsta?

Un zambet dispretuitor se ivi pe chipul lui sir Arthur. Pe Armand, care dorea foarte mult sa impiedice duelul, acest zambet il jigni si-l facu sa devina mult mai aspru.

― Domnul Bastien este un adevarat erou. Daca s-ar fi aflat aici, s-ar fi ridicat si v-ar fi cerut pur si simplu sa-i precizati ora si arma pe care ati ales-o, domnilor. Eu, insa, martorul sau, cred ca pot

― Domnule conte, ― il intrerupse sir Arthur cu impertinenta ― noi ne aflam aici numai pentru a va comunica hotararile noastre.

Armand, jignit, se stapani cu greu si raspunse:

― Vad, domnilor, vad ca nu se poate discuta cu dumneavoastra. Care sunt hotararile dumneavoastra, le ascult!

― Prietenul nostru, baronetul sir Williams, ar dori ca intalnirea sa cu domnul Bastien sa aiba loc maine.

― Prea bine. In ce loc?

― In padurea Boulogne, aproape de pavilionul de la Armenonville.

― Vom fi la locul intalnirii, domnilor.

Sir Ralph si sir Arthur se inclinara.

― La ce ora? intreba Armand.

― La ora 7, domnule.

― Foarte bine Si ce arma ati ales?

― Spada, daca n-aveti nimic impotriva.

― Absolut nimic. Este, in egala masura, arma osta­silor si a nobililor.

Cei doi nobili se ridicara si se despartira de conte, care ii insoti, ceremonios, pana in usa casei sale.

Sir Ralph si sir Arthur alergara in strada Beaujon, unde ii astepta baronetul.

― Ei?

― A acceptat totul.

― Maine?

― Maine, la ora 7.

― Perfect.

Si, deosebit de calm, sir Williams oferi prietenilor sai tigari, discuta cu ei despre tot felul de fleacuri si sfarsi prin a da de inteles ca mai are de facut o mul­time de drumuri in restul aceleiasi zile, ca tinea sa-si puna ordine in treburi, asa cum procedeaza un om care stie ca, a doua zi, viata sa va fi in primejdie.

Dandu-si intalnire pentru orele sase dimineata, sir Ralph si sir Arthur se ridicara.

Se stabili ca plecarea se va face de la sir Williams de acasa, ca armele vor fi asezate in cufarul trasurii sale americane si ca de la el se vor duce in padurea Boulogne.

Aproape imediat dupa plecarea celor doi martori, in casa intra altcineva, un om care traversa curtea, ves­tibulul si, fara sa intrebe nimic pe nimeni, urca pana in cabinetul de lucru al baronetului.

Era Colar.

Sir Williams ii primise pe Beaupréau si pe cei doi englezi cu politeta, dar rezervat si nu se despartise nici un moment de blazarea englezeasca pe care o imita atat de bine; vazandu-l, insa, pe Colar, el redeveni francez din cap pana in picioare si lasa sa-i scape o exclamatie de bucurie.

― Treaba merge, raporta Colar, totul este in ordine.

― Adica?

― Batranul nu va dormi in strada Meslay in noaptea asta.

― Esti sigur?

― Foarte sigur. A venit contele sa-l ia.

― Ce-ai aflat si cum de ai aflat?

Cu familiaritatea subalternilor care se stiu necesari, Colar se aseza pe un divan, isi aprinse tigara cu un ta­ciune si se uita la baronet.

― Capitane, am ascultat la usa, asa cum ne-am in­teles sau, ca sa fiu sincer, am ascultat la dusumea.

― Poftim?

― Potrivit intelegerii noastre, eu mi-am adunat in­formatii inca de aseara. Am aflat ca apartamentul si­tuat cu un etaj mai sus decat cel pe care-l locuieste fata, este ocupat de catre o femeie care lucreaza nu­mai ziua si care, din cand in cand, nu se da in laturi de la cate un mic chef Am asteptat-o la iesire, lucreaza la un magazin, i-am povestit tot soiul de fleacuri si am reusit sa-i zapacesc mintile.

― Si dupa aceea? intreba sir Williams nerabdator.

― I le-am zapacit atat de bine, continua Colar, incat m-am dus la ea acasa unde am si ramas; azi dimi­neata am tras o nunta zdravana, am mancat si am baut si, in timp ce mititica se ducea si venea incolo si in­coace, eu am putut sa-mi dau seama ca se aude abso­lut tot ce se petrece la etajul de jos. Am imbatat-o pana am adormit-o iar eu m-am intins in voie pe dusumea si am ascultat.

― Si ce-ai auzit?

― La fata, lucruri fara nici o importanta; doua ceasuri mai tarziu, insa, am deslusit vocea contelui in ca­mera lui Bastien.

― Si ce spunea comele?

― Pesemne ca tocmai sosise si spunea: 'Dragul meu, esti zvapaiat ca un tinerel, dar uite c-ai intrat in hora si acum trebuie sa joci. Duelul va avea loc maine.'

― 'Foarte bine, i-a raspuns Bastien. La ce ora si cu ce arma?'

― 'La ora 7, cu spada.' Si contele a precizat: 'Tre­buie sa te intorci acasa si sa ramai peste noapte, e mult mai simplu.'

― O, vom avea camp liber! exclama sir Williams. In cazul acesta, Jeanne e in mana noastra.

Trecusera doua zile de cand, insotindu-l pe Bastien pana la usa, domnisoara de Balder il zarise pe Armand de Kergaz.

Fata se intorsese zambitoare in camera ei si inima i se zbatea in piept.

Asadar, el era.

El, acela despre care ii vorbise batranul soldat cu atata aprindere, acela pe care il iubea.

Si cum prima iubire a unei femei infloreste cu repe­ziciune, Jeanne, frematand de emotie, se incuiase in salon si incepuse sa asculte vocea lui Armand, care, slaba, se facea totusi auzita distinct prin usa care des­partea cele doua incaperi:

― Spune-mi, draga Bastien, cine este tanara la care te gaseai adineauri?

― Este fiica raposatului colonel de Balder, domnule conte, si este orfana.

― Am zarit-o intr-o seara, cu doua zile in urma, si i-am oferit bratul meu. Ne aflam la Belleville, cand l-am scos din incurcatura pe lucratorul acela

― Dansa era? intreba Bastien prefacandu-se mirat.

― Desigur. Si mi s-a parut nespus de frumoasa, mie, celui care de atata vreme visam

Armand se opri si Jeanne simti ca inima ii bate cu putere.

Il auzi atunci pe conte vorbindu-i lui Bastien in soapta, in asa fel incat nu putea sa inteleaga nimic din cele ce se spuneau.

― Bastien, ― rosti la un moment dat contele cu glas tare ― cred ca o iubesc.

Fata simti cum inima statea gata sa-i sparga pieptul.

― Cine stie, ― relua contele ― daca nu este ea fiinta pe care am visat-o si careia vreau sa-i inchin dragostea mea?

Armand petrecu inca o ora la Bastien, apoi Jeanne il auzi iesind si spunandu-i:

― Pe diseara.

Si se bucura la ghidul ca avea sa-l vada din nou, poate in aceeasi seara.

Indata dupa plecarea lui Armand, batranul Bastien suna din nou la usa Jeannei.

― Domnisoara, ― intreba el ― l-ati zarit pe tanarul care a fost la mine adineauri?

― Mi se pare ca da.

― Si nu l-ati recunoscut! insista el cu un zambet fin si plin de bunatate.

― Ba da, mi-am adus aminte ca l-am mai vazut cu doua zile in urma, la Belleville. Era imbracat ca un lu­crator si mi-a oferit bratul sau.

― Este contele Armand de Kergaz si m-a insarcinat, continua Bastien, sa va cer sa-i ingaduiti ca, impreuna cu mine, sa vi se prezinte asta-seara.

Emotia fetei era atat de mare, incat ea raspunse printr-o simpla inclinare a capului.

Si, intr-adevar, in aceeasi seara, catre ceasurile noua, Armand, intovarasit de batranul Bastien, trecu pragul Jeannei.

Era incantator sa vezi aceasta prima intalnire intre doi tineri care se iubeau, dar care nu-si marturisisera inca dragostea lor.

Lui Armand ii placea muzica, Jeanne se ocupase pu­tin de pictura si arta poate sa intinda o punte de le­gatura intre doua inimi alese. Vorbira despre muzica, despre pictura, despre sculptura; uitasera de timpul care trecea si batranul Bastien, din coltul sau, zambea iubirii lor.

La plecare, Armand obtinu permisiunea de a reveni a doua zi; sufletul fetei era in sarbatoare. Buna Gertrude ghicise si ea ca tanara ei stapana avea sa iasa curand din ritmul unei vieti linistite si din izolarea in care traia din copilarie, pentru a cunoaste emotiile, bu­curiile si uneori durerile carora, laolalta, li se spune prima dragoste.

A doua zi de dimineata, Bastien se intalni cu Ger­trude pe palier. Jeanne mai dormea sau, mai bine zis, sfarsise prin a adormi la capatul unei nopti fara somn.

Bastien o saluta respectuos si amandoi intrara in varful picioarelor in apartament si apoi in salonasul in care se afla pianul.

― As dori, buna mea Gertrude, ― ii spuse Bastien facandu-i un semn cu ochiul ― as dori sa stam putin de vorba.

Gertrude il saluta cu o reverenta, asa cum era obi­ceiul la ea acasa.

― Pentru o biata servitoare ca mine este o cinste, ― spuse ea ― oferind lui Bastien un fotoliu. Va ascult, capitane.

Se stie ca fostul husar inchinase casa din strada Meslay sub numele de capitanul Bastien.

― L-ati vazut pe tanarul care a fost aici aseara?

― Da, un baiat frumos si distins ca un print.

― Este contele Armand de Kergaz.

― A! se bucura Gertrude.

― Are o renta de 600.000 de franci, continua husa­rul.

Gertrude ofta.

― E mult, facu ea, e mult prea mult.

― Cum asa? De ce?

― Cand esti atat de bogat nu te poti indragosti de o fata atat de saraca, asa cum este domnisoara Jeanne.

― Te inseli, Gertrude, o iubeste!

Un strigat de bucurie se stinse in ultima clipa pe buzele batranei.

― Da, continua Bastien, o iubeste si o iubeste nes­pus de mult.

Gertrude era tulburata si pe chipul ei se citea si o anume teama.

― Domnule ― intreba ea ― domnule capitan Daca ma inselati?

― Cum as putea sa te insel, Gertrude?

― Lasati, ca ma pricep si eu Daca o iubeste con­tele pe domnisoara asa cum iubesti o fata tanara si saraca cand esti bogat

― Gertrude! striga Bastien, care pricepu dintr-o data banuiala batranei.

― Pentru ca, vezi dumneata, acum eu ii sunt mama si este de datoria mea s-o apar ca pe o comoara Mai degraba as muri Ar trebui sa ma taie in bucati bar­batul care, daca nu i-ar fi sot, ar dori sa ajunga pana la ea

― Fii pe pace, Gertrude. Domnul conte de Kergaz nu este omul care sa seduca fete tinere El o iubeste pe tanara dumitale stapana si vrea s-o ia de sotie.

― Atunci, ― striga Gertrude, vesela ― se schimba lucrurile. Acum putem sa stam de vorba.

― Foarte bine, pentru ca trebuie sa ne intelegem noi intre noi, Gertrude. Il iubesc pe domnul de Kergaz in aceeasi masura in care o iubesti dumneata pe domni­soara Jeanne, il socot copilul meu si nu vreau decat sa-l stiu fericit.

― Si ce trebuie sa fac, domnule?

― Trebuie sa ma ajuti, trebuie s-o faci pe domni­soara Jeanne sa inteleaga ca nu vei putea ramane vesnic alaturi de ea; ca intr-o buna zi va avea nevoie de un pro­tector, de un sot si sa-i vorbesti despre domnul de Kergaz.

― Fii pe pace, domnule, ii raspunse Gertrude cu o bucurie aproape copilareasca.

Si batrana izbuti sa-si duca misiunea la bun sfarsit, uzand de acea diplomatie innascuta care confera putere si inteligenta pana si celor mai putin instruiti dintre oameni. Iar Jeanne, care simtea ca se sufoca sub po­vara tainei, se porni pe confidente; marturisi ca-l iu­beste pe Armand, iar buna Gertrude se porni sa planga, atat de mare ii era fericirea la gandul ca tanara ei stapana avea sa paraseasca in curand aceasta mizera lo­cuinta pentru a se muta intr-o casa frumoasa, cu ser­vitori, cu trasuri, cu tot ceea ce inseamna belsug.

Imaginatia bietei femei prinsese aripi si viitorul i se infatisa in cele mai frumoase culori.

CAPITOLUL XXVII

Cu toate acestea, Jeanne nu-l mai vazu pe Armand in cursul zilei. Contele era preocupat de indeplinirea misiunii ce-i fusese incredintata: descoperirea moste­nitorilor baronului Kermor de Kermarouet, si isi pe­trecu ziua cautand numele unor functionari de la diferite ministere, care s-ar fi putut casatori in perioada precizata in nota ce-i fusese transmisa. Seara insa, ca­tre ceasurile 9, se duse din nou la Jeanne.

Intre doua fiinte care se iubesc, prietenia se leaga usor. Armand isi lua inima in dinti si incerca o martu­risire, iar Jeanne rosi toata Timpul trecu atat de re­pede, incat in momentul in care Armand se ridica sa plece, se auzea batand miezul noptii.

Dupa plecarea lui, Jeanne se arunca in bratele Gertrudei, spunandu-i:

― Dumnezeule! Doamne, Dumnezeule, cat sunt de fericita!

Urma pentru ea o noapte plina de visuri inaripate; intrezarea o viata lunga, traita in tovarasia omului care era atat de drag inimii sale, mana in mana, ochi in ochi, inimile lor avand sa cunoasca un singur ritm, o sin­gura bataie.

Se trezi, zambi viitorului sau fericit si, in tot restul zilei, care i se paru foarte lunga, numara ceasurile.

Catre orele 4 se auzi pe scari un pas care o facu sa tresara si inima ei prinse din nou sa bata, caci in ca­mera lui Bastien se auzea vocea lui Armand.

Era ziua in care domnul de Kergaz primise martorii lui sir Williams; Armand venea sa-l ia pe Bastien in strada Culture-Sainte-Catherine unde acesta avea sa-si petreaca noaptea, in asa fel incat, a doua zi, sa poata fi gata de plecare.

Armand il iubea pe Bastien asa cum isi iubeste un fiu tatal si gandul ca a doua zi el avea sa-si riste viata imprimase chipului sau o profunda tristete. Si glasul ii era trist, iar Jeanne presimti o nenorocire

Un timp oarecare, contele vorbise atat de incet cu Bastien, incat fetei ii fu cu neputinta sa prinda ceva din discutia lor.

Armand nu ridica glasul decat dupa ce ispravi de povestit lui Bastien intrevederea sa cu martorii lui sir Williams.

Si iata ce auzi Jeanne:

― Dragul meu, ― spunea Armand ― vezi si tu, ca si mine, ca ma iubeste, iar eu stiu foarte bine c-o iubesc nespus de mult. Pentru ce m-as mai codi?

Jeanne fremata si simtea cum o parasesc puterile, in timp ce Armand continua:

― Nu, nu ne vom duce asta-scara pentru ca aceasta urata poveste de maine ne obliga sa ne culcam devreme

Fata simti un fior in tot corpul. Despre ce urata po­veste era vorba?

― Maine, insa, ― continua Armand ― la intoarcere, te vei prezenta si ii vei cere oficial mana.

Jeanne se prabusi pierduta intr-un fotoliu si, auzindu-l pe Armand plecand si coborand scarile in tovara­sia lui Bastien, simti cum inima i se indeparteaza o data cu el.

Timp de un ceas, fata ramase inchisa in fiinta ei, prada visurilor.

Sunetul clopotului o smulse din ganduri si o vazu pe Gertrude intrind cu o scrisoare in mana.

― Un barbat pe care nu-l cunosc si care a plecat imediat a adus aceasta scrisoare.

Mirata, Jeanne lua scrisoarea pecetluila cu sigilii reprezentand armuri, o deschise si citi:

'Domnisoara, va rog sa ma iertati pentru ca indraz­nesc sa va scriu'

Domnisoara de Balder, incredintata ca scrisoarea ve­nea din partea lui Armand, cauta repede iscalitura, dar scrisoarea nu era semnata.

Continua sa citeasca:

'Va iubesc, domnisoara, si am simtit din prima clipa ca viata mea va fi legata pentru totdeauna de a dum­neavoastra si ca fericirea viitorului meu se afla in mana dumneavoastra'.

Jeanne isi apasa inima cu mana.

― El el sopti fata.

'Trebuie sa stiti, continua anonimul corespondent, ca daca a existat vreodata un om care a frematat de bucurie si de mandrie la gandul ca este un om bogat, acela am fost eu. Visez pentru dumneavoastra o casa frumoasa, cu gradina si curte, intr-un cartier nou, un adevarat palat pentru zane, un palat a carui regina veti fi si in care eu imi voi petrece viata stand la picioarele dumneavoastra.

Jeanne, dragostea mea, locuinta pe care v-am hara­zit-o e inconjurata de arbori mari, care o feresc de pri­virile nepoftite; pentru dumneavoastra, palatul cu­prinde un frumos dormitor in alb si albastru, cu tente gri-perle. Este, inger scump venit din ceruri, cuibul unei porumbite'

Jeanne se opri din citit; gasea ca domnul de Kergaz, ― caci cine altcineva ar fi indraznit sa-i scrie in felul acesta ― insista asupra unor amanunte destul de nesemnificative.

'Jeanne, dragostea mea, citi fata in continuare, indraz­nesc sa va scriu astazi, deoarece maine ma voi afla in­tr-o mare primejdie. La ora 7 ma voi bate in duel'

Scrisoarea cazu, Jeanne scoase un strigat si se pra­busi lesinata pe parchet.

Cand isi veni din nou in fire, era seara; se gasea cul­cata in patul sau, iar Gertrude o ingrijea.

Alaturi de Gertrude, Jeanne zari insa un chip ne­cunoscut; era o femeie tanara, dar ale carei trasaturi obosite tradau, pe de o parte, o lunga lupta cu saracia, iar pe de alta parte, urmarile placerilor usoare in care unele femei cauta sa uite de oboseala si de grija zilei de maine.

Era tanara care locuia cu un etaj mai sus si pe care o vizitase Colar cu o zi inainte.

Auzise tipatul Jeannei, auzise apoi zgomotul trupului sau cazand pe parchet si, in cele din urma, plansetele Gertrudei; imboldita de catre Colar, coborase, se ofe­rise sa dea o mana de ajutor si batrana acceptase.

Revenindu-si in simtiri, Jeanne privi mirata in ju­rul ei; isi aminti, apoi, de scrisoarea pe care o presu­punea a fi din partea lui Armand si in care acesta spu­nea: 'Maine dimineata ma bat in duel'.

Stapana din nou pe puterile sale, Jeanne voi sa se ridice, sa alerge in strada Culture-Sainte-Catherine si sa impiedice cu orice pret aceasta lupta a carei pri­cina nu o cunostea.

In aceeasi clipa insa, i se paru ca in fata ochilor sai se profileaza o aratare, o aratare trista, care parea sa-i spuna: 'Femeile nu trebuie niciodata sa-l impiedice pe barbatul indragostit sa-si razbune onoarea jignita'.

Aceasta aratare parea sa fie a tatalui sau, raposatul colonel de Balder, viteazul ostas mort in lupta cu dus­manul, nobilul care avusese drept lintoliu drapelul sfasiat al regimentului sau.

Si, asa cum facuse pe vremuri mama ei, fata se lasa in genunchi si se ruga. Buna Gertrude isi dadu toata osteneala pentru a o sili sa manance ceva, in zadar insa, atat de puternica era durerea care o stapanea. Jeanne accepta doar sa-si moaie buzele intr-o supa calda, iar Gertrude facu si ea acelasi lucru.

Zece minute dupa aceea, Jeanne se simti cuprinsa de o toropeala de neinvins; incerca zadarnic sa se agate de gandul ca Armand avea sa manuiasca a doua zi o spada; incerca zadarnic sa se roage, capul ii cazu greu pe piept, trupul i se rostogoli pe parchet si, de data aceasta, Gertrude nu se mai grabi sa o ridice.

La doi pasi de stapana sa, pe un scaun, Gertrude adormise ea insasi.

Un ceas mai tarziu, cu ajutorul unei chei false, un barbat descuia usa domnisoarei de Balder si patrundea curajos in camera in care Jeanne cazuse prada som­nului sau letargic.

Barbatul acesta era Colar, care zambi:

― Hotarat lucru, mititica, ― vorbea despre fata care o ingrijise, chipurile, pe Jeanne, ― mititica si-a facut bine treaba si somniferul era in supa. Nici tunurile pa­latului regal nu ar putea fi in stare s-o trezeasca acum pe viitoarea amanta a capitanului sir Williams.

CAPITOLUL XXVIII

Jeanne adormise rugandu-se.

O raza de soare se juca in parul ei ravasit in clipa in care, trezindu-se, arunca o privire mirata in jurul sau.

Tanara nu se mai afla alaturi de scaunelul ei de rugaciune din salonul casei clin strada Mesiay unde, rapusa de un somn neobisnuit, adormise. Acum era cul­cata pe o canapea, imbracata, intr-o camera necunos­cuta, prin ale carei ferestre se zareau copacii pe care iarna ii desfrunzise.

In mijlocul acestei incaperi si in fata ferestrelor Jeanne remarca, in primul rand, un imens pat din lemn de palisandru, prevazut cu patru coloane in spirala, care sustineau un baldachin din matase gri-perle cu franjuri albastre. Patul era nedesfacut si, ca atare, nu se putea presupune ca fata ar fi dormit in el nici macar pentru putina vreme.

Nimic mai incantator, mai cochet si mai de bun gust decat acest dormitor inauntrul caruia un arhitect mis­terios parea sa fi reunit tot ceea ce se putea gasi ca lux si eleganta in marile magazine ale Parisului: o gar­nitura de scoici pentru camin, tablouri ale marilor maestri, mobile de Boule si dulapuri din lemn de tranda­fir, oglinzi venetiene cu marginile slefuite, asezate in rame incrustate cu admirabila maiestrie si plasate in spatiul dintre ferestre.

Jeanne crezu ca viseaza admirand aceasta splendida casa, sau, mai bine zis, continuand sa o admire caci, in ajun, o citise descrisa in acea misterioasa scrisoare pe care i-o atribuise lui Armand.

Se petrecu atunci un lucru destul de ciudat: in min­tea ei se facu lumina; isi regasi amintirile, dar ramase incredintata ca viseaza si ca totul este, mai departe, vis; in timp ce dormea si credea ca se plimba prin aceasta incapere despre care Armand ii vorbise si pe care i-o harazise, el, Armand, se afla pe punctul de a se bate in duel; Jeanne simti ca fruntea i se acopera cu su­doare si isi spuse:

― Si totusi ar fi bine sa ma trezesc.

Se ridica, se apropie de una dintre ferestre si o deschise.

Aerul proaspat al diminetii ii inviora obrajii, dovedindu-i, in acelasi timp, ca nu viseaza catusi de putin.

― Dar sunt cum nu se poate mai treaza! isi spuse ca uimita.

Se uita din nou in jurul ei, privi, pe rand, toate aceste obiecte pe care nu le cunostea si, apoi, se apleca in afara. In fata ochilor sai se desfasura tabloul unei gra­dini cu arbori batrani, iar la extremitatea acestui parc imprejmuit cu ziduri inalte, se zareau peretii albi si jaluzelele verzi ale unei casute.

Fata isi dadea bine seama ca e treaza; dar uimirea ii era atat de mare, incat ramasese incremenita, fara sa poata scoate un sunet, fara sa faca o miscare.

Dincolo de zidurile parcului zarea o colina arida, fara nici o urma de asezare omeneasca.

In gradinita, nici o fiinta.

In jurul casei in care se gasea, nici un sunet.

Unde era? Cum de ajunsese aici?

Erau intrebari care constituiau tot atatea taine de nepatruns.

O foaie de hartie aflata pe un gheridon din mijlocul camerei ii atrase atentia.

Jeanne se apropie grabita.

Era o scrisoare, o scrisoare deschisa.

Fata isi arunca ochii asupra ei si scoase un strigat.

Recunoscu scrisul. Era cel din scrisoarea pe care o primise in ajun si care ii vestea ― cel putin asa credea ea ― ca Armand avea sa se bata in duel.

Domnisoara de Balder lua scrisoarea si parcurse cu aviditate aceste cateva randuri:

'Ora 9 dimineata.

M-am batut in duel la ora 7 si sunt bine sanatos''

Jeanne scoase un strigat de suprema bucurie si simti ca se clatina sub povara fericirii sale.

Ce importanta puteau sa aiba, in aceasta clipa, locul in care se gasea si chiar misterul de nepatruns care parea s-o invaluie.

Traia!

Citi mai departe:

'Tocmai am intrat in camera dumitale, Jeanne, dragos­tea mea, dar dormeai si n-am vrut sa-ti tulbur somnul; te-am sarutat pe frunte, asa cum un frate isi saruta sora, si m-am retras in varful picioarelor.

Ingerul meu mult iubit, imi imaginez clipa in care te vei trezi, uimirea, stupoarea care te vor cuprinde vazand ca esti departe de casa, intr-un loc necunoscut, fara sa stii cum ai ajuns acolo, si care a fost geniul atot­puternic in stare sa te aduca, in somn, in acest mic pa­lat cladit anume pentru dumneata.

Linisteste-te insa, draga mea Jeanne, geniul acesta nu are nimic rau in el si nu e mandru de forta si de atotputernicia lui decat stiind ca le poate asterne la pi­cioarele dumitale.

Si geniul acesta se numeste Dragostea'

Jeanne tresari si se uita din nou in jurul ei, de aceasta data cu teama si chiar cu groaza.

Cum ar fi putut acela care ii spusese in ajun lui Bastien: 'Ii vei cere oficial mana', cum ar fi putut el sa procedeze in felul acesta?

Si Jeanne se infiora la gandul ca domnul de Kergaz nu urmarise, poate, decat sa si-o faca amanta si ca in timpul noptii care trecuse

Nu indrazni sa-si duca gandul pana la capat si continua lectura scrisorii:

'Jeanne, scria in continuare anonimul sau corespon­dent, sunt un om de onoare si vreau sa raman demn de dumneata, daca este adevarat ca vei ajunge sa ma iu­besti vreodata.''

Tanara isi trase sufletul si continua:

'Cand te vei trezi vei fi la fel de casta si de nein­tinata precum erai in ajun Si totusi, iarta-ma, eu te-am rapit

Da, Jeanne, dragostea mea, cel care te iubeste nu s-a mai putut impaca cu gandul ca aceea care a fost nas­cuta pentru a trai intr-un palat locuia intr-o mizerabila cocioaba dintr-un cartier periferic; el a folosit atunci violenta si viclenia, i-a corupt pe vecini, s-a slujit de un narcotic si, gratie acestuia, te-a purtat adormita intr-o trasura care a gonit o noapte intreaga si te-a adus aici

Fii pe pace insa, esti la dumneata acasa si peste putina vreme vei fi sotia mea'

Domnisoara de Balder duse mana la inima, incercand sa puna stavila batailor sale furioase.

'Jeanne, continua ea sa citeasca, exista in viata intamplari ciudate care o fac sa fie, adesea, plina de taine de nedeslusit. Astazi dimineata m-am batut in duel si, cu toate acestea sunt zdravan si sanatos; in ceasul acesta, insa, o noua primejdie, si mai mare, ma pandeste. Esti singura care-i poate pune stavila si iata ce astept din partea dumitale'

Uimirea fetei ajunsese la culme; gandul ca soarta ace­luia pe care il iubea se putea afla in mana ei, o facea sa citeasca mai departe cu aviditate:

'Taina nu-mi apartine, Jeanne, dragostea mea, si, ca atare, n-am dreptul sa ti-o incredintez. Vor trece, poate, cateva zile pana ma vei putea intalni; te rog sa ai, insa, incredere in mine, eu te iubesc.

Daca nu cauti sa afli unde esti si nici sa pleci din aceasta casa; daca nu pui nici un fel de intrebari servi­torilor care se vor afla in slujba dumitale, nu voi fi catusi de putin in primejdie; o cat de mica indiscretie din partea dumitale imi poate fi insa fatala Gandeste-te

De altfel, vei primi in fiecare zi cate o scrisoare din partea mea. Nu te nelinisti in privinta Gertrudei, i-am destainuit dragostea ce-ti port si Gertrude vine cu mine. Este inca o taina pe care nu ti-o pot lamuri. Adio; te iubesc'

Ca si cea dintai, nici aceasta scrisoare nu era sem­nata.