ALEXANDRU POPSOR – UN MEDIC IN DIALOG CU VIATA, PROFESIUNEA SI VREMEA SA

ALEXANDRU POPSOR – UN MEDIC IN DIALOG CU VIATA, PROFESIUNEA SI VREMEA SA

Ed. Bucuresti, 2004

CUVANT INAINTE

Cartea aceasta poate interesa in special pe aceia care urmaresc cu dragoste si suflet curat fenomenul romanesc al secolului XX. Ea infatiseaza autobiografia unui fiu al Tarii, nu atat cu date si intamplari, ci cu ceea ce a contribuit la evolutia lui spirituala.

Autorul ei, Alexandru Popsor, a vazut lumina zilei in Ardealul leagan al romanismului, traind cu intensitate framantarile, biruintele si infrangerile, bucuriile si cumplitele suferinte ale generatiei sale, in lupta ei necurmata de a implini destinul luminos al Neamului.

Viata i-a fost numai dragoste si sacrificii. Cu duiosie scria despre satul sau “de dincolo de munti”, despre originea lui taraneasca, de care a fost intotdeauna mandru, despre dascalii din clasele primare, despre aceia de la Liceul Al. Papiu Ilarian din Targu Mures si despre profesorii de la Universitatea din Cluj.

Sunt medalioane pretioase ale “celor care au fost” si pe care neputinta sufletului omenesc a lasat sa fie invaluiti de uitare.

Mergand pe drumul batatorit de strabunii lui ardeleni, sub indrumarea parintilor, – pentru care a avut un cult, – care i-au sadit adanc in suflet credinta in Dumnezeu si dragostea de tara, era firesc sa intalneasca pe aceia care se angajasera in lupta pentru apararea acestor valori.

Incadrarea lui Alexandru Popsor in Miscarea Legionara a fost o implinire a structurii lui spirituale si a educatiei primite in familie si in scoli.

Inzestrat cu o “pana vrajita”, cum spunea cineva, n-a avut parte sa publice nimic din incercarile cu caracter literar sau stiintific (fiind Doctor in Drept, avea frumoase preocupari pentru problemele juridice, sociale, economice, istorice).

Apocaliptica valtoare abatuta asupra Tarii dupa razboi, in iuresul ei cumplit, care a sfasiat suflete si a distrus existente, a cuprins, printre altele multe, si viata lui Alexandru Popsor.

A suferit 15 ani de inchisoare (1948 – 1963), cu tot cortegiul de lovituri fizice si morale, umilinte, batjocoriri, ale regimului de detentie din acea perioada, despre care s-a scris de catre multi.

Alexandru Popsor isi creioneaza autobiografia, dupa iesirea din inchisoare, in plin regim comunist, de aceea el scrie cu anumita “prudenta”, se margineste numai la persoana sa, nu vorbeste despre altii, nici nu pune punctul pe “i”, cum se spune, in problemele esentiale ale vietii lui.

Sensul vietii lui a fost “setea de desavarsire”, pentru el si pentru fratii de cruce care i-au fost incredintati. Nu a avut posibilitatea de a strange intr-un tot unitar gandurile care l-au preocupat privind educatia completa a lor. Au ramas doar note, scheme, planuri de lucrari. Intrucat acestea reprezinta cautari si precizari adunate in zeci de ani de framantari launtrice, lecturi multe si alese si experiente spirituale de mare profunzime, le-am reprodus asa cum s-au gasit in insemnarile lui, unele fiind doar enuntari lapidare, in speranta ca azi, maine, vor fi de folos acelora care, indragostiti de sufletul tanarului, vor dori sa-l ajute in formarea lui, ca om de cultura, roman si crestin.

Prezenta lucrare are la baza doua autobiografii incepute de Alexandru Popsor si creionate pana in 1934, anul intrarii lui la Universitate.

Regretatul Nae Baticu, unul dintre cei mai vechi alpinisti ai nostri, legionar, care a suferit ani multi in temnite, impresionat de drama traita de Alexandru Popsor prin pierderea unicului sau copil, Laurentiu, intr-un accident in Muntii Piatra Craiului in 1965 (curand dupa intoarcerea sa acasa - in urma a 15 ani de inchisoare), l-a rugat sa-i dea cateva date despre aceasta. Alexandru Popsor i-a trimis o scrisoare, in care ii prezinta o autobiografie a sa, urmarind, ca si in celelalte doua, evolutia sa spirituala, pentru a se vedea influenta ce ar fi avut-o asupra lui Laurentiu, ce ar fi dorit el sa-i transmita pentru a fi continuat. Nici aceasta autobiografie nu depaseste perioada universitara.

Datele privind viata si preocuparile lui Alexandru Popsor dupa Universitate, au fost adunate din: insemnari, note, scrisori si inmanunchiate de cei care i-au fost mai aproape: sotia, Mircea Dumitrescu, unul dintre cei mai alesi colaboratori si dr. Ionel Zeana, vechi luptator pentru cauza nationala si legionara.

Acolo unde s-au facut completari, sau s-au dat lamuriri, s-a mentionat cu ,,nota noastra” si s-a scris cu caractere italice.

Textele scrise de Alexandru Popsor, sunt cu caractere drepte, incep si se termina cu ghilimele.

Cu generozitatea cu care intreaga viata si-a risipit: cunostinte, experienta, munca si tot ce a avut mai bun daruit de Sus, ne-a lasat si aceste insemnari, care pot constitui imbogatiri la Indreptarul Fratiilor de Cruce din 1935 al lui Gh. Istrate, primul conducator al Fratiilor din Tara, dupa I. Mota, - Alexandru Popsor fiind unul dintre conducatorii urmatori.

Daca Alexandru Popsor si-ar fi organizat singur materialul, desigur ca aceasta autobiografie s-ar fi prezentat altfel.

Pentru lipsurile si greselile inerente , cei care s-au straduit s-o inchege, roaga cititorii sa aiba bunavointa, sa aleaga din ea ceea ce imbogateste mintea si inima si sa-i inlature neajunsurile.

Aceasta ar fi fost si dorinta lui Alexandru Popsor.

,,A intelege conform imperativului moral ,, sine ira et studio” (,,fara manie si fara favoare, partinire”) existenta si opera, trebuiesc privite ca obiecte de cunoscut si nu ca valori de apreciat”.

EDITURA

PREFATA

„Ar fi mai pretioasa o prezentare a societatii din prima jumatate a secolului nostru, decat a modului in care ea s-a reflectat in sufletul unei persoane. Sau, cel putin a unei colectivitati imediate, Miscarea legionara, din care am facut parte, cu personalitatile care au condus-o. Imprejurari deosebite ma obliga sa ma limitez la propria mea persoana, la un sondaj launtric si la infatisarea cadrului meu de viata.

Axat pe cele doua mari conceptii: la inceput era cuvantul si la inceput a fost fapta, avand ca doctrina cuvantul cumpatat si fapta creatoare, am trait drama catorva generatii si a mea, de biruitori si de infranti, servind acestei cauze.

Am pornit de la sacrificarea oricaror veleitati individuale si de la servirea fara precupetire a idealurilor comune si am ajuns la a cauta un sens de viata pe plan singular. O lume a disparut pentru totdeauna, inlocuita cu alta, care a disparut la randul ei, si care nu se vor mai intoarce niciodata. Am ramas cu lumea mea interioara: cuvinte ce s-au incrustat in inimi atunci, fapte ce si-au avut rost si rod odata, imagini ce s-au sters, s-au transformat.

Trebue sa cobor in adancurile fiintei mele, spre a cunoaste procesul ce s-a petrecut acolo. Simt nevoia marturisirii fazelor si roadelor procesului de schimbare la fata a mea, pentru mine si pentru altii, dornici sa invete ceva si sa foloseasca experienta altora. O marturisire de credinta, o daruire a cuceririlor de o viata

E o problema care nu poate interesa pe altii, decat in masura in care ii poate interesa sacrificarea tineretii unui om, a unui om oarecare, necunoscut, care n-a ajuns sa spuna ce gandeste, la ce aspira; in cursul vietii caruia nu s-au petrecut evenimente de un interes deosebit pentru omenire. Sa aleg ceva semnificativ pentru altii si care sa corespunda scopului urmarit.

In toate biografiile de pana acum, fie ca sprijineau o cerere de intrare in functie, fie ca erau impuse de anchete, alegerea datelor au facut-o altii si in scopul urmarit de ei. De data aceasta alegerea am s-o fac eu, din experienta mea, din evenimentele al caror contemporan si victima am fost, din influentele pe care le-am suferit, ecoul vietii colective in care am fost prins. Despre oamenii carora le datorez ceva nu e locul sa vorbesc, nici chiar despre cei care au determinat cursul vietii mele in bine sau in rau.

Fiind o schita cu obiectiv precis, nu voi cauta sa motivez idei, acte, actiuni, reactiuni la situatiile prin care am trecut.

Un material de verificare pentru altii a propriei lor vieti, a gandurilor si atitudinilor de indrumare pentru tineretul de totdeauna.

Cum sa lucrezi.

Cum sa gandesti.

Cum sa citesti.

Cum sa scrii.

Cum sa vorbesti.

O imbinare intre ce am trait eu si experienta altora.

- Ce am gandit eu, ce au scris altii, ce idei m-au condus si ce intamplari au schimbat cursul vietii mele.

- O prezentare selectiva, succinta a ideilor, oamenilor, evenimentelor din viata mea si a altora.

- Nu e o pledoarie pro domo si nici un atac la adresa altora. Nu apar fapte savarsite, marturisiri facute, teze sustinute, ci vreau sa arat cum am ajuns sa reprezint o anumita lume si cum m-am comportat in cadrul ei.

- Nu toate lucrurile pe care le-am facut au fost cele mai bune, de aceea departe de mine pretentia ca tot ce am gandit, spus, scris, faptuit, poate constitui un model vrednic de urmat.

- Obiectiv la adresa altora si a mea.

- Va trebui sa invatati din faptele bune si din greseli, din calitati si din defecte.

- Sunt pagini in care lucrurile le infatisez asa cum ar fi trebuit sa fie.

Indrumarea muncii si a felului de a fi. Sunt lucruri pe care oamenii, chiar daca le-au adoptat, si-au trait propria lor viata.

A accepta ce e bun si a renunta la ce e rau.

A scuti tineretul de a lua si el lucrurile de la inceput. Nebunul nu invata nici din experienta lui, inteleptul - si din a altuia.

Nu m-am suparat nici pentru atacuri, obiectiuni, lovituri, suferinte.

Idealurile, lucrurile pentru care am considerat ca trebue sa traiesc si sa sufar (a face ceva pentru ceilalti), primite de la parinti, invatatori, profesori si trecute spre tineret ca spre proprii copii.

Privind in urma: mai aproape cei 15 ani, mai departe faptele dinaintea lor. Cum eram eu, cum erau faptele.

Eu m-am schimbat, am evoluat. Faptele au ramas aceleasi si oricate interese s-ar ivi, nu ma gandesc sa le prezint altfel:

1. Care a fost chemarea vremii.

2. In ce masura si cum i-am raspuns.

3. Care a fost porunca Neamului si a Tarii.

4. Cum le-au inteles altii si cum le-am inteles eu.

I. Entuziasmul si generozitatea tineretii, atmosfera timpului si-au spus cuvantul.

Hotararea am luat-o pe baza a ceea ce eram, a ceea ce intuiam si presimteam.

Cum am inteles si am trait nationalismul, internationalismul.

Care a fost crezul meu si ce i-am dat lui din viata mea.

Cum mi-am descoperit sensul vietii.

II. Legat mai ales prin evolutia oamenilor ce formau Miscarea legionara.

In mine s-au intalnit si s-au confruntat doua lumi: una a satului si alta a orasului; doua lumini: intelepciunea populara si invatatura culeasa din carti; doua atitudini: una pasiv – protestatara a satului si alta dinamic progresista a orasului - doua moduri de existenta: unul traditionalist continuator al celor dela inceputuri si altul inovator revolutionar al celor de ultima ora; unul asezat pe coordonatele cosmosului si infinitului si altul pe puterile omului si ale imediatului; doua profiluri sociale: unul orientat spre trecut, incapabil de a se adapta prezentului si a descifra evolutiile viitoare si altul preocupat cu orice pret a-l inlatura si a-i lua locul pe cale de forta – tainuit sau declarat; doua tendinte: una de fixare in cadrul de viata milenar si de crestere organica pe o linie unitara si cu mijloace verificate si alta de tansplantare in mediul urban – ferit de intemperii, de calamitati naturale, traiul depinzand de munca si de gospodarirea roadelor ei; doua torente subterane: unul al neamului tatalui, infruntand vitejeste greul trudei si al saraciei, – doar tata gasind o alta cale de a le sta in fata – si neamul mamei, cu radacini adanci in ordinea si stilul de existenta a satului.

Am cautat sa fiu roman in toate: nationalismul meu – o treapta spre universalitate; confesionalismul meu – o sinteza a celor doua Biserici in Biserica crestina dela inceputuri. Un taran care a militat pentru o aristocratie spirituala romaneasca (si in care socialismul a ramas din epoca straveche a obstiilor satesti).

Expunerea si discutia marilor evenimente politice si militare pe firul vietii personale.

Mi-a placut intotdeanua sa vorbesc numai despre altii, iata-ma constrans sa vorbesc numai despre mine.

M-am nascut in primul razboi mondial, am crescut si mi-am facut educatia in rastimpul celor doua razboae cu crizele lui, am indurat pe cel de al doilea razboi mondial si am suferit si traesc in perioada de dupa acest razboi.

A disparut o lume si s-a nascut alta.

Am trait razboiul ca pe cea mai cumplita drama. Am trecut prin trei revolutii: taranista, Miscarea legionara, comunista.

Am vazut prabusirea spiritualitatii secolului al XIX-lea si inceputul spiritualitatii secolului al XX-lea, - in generatii si indivizi indurand nefaste, dureroase evenimente, transformari, compromisuri sau tradarile omului. O istorie care nu-l mai observa pe individ, nu-l mai menajeaza, il lasa prada vicisitudinilor destinului.

Personal: lipsuri, munca, primejdii mari - salvarea: credinta in Dumnezeu.

Inlantuirea in timp are si ea importanta ei. Vor fi unele repetitii ale temelor in diverse capitole.

A fixa propria mea fizionomie spre a contribui la lamurirea si solutionarea problemelor omului si a destinului sau si la intelegerea epocii noastre. Care este aportul epocii, al generatiei noastre, personal. A interpreta contradictiile: amintire, uitare. Unele dispar pentru un timp din cercul luminos al constiintei, chiar si persoane, desi au jucat un rol important.

Orientat spre viitor, nu traind din trecut (care este viitorul in gestatie). Nostalgia nu inseamna durere. Am vrut sa fiu altceva decat am ajuns. Am dorit sa traesc si sa ma realizez pe alte planuri. Am ancorat in cultura, dar am trait si pe plan politic si social. Am cautat mereu adevar, atunci cand l-am gasit n-am crezut in el si din acest motiv:

N-am fost un intelept.

Perioade senine si perioade dramatice.

Perioade de inaltare si perioade de deprimare.

Intensitatea efortului fara incetare.

- Tot ce e de pret in viata.

- Persoanele care au insemnat ceva in viata mea spirituala si personala.

- Imposibilitatea de a atinge in realitate ceea ce era in adancul sufletului meu.

- Inchis, inhibat, interiorizat.

- Nu m-am deschis oamenilor, ma voi deschide in aceste insemnari.

- Din discretie, multe lucruri trebuesc trecute sub tacere.

- In ce masura oamenii, evenimentele, m-au inbogatit, m-au transformat.

- Patria mea, Neamul meu, cultura si civilizatia lui, inainte de orice.

O expunere a evenimentelor in masura in care am avut contingenta cu ele si am luat o pozitie fata de ele. Din inlantuirea si rezultatele lor va aparea critica si nu e necesar sa se atraga atentia in mod special asupra lacunelor, pentru a se desprinde unele invataminte. In opozitie, invinsi, loviti, totusi, prin perseverenta, s-a ajuns la victorie - care n-a putut fi valorificata si a fost transformata in infrangere.

Drama personala, drama tineretului, climatul in care s-a desfasurat drama neamului romanesc.

A nu ascunde greseli, a le recunoaste. Epoca politicianismului steril, incercarea de afirmare a muncitorimii, colaborarea intre elite si massa taraneasca si muncitorime; sudura; dictaturile contra poporului, destramarea Tarii, adversarii nostri;

- politica ce se poate face incadrata de pozitia geografica;

- politica ce trebue facuta: colaborare si coexistenta.

Probleme:

- ale trecutului;

- ale prezentului;

- perspective de viitor;

- permanente.

Dorinta si efortul de a face o politica romaneasca in niste imprejurari in care fiecare mare putere voia sa se faca in Romania politica ei. De aici framantari interne, faramitarea neamului in diverse partide politice, care se dusmaneau reciproc. Nici o dusmanie fata de nimeni. N-am dusmani personali si nu cunosc nici dusmani politici. Adversari si adversitati – ceea ce presupune o posibilitate de comunicare si de convertire. Nici o dusmanie ideologica fata de alte conceptii. Atunci cand omul are o credinta, n-are rost sa i-o zdruncini. Tinta e de a da o credinta in viitorul Tarii si neamului, celor care n-o au. Taria unui om ca si a unui popor rezida in aceasta credinta care il face capabil sa-si faureasca si sa-si carmuiasca propriul sau destin. Credinta in implinirea idealului, a aspiratiilor sale pe plan material si spiritual e forta de rezistenta si de creatie, e insasi ratiunea de a fi a poporului. Atata timp cat un partid politic are acelasi ideal, nu poate fi invinuit si tratat cu ostilitate, chiar daca metodele si mijloacele de realizare ale lui sunt altele. Desigur ca idealul unui partid politic roman nu poate fi la antipodul idealului neamului, pentru care politica, cea inteligenta, este asigurarea existentei si persistentei sale. Cand telul urmarit de o persoana sau de o grupare dinauntrul Tarii sau de un alt popor este diametral opus idealului national, atunci acestia sunt dusmanii care ne ameninta existenta ca neam si Tara si suntem obligati a lupta din rasputeri impotriva lor. Eforturi, suferinta, durere, sange, nu se mai precupetesc in acest caz. Sacrificiile le fac unii pentru ca altii sa traiasca liber, in pace si in prosperitate.

Imprejurarile vietii mele m-au impiedicat sa am o activitate profesionala cum am dorit - 15 ani am fost absent din viata.

Am supravietuit catorva accidente si bombardamente inainte de a fi fost la inchisoare, catorva primejdii si incercari grele in inchisoare. O relatare a evenimentelor asa cum s-au desfasurat in timpul vietii mele, nu am de gand sa fac, ci doar sa infatisez cadrul in care s-a petrecut evolutia mea spirituala, cautarea si cunoasterea de sine.

Ani de zile de privatiuni, efortul constant de a trece sub tacere oamenii intalniti, pentru a-i feri si pe ei de incercarile ce le induram, au facut ca, pana la urma, sa-i uit efectiv. {i cred ca nici astazi nu e momentul potrivit de a vorbi despre ei, desi multi ar merita.

A nu pleda si a nu acuza, ci a povesti ceea ce am trait – ajutandu-ma exclusiv de memorie. N-am niciun document scris. Evenimentele asa cum le-am vazut in situatia de atunci.

Drum personal

Intr-un anumit climat spiritual si fizic, oamenii cu o fizionomie apropiata se aleg, capata caractere particulare, prezinta asemanari si diferentieri si permit clasificari si explicari, duc la o noua polarizare a lor, care nu se face la intamplare si fara rost. Sunt structuri cu intensitate, extensiune si interdependenta variabila.

Nu am fost impotriva nimanui, individ, neam, rasa si n-am refuzat influente bune venite de la oricine, n-am exclus nimic pentru evolutia mea. Am fost intotdeauna pentru bine, adevar, frumos, ori de unde ar fi venit si am inclus in evolutia mea tot ce m-a facut sa cresc si sa ma inalt.

Am pornit din sat, cu universul lui de ganduri si simtiri, cu viziunea lui despre lume si viata si i-am ramas pretutindeni credincios. L-am purtat asa cum a fost sadit in fiinta mea dupa 2000 de ani de existenta pe pamantul pe care m-am nascut.

N-am cautat sa-mi creez niciodata o conceptie noua, deosebita, separata de a satului si nu m-am instrainat nici o clipa de fondul transilvan. De la el am pornit in viata si in fata fenomenelor noi- mi-am fixat o pozitie personala, castigandu-mi o fizionomie proprie, din asocierea si integrarea in complexul fiintei mele a elementelor din trecut cu cele din prezent, dezvoltandu-ma ca o unitate, fara a cunoaste drama dezradacinarii.

Am fost ca un parau de munte care si-a adunat firicelul de apa din bazinul Campiei Transilvaniei, luptand cu obstacolele mai mari sau mai mici, pe care natura si intamplarea i le-au scos in cale, trasandu-si prin propriile forte, prin lupta purtata pentru existenta, prin eroziuni si ocolisuri, prin salturi si drum ascuns, un drum propriu, cu aspecte si dimensiuni proprii, o albie cu insusiri caracteristice care-i da nume si viata, chiar si dupa ce apele dintre maluri s-au risipit, au disparut. Activitatea desfasurata de apele lui influenteaza natura din jur si viata omului din preajma lui. Dintr-un parau devine rau si apoi fluviu, daruindu-si apele unui lac, unei mari sau unui ocean. E un sacrificiu ce-i curma cursul. Chiar daca albia a ramas fara ape, continua sa aiba putere de atractie si de respingere asupra altor forte ale naturii. Am fost ca Dunarea care si-a revarsat apele creind balta Ialomitei, bratele Deltei si le-a adunat din nou spre a le darui marii -, Unirea din 1918.

Apa au si lacul si marea si oceanul. Tot apa e norul, e gheata, e ploaia, e zapada, dar ceva inseamna proprietatile apei ca element al naturii si altceva inseamna insusirile fluviului.

Imi dau seama ca nu pot ajunge la un punct de vedere just decat daca voi lua in consideratie totalitatea activitatilor vietii mele in complexitatile lor, fiecare constituind un element si un punct de plecare. Pornind dela acte si fapte concrete, procedand prin observare si cercetare obiectiva, cautand sa le explic si sa le descriu, voi respecta firul cronologic, analizand principalele etape din viata, fara a subordona pe unele altora, spre a ma defini asa cum am fost. Am mers uneori alaturi de altii, alteori impreuna cu ei, dar totdeauna pe un drum propriu. Chiar daca uneori impresia a fost a unei aderari si integrari, ulterior mi-am regasit drumul si l-am continuat. Fiecare faza a activitatii desfasurate, a fost o sinteza a factorilor care au determinat-o. Asa incat, analizand etapele de dezvoltare, lamurim sintezele a caror rezultanta este fiinta mea actuala. A le prezenta altfel de cum au fost inseamna a le deforma si distruge. Voi infatisa realitatea: cadrul geografic, cadrul istoric, climatul spiritual, cultura si civilizatia romaneasca a vremii, a perioadei nasterii si formarii mele. Se va vedea ca nu e necesara nici o lepadare de ceea ce s-a consumat, nici o reconsiderare a vietii mele. Ca dovada ca nu am participat la nici o actiune de reeducare initiata de oportunisti sau intreprinsa de subsemnatul. Activitatea desfasurata are valoare numai daca o pastrez nealterata. Nu cunosc tiparele in care altii si-au inghesuit viata si nici calapoadele dupa care s-au grabit sa gandeasca.

Viata se caracterizeaza prin dinamism si ireversibilitate si pentru stabilirea aportului, a contributiei mele la evenimentele care s-au petrecut, am s-o infatisez asa cum a fost: mereu, mereu alta, indiferent de loc si de conditii, a avut un sens dramatic prin peripetiile ei. Pe scena ei au jucat putini actori. Eu am fost in acelasi timp actorul insufletit si spectatorul critic. Personagiile din afara m-au influentat putin. De aceea nici nu voi vorbi despre persoane. De altfel au fost putini aceia al caror nume si activitati le-am cunoscut. Nu voi ignora insa factorii care au avut un rol decisiv in evolutia mea si nici raportul lor cu alti factori si activitati si interdependenta dintre ei. Nu voi nedreptati pe nimeni prin partinire: nici pe prietenul dela cot, nici pe adversarul din fata sau pe dusmanul din umbra, desi am fost lovit greu si numai perfid.

N-am ignorat niciodata viata din jur asa cum e ea, n-am privit-o printr-un corp de principii la respectarea carora s-o constrang.

Satul

Sunt nascut in comuna Urmenisul (Ormenis) de Campie, o comuna mare, foarte veche, cunoscuta prin vestigiile dacice si romane. O rezistenta de paduri legate intre ele pana in Carpati. S-au gasit vase vechi si monede de argint de pe vremea lui Septimiu Sever – indiscutabila ocupatie romana. Un sat de pe Campia Transilvaniei, asezat ca toate de acolo pe dealuri, avand ca mijloace de circulatie carari si drumuri de hotar, fara rauri, ci doar paraiase, parae, ce se varsa intr-o “matca”. De altfel toata Campia Transilvaniei este ca o cetate inchisa, cu dealuri multe, fara rauri, are doar doua lacuri, sosele putine, multe drumuri de tara si de hotar, revarsare de soare, bucuria ochilor, culori si lumini specifice. Casele si acareturile gospodaresti construite din materialele ce le ofera pamantul. Un sat inchis ca realitate economica, sociala, geografica, istorica, edilitara. Vatra satului - proprie pentru pastrarea si practicarea traditiilor de sarbatori, legate de nunti si inmormantari. Fara industrie locala, doar indeletniciri si mestesuguri casnice. Populatia se ocupa cu agricultura, pastoritul, apicultura. O societate patriarhala, cu o ierarhie, obiceiuri si moravuri traditionale.

Urmenisul e asezat la confluenta economica, istorica a trei judete, carora le-a apartinut rand pe rand: judetul Cluj (Cojocna), Mures si Bistrita–Nasaud, din care face parte acum. Si-a pastrat pana la primul razboi mondial caracterul arhaic, unitatea si puritatea viziunii despre lume si viata, a biologiei familiei si a comunitatii de sange si destin. Populatia - integral romaneasca a fost in timp pigmentata de neinsemnate insulite straine: unguri si evrei inpamanteniti si tigani, locuind separat.

Comuna mai este cunoscuta prin existenta unei biserici de lemn din 1673, a unui schit in stil maramuresean, care, din neglijenta a ars, ramanand clopotnita cu clopotele. S-a construit o biserica noua in centrul comunei.

Comuna Urmenisul de Campie se afla pe soseaua Cluj–Reghin, la o departare de 73 km de Cluj si 32 km de Reghin. E numita Urmenis de la ungurescul Ormenis (Armenis): centru comercial in care s-au stabilit Armeni, cum au mai fost Gherla, Frumoasa, etc..

O comuna care a fost mare centru comercial de plasa, prin targuri saptamanale, periodice, de anotimpuri, cu participarea nu numai a satelor din jur, a oraselor amintite ci si a marilor orase ca Budapesta, Viena, Leipzig. Veneau vanzatori si cumparatori atat din Tara cat si din strainatate. O expresie a vietii din voevodatul Transilvaniei si din Monarhia Austro–maghiara si din Romania Mare. Aveau loc: targuri de marfuri cu mestesugari, targuri de animale: de vitei, de oi, de porci, de galite.

O asezare infloritoare: cu posta, farmacie, notariat, sectie de jandarmi, pretura (prim–pretura), scoli de stat si confesionale, scoala pentru evrei, scoala maghiara (birisi).

Urmenisul a cunoscut o perioada de mare ascensiune cu o crestere a populatiei si a bogatiilor, avand pamant manos, pomi, paduri, zacaminte de gaz metan. Erau aproape: soseaua internationala, cea nationala, drumuri vicinale, drumuri comunale, drumuri de hotar.

Se realizasera conditii mai bune de viata. Despre data intemeierii comunei, exista mentiune in enciclopedii.

In acest sat pur romanesc s-a stabilit baronul Banffy Adalbert, aducandu-si la curte „birisi“. Era un reprezentant al clasei stapanitoare din Austro–Ungaria, imperiu in care n-a existat o natiune austro–maghiara, in care nu s-a nascut o constiinta si o unitate organica in conglomeratul de nationalitati, cu toate presiunile oficiale si oficioase ale statului si ale guvernantilor – care erau lipsiti de scrupule.[1]

Nu au existat raporturi politice si economice cu nationalitatile imperiului. Curentele si miscarile socialiste de aiurea, in Ardeal au luat intotdeauna coloratura nationala, fiindca toti exploatatorii poporului erau maghiari, animati de un sovinism feroce si de tendinta de desnationalizare, de maghiarizare a popoarelor de alta nationalitate. Astfel, s-a provocat actiunea iredentista a nationalitatilor majoritare, care s-au desprins din imperiu.

In imperiul austro–ungar Romanii nu aveau nici un drept. Nu erau recunoscuti ca natiune, sufereau persecutii religioase. Fusesera deposedati aproape in intregime de pamanturile pe care le aveau de pe vremea Romanilor, pamant care in sec. XIV era doar 1/3 pentru proprietari si 2/3 pentru tarani. Taranii devenisera iobagi, serbi legati de glie. Cea mai mare parte si cea mai buna a roadelor pamantului si-o insusea clasa nobila maghiara: baroni, conti, grofi. Taranii trebuiau sa dea renta: in munca, claca: in produse, dijme: de animale de orice fel, cereale, legume, vin; in dari, - bani - indiferent daca aveau sau nu pamant sau gospodarie. In disperare, unii porneau in migratie peste munti, cu mare greutate, pentru ca tinuturile marginase se militarizasera. Cei mai multi insa, dintre cei ce fugeau, erau readusi fara voia lor (desi puteau fi expulzati de pe mosie). In timp ce taranii romani erau omorati cu muncile si corvezile, lucrand si in ziua de Craciun, flamanzi si goi, clasa nobila maghiara avea numai privilegii: libertati, scutiri, stapaniri, danii de mosii – daruri; nu plateau dari, dijme, nu puteau fi arestati, osanditi – decat prin judecata. Judecatorii lor aveau imunitate. Visteria statului, “camara”, – numai Romanii trebuiau s-o umple, pentru ca si Sasii aveau privilegii si nu se cerea nimic de la ei.

Impovarati de asuprire, uneori taranii se rasvrateau. Cei care aveau curajul sa nu se supuna, erau spanzurati sub padure, pe varful dealului. Acestea erau castaile martirilor nostri necunoscuti, despre care bunica povestea cu inima franta de durere, adancind si mai mult in toata fiinta mea, dragostea de neam si dorinta fierbinte de a lupta pentru salvarea lui.

Aveam mereu inaintea ochilor castelul baronului la poalele dealului, in mijlocul satului si spanzuratorile in inima padurii – in care trupurile taranilor romani fluturau ca steagurile pe acoperisurile caselor, cruzimile lui Velicsi, administratorul lui Banffy – care trecea cu calul peste trupurile de femei si barbati si care-i biciuia la seceris, ca sa lucreze mai repede si peste puteri, – cuvantul de batjocura al clasei stapanitoare maghiare pentru taranul roman: “Se naste ca sa moara, traieste ca sa se reproduca”. Conflictele de clasa n-au fost decat rezultatul aviditatii proprietarilor de pamant, straini de tara.

Cei din peisajul spart de dealuri si vai al Campiei transilvane, au ramas aceiasi si pe colinele subcarpatice ce granituesc malurile Muresului lin! Au purtat cu ei o lume, dintr-un trecut indepartat, cu toate durerile si amarul ei nedestainuit.

O intelepciune cu care te nasti, pe care o mostenesti din strabuni, i-a ajutat sa infrunte orice greu, sa lupte cu suferinta spatiului si timpului romanesc. Cu Geografia si cu Istoria noastra. O resemnare, o indrasneala, un tact rar intalnit, unite cu iscusinta, barbatie, o rabdare, o putere de a astepta, au fost calitatile prin care au invins.

Razboiul – Unirea

Cand m-am nascut eu la 29 Ianuarie 1916, in sat la noi erau foarte multi prizonieri rusi, italieni, sarbi, adusi sa munceasca pe mosia lui Banffy.

Toata lumea povestea mereu despre asasinatul de la Sarajevo din 28 Iunie 1914 a arhiducelui Franz–Ferdinand si a sotiei sale ducesa Sofia de Habsburg, despre declansarea si situatia razboiului, despre nerespectarea din partea Puterilor Centrale a tratatelor de pace. Toata lumea era convinsa ca razboiul s-a declarat cu premeditare, dar pe front luptele evoluau in favoarea Puterilor Centrale. Germania si Monarhia Austro–Ungara erau foarte bine pregatite de razboi si asasinatul a fost un pretext, cautat mult timp de Germania si mai ales de Ungaria.

In anul nasterii mele, Romania a intrat in razboi (dupa unii la 14/27 august, dupa altii la 16 august 1916) pentru realizarea idealului national, nutrit in secret de toti Romanii care se gaseau sub stapaniri straine, ideal primejduit de Marile Puteri, care se intelegeau intre ele, sacrificand tari mici.

Romania stia ca, prin tratatul din 1887, Germania recunoscuse Rusiei drepturi multe si mari asupra ei si a Peninsulei Balcanice, de aceea a intrat in razboi alaturi de Antanta si apoi de Marile Puteri. Ungaria proteja Bulgaria impotriva Romaniei. Germania urmarea o hegemonie mondiala. Ungaria cauta sa se desprinda din Monarhie, sa-si formeze un stat propriu, cu hotare intinse, in care nazuintele popoarelor ce locuiau in imperiu sa fie inabusite, iar monarhia creata de dinastia Habsburgilor sa fie intarita. Ultimatumul a fost opera contelui Stefan Tisza, care vedea in razboi, nu numai un mijloc de intarire a Austro–Ungariei, ci si a Ungariei.

Razboiul a adus multa mizerie, multe lipsuri si mari pacate asupra omenirii, iar multa raspundere apasa asupra lui Tisza care la 1 Noiembrie 1918 fu asasinat. Nedreptatile si loviturile asupra Romaniei se inmultira, Ungurii nu voiau sa caute un modus vivendi cu Romanii, desi insusi arhiducele Franz–Ferdinand mijlocea in acest sens. Ideia unei impacari a Ungurilor cu Romanii, lansata de Tisza, dupa ce a avut o primire buna, atat in Ardeal cat si in Romania, s-a dovedit a fi o cursa. Oficialitatea maghiara refuza sa duca tratative direct cu reprezentantii Partidului National Roman, pe care l-a desfiintat dupa procesul Memorandum–ului. Ungurii nici nu voiau sa auda de autonomia Ardealului, care era primul deziderat al Romanilor, apoi limba romana, functionari romani in aparatul de stat, egala indreptatire a nationalitatilor, autonomia bisericilor si scolilor confesionale, vot universal, incetarea politicii de maghiarizare.

Un ecou puternic si creator de nadejdi a avut in Ardeal razboiul din 1913, care era considerat ca o expresie a principiului nationalitatilor, ca un sprijin al constiintei nationale. In urma acestei atmosfere si a interventiilor din Romania, in decembrie 1913, s-au inceput tratative intre reprezentantii Partidului National Roman si contele Tisza, care au durat pana in 1914, dar propunerile romanesti n-au fost acceptate, iar concesiunile maghiare erau neinsemnate, – mijloace de potolire a spiritelor si de castigare a timpului, – narcotic pentru trimiterea Romanilor in primele linii de front, in urechile lor ramanand cuvintele lui Tisza: “Trebue sa multumesti lui Dumnezeu ca esti inca viu si poti sa respiri aerul in mijlocul nostru”, adresate lui Stefan Cicio Pop.

Din Romania se strecurau ideile noi: exproprierea si votul universal, ideea neutralitatii, desi exista un tratat cu Austro–Ungaria.

Unii prizonieri, (de la noi din sat: Rusi, Sarbi, Italieni), intarziau sa se intoarca in tara lor. Informatiile asupra situatiei din tara lor erau contradictorii. Altii nu aveau rabdare sa astepte momentul eliberarii. Povesteau intr-una in limba lor, cu gesturi mari, cu graiul stins, cu priviri iscoditoare. Pareau ca detin un secret. Ocoleau functionarimea imperiului si mai ales pe jandarmii cu pene de cocos, ce-i supravegheau. Animati nu numai de dorul de a scapa din prizonierat ci si de acela de a scapa de tirania conducatorilor marilor colosi: imparat, tar, rege, grof, baron, stapan. Se doreau liberi. Erau cuprinsi de suflul revolutiei ce isbucnise in rasarit si-si legau toate sperantele de biruinta ei. Lucrand la curte, la castelul lui Banffy, nu vedeau nici o deosebire intre conditia sociala din Rusia si cea din Monarhia Austro–Ungara. Ei faceau propaganda revolutiei bolsevice si a aceleia din Ungaria, ca si prizonierii veniti de pe front, straini sau Romani. Printre acestia se afla si o ruda de-a noastra, unchiul Ion, care venise cu idei socialiste, comuniste, avand sperante in rasturnarile din Rusia. In mintea tuturor, dupa ani de razboi greu, toate ideile erau amestecate, cu totii: Romani, Rusi, Jugoslavi, Italieni, sperand ca desmembrarea imperiului rusesc va aduce si pe aceea a Austro–Ungariei si ca astfel vor fi liberi cu totii. Ei nu cunosteau istoria Rusiei, a Basarabiei, a vicleniei sovietice.

In casa, pe langa povestile ce mi se spuneau mie, se vorbea de gre-utatile tot mai mari cu care bu-nica si mama trebuiau sa lupte. Retin un senti-ment ciudat al bunicii si al ma-mei: bucuria ca s-a declansat raz-boiul in nadejdea ca vom scapa de r o b i e. Bunica amesteca i n amintirile e i, tre- cutul cu pre-zentul. Alaturi de Horia, de Iancu, de Memorandisti, de Ratiu si de Maniu, apareau tot mai multe svonuri legate de evenimentele din Rusia.

Constrangerile au inceput sa slabeasca si odata cu ele si teama. La jertfele necesare nu se gandea nimeni. Cand trupele romane au trecut Carpatii in Transilvania, in ritmul marsului: “Treceti batalioane romane Carpatii / la arme cu steaguri si flori, / ne-asteapta izbanda, ne-asteapta si fratii / cu inima la trecatori”, toti Romanii ardeleni dela sate si orase urmareau cu infrigurare operatiunile militare ale armatei romane, bucurandu-se de inaintarile victorioase si intristandu-se apoi de retragerile din 1916, de armistitiul pe care Romania a trebuit sa-l faca la Focsani cu Puterile Centrale, de pacea de la Buftea si de ocuparea Bucurestiului, de catre armatele germane. Inima Romanilor ardeleni era sfasiata de infrangerile Romaniei si de jertfele de vieti facute in serviciul Austro–Ungariei, cu care armata romana a incheiat pacea de la Brest–Litovsk. S-au desfasurat apoi luptele de rezistenta in fata incercarilor de strapungere ale armatei germane din 1917 de la Marasti–Marasesti–Oituz, pe care armata romana le-a oprit. Victoriile franceze de la Verdun si Marna au dus la armistitiul de la Compiègne dintre Puterile Aliate si Germania si incetarea ostilitatilor din primul razboi mondial. Fratele cel mare al mamei, tetea Avram, dupa doi ani de armata si patru ani de razboi, s-a intos si a trait pana la 96 de ani. Cumnatii sai au cazut toti. Zadarnic il asteptam: cazuse si tata in campiile manoase ale Galitiei, in prima lupta, dupa marturia unora din satele vecine, care s-au intors.

A urmat Tratatul de pace de la Versailles cu Germania si celelalte tratate cu statele care au luptat alaturi de ea.

„Congresul general al Bucovinei“ intrunit la Cernauti la 15 noiembrie 1918 a decis unirea neconditionata si pentru vecie cu Regatul Romaniei; „Adunarea Nationala a tuturor Romanilor din Transilvania, Banat si Tara Romaneasca“ la Alba Iulia la 18 noiembrie 1918 „decreteaza unirea acelor Romani si a tuturor teritoriilor locuite de dansii, cu Romania“; Sfatul Tarii din Chisinau la 27 noiembrie 1918, declara „Unirea neconditionata a Basarabiei cu Romania Mare“. Astfel s-a infaptuit intregirea la matca Romaniei, intorcandu-se partile care faceau parte din vatra ei, cu populatie majoritara, cu structura biopolitica, civilizatie si cultura tipic romaneasca. Unirea neconditionata a acestor parti componente ale Romaniei Mari, a fost consfintita prin Adunarea Populara de la Alba Iulia de la 1 Decembrie 1918.

Nascut si crescut in speranta indeplinirii idealului Unirii cu Tara, eu l-am trait, cunoscand mai tarziu ca pentru el si-au dat contributia: Romanii ardeleni, aceia din Vechiul Regat si Romanii de pretutindeni – in lupta pentru creerea statelor nationale.

– Ideea originii comune si a necesitatii unirii, o primisem de la bunica, de la mama si de la oamenii din sat,- idee pe care am intalnit-o apoi si in carti la Scoala Ardeleana, la Cronicarii Gr. Ureche, Stolnicul C. Cantacuzino, – idee din 1848 de pe Campia Libertatii de la Blaj.

– actiunea Societatii culturale romane din Ardeal ASTRA (1861) si de presa Albina;

– constiinta si necesitatea constituirii unui stat national – Liga culturala 1881;

– actiunea statului maghiar de desnationalizare a Romanilor, de maghiarizare a lor prin scoala si biserica (limba de predare a religiei – maghiara, Episcopia greco–catolica – maghiara);

– Partidul national roman 1881 scoala si biserica, presa, cultura romaneasca. Conducatori: Dr. Ioan Ratiu, Dr. Vasile Lucaci, Gh. Pop de Basesti.

– Memorandumul: 1892 la Viena – la imparat 300 de delegati. Conducerea Partidului National Roman;

– persecutii;

– proces de inalta tradare – era o obisnuinta in Ardeal, n-a surprins pe nici un roman;

– confiscarea averilor, publicatiilor.

Se cuvin cateva cuvinte despre Leul de la Sisesti – Dr. Vasile Lucaciu

Facea parte dintr-o familie de iobagi in care a vazut: lupta, revolta, nesupunere fata de oranduirea nedreapta. Tatal: dascal la scoala primara greco–catolica din Baia–Mare. Vasile s-a nascut la 22 ianuarie 1852 in comuna Apa (Satu–Mare). A invatat la gimnaziul Stefan Boltiu, unde a ascultat lectii extraordinare de istoria Romanilor, la seminarul teologic din Gherla si la Roma, unde ia titlul de doctor in Filozofie cu ,,Magna cum laudae”.

A cunoscut bine literatura romana, maghiara, germana, franceza si italiana. A fost influentat de evenimentele revolutiei din Italia, resorgimento din 1848, rascoala din Sicilia, de Garibaldi, de unirea din 1870–1871. Slujeste ca preot in Sancrai–Salaj, pana in 1878. Colaboreaza la Gazeta Transilvaniei (Brasov), Tribuna (Sibiu), Foaia populara (Blaj), Romanul (Arad). Scoate la Baia–Mare „Revista catolica“. In 1878 e profesor la Satu–Mare, educator al tineretului cu ideile din Apus. Lupta pentru introducerea limbii romane in scoli. Denunturi duc la anchete in urma carora este transferat la catedra de Limba latina in Losont, de unde demisioneaza. In 1885 e paroh la Sisesti unde imbunatateste soarta taranilor si in 1890 termina noua biserica, dupa modelul Sf. Petru din Roma, dedicata unirii politice a tuturor Romanilor (Pro S. Unione Omnium Romanorum).

Ne-au transmis parintii tot ce a lasat istoria, poetii, sufletul romanesc: Unire – unire in cuget, unire in simtiri – culmea aspiratiilor romanesti pe pamant.

Vasile Lucaciu e ales in comitetul Partidului National Roman. E arestat la Tauti Magheraus pentru agitatie. Urmeaza alte arestari si condamnari.

Situatia in Transilvania in timpul lui Vasile Lucaciu

Prin constituirea dualismului austro–maghiar din 1867 se duce o campanie apriga de desnationalizare a Romanilor si a celorlalte nationalitati:

– Inasprirea asupririi;

– Lipsirea de drepturile politice;

– Exploatarea masselor populare.

Prin Legea nationalitatilor din 1868, natiunea maghiara este dominanta, limba oficiala e cea maghiara.

Prin Legea invatamantului nu se permite infiintarea de scoli, programul e fixat de Ministerul Invatamantului, limba maghiara e obligatorie.

Prin revizuirea electorala din 1874 – excluderea de la vot a taranilor romani.

1872 – Legea presei – permitea intentarea de procese.

1878 – se instituie delictul de agitatie contra–nationala.

1883 – se infiinteaza Societatea de cultura maghiara a Transilvaniei care sprijinea actiunea de maghiarizare. Marii proprietari – de nationalitate maghiara.

Lupta pentru paine – lupta de eliberare nationala.

15.05.1868 „Pronunciamentul de la Blaj“ actul de protest al Romanilor impotriva alipirii Transilvaniei la Ungaria.

Romanii s-au impartit dupa 1867:

– unii voiau sa participe la viata politica – activisti;

– altii nu, protest – pasivisti.

12–14.05 1881 – S-a constituit Partidul National Roman prin impacarea celor doua partide avand ca obiective:

– recastigarea autonomiei Transilvaniei;

– limba romana in administratie si justitie;

– revizuirea legii nationalitatilor;

– petitii si memorii adresate Curtii Imperiale.

Dupa lupte fara odihna, duse in Transilvania si apoi si in Vechiul Regat pentru cauza Unirii, Leul de la Sisesti, memorandistul care a luat cea mai mare pedeapsa, a facut o calatorie in America, pentru a lamuri si acolo opinia publica de dreptatea cauzei romanesti. A fost insotit de Protopopul I. Mota din Orastie, conducatorul ziarului „Libertatea“, una dintre cele mai vechi foi de afirmare nationala din Transilvania si tatal eroului legendar Ionel Mota, intemeietor al Miscarii Legionare, alaturi de Capitanul sau Corneliu Zelea Codreanu.

Atunci cand se tragea cu mitraliera in obrazul lui Hristos si se clatina asezarea crestina a lumii, Ionel Mota asa si-a inteles datoria vietii lui, de a lupta pentru apararea credintei si mergand in Spania insangerata de diavolul rosu, a primit moartea, impreuna cu camaradul sau Vasile Marin, la 13 ianuarie 1937[2].

Al treilea care l-a insotit pe Vasile Lucaci a fost ambasadorul V. Stoica. Acestuia i-a fost harazita o soarta mai grea, fiind asvarlit in inchisoare de comunisti, unde si-a sfarsit viata, fara ca nimeni sa mai stie imensele servicii pe care cei trei mari Romani le-au adus natiunii romane. Cu un curaj neinchipuit, au strabatut jumatate de glob pentru a ajunge in America, mergand pe la polul nord si prin Japonia (si nu prin Europa, din cauza razboiului), trecand prin mari greutati si primejdii, dar indeplinindu-si cu succes misiunea[3].(N.n)

Regele Ferdinand si Unirea

“O unire”, dupa cum spunea Regele Ferdinand I, “dupa un greu trecut, plin de restriste pentru chinuitul nostru neam, dar si invatatura de mare pret si de aspra otelire in lupta vietii”. “Idealul nostru a fost infaptuit in parte”, dupa cum spunea acelasi Suveran, pentru ca in afara hotarelor stabilite prin Conferinta de Pace si prin Tratatele de la Versailles, Trianon, Neully, Saint–Germain, au ramas masse compacte de Romani peste Nistru si risipiti prin fenomenul de transhumanta, in Polonia si Cehoslovacia, peste Tisa, pana in inima Ungariei, in Banatul sarbesc si romanesc si in intreaga Iugoslavie, in Valea Timocului, Bulgaria, Grecia, Turcia, Albania, in tinutul Valahilor (Mezarici). Sate compacte, nu numai pe linia de Frontiera, ci si in interiorul statelor respective, carora li s-a interzis orice manifestare a constiintei romanesti.

Regele Ferdinand a mai spus ca, dupa Unire “ne mai ramane a duce la indeplinire transformarea si consolidarea noastra interna” si ca “Fara patriotism curat, fara munca incordata, fara respectul de ordine si autoritate si fara credinta in Dumnezeu, nu se poate infaptui nimic mare!”

Regele Carol I care a sporit teritoriul Romaniei, in urma razboiului balcanic, la sfarsitul domniei sale a inaugurat Domnia Regelui Ferdinand, care a preluat-o la 15 februarie 1915, cand “Europa era zguduita de cel mai infricosat razboi din cate sunt pomenite in istorie” – relateaza evenimentele Ioan Lupas. Atunci, Nicolae Filipescu i-a spus: “Sire, esti trimisul lui Dumnezeu ca sa implinesti visul unui neam. Vei fi cel mai mare Voevod al Tarii, impodobindu-te cu titlurile lui Mihai Viteazul: Domn al Ardealului, al Tarii Romanesti si al Moldovei – aducand pe deasupra si stralucirea purpurei regale, sau rapus, in cel mai suprem avant de vitejie al neamului, vei fi sfintit ca erou national. De aceea marirea ce ti-o dam, Sire, este: Sa te incoronezi la Alba Iulia sau sa mori pe Campia de la Turda”.

Si s-a implinit, spre fericirea Neamului Romanesc, prima dorinta a lui Nicolae Filipescu: Regele Ferdinand I si Regina Maria s-au incoronat la Alba Iulia, in biserica ridicata anume in acest scop, in locul unde fusese odinioara Mitropolia zidita de Mihai Viteazul!

Cu prilejul incoronarii, Regele Ferdinand si-a marturisit dorintele sufletului intr-o proclamatie:

“Vreau ca taranimea, stapana pe veci pe ogoarele ce le-a dobandit, sa le dea toata puterea de rodire in folosul ei si al binelui obstesc“.

“Vreau ca muncitorimea, credincioasa patriei, sa-si aiba soarta tot mai prospera intr-o viata de armonie si de viata sociala.”

“Vreau ca in hotarele Romaniei Mari toti fiii buni ai Tarii, fara deosebire de religie si nationalitate sa se foloseasca de drepturi egale cu ale tuturor Romanilor, ca sa ajute cu toate puterile Statul, in care Cel–de–Sus a randuit sa traiasca cu noi.”

“Vreau ca Romanii din toate straturile sociale, insufletiti de nazuinta unei depline infratiri nationale, sa se foloseasca toti de legitima ocrotire a Statului.”

“Vreau ca in tot timpul Domniei mele, printr-o intinsa si inalta desvoltare culturala, patria noastra sa-si indeplineasca menirea de civilizatie, ce-i revine in renasterea Orientului, european, dupa atatea veacuri de cumplite sbuciumari.”

In cei 5 ani cat a mai trait, desi sanatatea ii era sdruncinata, n-a contenit a se interesa de toate chestiunile politice, culturale si economice, sprijinind initiativele folositoare si sfatuind pe toti factorii vietii romanesti sa colaboreze in armonie la consolidarea patriei intregite.

Regele Ferdinand a murit in 1927 (20 iulie) si a dispus prin testament ca o suma de 50 de milioane din averea sa personala „sa fie distribuita intre diferite institutii religioase, culturale, stiintifice, si de ocrotire sociala din cuprinsul Tarii” (Ioan Lupas: „Trecutul nostru romanesc Dacia Traiana” – Astra, Sibiu).

Regele Ferdinand la sfarsitul anului 1920, a facut o marturisire, pe care a dovedit-o prin fapte: „Sunt cinci ani de cand am spus intr-un moment solemn ca voi fi bun Roman si voi fi pana la sfarsitul meu, caci in inima mea nu este alt sentiment decat iubirea de patrie.”

Regele Ferdinand, desi aristocrat german, a dat dovada ca a fost un bun Roman; catolic, a protejat biserica ortodoxa, copiii, i-a botezat ortodox, fiind excomunicat de Papa; a declarat razboi Germaniei, fiind sters din cartea Hohenzollernilor; pe intaiul nascut l-a desmostenit,- toate din constiinta morala, pentru a respecta juramantul fata de poporul roman. Reprezentanta nationala a luat act de renuntarea la Tron a Principelui Carol in 4 ianuarie 1926, Mihai I a fost proclamat Rege la 30 Iulie 1927.

Pana in 1926 eu am asteptat sa se intoarca tatal meu din razboi si auzeam vorbindu-se in jurul meu de toate problemele consolidarii Romaniei intregite. Scoala mea – scoala primara de stat – a purtat, rand pe rand, numele Regelui Ferdinand I, a lui Constantin Angelescu, Ministrul instructiunii Publice si, in anii in care m-am despartit de sat, Alexandru Lapedatu – Ministrul Cultelor, ca omagiu adus acestor trei mari personalitati ale culturii romane si ale vietii publice romanesti. Calitatea mea de orfan de razboi a avut repercursiuni asupra intregii mele vieti!

Dupa moartea Regelui Ferdinand s-a infiintat Regenta formata din Primul Patriarh al Romaniei, Elie Miron Cristea, Gheorghe Buzdugan, fost presedinte al Curtii de Casatie si Principele Nicolae – fratele lui Carol, care avea din 1930 sa devina Regele Carol al II-lea, in care pusesera unii mari sperante , dar a carui domnie n-a fost nici spre binele Neamului si Tarii si nici spre folosul umanitatii.

Carol I a adus o perioada de liniste interna de aproape o jumatate de veac, s-a facut independenta nationala, prin participarea la razboiul ruso–turc din 1877, proclamarea Romaniei ca Regat in 1881, o contributie directa la unitatea culturala a tuturor Romanilor si o pregatire a unitatii politice din 1918. A sprijinit pe memorandisti pentru inlaturarea nedreptatilor din Ardeal (1892–1894), a fost un punct de sprijin pentru cei de la Vat si Seghedin. (In inchisorile in care au suferit Memorandistii).

Prin pacea de la Bucuresti (1913) s-a sporit teritoriul si Regele Carol I a contribuit prin pregatirea politica si militara facuta Regelui Ferdinand, la libertatea si unitatea nationala, lasand ca mostenire spirituala subordonarea, in orice imprejurari a intereselor personale trecatoare, permanentului interes obstesc al Patriei. S-a invins pe sine, facand sa triumfe cauza nationala pentru viitorul Romaniei intregite!

Regele Carol II (dela 8 iunie 1930 pana in 1940) a inversat aceasta scara de valori, punand deasupra interesul personal, – Tara si Neamul s-au faramitat (ibidem).

Originea mea taraneasca

Atat dupa mama cat si dupa tata eram neam de neamul meu Roman din sat. Doar prenumele dupa tata era al unor boeri de pe la Curtea lui Mircea cel Batran (Popsor si Popsor cel tanar), unul dintre cei mai iubiti voevozi ai mei. Tata era dintr-o familie de nobili ai satului, invatati. In generatiile anterioare gasim oameni cu carte traind la Cluj, Budapesta si Viena. Familii cu acelasi nume se gasesc la Sibiu, la Suceava, la Radauti. In Ardealul de Nord – numai in comuna noastra. Sunt veniti ei? Au plecat ceilalti? Cei de la Budapesta si Viena sunt rude din sat, oameni care prin plecarea lor n-au facut un complex al desradacinarii si n-au ramas ca niste inadaptabili, ci au ajuns sa detina functiuni importante in ierarhia statala a fostei Monarhii ca inalti functionari si demnitari.

Despre rosturile lor mi-a vorbit Prof. Petre Pontiu, care a avut colegi si prieteni descendenti de ai lor. Tata, ca Roman curat ce era, umbla imbracat ca un taran roman cu: itari (cioareci), opinci, camasa alba in afara. Mama la fel, purta costum national. Carturarii din familie, ramasi in sat, au fost exceptii. Mai apropiat era invatatorul Petre Colbazi, ruda cu medicul din Alba Iulia, cu Augustin Caliani, cu Dr. Coltar, cu Cheteanu de la Blaj. Unchiul Petre a facut de toate: agricultura, comert, tamplarie, invatator in sat.

Tatal meu: cumpatat, muncind pamantul cu intelepciune, cu temeinicie, din simtul datoriei fata de inaintasi si fata de urmasi. O viata pasnica, lipsita de pasiuni deosebite. Dusman al neintelegerilor si framantarilor, pentru a-si castiga painea, s-a dus in secuime, dintr-un calcul. Si-a gasit un standard de viata mai ridicat, muncind printre straini, departe de sat. Prin vrednicia sa, munca organizata si constructiva, a ajuns sa-si asigure nivelul de trai dorit si sa-si satisfaca inclinarile sale spre civilizatie. De la el banuesc ca am mostenit taria de a ma desprinde de pamant, de idei, de sentimente, de conceptii, de trecut si de a imbratisa cu incredere orice ocupatie (de a-mi gasi un echilibru sufletesc in orice situatie, am avut vreo 30 – 40 de ocupatii, caci cu locuintele si cu profesiunile am fost ca in balada lui Toparceanu: “Unde n-am fost si ce n-am facut!”).

Mama mea: foarte frumoasa, chiar si cand a devenit batrana, se trage din neam de tarani, care se ocupau cu pastoritul si agricultura. A regretat toata viata ca nu a fost data la scoala. Timpurile erau grele, ea, cea mai mica, trebuia sa ramana acasa, in casa, dupa randuiala din strabuni (mereu ii reprosa bunicii: “Ce ti-am gresit eu de nu m-ai dat la scoala, macar o clasa sa fi invatat?!” – la care bunica raspundea: “Ei si, daca mergeai la scoala, te faceai preoteasa in Dealul Mare?” – mama spunand cu convingere si foc: “De unde stii ca nu m-as fi facut?”[4].

De la mama am mostenit dragostea pentru carte si stiinta, ca izvor al culturii – pe care au avut-o cei plecati la invatatura la scoli romanesti si unguresti. M-a invaluit intreaga viata cu dragostea ei, trecand cu curaj frontiere si cautandu-ma in necunoscut. M-am simtit intotdeauna ocrotit in toate primejdiile de dragostea si credinta ei in mai bine. M-a incurajat la invatatura, verificandu-mi lucrarile, fara sa stie scrie si citi. Spunea doar: “E bine, dar poti sa le faci si mai bine!”. O taina pe care am aflat-o in ultimii ani de liceu. Sub influenta dansei am stat toata viata si tot ce am sau am facut bun ii datorez dansei. Spun aceasta pentru ca pe tata nu l-am cunoscut si prea putine mi s-au povestit despre el.

Din pacate, curand dupa casatorie, tata a fost mobilizat si trimis in razboi, fara sa fi facut armata, lasand in secuime tot ce agonisise. A plecat pe front in armata austro–ungara, luptand sub steag strain si traind si el ca toti Romanii din Ardeal, tragedia eroilor lui Liviu Rebreanu din nuvela “Catastrofa” si din romanul “Padurea Spanzuratilor”. A murit in primul atac in Galitia, inainte sa ma nasc eu.

Mama a ramas singura acasa, alaturi de bunica – mama dansei – Simina, care de tanara era vaduva cu sase copii. Mama avea sotul, doi frati si trei cumnati pe front. Unul dintre frati murise in Serbia, la inceputul razboiului. Ceilalti au cazut si ei, dar nu se stie unde si cand. Mai erau in razboi fratii si cumnatii lui tata. In aceeasi situatie.[5]

Cu toate puterile sufletului si ale mintii: ce sunt, ce am primit si ce vehiculez spre viitor, multe consecinte asupra felului meu de a gandi, simti, actiona, asupra formatiunii mele psihice si a evolutiei mele spirituale si sociale, pe cale rationala si mistica, pe cale sentimentala si pe baza de intuitie, prin experienta, isi trag seva din originea mea taraneasca.

Eu aveam si purtam in mine o lume cu toate misterele ei. In interiorul meu erau mai multe planuri. Reactiunile fata de lumea inconjuratoare: o verisoara, calul, o vaca, drumul la hotar, orizontul din deal si intunecimile noptii din sat, – o lume in care m–am incadrat din prima clipa, fata de care n-am simtit ostilitati, dar de la care n-am vrut sa cer nimic, ci sa-i dau totul, asa dupa cum nu am cerut niciodata de mancare, dupa cum spunea mama, dar mi-am impartit intotdeauna mancarea cu gainile, oile, cu orice animal si cu orice om pe care l-am intalnit.

Oriunde ma simteam la mine acasa: intre rudenii sau straini, in gradina casei sau pe hotar, in sat sau la oras. Ma acomodam repede. N-am fost niciodata oaspete sau trecator.

Coordonatele vietii mele nu se limitau la casa si gradina, ci doream satul, hotarul si tot ce ne inconjura. Ma integram in natura si in societate si prin ele in eterna curgere a vietii si a omenirii.

Crescut ca o planta din pamant, ma simteam legat de el, dar il purtam cu mine si din acest motiv n-am fost niciodata un desradacinat si un desorientat.

Iubeam pamantul pe care-l iubea mama si cerul de undea veneau ploaia, vantul, soarele, vremea buna si de unde asteptam roadele. Muncind si eu pamantul ca agricultor si mai tarziu ca miner, l-am indragit tot mai mult si am dorit sa-l cunosc, sa-l cultiv si sa-l ocrotesc dupa nevoile si legile lui. Certitudinea era pamantul, sperantele erau in cer si in viitor.

Din frageda pruncie am fost si am ramas legat de familie, de mama. Prin mama puteam ajunge in lumea satului si in lumea mare.

Mama ar fi vrut sa ma fac preot, sa ma rog si sa invat, sa conduc si sa ridic poporul din sat din greaua situatie in care se afla, sa le apar legea, scolile. Asta am incercat pe alta cale: sa ma rog in intimitatea mea, sa invat pe altii ca meditator si apoi ca indrumator al tineretului roman.

Umbland la scoala, am ramas tot taran in gandurile mele, in fapte, in felul meu de trai, desi am fost prin case de boeri mai mici sau mai mari, de invatati din neam in neam, de conducatori. Am gasit ca ei pot avea traditii de o generatie sau doua, pe cand eu de cel putin 2000 de ani.

N-am uitat de ce m-a dat mama la „carte“. N-am uitat ca invatatura nu trebue sa fie numai pentru folosul meu, ci pentru binele Neamului si al Tarii. Oriunde m-as afla pe pamant sa fiu purtator de lumina, sa indrumez si apoi sa apar poporul din care m-am ridicat.

Sensul vietii mi-a fost definit: dragostea de carte si datoria de a invata pe altii si pentru altii.

Taranul

Spiritualitatea taranului roman a fost piatra de temelie a vietii mele launtrice. Am fost fermecat intotdeauna de mitologia satului: credinta in idealuri dogmatice – utopice, acceptate fara sa fie controlate, ceva (ideal) fantastic. Taranul – supus fenomenelor naturii, are o conceptie speciala asupra vietii. Astfel, el, neputandu-si rezolva singur, independent si sigur problemele sale de existenta, face apel la colectivitate prin spiritualism, la trecut, luand ca exemplu sfaturile stramosilor, – de aici si cultul mortilor – la divinitate, vazand distanta intre om si Dumnezeu. Isi gaseste locul sau in lume, fara sa-si piarda increderea in el insusi si in viitor. Face o imbinare intre divinitate si miturile zeilor, intre divinitate si mitul eroilor, capabil sa indeplineasca aspiratiile, idealul. Realizeaza o meditatie, o interiorizare, o prosternare in fata a ceea ce il depaseste, – natura, ca dovada si expresie a existentii divinitatii. Face eforturi morale si fizice uriase pentru realizarea scopurilor, pentru bunastare si eliberare spirituala.

Sarbatoarea e un prilej de odihna, de reconfortare fizica si de reinoire morala.

Misterele: moartea si invierea, divinitatea (divinizarea) si nemurirea nu sunt probleme, caci sensul lor e transmis din generatie in generatie, un dor de alta viata, – pentru care se pregateste (spre a repeta viata).

Suferinta: acceptarea si inlaturarea ei, e stapanit de dorinta de a se integra in existenta, ca ceva dat. Dorinta e socotita radacina suferintei. El nu face “experiente” gratuite. Accepta normele etice si juridice, care dau sens existentei individuale si colective, – de la placere: la putere, la ordine.

El e inradacinat in viata, in concretul ei prin: modelare, normare, integrare reala si simbolica a omului in colectivitate. Comportarea reala a omului e raportata la: model, norma, la valori. El se adapteaza la modele, la viata sociala, la legi. E prezent in ansamblul vietii, in inima familiei si in interiorul colectivitatii la situatii, deziderate, idealuri, infrangeri (gaseste resurse bogate de rezistenta fara sa-si piarda increderea in sine, un spirit critic, ironie si glume, arma de aparare – a ridiculiza). Taranul roman e de toate: agricultor, industrias, poet, astronom, filozof, vraci, cantaret, mestesugar.

Instrainatii prin religie, politica, citadinizare, sunt eliminati din colectivitate. El are cultul pentru batrani, care reprezinta un cumul de experienta, o sinteza de gandire, un for de orientare.

Pentru taran, lumea, viata, sunt o iluzie, o amagire, ceva fugitiv. El vede Raul si Binele in gand, in vorba si in fapta. Alege binele fara sa fie deasupra lui sau a vietii. Opozitia dintre lumea veche si lumea actuala, orientarea si situarea omului fata de lume, tendinta de dominare a lumii, – nu-l uimesc pe taran, caci lumea isi are o explicatie de care el este convins.

Desi absorbit de problemele materiale, el e preocupat mereu de probleme spirituale, n-a incetat niciodata sa creada in Dumnezeu. Intotdeauna i-a dat vietii un sens mistic si a fost insetat de mistica. Un echilibru pefect intre simtul religios si simtul realitatii.

Taranul de pe campie e departe de bigotism. Mentaliter potius quam vocaliter – mai mult ruga inimii decat a buzelor, - veselie, bunatate, saracie, dragoste.

“Taranul ramas roman si sub barbarii cei vechi si sub cotropitorii ceilalti.” (L. Rebreanu)

Primele amintiri

Dintr-o schita „Pribeagul“ gasita intre note. (N. n.)

„Cat de putine lucruri stiu din copilaria mea! Unele imagini le pastrez direct, iar altele din povestiri.

Ma vad purtat in brate de mama, de bunica, de matusi, printre lanuri de grau, pe drumuri de hotar.

Umbra unui snop ma adapostea de puterea soarelui si de ura stapanului mosiei. Eram o piedica in calea muncii. Grija ce mi-o purta mama aducea pagube. Trebuia sa fiu ascuns cu maestrie, spre a nu ma gasi ochiul exploatatorului crud. Dimineata ajungeam in camp inainte de a se fi facut lumina. Zorile ma mangaiau la adapost. Inserarea ma ocrotea in momentul in care se amesteca ziua cu noaptea in drum spre casa.

Cat dura secerisul vremea trebuia sa fie buna. Un nor in inaltimi aducea pocnet de bici, urme vinete pe corpul bietelor femei, ramase fara aparare, cu teama in suflet pentru viata celor ce se masurau pe front cu moartea, pentru a apara un pamant care nu era al lor si o oranduire care-i apasa si storcea puterile sufletului si vlaga trupului.

Anii grei ai razboiului “

“Am avut o copilarie lunga, luminoasa, cu ispravi si zburdalnicii, plina de bucurii in care m-a alintat dragostea parintilor si pretuirea tuturor.

Nici o clipa nu eram singur. Insotit de ai casei sau de prieteni, n-aveam momente de insingurare, de ingandurare, de tristete, de amaraciune. N-aveam timp sa ma intalnesc cu mine insumi. Traiam intr-o permanenta uitare de sine. Adunam din zori si pana in noapte impresii si zilnic eram cuprins de uimire in fata a ceea ce descopeream in jurul meu. Vorbeam, cantam, ma jucam, alergam. Eram cuprins de curiozitate si neastampar. Jocurile erau acelea ale copiilor din sat: d-ascunselea, d-a baba–oarba, de-a micea, d-a prinselea, cu smeul, cu carabusul si altele ivite din senin.

Mic, mic, cresteam sub ocrotirea si caldura privirilor mamei, care ma purta pretutindeni cu ea Asa odata, m-a dus la secerat, pe un deal din satul nou si m-a asezat la umbra unui snop de grau. Era o arsita cumplita. Pe cand eram mai fericit, in mijlocul jucariilor ce ma inconjurau, un calaret in galop rasturna snopul peste mine si eu ma rostogolii peste jucarii. La cateva clipe mama veni, ma cuprinse in brate si sarutandu-ma, ma linisti.

Administratorul baronului Adalber Banffy, – pe nume Velicsi, teroriza pe seceratori, in mare parte femei, biciuindu-i. Vad si acum secera mamei langa mine si legaturile de la maini cu care se apara de palamida.

Mama vorbea tot timpul cu mine si ma invatasem si eu sa vorbesc mult. Toata lumea ma alinta si-mi arata mare simpatie. Ma simteam ocrotit de multimea rudeniilor pe care le avea mama. Se stabili atunci o legatura tainica intre mine si oameni, chiar intre mine si multime. Ma simteam atras de ea – ca de un fluid.

Razboiul era in toi, saracia era mare si, de pretudindeni vedeam cum mama era ajutata.

Rudeniile tatalui meu ma inconjurau si ei desi, fratii si surorile tatalui meu stapaneau pamantul pe care-l mostenisem si,- fiind copil postum, nu voiau sa ma recunoasca. Au trebuit sa treaca multi ani pana s-a schimbat situatia, asemanarea mea cu tata fiind prea mare…

In casa parinteasca si in gospodarie traiam: bunica Simina, mama mamei, mama – pe numele ei scump Lucretia, eu si o verisoara (tot Lucretia – Chetuca). Chetuca ramasese fara mama de mica. Ma iubea si avea grija de mine, desi era doar cu 4 ani mai mare decat mine. Si eu eram greu si neastamparat! Odata, purtandu-ma in brate, m-a scapat cu fruntea pe soba infierbantata. Am si astazi semnul, o cicatrice ce-mi aminteste de dragostea ei.

Eu eram singurul barbat in casa. Implinisem doi anisori si-mi arogam prerogative de conducator al familiei.

Intr-o seara au aparut in curte trei fiinte ciudate. Refuzasera gazduirea in casa. Inaintea bucatariei de vara, care era in fata casei, ei isi facura un foc mare. Intr-un ceaun isi pregateau mamaliga si deasupra unor pirostrii frigeau carne. Aveau mustati mari, incarligate pana dupa urechi. Parul valvoi, ochii piezisi, statura mica, picioarele incovoiate. Venisera sa cumpere casa tatalui meu de la Gheorghieni (comuna Ciumani). Mirat de aratarea si deprinderile lor, am iesit din casa si m-am dus la ei sa tratez in numele familiei. Odata cu mine aparu si cel ce avea sa fie numit “Batranul Salageanu” Un barbat chipes, prezentabil, incepu a vorbi cu ei in limba maghiara. Ei vorbeau un dialect ciudat, ce ma surprinse si pe mine. Aproape de limba noastra, ca intonatii si vocabular. Totusi greu de inteles! Mama sta in spatele meu, iar bunica nu aparu. Nu voia sa aiba vreun amestec. Cand l-am zarit mai bine pe “Batranul Salagean” i-am spus autoritar: “Pleaca, n-ai ce cauta in casa noastra!” – ca si cum i-as fi spus: “Aici eu sunt stapanul!” Intuiam eu ca discutia privea bunurile mele, ramase de pe urma tatalui meu, care plecase in razboi, de acolo din secuime? Imi simteam drepturile de barbat uzurpate? Asa a inceput o prietenie durabila, sanatoasa, pe deasupra varstei si a vicisitudinilor istorice, careia numai moartea i-a pus capat!

Iata inceputul adevaratei mele copilarii si vieti. Ma revad, peste ani, alaturi de el. Noaptea sub cerul instelat cu luna plina sau mancata de varcolaci, ma trezeam in carul purtat peste dealuri de cele doua vaci sau in caruta trasa de caii iubiti ai copilariei mele, cu ochii atintiti asupra unui imperiu pe care cu multa pricepere si caldura mi-l descifra. Ursa mare, Ursa mica,, Steaua polara, “Calea Laptelui” , “Calea lui Traian”, dara nesfarsita in care stelele mii curg ca un rau luminos pe bolta cereasca. Pe atunci acolo, in inelul de diamante cautam stelele celor ce nu mai erau. Nu ma gandeam ca soarele poate sa se piarda intre multime de alti sori. Cunosteam norii care ne aduc ploaia, grindina sau zapada. Mi-a aratat locul unde ma aflam cand treceam pe sub vii Atunci am primit primele lectii de astronomie Atunci mi s-a vorbit de marile descoperiri din tainele infinitului univers.

Incepand de la doi ani, tatica ma lua cu el oriunde se ducea – pe jos, cu carul, cu caruta. O facea de dragul meu si din nevoia de a nu fi singur.

De dragul meu, fiindca eram modest in pretentii, ascultator atent al povestirilor si un izvor nesecat de intrebari, care de care mai neasteptata, mai nastrusnica. Nici nu i-ar fi trecut prin minte vreodata sa-si puna problemele pe care i le ridicam eu. Asta il amuza si il intarata. Istet cum era, nu-mi da niciodata un raspuns “de mantuiala”, ca sa scape de mine. Ci un raspuns pe care sa-l tin minte toata viata si sa-mi fie de folos. Ii placea sa faca efortul de a fi impecabil in toate. Cu atat mai mult in conduita si in vorba.

Voia sa ma aiba langa el din mai multe motive. In primul rand ii placea sa impartaseasca altora rodul gandului si experientele sale. Invatase de mic sa judece, fratii sai mai mari fiind plecati de acasa.

Era convins ca voi fi continuatorul lui. Era strain de satul nostru. Pe atunci in sate se traia in sistem inchis, din acest motiv am rezistat! Veneticii erau dusmaniti, alungati, chiar ucisi. Eu aveam neamuri multe si dupa tata si dupa mama – il aparam.

De la el am invatat sa calatoresc pentru placerea de a contempla natura si pentru a invata. In casa se vorbea numai romaneste. Mama intelegea si alte limbi, dar nu le vorbea.

Cele doua indeletniciri ale bunicilor erau pastoritul si agricultura.

Bunicii i se spunea “bacita” dupa bunic, Vasile baciul. Unchiului – tetea Avram – i se spune si acum “Baciu’ de la tabla”.

Bunica era credincioasa, buna, demna, nu mergea la nimeni, nu imprumuta de la nimeni nimic,nu primea decat in mod exceptional. Era legata de credinta, de casa, de familie, de pamant, avea sentimentul proprietatii. Se multumea cu cat avea. Economicoasa, ducea o viata organizata, in care nenorocirile nu puteau invinge. Din cei doi frati pe care i-a avut, unul a murit – Simion. Ea a ramas vaduva de tanara, cu greutati familiale, cu cresterea a 6 copii.

Bunica se comporta in toate ca “la noi”. La noi s-a zambit dar nu s-a ras din plin, la noi s-a suras dar nu s-a zburdat; gluma, anecdota au circulatie numai in cerc inchis.

La noi nu s-a stiut niciodata daca darurile cu care te-ai nascut vor putea fi valorificate sub vreo forma.

Totul s-a spus ca o cimilitura si s-a intors ca o poveste! Unde era visul si unde realitatea? Ca “la noi” buna era scumpa la vorba “tot trei de-un greitar”. Povestea despre stramosi, despre cei plecati din sat, despre parinti, despre lumea din sat. Atat stramosii dinspre tata, cat si cei dinspre mama erau blanzi, intelegatori, buni, de caracter – trasaturi pe care le-am mostenit si din pricina carora am avut mult de suferit.

Mai ales insa, povestea buna, despre trecutul Romanilor din Ardeal. Cunostea bine adevarul asupra neamului romanesc si a luptelor pentru eliberare. N-am vazut-o citind niciodata, dar istorisea cu atata precizie evenimentele, incat aveai impresia ca le citeste dintr-o carte: Cartea Neamului, tiparita in inima ei: Horia, Iancu, Barnutiu, Ratiu, Memorandumul, I. Maniu, Cuza, Carol, V. Lucaciu, – maltratari, torturi, revolutii.

Mama n-a spus intreaga viata o poveste. N-avea timp. Duminica mergea la biserica. Cu povestile, amintirile, rugaciunile: poruncile, catehismul, - era buna.

Intamplarile din viata de toate zilele aveau un puternic ecou si rabufneau uneori in cate un fragment de comentar.

N-am cunoscut povesti cu zane si feti–frumosi, povestiri stiintifico–fantastice, povesti istorice. Singurele crampee istorice: castaile, infrangerea si drama lui Avram Iancu. Bunica le repeta mai mult pentru ea decat pentru mine. Si n-o spunea cu gandul sa ma instruiasca sau sa ma distreze, ci din prinosul inimii ce se revarsa in fraze scurte, dramatice, curmate de ocupatiile de fiecare clipa, de nevoi urgente.

Vizitand dupa ani, casa memoriala a lui Avram Iancu din Vidra si mormantul de la Tebea, am retrait emotia si durerea ce-mi sfasiau inima, cand bunica povestea viata intrata in legenda a Craiului Muntilor: Dupa ce multi Romani fusesera omoriti, la 15 Decembrie 1849, Avram Iancu fu arestat. Imparatul ii multumise pentru serviciile ce i le facuse. A fost palmuit dupa ce i s-a atribuit “Crucea de aur pentru merite” – cu coroana. Iancu o respinge: “Am luptat pentru drepturile natiunii, nu pentru rasplatiri personale.” La Vidra, Iancu nu-l asteapta pe Imparat: “Un nebun nu sta de vorba cu un mincinos.”

Lumea zicea ca a inebunit si-l inconjurau Iancu era desnadajduit de inutilitatea vietilor jertfite; urmarit de politia secreta, prigonit si insultat de dusmani, scarbit, a intrat intr-o insingurare tragica. Peste 20 de ani a pribegit ca o umbra, ca un protest al poporului inselat in aspiratii.

Doinea din fluier. A intrat in lupta bogat. A dat 100 kg de aur la sfarsitul luptei.

Testamentul i-a fost: “Unicul dor al vietii mele e sa-mi vad natiunea mea fericita. Toata averea mea sa treaca in ajutorul natiunii.“

Peste 20 de ani a trait ca un calator flamand, hranit cu o bucata de paine si un blid de lapte. Bunica spunea ca ar fi fost si pe la noi prin sat, desi dupa multi, el ar fi pribegit numai in Tara Zarandului, sub cerul liber, cu poame, cu peste, zdrentaros. Cate privatiuni pentru ca a respins darurile si onorurile imparatesti! In 1852 i s-a fixat domiciliu fortat la Alba–Iulia si apoi la Sibiu.

Motii ziceau catre Craiul Muntilor: „Tu sa ramai la noi si sa tii cu noi, nimeni sa nu te duca de aici.”

La 10 septembrie 1872 a murit sub cerul liber, langa o clae de fan, pe iarba inrourata, in ograda brutarului Ion Stupina din Baia de Cris.

Muntii i-au fost martori, stelele faclii, trei zile si trei nopti batura clopotele. La 13 septembrie 1872, ora 2 dupa amiaza, a fost ingropat in cimitirul de la Tebea, sub gorunul lui Horea. De la Baia de Cris pana la Tebea (cativa kilometri) nu se sfarsise convoiul Motilor care-l duceau pe Iancu la mormant, cu lacrimi, cu jale multa, eroul tribun al lor si al nostru al tuturor Romanilor, dupa cum spune cantecul meu favorit:

“Colo'n muntii Tebii,

Unde Horea–odata

Si-aduna ostirea sub falnic gorun,

Este o movila si-o cruce uitata,

A lui Avram Iancu, eroul tribun.“

(Cantecul si marsul lui Iancu)

Luni de-a randul s-au facut pomeniri si parastase in intreg Ardealul si in sat la noi.

Vestea mortii lui a fost adusa la noi de Motii ciubarari ce colindau in tot Ardealul si intreaga suflare romaneasca l-a invaluit in legenda.

El a sintetizat in fiinta sa aspiratiile dupa libertate ale poporului. Ridicat din tarani, a ramas in contact neintrerupt cu bataile inimii taranilor. Uneltele de lucru se prefacura in arme de lupta ca sa apere saracia si nevoile si neamul.

Duhul lui e intarire pentru cei sovaielnici in fata jertfei, calauza pentru vremuri grele, pentru viitor. Desi sufletul i-a fost zdrobit de deceptii si suferinta, a reprezentat, a desteptat, a indrumat energia nationala.

Are drept la recunostinta noastra. Sfarsitul lui Avram Iancu e un lung si dureros proces istoric, revendicari pentru elementare drepturi la viata nationala si la demnitate omeneasca.

A murit pe roata Horia cu ai sai, Iancu singur ratacitor pe drumuri cu sufletul intunecat si nemangaiat. Mandria unei rase plina de putere. Avem datoria de a fi cinstitori si credinciosi marilor jertfe ce s-au facut in luptele din trecut.

Fiecare dintre noi am voit sa fim de folos taranimii din randurile careia am plecat la invatatura si ca Iancu, Buteanu, Ratiu si altii, am fost stapaniti de gandul de a studia Dreptul, pentru ca, desi ne aflam in Romania Mare, taranii nu-si capatasera toate drepturile si acestea trebuiau recunoscute si aparate pe calea legii.

Dupa ce am castigat ceea ce secole in sir ne-a fost furat, acum trebuia sa luptam si sa ne aparam in propria tara.

Mai povestea buna si despre zborul lui Aurel Vlaicu, o alta mandrie nationala, despre Alexandru Makedon, spunea proverbe, cantece de demult.

De mic participam la toate sarbatorile si jocurile din sat (la hora) cu obiceiurile, credintele, viata de obste. Traiam greul si farmecul vietii taranului.

Ma impresionau: cerul si pamantul in intinsul si infinitul lor, povestirile despre seriile de stramosi si gandul la urmasi, orizontul si legatura cu vesnicia, setea de daruire pentru a indeplini porunca celor ce nu mai sunt si pentru a asigura viitorul urmasilor necunoscuti.

– padurea – loc de ascunzis de dogoarea soarelui si de ochiul stapanului hain;

– castaile – la margine de sat si inceputul de codru;

– gradinile – cu flori si pomi roditori, cu zumzetul de albine si povestiri batranesti;

– mormantul Sarbului – un biet prizonier sarb, nemaiputand suporta teroarea, si-a ridicat zilele. Biserica nu ingaduia ca sinucigasii sa fie inmormantati in cimitirul satului, de aceea sarbul a fost inmormantat la marginea cimitirului nou, langa padure. Drama vietii lui l-a tulburat multa vreme pe copilul de atunci. ( N.n. )

Prima amintire dureroasa: moartea uneia dintre bunici, mama lui tatica. Tulburarea mea n-a fost provocata de moarte, fiindca nu intelegeam ce este (aveam 4–5 ani) ci de faptul ca n-a fost readusa acasa. Atunci am simtit pentru prima oara sentimentul de durere pentru pierderea dansei, durerea pentru altul.

Simteam o neliniste, pe care azi, stiu ca ti-o da infinitul.

Scoala – primele abecedare

Dorinta de a „invata la scoala” nu mi-a mai putut fi stavilita de pe la 4 ani si mama a trebuit sa-mi faca o traistuta ca sa ma duc si eu la scoala cu copiii. Mi-am castigat o pregatire aperceptiva, fiindca in sat existau 4 scoli primare: doua romanesti (una confesionala si alta de stat), una ungureasca si alta ebraica. Am alergat pe la toate, invatand sa citesc dupa 4 abecedare, ramanand legat afectiv de fiecare dintre ele, avand prieteni la fiecare scoala, din fiecare nationalitate, in plus si un tigan. De mic am avut o dragoste, o sete de prietenie. Cu acesti prieteni plecam in sat, vagabondam pe dealuri si pe hotare, fiind adesea pedepsit, pe merit. Nu plangeam si uitam repede. Scoala de stat mostenise comorile si traditiile celei mai inzestrate scoli confesionale din regiune.

Primele abecedare.

Unul al scolii romane de stat.

Al doilea al scolii confesionale romane. Acesta m-a impresionat cel mai mult, poate tot atat de mult ca si Hora Unirii, pe care o jucau verisoara mea Chetuca si colegele ei de scoala. Abecedarul confesional corespundea nevoilor sufletesti si ale celor materiale. Il aveam de la verisoara mea – fara pata pe el. Era frumos tiparit, avea varietate de texte, stilul clar, povesti minunate. Cu el au crescut toate generatiile dinaintea mea in disciplina scolara. Dupa Biblie mi s-a parut cea mai de folos carte care a fost pastrata cu sfintenie dupa anii de ucenicie. Tot ce cuprindea putea fi folosit in viata: indeletnicirile parintilor, poezii (versuri), povestiri, subiecte ce inobileaza, inalta, umanizeaza. O carte a intregului popor, a tuturor generatiilor. Desene copilaresti. Cunostinte despre framantarile natiei romane, ale trecutului si ale fratilor.

A venit apoi cartea raspandita pe intreaga suprafata tarii – dincolo de regiuni, cu gruparea cunostintelor despre tara, popor, trecutul lor, cu sentimente nationale si patriotice, sugerate dar nu impuse.

Invatamantul s-a imbogatit cu cel din Muntenia – Targovistea lui Coressi, din Moldova lui Eminescu, Creanga, din Ardeal (din alte locuri – de pe Tarnave), din sat, din satele vecine.

Al treilea abecedar, al scolii confesionale maghiare, avea in el caldura si misterul actului subversiv, desi aparea oficial. Poate la o editura maghiara.

Imi mai aduc aminte de o carte bilingva romano–maghiara de toate stiintele, mai ales o originala geografie a lumii, cu unele fotografii ale locurilor pe unde ii placuse autorului. Era citita si rascitita, filele ii erau ingalbenite, pe alocuri rupte.Tot a scolii confesionale romane.

Ma impresionau mai mult tarile indepartate de peste mari si oceane. Imaginile din capitale le faceau accesibile. Rauri domoale le traversau, inbiindu-te sa le strabati cu o barca mica. Vederile din tarile salbaticilor imi starneau o mila inexplicabila. Ii compatimeam si-mi parea rau ca nu am cum sa-i ajut pe toti primitivii care traiesc o viata de inceputuri.

La sfarsitul anului in care frecventase clasa I-a primara, venind o comisie formata din inspectorul scolar, directori de scoli, preoti si protopopul, – care au examinat pe toti copiii, el nefiind luat in seama, a cerut sa-l intrebe si pe el. Amuzati, l-au urcat pe masa, caci era micut si vazand ca raspunde la toate, i-au spus invatatorului sa-l ia si pe el in clasa a II-a, dandu-i dispensa. A mers asa cu seria de copii pana la sfarsitul clasei a IV-a, cand, neprimindu-l la liceu, pentru ca nu avea varsta, a continuat scoala in sat inca 2 ani, absolvind sase clase.

A pastrat o amintire nestearsa celor patru invatatori care i-au inceput educatia, intai – doi ardeleni (unul din Sopteriu, sat apartinand comunei Urmenis) si apoi doi “regateni” – un muntean de la Targoviste si un moldovean din familia Hurmuzachi, care i-au sporit dragostea pentru Vechiul Regat, plantata in inimile tuturor din familie prin unitatea de limba si simtire. Acestia erau si organizatorii serbarilor scolare, sezatorilor cu teatru si diverse manifestari artistice, bucuria copiilor si a parintilor. Mama, care, toata viata a fost dornica de invatatura, venea cu tot sufletul la aceste spectacole, in care “copilul” avea cate un rol, mai ales de mascarici, de dracusor, – prilej de descretire a fruntilor, momente asteptate cu mare placere, mai ales ca si mama era intotdeauna implicata in confectionarea costumelor (N.n.)

“ Prin invatatorii pe care i–am avut, am cunoscut simultan aria completa a limbii romane, in elementele ei din trecut si din prezent si in rostirea si in scrisul meu, inca din scoala primara s-au infruntat si confruntat constructii gramaticale si stilistice, elementele constitutive ale limbii romane (geto–daco–roman), cu inerentele influente locale ale fostei stapaniri, ce au ramas neputincioase fata de unitatea limbii romane.

Sporadic – am frecventat si scolile: maghiara confesionala si ebraica din comuna. Ca ardelean, din considerente stiintifice si nationale, m’am afiliat curentului etimologic, – in scris – cel fonetic, desavantajand interesele romanesti. Astfel am ajuns sa fiu stapanit de un sentiment de dragoste pentru limba, literatura si cultura romaneasca.

Una dintre cele mai importante si frumoase activitati ale dascalilor era in preajma feeriei “Sarbatorilor Craciunului“, pregatirea in vederea lor, trairea semnificatiei tuturor obiceiurilor, invatarea colindelor si pregatirea celorlalte manifestari ale traditiilor populare, la care lua parte toata lumea din sat.

Obiceiul era asa (dintr-o scrisoare catre sora mai mica): “Inca de la 10 decembrie, toata lumea din sat, de la copiii mici si pana la oamenii batrani invatau si faceau exercitii pentru colindat. Copiii mici mergeau la casele din jur. Prescolarii – pe cateva uliti pana la rudenii. Cei pana la 10–12 ani mergeau la rudele ce locuiau mai departe. Tinerii intre 12–17 ani formau “jocul mic”, se pregateau in anumite case si colindau fetele de varsta lor si alte “gazde”, rude, prieteni. “Jocul mare” format din feciori intre 17–25 de ani, mergeau la fetele lor, la “gazde” de frunte, la rudenii. “Insurateii” – tinerii casatoriti colindau intre ei, rude, prieteni, indiferent unde locuiau. “Casatoritii” mergeau numai la casele lor si la anumite familii alese. “Batranii” plecau tarziu de acasa, dupa ce primeau colindatorii, rude si prieteni apropiati. “Singuraticii” plecau numai in zori de zi. In zilele de sarbatoare colindau „muzicantii“, dimineata, caci dupa masa, seara si noaptea cantau la cele doua jocuri si la mesele mari, cum erau cea de la scoala confesionala si de la scoala de stat. Ungurii colindau si ei separat, pe ai lor

Iti mai aduci aminte, “Sumi”, ce cuvinte frumoase si melodii incantatoare aveau colinzile? Cum le ascultam din “tarnatul” casei. Si le auzeam “pe fata”, “la moara”, la Tasca, “pe dos” ? [6]

Mai stii vreo colinda cantata de tine pana ai plecat la Reghin? Cum vuia intreg satul de melodii, care de care mai fermecatoare si de veselie, care cucerea pe cel mai necajit si mai trist om! Iti mai amintesti de fierarul venit din alta parte, care cand ajungea si el la vecini, fiindca uita colindele invatate, ii spunea copilului lui care-l insotea: “Zi si tu, Petre!”? (copilul le stia mai bine de la scoala). De atunci a ramas la noi zicala cand cineva tace prea mult: “Zi si tu, Petre!”

Dar la jocuri si la mese cata voie buna era si ce “bucate” alese aduse pentru feciori de familiile care aveau fete si pentru toata lumea ce era de fata! Iti aduci aminte cum tetea Avram si cu mama deschideau hora dupa masa cu jocul “de-a lungul”? Melodia o mai stii? Dar de colinzile lui tatica si mama, printre care “Buna seara lui Craciun”?

Pe atunci sarbatoarea Craciunului tinea cinci zile. Intai se mergea la biserica si se asculta Sf. Liturghie. Sarbatoarea era importanta si este, pentru ca Nasterea Domnului din ziua de 25 Decembrie inseamna intruparea Cuvantului divin – inceputul de viata noua pentru om si omenire. Evenimentul era comemorat cu fast mare, credinta mare si multa bucurie! Un izvor de optimism.

Bucuria este atat de binefacatoare pentru sanatate si pentru prelungirea vietii! Bucuria este sporita si prin celelalte sarbatori: Sf. Stefan, Sf.Vasile, Boboteaza, Sf. Ion, Sfintii Vasile, Grigore si Ioan. Asa incat, in perioada aceasta cand taranul, legat de tarina si de tara, nu avea lucru in afara, predomina elementul sufletesc, moralul, spiritualul, care-l apara de griji si de boli.

Tot satul traia feeria sarbatorilor si semnificatia tuturor obiceiurilor, mergand la biserica dintr-o nevoe sufleteasca.

Primele carti

Eram in clasa a VI–a primara. Aveam acces la biblioteca scolii confesionale si biblioteca scolii de stat, care, pe atunci se infiripa mai mult din donatiile editurilor decat din cumparaturile directorilor scolii. Aveam doua catehisme – unul greco–catolic si altul greco–oriental (ortodox). Ma strangeau ca-n niste chingi intrebarile si raspunsurile din ele. Preotul avea prestanta .

Orele de religie la care participau toti elevii, si cei de alte confesiuni si nationalitati, erau mult indragite de toti. N-am cunoscut niciodata “crizele sufletesti” si “crizele religioase”.

Satul avea si pocaiti. Curios de a cunoaste si a sti totul, “copilul” se ducea si pe la pocaiti. De frecventarea casei de rugaciuni a acestora este legata o intamplare, pe care o povestea mama, el confirmand cu un zambet usor, cele relatate: Intr-o seara, tarziu, venind spre casa dupa ce fusese la “pocaiti”, urcand un deal, un pepene asemenea acelora pe care-i scobesc copiii facandu-le gura si ochi si in care pun o lumanare aprinsa, se tinea dupa el, desi el urca. El fugea in sus pe deal, pepenele cu lumina, dupa el. Speriat, a ajuns acasa. Noaptea a avut un cosmar. Tipand de frica si povestind intamplarea, mama i-a spus apasat: “No! Sa te mai duci pe la pocaitii tai! Ala a fost Necuratul!” Nu s-a mai dus, iar mai tarziu, preotul profesor de Religie din clasa a VII–a de liceu, i-a dat raspuns la toate intrebarile culese de la “pocaiti” si din ziarul “Farul mantuirii”, unealta de propaganda straina pentru distrugerea bisericii crestine. (N.n.)

Scoala confesionala tinea si cursuri pentru invatamant complementar si avea laboratoare de fizica, chimie, de stiinte naturale si ateliere de: mecanica, tamplarie, dulgherie, de fierarie si o biblioteca vasta. Laboratoarele si atelierele asigurau economia autarhica a satului, iar biblioteca – instruirea si cultura.

Toate au fost predate scolii de stat. In clasa a VI–a am fost numit bibliotecar, laborant si custode al scolii. Eu m-am bucurat ca am putut face incercari si experiente, am consultat pietrarele, insectarele si ierbarele existente. Am putut citi in traducere romaneasca din literatura clasica greco –latina: Iliada, Odissea, Aristofan (mi-au placut Broastele), Platon, Plotin, Ovidiu, Horatiu, Terentiu, Tit–Liviu, Cezar, Euripide, Sofocle si din literatura maghiara – scriitori si poeti, cate putin si in original; din literatura romana carti populare, Eminescu, Cosbuc, Goga, Slavici, Gane, Agarbiceanu, St. O. Iosif, din colectia “Cultura nationala” condusa de V. Parvan si din “Cunostinte folositoare”.

Timp am avut pentru ca am facut sase clase primare. Unele carti fiind prea grele pentru varsta mea, mai mult nu le intelegeam. Faceam eforturi. Pilonii literaturii elene insa mi-au dat gustul abstractului si al cititului, iar stiintele exacte – spirit matematic si simt al realitatii; – literatura in general – gustul frumosului, esteticului. Scoala a fost pentru mine o bucurie si lectura singura placere.

Setea de invatatura o mostenisem de la mama. De altfel amandoi parintii doreau sa ne inalte, sa ne deschida alte orizonturi decat acelea ale vetrei satului. Din pilda si cuvantul lor picura in inimi strop cu strop istoria si aspiratiile neamului.

In afara de dragostea pentru carte, a avut si o deosebita atractie catre muzica. Avea voce frumoasa si ureche foarte fina. Mai tarziu, ca elev in cursul inferior la Liceul din Tg. Mures, canta sopran in corul catedralei (fiind necesar un glas de copil). Cate priceasme minunate stia de pe atunci! Si-a dorit mult un instrument, dar mama, care se bucura cand il vedea cu cartea in mana, era cuprinsa de spaima ca daca se apuca “de cantat”, nu mai invata la scoala cum trebue! Si de aceea i-a rupt toate fluierele, i le-a infundat, le-a ars, ba si o vioara pe care o primise de la un prieten, Simion, i-a facut-o praf Si asa n-a avut parte de a canta decat din gura. Simtul muzicii cu care era inzestrat, l-a facut ca in viata “sa guste”, sa se bucure din plin de incantarea pe care o revarsa in suflet aceasta arta a artelor, incepand cu cantecul popular, continuand cu muzica usoara (bine inteles aceea care este “muzica”); muzica de dans, romante, etc. si sfarsind cu cea clasica, audiata la concerte simfonice, de camera, etc. (N.n.)

In sat, in ultimele clase ale scolii primare si in primele clase de liceu am facut practica la: notariat, la posta, la pretura si prim-pretura, la sectia de jandarmi, la perceptie, executand lucrari specifice si luand contact cu problemele vietii de toate zilele ale oamenilor si satului. In ultimile clase de liceu, a V–a, a VI–a si a VII–a am facut practica la farmacie. Farmacistul, un German fara copii, in speranta ca-i voi fi sprijin la batranete, voia sa-mi cedeze farmacia dupa absolvirea facultatii. In acest scop ma pregatea temeinic, nu numai pentru examen ci si pentru exercitarea profesiunii – prepararea medicamentelor dupa retetele medicale si administrarea lor, utilizarea plantelor medicinale. Concomitent facea cu mine lectii de: germana, latina si elina.

In oras, la scoala, in universitate si in viata am purtat cu mine o mare realitate, ca o lege, ca o permanenta a fiintei romanesti: satul cu lumea lui de traditii, cu idealurile, conceptia si felul lui de a fi si porunca mamei: sa invat carte, nu atat pentru a scapa de greul muncii si al traiului taranului, cat spre a fi de folos celor ramasi pe mai departe la coarnele plugului. Sens de viata pe care nu l-am parasit niciodata.

Am invatat pentru a sti, nu pentru a straluci, am adunat cunostinte pentru a le face cunoscute si intelese de altii. Inca din clasa a IV–a de liceu, cand preparam un elev particular de clasa a V–a, comorile de lumina le adunam pentru altii. La oras, intelepciunea satului a inceput sa stea fata in fata cu invatatura din carti. In conflictele ce s-au ivit intre sat si oras – in realitate sau in sufletul meu, eu am ramas solidar cu lumea satului, tintind o crestere, o continuitate a ei in desavarsirea si activitatea mea pe orice plan.

Conceptia de viata, indatoririle fata de Dumnezeu, de neam si tara, de familie si de toti semenii, s-au incrustat in sufletul lui inca din prima copilarie din sat, fiindu-i permanent indreptar si calauza. (N.n.)

„Climatul familial m-a influentat in mare masura. Ceea ce am vazut in familie la parintii mei, doresc sa realizez in caminul, casa si familia mea. Stilul de viata de toate zilele mi se pare un ideal valabil nu numai pentru mine ci si pentru altii. Nici o discutie, nici o neintelegere. Armonie si efort comun pentru realizarea planului stabilit impreuna in casa”.

Exemplul parintilor i-a fost intotdeauna far conducator, definindu-i vederile despre casatorie si familie.

Spicuiri dintr-o scrisoare catre o nepoata privind casatoria, – altar la care se poate oficia idealul vietii la o mare inaltime morala si spirituala, asa dupa cum a visat si el sa realizeze. (N.n.)

„Romantismul lui tatica, rezultat al sensibilitatii si culturii, a fost mereu temperat de realismul mamei si simtul masurii in toate. La temelia familiei au fost asezate lumina intelepciunii, parghia bunatatii, forta sacrificiului, masura demnitatii, stringenta raspunderii.

Casatoria lor a fost cimentata pe constiinta misiunii ei, o legatura sfintita de dragostea pentru biserica, de credinta ca nu se rupe nici in cealalta lume! De aici trainicia, puritatea ei. Unirea lor a fost desavarsita. Nu i-a ingrozit atacul raufacatorilor si nici ceasul marilor raspunderi, al marilor despartiri. Au privit ceasul cu seninatate, dar cu multa gravitate. Ca ceasul in care frunzele cad, se rostogolesc, plang pe pamant. Ca toate plecarile trupurilor invinse de marele mister! Ca pleoapele ce inchid ochii, in care lumina se stinge pentru vesnicie! Ca suflarea ce renunta la dragostea de viata! Ca miscarea ce se pierde pe unda timpului! Ca sperantele ce se narue si se topesc in somnul eternitatii! Ca cei ce nu s-au iubit niciodata numai pe ei!

.. Cat ne-au ingrijit trupurile noastre, unul mai frumos ca altul, si cat s-au straduit sa ne apere sanatatea de boli si de moarte! Intr-un trup ales s-au gandit si s-au caznit sa creasca un suflet nobil. Ne-au facut o educatie a mintii, ajutandu-ne sa ne-o facem pe cea scolara si profesionala Ne-au facut o educatie a tuturor facultatilor intelectuale. Ne-au deprins cu educatia vointei. Idei si sentimente bune au devenit forte pentru viata noastra interioara si sociala. Sa facem un singur lucru odata, bine, pana la cele mai mici amanunte si sa-l ducem la bun sfarsit. Sa ne concentram mult si puternic asupra lui. Sa ne fixam scopul urmarit si mijloacele de a ajunge la el. Ne-au facut o puternica educatie morala, invatandu-ne sa savarsim binele, sa perseveram in el si in lupta impotriva raului. Ne-au facut de mici educatia religioasa, invatandu-ne poruncile divine, poruncile bisericesti, iubirea lui Dumnezeu si iubirea aproapelui. Ne-au obligat sa frecventam biserica si s-o iubim.

Aceasta educatie completa pe care ne-au facut-o, a fost esenta vietii noastre. Am avut in fata in permanenta pilda vietii lor. Ne-au supravegheat, ne-au mustrat cu blandete si ne-au sanctionat sever, dar cu rost, pentru toate abaterile noastre. Rodul acestei educatii s-a vazut. Nu ne-a fost niciodata rusine de parintii nostri. Numai gandul indreptat spre ei ne-a aparat si ne apara de rau! Ori de cate ori nu i-am ascultat, am avut de suportat consecinte mari. Vinovatia a fost numai a noastra”.

Din sat a invatat si sa aiba cultul mortilor caci “prin ei, noi intram in vesnicie”. Din aceeasi scrisoare, cateva ganduri de capatai, cu ocazia unei pomeniri, privind legatura noastra cu acel “Dincolo”, catre care trudim toti sa ajungem. (N.n.)

„Mortii nostri. Credem ca ei exista undeva pentru ca noi credem in nemurirea sufletului lor, in viata lor de dincolo, credem ca pentru ei nu s-a sfarsit totul cu moartea lor. I-am simtit langa noi, alaturi de noi, in toate momentele. Suntem convinsi ca prin rugaciunile noastre, rostite in intimitate sau cu ocazia parastasului, a pomenirilor pe care le facem catre Dumnezeu, venim in ajutorul lor, obtinem o usurare, in iertarea pacatelor, mila si indurare la Judecata de Apoi. Firul puternic al iubirii ce ne-a legat de ei, cand eram in viata, ne leaga si in lumea cealalta. Facem parte din aceeasi familie: viii si mortii. Viata sufletului lor continua. Ingrijim mormintele pentru ca in Viata de Apoi, sufletele lor vor cauta trupurile si se vor prezenta la Dreapta Judecata cu ele. Am facut un pelerinaj la mormant, acolo unde vegheaza pentru ei crucea si cei doi brazi. Am facut acolo o ruga pentru odihna lor vesnica! A intelege sufletul fiintelor disparute inseamna a incerca fata de ele sentimente asemanatoare acelora pe care le starnesc cei vii”.

Dupa absolvirea a 6 clase primare a candidat, reusind la Liceul Militar din Targu Mures. Intrucat fusese repartizat la Chisinau, parintii n-au vrut sa-l lase asa departe si atunci a dat examen de admitere, reusind si la Liceul Al. P. Ilarian.

In toamna lui 1927, cu hotararea de a invata carte pentru a fi de ajutor celor ramasi acasa, a fost dus de parinti in minunatul oras Targu Mures.

Ducea cu el copilaria cu amintirile ce vor ramane nesterse: casa, asezarea, lucrurile din casa, focul, patulul – sura, unde dormea vara cu bunica, plimbarile la camp, in sat, biserica, lumea, atmosfera, clopotul, orga, povestirile bunicii, ale tatalui: din istoria apropiata – razboiul, luptele politice, – apoi despre Napoleon, Imparatul Franz Josef, despre Unguri, Austrieci, Nemti, Francezi; caruta, caii, manjii, cantecul si zurgalaii, gradina, copiii satului, ulitei, jocurile, hotarele. Ducea cu el pentru a purta toata viata in suflet, atmosfera din familie, – luminata mai ales de icoana mamei.

Pentru mama lui, care era o mare frumusete, a avut un cult; dragoste, respect, admiratie, – pe drept meritate. Mama dusese de mica o viata grea. Fiind ultima din 6 copii orfani de tata, de cate ori trebuia facut un drum: “se duce copila repede” (prin ploaie, ger, oricum); ca fata mai mare: “las' ca face fata”; ca nevasta: “face ca-i tanara”, apoi: “face mama”, “face bunica” Era de-o harnicie rara. Muncea: in casa, in ograda, la camp, la padure, mergea la targuri. Mijloacele de transport: caruta, calul, desaga, fedelesul, rudele. Lucra: croitorie, tesatorie, vopsitorie, reparatii. Priceputa, intreprinzatoare, hotarata – lucra orice! (N.n.)

„Mama era crestina prin nastere si nu stia de o alta lege. Cultura ei religioasa erau: traditia din familie, obiceiurile si frecventarea bisericii. Nu stia ce e crestin si ce e pagan, in credinta ei practica virtutile.

Nu citise si nu i se citise Biblia si nu incerca s-o interpreteze altfel decat preotul. Respecta cu sfintenie traditia. Aplica invatatura crestina in viata ei de toate zilele si in educatia ce ne-a dat-o. Se ducea regulat in pelerinaj la Manastirea Necula, unde se afla o icoana a Sf. Fecioare Maria Facatoare de minuni.

Mama si cele doua bunici m-au purtat aproape de ele, de greul muncii si de bruma de bucurii ce le insenina fata. M-au inconjurat si tratat cu multa dragoste si m-au ajutat sa iubesc oamenii si lucrurile”.

Alaturi de icoana mamei sale a purtat toata viata in suflet recunostinta pentru acela care i-a fost tata adoptiv, un tata adevarat. “Tatica” a tinut cu tot dinadinsul ca Alexandru sa mearga la carte. El l-a invatat de mic sa scrie frumos obligandu-l sa faca exercitii. L-a invatat toate muncile din gospodarie, de la camp etc.

L-a incurajat la invatatura supraveghindu-l. Spunea cu parere de rau: “Hei! am prins eu de veste prea tarziu de Garda de Fier Nu se mai putea face nimic”

Desi era un Roman vajnic, ar fi vrut sa-l crute de suferintele si cruntul destin pe care le prevedea, pe copilul crescut cu dragoste si sacrificii mari. Il iubea mai mult decat pe toti copiii lui si a murit cu durerea de a nu-l mai vedea. Despre el, Alexandru spune intr-o scrisoare: “Iertarea a fost adevarata masura a bunatatii sale. Prin ea si-a legat viata materiala de cea spirituala. Bunatatea a fost hrana lui sufleteasca ce l-a sprijinit in munca si amar. Un proverb italian spune: <<trecand peste rau, sperand binele, trece viata, vine moartea.>>”

Alexandru a fost intotdeauna mandru de educatia aleasa pe care a primit-o in familia condusa de el si constient de toata dragostea si grija parinteasca cu care l-a inconjurat. Lui i-a dedicat teza de doctorat: “Lui Gheorghe Salageanu, in semn de recunostinta.”

I se cuvenea aceasta consideratie pentru cat a muncit din greu pentru familie si gospodarie, pentru cat s-a trudit sa umble dupa el pe la scoli si mai ales pentru cat a suferit si a plans de dorul lui si cat l-au chinuit gandurile ca n-a putut sa-l desparta de soarta cruda ce i-a fost harazita.

Gh. Salageanu, neaos taran ardelean, stia ce-nseamna asuprirea. Trait in imperiul Austro – Ungar, obligat de a face armata cu anii si a merge cu ea in razboae sub steag strain, scapat de moarte prin miracole, – dupa o scurta perioada de liniste in Romania Mare, – cand s-a cedat Ardealul in 1940, – a intrat din nou in vizorul stapanirii maghiare. Era urmarit si persecutat, taindu-i-se de nenumarate ori camasa, pe care o purta romaneste, peste cioareci, nu inauntru dupa obiceiul unguresc. Era permanent cu libertatea si chiar viata in pericol, pentru pozitia lui romaneasca.

Dupa ce s-a reluat Ardealul in 1945, la scurta vreme, Ungurii care fugisera cu armatele germane, profitand de slabiciunea Romanilor, s-au intors devenind comunisti si persecutia a continuat, acum in numele nu al Ungurilor, ci al Partidului comunist. Sfatuit de prieteni, Gh. Salageanu statea tot in casa, nici la biserica nemaiindraznind sa se duca, pentru a intra in uitare Aceasta a fost o alta mare suferinta a lui, pentru ca era un crestin practicant, care nu lipsea de la nici o sfanta Liturghie, cantand si la strana.

De acasa Al. Popsor a cunoscut dragostea fata de familie: admiratie, veneratie, munca; grija deosebita pentru educatie, – dragostea de aproapele, viata morala. A invatat sa fie corect, rezervat, fara sa-si piarda rabdarea, gata a asculta, a intelege, a consola, a ajuta, a veni in ajutorul celor in nenorocire.

Traind viata cu sine insusi, cu Dumnezeu, omul devine mai bun. Cuvantul i-a fost adanc, simplu, sincer. Mai tarziu a vazut ca trebue a cunoaste aproapele, adversarul, dusmanul, a te apara, dar a te cunoaste si pe tine insuti fata de el.

Tot ce i s-a sadit in suflet din familia sa – din mosi–stramosi in sat,- patriarhala, religioasa, cu dragoste de strabuni si devotiune fata de Biserica, a adus rod insutit, ajutandu-l sa poata avea in viata, in imprejurarile cele mai grele, o atitudine care surprinde prin marea ei inaltime morala.

Dupa suferinte mari, in care: rautatea, gelozia, dorinta de a umili si a calomnia nu aveau limite, el isi recomanda si impune: incredere in oameni, blandete, eleganta, gandindu-se si la ceilalti: “Cine n-a fost atacat si calomniat, cine n-a fost acuzat?” Omul sa nu fie ucis de om – dar dusmanul nu trebue sa invinga. El ramane crestin si roman in orice imprejurare si manifestare. Forta lui in terioara nu l-a parasit niciodata.

Scrie in insemnari: “Am trecut de nenumarate ori prin primejdii de moarte toate primejdii straine de mine, niciuna launtrica, – primejdia nu m-a atins.

Poate intamplarea, poate trairea la o inaltime morala si spirituala prea mare, poate idealul ales inaccesibil, exemplele de urmat neobisnuite, aspiratiile nerealizabile fata de posibilitatile practice” – ceva a facut ca primejdia sa nu-l rapuna desi: acuzat, lovit, calomniat pe nedrept, condamnat.

„Am avut prilejul ca dupa 50 de ani, la tetea Avram fratele mamei, sa dau ajutor unor nepoti la adunatul fanului, pe pamantul pe care lucrasem de cand eram copil si pana la terminarea liceului.

Pe meleagurile natale am retrait anii, ce se-ntorc numai in vis, ai fermecatoarei copilarii, ai adolescentei bogate, ai primei tinereti avantate, ai samburelui intregii mele existente. M-am despartit de aceste locuri cu convingerea ca acolo si atunci, a fost structurata intreaga fiinta mea si ca schimbarile ce au aparut ulterior au reprezentat doar intregiri, definiri, cresteri dar nu metamorfoze.

Viata din sat, din familie, din comunitatea inchisa a satului si a familiei, evocata cu acest prilej, ilustreaza in memoria mea, o lume apusa, ce mi-a dat o viziune cosmica. O deschidere, un inceput pentru evolutia mea”.

Liceul “Alexandru Papiu Ilarian” din Targu Mures

A pasit in orasul de pe Mures plin de vise, dorinti, nadejdi, insufletit de arzatoarea dorinta de cunoastere. Totul in jurul lui era nou; se cerea cercetat: drumul cu trenul de la gara mare la gara mica, vitrinele pline de jucarii si carti, parcurile ce imbiau la reverie, biblioteca liceului si a clasei, cinematograful. Zabovea la fiecare ca in fata unor minuni, caci pentru copilul crescut in sat, intre: casa, gradina, livezi cu pomi, lanuri de grau si drumuri de hotar, – imaginile noi – tot ce vedea si auzea, – il umpleau de uimire si farmec, imbogatindu-i mintea si sufletul cu noi comori, pentru toata viata.

Nu a uitat niciodata primul film cu Harry Peal, precum nici panica ce l-a cuprins cand pe ecran venea catre el si catre un alt copil cu care era, – o caruta cu cai, gata sa dea peste ei, daca nu se sculau sa fuga repede catre usa.

Dragostea parintilor il urmarea si-l ocrotea peste tot, ei straduindu-se sa-i gaseasca o “asezare” cat mai buna, ba la gazda, ba la internat, pentru a fi ingrijit si hranit. “Copilul” insa, nu avea timp si interes de altceva decat “de vazut” si “de citit”. Degeaba vorbise tata cu un cunoscut care a avea un mic restaurant, sa-i serveasca masa ori de cate ori va dori, caci, cand peste un timp, a venit sa plateasca, – omul i-a spus: “Ce sa platesti, baciule Salagean, <<copilul>> n-a venit deloc la masa!” Masa lui erau drumurile cu trenul intre cele doua gari si extazul in fata noutatilor ce i le oferea orasul.

Micut fiind il apasa si dorul de casa. Mama povestea cum, dupa ce abea-l dusesera la liceu, s-au trezit cu el acasa (a venit pe jos peste 35 km.) Mirati, intrebandu-l ce s-a intamplat, a spus ca Dl. Secretar a zis ca n-a platit taxa. Tatal, om chibzuit in toate, vorbise cu secretarul ca-i va plati mai tarziu suma ce o datora, care nici nu era foarte mare, “copilul” fiind orfan de razboi. Surprins, a pus caii la caruta si au pornit amandoi inapoi la scoala. Seara, cand s-a intors, la intrebarea ingrijorata a mamei “ce s-a intamplat”, – i-a raspuns calm: “I-a trebuit tata.”

In clasa, la liceu, unii copii erau din oras, multi din Regat si altii de la tara. Ultimii, la inceput, se aflau intr-o stare de inferioritate fata de ceilalti. Lor le-a trebuit un timp de acomodare la viata orasului si a scolii, de aceea si la rezultatele de la invatatura ei nu erau intre cei dintii. Aceasta situatie s-a schimbat in cursul superior cand prin inteligenta, bogatie sufleteasca, perseverenta in munca, – copiii proveniti de la tara din satele ardelenesti erau primii – in general. Si “copilul” nostru a fost expresia acestui fenomen. In primul trimestru nu a avut note prea bune. “Batranul Salageanu” insa (care nu era deloc “batran”, dar asa e vorba prin Ardeal despre tatal din familie) intelept cum era, a stiut cum sa-l determine sa faca efortul de a se salta. I-a spus: “dragul tatii, daca nu-ti place sa inveti, nu-i nici o nenorocire! Se gaseste si pentru tine ce sa lucrezi in gospodarie. Uite, te duci cu oile, cu vacile la pascut.” Si punandu-i in picioare opincute i-a dat si o bota mica si l-a trimis sa duca si sa pazeasca oile si vacile.

Dupa ani de zile, povesteau amuzati cei din casa, cum abea putea merge cu opincutele, caci nu era invatat, – pe vreme rea aluneca in noroiul de pe deal si hei! a vazut el ca e mai grea munca la tara! A fost prima si ultima lectie de acest fel data de tatica, acel mare pedagog al copilariei lui, care – bun si bland, stia sa fie si sever. Vorba lui in fata neascultarilor era: “se umple carul!” – “vezi ca se umple carul”. Si doar odata pe an, cand carul era plin, fiecare dintre copii primea o bataie, dar zdravana, cum istoriseau ei “ca la politie”. Cel care-si povesteste viata aici, spunea ca el era bucuros cand venea acel moment, pentru ca atunci se deserta carul si pana sa se umple din nou trecea multa vreme, deci avea timpul sa-l incarce iar cu tot felul de nazdravanii.

Tatica, om cu judecata sanatoasa, stia ca un copil trebue supravegheat pana se aseaza bine pe picioarele lui. De aceea, tot la o saptamana doua, venea la Targu Mures la liceu, se interesa ce a mai facut, i-aducea alimente de acasa. Cand treburile multe pe care le avea la tara nu-i permiteau, venea mama, pe jos, cu desagii in spinare.

Invatand bine, avand buna cuviinta a copilului crescut la tara, intr-un mediu de familie serios, modest dar distins si demn, fiind mai retras dar prietenos, – a fost remarcat de Directorul liceului, profesorul de Istorie Gr. Ciortea, care l-a recomandat ca meditator in familia unui medic, pentru nepotul lui care dadea clasa a V-a in particular, al nostru fiind doar in clasa IV-a.

Asa si-a inceput activitatea de indrumator, pe care n-a mai parasit-o, devenind preocuparea principala in viata, pentru care de altfel avea chemare si dar innascut. Tot ce a invatat, pasiunea si truda de a sti, – au fost pentru a le transmite altora, pentru a forma pe altii, neincetand nici o clipa de a se stradui in a se forma, desavarsi pe el.

A intrat in liceu cu inclinarea catre Matematica si numai “un profesor invatat, dar slab pedagog, pe care l-am avut in primele trei clase de liceu, a reusit s-o inabuse, spre marea si permanenta mea parere de rau. Un simt practic a fost inchircit de marea dragoste pentru literatura, arta, sinteze teoretice si abstractizare, cu care m-a deprins un stralucit profesor de Limba romana si filozofie, Dumitru Martinas, care a dat o orientare diametral opusa fondului meu originar.”

Inclinarea catre stiintele exacte cu care a intrat in liceu, “m-a facut sa fiu sever in observarea si redarea faptelor si evenimentelor si cat mai precis, fara sa pierd dimensiunile, multiplicitatea si complexitatea fenomenelor de studiat. Cu ajutorul ratiunii si intuitiei se putea trece de la observarea faptelor la, sensul lor, la integrarea lor intr-un sistem, intr-o totalitate, intr-o unitate.

Teza de doctorat, cu un titlu care spune putin omului neavertizat: “Functiunile extrafiscale ale impozitelor”, tintea un sistem nou de organizare pe spatiu mondial, pe plan politic, economic, social, cultural. Transformarile ce se petrec in lume reclama un asemenea sistem, framantarile si evenimentele istoriei contemporane, care scot in evidenta tot mai mult opozitia dintre capitalism si socialism sau democratiile de stil occidental si comunism, reclama solutionarea problemelor: nationala, sociala, economica, religioasa, culturala. O viziune noua a omenirii in care asperitatile cauzate de aceste probleme grele sa dispara.”

„O usurinta si un exercitiu de mic copil de a invata limbi moderne si limbi clasice, stimulate si intretinute de un savant nedreptatit, mi-au deschis orizonturi nebanuite. Setea de cunoastere in toate domeniile, ingemanata cu obligatia de a avea mereu o cultura generala actualizata, pentru a putea pregati si indruma generatii intregi de elevi, carora le-am dat meditatii, m-a constrans sa ma risipesc necontenit, sa fac pasi putini pe drumul meu, sa nu pot da ceva de durata, decat prin ceea ce a crescut in sufletul si prin activitatea elevilor mei.

Nevoia de a-mi castiga existenta invatand pe altii, mi-a restructurat insusi sensul vietii si destinul. M-am realizat ca ucenic, studiind necurmat, spre a avea ceva de dat altora si ca invatator, traind viata, aspiratiile, indatoririle lor, trasandu-le calea pe care o au de strabatut in stiinta si in implinirea de sine, spre a fi de folos entitatilor superioare si lor insisi”.

In clasa a IV-a si a V-a a voit sa dea doua clase intr-un an, dar n-a stiut si nu l-a sfatuit nimeni cum sa obtina aprobarea.

Iubind cartea, de mic a fost intai seful bibliotecii clasei si a cursului inferior, mai apoi seful bibliotecii liceului, cu acces la biblioteca profesorilor. Prof. Martinas l-a indrumat nu numai in clasa ci si in orele pe care le presta la biblioteca liceului. Invitat acasa la el, ii dadea voie sa consulte extraordinara biblioteca personala a lui.

Ii citea adesea din caetele de insemnari in legatura cu evenimentele la care participa. Intre ele a gasit o maiastra conferinta tinuta la Palatul Cultural din Targu Mures cu ocazia concertului dat de George Enescu. Era un imn adus muzicii si semnificatiilor ei. Desigur ca-l ascultase de nenumarate ori pe interpretul inlacrimat, pe dirijor, pe profesor, pe marele compozitor.

Ca si cartea, munca i-a fost nedespartit prieten: “incepand cu clasa I-a de liceu am dat ajutor gazdei si vecinilor, care imi dadeau in schimb cate o mancare calda. In general mancarea imi era adusa de mama cu desaga, de la 40 km. pe jos, – o data – la doua saptamani sau ocazional. In vacante: munca in ograda si in gradina, munca campului, cresterea pasarilor si animalelor si apoi o practica la toate institutiile din sat si mai ales la Farmacia germanului Koreck Fr. care mi-ar fi lasat-o mie daca nu s-ar fi intamplat ca Facultatea de Farmacie sa se mute de la Cluj la Bucuresti.

Am lucrat la atelierele publice, treaba de muncitor necalificat pentru mecanica si lacatuserie, apoi reparat masini agricole, am facut sculptura.

Inclinat de mic copil spre orice munca n’am fost nici o clipa speriat de vreo meserie – ca cei care incep sa munceasca, someri prin natura lor, exploatand curente, idei, sentimente, atasamente, apartenente.

Inca din timpul scolii, din clasa a IV-a, cand meditam pe unul de clasa a V-a, am avut o meserie cinstita, de profesor particular, pana la inscrierea in Barou.”

Am trait de mic intre straini, am comparat permanent insusirile lor cu ale noastre si m-am straduit permanent ca sa fiu cel putin ca ei sau sa-mi dau seama de insusirile mele si de posibilitatile neamului meu.

De mic copil ma stiu sanatos. Mama, in povestirile dansei, ma prezinta cu o sanatate fizica si psihica deplina in toate perioadele copilariei si adolescentei – ceea ce m-a ajutat sa prestez fara primejdii si efort orice munca manuala sau intelectuala si sa dispun de puterea si rezistenta de a duce orice lucru la bun sfarsit.

Intotdeauna mi-a placut sa intreprind lucrari care duceau rapid la un rezultat concret sau sa pregatesc cu minutiozitate o actiune indelungata in vederea atingerii unui scop bine definit, cert desi mai indepartat. Totusi am risipit mult timp si energie pentru a ajuta altora, ignorandu-mi drumul si obiectivele mele, ceea ce face ca activitatea desfasurata sa apara adesea lipsita de unitate si continuitate. Mereu am fost stapanit de o indoiala: sunt mai de folos urmarindu-mi tintele mele personale sau contribuind la ridicarea altora? Din aceasta cauza, desi posedat de dorinta si vointa de a sti, mult timp l-am risipit, in afara caii mele de implinire si desavarsire de sine, facand bine altora.

Stapanit mai mult de idei decat de sentimente, reactionand imediat la simpatii si antipatii, rob in taina al pasiunilor si emotiilor, nu m-am lasat stapanit de imaginatie si sensibilitate.

Plecand de la realitate si intorcandu-ma intr-una la ea, aspiratiile invaluiau un ideal plasat in centrul fiintei si existentei mele, izvor de actiune si reverie, de inaltare si desavarsire, resort intim al vointei – care mi-a dat stapanire de sine, dar ezitari in raporturile cu altii. Drumul cel mare, ce duce spre idealul meu nu l-am pierdut niciodata. Oricare au fost imprejurarile, activitatea constanta intr-o singura directie nu am pierdut-o. Obiectivul cel mai apropiat: a fi un om cu o deplina armonie launtrica si a da un exemplu bun in viata de toate zilele, nu numai in momentele cruciale. (sublinierea noastra)

E o dragoste pentru binele altora de care niciodata n-am facut caz.

Idealul meu e greu de definit. Fundamentat pe pornirea de a observa, de a afla, de a sti, de a cunoaste totul, alimentat de setea de absolut si desavarsire, de insusire a substantei, a esentelor inalterabile, temeritate intelectuala si aventura generozitatii sociale. Imprudenta in orientari si atitudini, deplin control al gandului si cuvantului, al gestului in raport cu lumea exterioara. Dintr-un exagerat simt de raspundere fata de altii, gata oricand de a sacrifica pentru ei, „a ma gasi in misiune”.

Incercari literare

Inca din clasele primare ii placea mult sa scrie. “Am scris c-asa mi-a venit mie, niciodata pentru castig, niciodata cautat ci dintr-un imbold launtric catre expresiune in gand, sentimente, ecou al aspiratiilor noastre de viata, al mediului in care traiam – un realism profund.”

Marii dascali i-au fost: poporul cu sezatorile, sarbatorile, credintele si obiceiurile, cantecele seara pe ulita, diferitele ocazii – petreceri, nunti, in general folclorul cu minunile lui; cartile populare, cele din literatura romana: Eminescu, Cosbuc, Iosif, Goga, Creanga, Rebreanu, Agarbiceanu.

Dintre cei straini, mai tarziu, – R.M. Rilke, Baudelaire, Verlaine, H. de Regnier, V. Hugo, Dostoevski (in traducerea germana sub ingrijirea lui M. van den Bruch), Tolstoi si mai ales credinta strabuna cu misterele ei, cat si natura plina de taine si vraja.

Din clasa a IV-a primara pana in clasa a V-a de liceu, a avut cateva caete cu incercari poetice. Singurul cititor era o colega din scoala primara, careia i le citea in vacanta: versuri de tip clasic, respectand toate regulile prozodiei antice si moderne. „Utima poezie dedicata unei prietene mi s-a parut ca nu are un sir logic al ideilor, – carora le dam o importanta mai mare decat constructiei formale si din acest motiv am renuntat la poezie, odata cu intrarea in Societatea M. Eminescu si in Societatea de lectura a Liceului. M-am indreptat spre proza poetica, incercand cateva poeme in proza, spre eseu si critica literara, parasindu-le si pe acestea, pentru studii cu caracter etnografic, politico–economic.

In clasa a III-a de liceu aveam vreo doua caete cu scrisori catre prietene si prieteni, scrise cu ingrijire multa; in clasa a IV-a si a V-a, caet cu sinteza a lecturilor, a explicatiilor profesorului, a examinarilor din clasa, cu pretentii de notiuni de comparatie, stilistica literara si genuri literare; in clasa a V-a si a VI-a – o istorie a literaturii noastre, fara pretentii de originalitate, dar intentii de privire critica, obiectiva, ca o sinteza.”

In liceu functionau mai multe societati: societatea de lectura a cursului inferior, societatea de lectura a cursului superior, societatea M. Eminescu, societatea religioasa Mariana, – pe care a condus-o la un moment dat, – societatea de stiinte, cu doua sectii: de fizico–chimice si de istorie.

Era membru activ in toate. In cadrul societatii de istorie a tinut mai multe comunicari, printre care si “Continuitatea elementului roman in Dacia”. Desi avea note mari la istorie si profesorul Gr. Ciortea care era si Director il iubea si-l recomanda ca meditator, s-a trezit cu un 3 la Istorie, cu 9 la purtare si pedepsit cu eliminarea pe 3 zile, datorita unei neintelegeri, – un coleg straduindu-se sa-i justifice o absenta. De toate acestea a aflat din jurnalul clasei, (fiind seful clasei).

La Societatea de lectura a cursului superior, condusa de Prof. D. Martinas, a prezentat printre altele pe: Mircea Eliade cu Maitreyi, pe Lucian Blaga cu Lauda somnului si Mesterul Manole, pe Goga, pe V. Eftimiu. (n.n.)

„In cadrul societatilor liceului, aveau loc discutii fara de nici o rezerva. Nu mai stiu cum s-a intemeiat Societatea M. Eminescu si cum a evoluat pana in momentul cand am intrat in ea. La acea data se faceau comunicari, aveau loc convorbiri numeroase, care au influentat evolutia gandirii mele. Dupa discutiile critice in sedinte, comunicarile se refaceau si se publicau in revista “Rasaritul” trasa la sapirograf.

Cercul M. Eminescu urmarea, printre altele, sa invatam sa gandim si sa ne exprimam. Nu era vorba de a invata in sensul de a ne inmulti cunostintele, ci de forme si metode de gandire, care puteau fi exersate si verificate in comun. Doream ca prin aceasta confruntare sa ajungem la un alt nivel de gandire, care de fapt ar fi insemnat inceputul indeplinirii misiunii noastre . Faceam exercitii de a vorbi in scopul de a face o comunicare si a tine o conferinta publica.

In comunicari gandirea era formulata direct, fara a fi fost invatata sau a repeta ce au spus altii. Expuneri: istorice, critice, sistematice, – idei, imagini, caracteristicile vremii. Nu era vorba de difuzarea unor pareri ale altora, ci de cautarea adevarului, obstacolele cu care luptam si pe care doream sa le invingem.

Revista “Rasaritul” era in corespondenta cu reviste locale, similare, chiar cu unele din alte localitati, cum era “Mladite” de la Blaj. Dintre articolele publicate in revista, nu-mi aduc aminte decat de unul: “Semnificatia zilei de 1 Decembrie 1918”. Din toate comunicarile si articolele nu mai am azi nimic. A ars in 3 randuri biblioteca de acasa (in timpul razboiului), iar ce a ramas in cele 3 reviste nu reprezinta decat incercari, fie asupra a ceea ce voiam sa spun sau au spus altii.

Dragostea mare care-o avea mama pentru invatatura si carti a facut sa devin un bibliofil, injghebandu-mi in patru randuri cate o biblioteca, – pe care le-am pierdut in intregime, apoi partial, tot de atatea ori.

Cautam sa citesc tot ce aparea de pret in literatura romana si straina, urmaream saptamanal si lunar revistele. Aveam chiar colectii ale unor ziare care cuprindeau pagini literare.

Iubeam diversitatea in gand si in viata.

Treceam de la un aspect al naturii la altul, de la o pretuire la alta si totusi in aceasta mobilitate launtrica neincetata, aveam o constanta dorinta de a ma desavarsi.

Din acest liceu am ramas profund atasat de personalitatea patronului liceului, de bustul lui, de masivitatea constructiei liceului si de profesorii care au stiut sa se faca nu numai respectati ci si iubiti si prin aceasta sa ne oblige, fara constrangeri, sa invatam materia pe care o predau si au stiut sa faca posibila valorificarea inclinarilor mele.

Patronul liceului – Al. Papiu Ilarian – reprezentant al generatiei de la 1848 si al epocii sale, cu o activitate multilaterala si vasta ca luptator si cercetator pentru cauza nationala, cu lucrari originale: istorice, filozofice, filologice, politice, juridice, detinator a importante functiuni culturale – profesor universitar si membru al Academiei Romane; functiuni politice – titular al departamentului Justitiei; functiuni juridice – presedinte al Curtii de Apel, scriitor, avocat, publicist, “s-a adresat totdeauna Romanilor de pe ambele versante ale Carpatilor, chemandu-i pe toti la lupta impotriva despotismului, indemnandu-i la formarea unui stat national si a unei culturi unitare patriotice.” A subliniat necesitatea de scoli pentru Romanii din Dacia superioara care “pentru a se ridica nu aveau decat calea intelectuala, bine stiind inamicii ca usor este a se tine in jug o natiune acoperita de intunerecul nestiintei!” Pentru toate acestea, pentru faptul ca a fost elev la Tg. Mures si aici si-a incalzit tineretea, la focul ideilor revolutionare, pentru ca parintii lui erau de origine din judetul Mures (Budiul de Campie, care acum poarta numele de Papiu Ilarian), in 1919, primului liceu de stat roman i s-a dat numele lui si in fata liceului s-a inaltat bustul lui ca un act de demnitate nationala, culturala si de educatie pentru generatia actuala si viitoare(“Anuarul liceului 1919 – 1969”).

Liceul nostru are un edificiu masiv ca o cetate. Asezat pe patru strazi, spre a fi ferit de zgomote, imixtiuni ale vecinatatilor si obligatii reciproce. O cetate a instruirii si a educatiei integrale – demna de Patronul liceului, care la 21 de ani a vorbit pe Campia Libertatii de la Blaj, iar la 41 de ani, si-a rostit discursul de receptie de la Academia Romana despre “Viata, operile si ideile lui Georgiu Sincai din Sinca.” Tot de pe campie de unde era si el.

Liceul Alexandru Papiu Ilarian a marcat o evolutie a tuturor elementelor liceului - profesori si elevi A dat elemente de valoare stiintei, culturii romane. Dintre personalitatile de seama care si-au facut educatia la liceul Al. Papiu Ilarian amintesc pe cei pe care i-am cunoscut personal:

Nicolae Hangea conferentiar universitar, decanul Facultatii de fizica si chimie a Institutului pedagogic din Bucuresti. Cand eram elev era laborant la fizico–chimice in liceu.

Eugen Bad – doctor in stiintele medicale, cercetator principal in Ministerul Sanatatii. Era in clasa a VIII-a cand eu eram in clasa I-a.

Ovidiu Papadima – doctor in filozofie si litere, critic literar si publicist, sef de sectie la Institutul de istorie si teorie literara George Calinescu al Academiei Romane, redactor al revistei scolare “Indemnul”, folclorist, autor a numeroase monografii si lucrari de critica literara. Autorul unei lucrari de mare valoare: “O viziune romaneasca a lumii”. Eram in clasa I-a cand el era in clasa a VIII-a.

Emil Viciu doctor docent in stiintele medicale, conferentiar al Clinicii de cardiologie Bucuresti. Autor a numeroase lucrari stiintifice, printre care: “Turburarile de ritm ale inimei – Era coleg cu Papadima. De asemenea si Ciobanu Ioan, doctor docent in stiinte, profesor al Facultatii de biologie–geografie de la Universitatea din Cluj.

Cu o serie in urma a fost Constantin Herbst, conferentiar universitar, seful catedrei de geografie economica a Facultatii de geologie–geografie a Universitatii din Bucuresti. L-am intalnit in libraria Academiei si l-am vizitat la Universitate cu putin timp inainte de a muri. Avea multe lucrari publicate si colaborari. Ca si sotia sa.

Emil Cernea, conferentiar universitar la catedra de istoria dreptului romanesc la Universitate; in liceu – stralucit violonist. Il ascultam adesea la internatul liceului. Rivaliza cu Titus Comes si Romascanu.

Alexandru Clenciu, diplomat al Academiei de Arte frumoase, membru al Uniunii aristilor plastici. L-am intalnit la expozitiile sale.

Gheorghe Nicolau – coleg de clasa, doctor in stiintele medicale, seful laboratorului de serologie din Spitalul Colentina. Are 116 lucrari publicate.

Liviu Comes – conferentiar universitar la Medicina Cluj, apoi profesor universitar, rector al Conservatorului Gh. Dima Cluj, compozitor, are numeroase lucrari teoretice muzicale. S-a impus in liceu pe cand era in clasa a V-a, ca dirijor al corului si orchestrei liceului, la serbarile scolare ale liceului si la Palatul Cultural. Elev al profesorului nostru Heinz Haltmann.

Alti elevi straluciti:

Dumitru Iacob, doctor in stiinte, fost profesor universitar si decan al Facultatii de Geologie–Geografie din Cluj.

Ioan Gliga – conferentiar universitar la Facultatea de Drept din Cluj.

Romeo Dascalescu – poet, scriitor, autor de lucrari stiintifice si literare, cercetator si director adjunct al Institutului de stiinte din Bucuresti.

Vasile Gliga – ministru adjunct la Ministerul Afacerilor Externe.

Remus Luca – scriitor – nuvele, romane, traducator.

Si multi altii cu functiuni importante in viata stiintifica, culturala si politica a statului roman. Acestea sunt rezultatele incontestabile ale educatiei pe care ne-a facut-o liceul.

Profesorii de la Liceul Al. P. Ilarian, care m-au ajutat sa-mi utilizez insusirile mostenite si sa-mi cuceresc insusiri morale, intelectuale, spirituale, dandu-mi si o constiinta de sine si stimulandu-mi puterile creatoare au fost:

Profesorul de limba romana Dumitru Martinas, autorul importantei lucrari: “Originea Ceangailor din Moldova” si a altor studii publicate in anuarul liceului, mi-a sadit in suflet un cult al literaturii romane si universale, – punand intotdeauna originea literaturii romane in lumina istoriei si a culturii. Mi-a intarit gustul pentru lectura, incredintandu-mi conducerea bibliotecii de clasa in cursul inferior si a bibliotecii liceului pentru elevi, in cursul superior. Prin caetele de tema de clasa si prin caetele de lecturi particulare.

M-a incurajat in lucrari originale, recenzii, replici libere, – din cadrul Societatii de lectura a elevilor din cursul superior, pe care o conducea – un prim pas pentru fundamentarea culturii. Mi-a alimentat setea de desavarsire morala si spirituala.

Profesorul Martinas – ne-a invatat limba romana literara culta – fara vocabular, constructii si accent provincial. Era apropiat de copiii ardeleni fiindca el insusi era ardelean la originea lui. Mi-a spus intotdeauna adevarul: la primul ireparabil istoric, cultural, national (asasinarea Capitanului – N.n.) si la aparitia celui personal. N-a spus niciodata tot ce stia si n-a scris datorita spiritului critic si umilintei crestine. A lucrat pana in ultima clipa. N-a cunoscut dezagregarea fizica si nici morala. Nici cadere, nici scadere. Nici in vorbit si nici in scris.

Profesorul Niculae Sulica, de limba latina si greaca, un adevarat savant, personalitate de tip renastere, – temeinic pregatit in multiple domenii, m-a determinat sa fac filatelie, numismatica, culegeri folclorice si de obiecte de arta veche. M-a initiat in subtilitatile limbilor latina si greaca pe care ni le preda si in dificultatile gramaticale ale acestor limbi. Prin el am indragit Grecia si Roma – doua culturi stravechi, – doua mitologii, care rezista in timp si fara de care nu pot fi intelese culturile moderne, nici omul si nici conceptiile lui despre lume si viata.

N-a irosit niciodata cuvantul: in expunerile din clasa, in conferinte, in lucrari, in raspunsuri la atacuri. Toata viata, pe om l-a ros saracia, si pe savant l-a lovit invidia si rautatea unui coleg de cancelarie lipsit de competenta, ori de cate ori se ivea prilejul de a concura pentru o catedra universitara. Pierderea era a Universitatii, a studentilor si a oamenilor de cultura. Eminescolog de seama, care ne-a determinat ca din dragoste fata de Eminescu sa formam o societate literara “M. Eminescu” si sa scoatem la sapirograf o revista “Rasaritul”, pe osatura careia a aparut apoi revista “Scanteieri”. Isi doarme somnul de veci sub o cruce uitata in cimitirul din Scheii Brasovului.

Profesorul Iosif Bucur – preot profesor de Religie – batran si intelept, sever dar drept, pedagog desavarsit, care ne-a facut o educatie religioasa riguroasa, controland frecventa la biserica si in cor, cu un caracter strict dogmatic. Autoritar, ne-a convins de pericolul sectelor, care duc la desbinare in randul credinciosilor, al neamului, al omenirii. Apararea: trairea religioasa in cadrul bisericii. Desi noi unitii eram mai numerosi decat ortodocsii, ne asculta in fiecare ora si sesiza orice abatere de la dreapta credinta si de la trairea religioasa.

Profesorul Preot, tot unit, Ioan Miclea – dupa pensionarea lui Iosif Bucur, ne-a predat religia in clasa a VII-a. Scriitor, cercetator si filozof catolic, problematiza in expuneri si in scris chiar, pentru a pune in evidenta idealul crestin. Permitea intrebari si contraziceri, ceea ce in cei sase ani anteriori, n-am indraznit sa facem. Ioan Miclea se baza pe vasta sa eruditie teologica si filozofica. Pentru a-i pune intrebari ne documentam, punand fata-n fata profesorii de la Academiile teologice ortodoxe cu cei de la Academiile Unite. Si pe unii si pe altii cu teologii si filozofii rusi: N. Berdiaev, Arseniev, Bulgakoff, Chestov, V.I. Soloviev (“La justification du bien”, “La Russie et l'église universelle”) – cu cei doi catolici: Toma d'Aquino, Sf. Augustin si cu J. Maritain. Toate ca o cale de a ajunge la izvorul adevarat al crestinismului: credinta in Dumnezeu prin cuvant!

Profesorul George Tarnoveanu, predandu-ne germana, mi-a intarit consideratia pe care o aveam fata de aceasta limba, fata de poporul care o vorbeste, fata de geniile lui, si de creatiile lor “Fara nici o exagerare”, spunea George Enescu, “Bach este pentru mine ceea ce Sf. Constantin este pentru crestini, de o jumatate de veac este painea mea de toate zilele”. Cunoscand limba germana de la farmacistul din comuna, eram unul din elevii de care se servea la predare, in clasa.

Cunosteam limba germana ca o limba de circulatie mondiala in raporturi culturale, tehnice si chiar diplomatice si pentru a face lectura unor carti al caror original nu-l puteam citi. Am citit comparativ cartile lui Dostoevski – in traducere germana a textului integral, in traducere franceza,- adesea rezumativ.

Profesorul de limba franceza René Larchet, din misiunea franceza, cu studii la Sorbona si Caen, ne-a invatat sase ani limba, literatura, geografia, cultura, istoria Frantei si a Parisului, impunandu-se prin sobrietatea in tinuta, in vorbire, in viata si prin accentul si rostirea eleganta a limbii franceze. Prin el am ajuns sa iubim poporul francez, cu cultura, cu civilizatia, cu toate ale lui, chiar si cu defectele, pe care “bonjuristii” nostri le-au importat, ca si pe poporul nostru si sa legam destinul nostru de acel al Frantei, mergand chiar pana la formula: “Pas de France, pas de Roumanie”. Exemplificare: Romania a renuntat la garantiile anglo–franceze din 18.04.1939 si in urma ultimatumului sovietic din 26 Iunie 1940 dat Romaniei, Basarabia si Bucovina de Nord intra in componenta URSS. La 30 August 1940 se semneaza la Viena documentele arbitrajului germano–italian: Dictatul de la Viena – prin care partea de Nord a Ardealului: (Campia Transilvaniei 43.492 Km2 si 2.667.000 de locuitori, in majoritate Romani) este smulsa Romaniei si predata Ungariei. La 7 Septembrie, prin tratatul de frontiera romano–bulgar de la Craiova, partea de Sud a Dobrogei (“Cadrilaterul”, adica judetele Durostor si Caliacra cu Balcicul) intra in componenta Bulgariei. Cu toate acestea, Ion Antonescu semneaza la Berlin in 23 Noiembrie 1940, adeziunea Romaniei la pactul tripartit – Germania, Italia, Japonia – iar la 21–22 Iunie 1941 se deslantue razboiul impotriva URSS de catre Germania, in care este impinsa si Romania. La 12 Aprilie 1944 guvernul sovietic propune guvernului roman conditiile de armistitiu. La 12 Mai 1945 armata romana isi incheie dupa 260 zile de lupta, participarea la razboiul antihitlerist. Efectivul de 540.000 de ostasi a strabatut peste 1.000 km., a eliberat 3831 localitati. Peste 170.000 de militari Romani si-au jertfit viata. La 13 August 1946 Gh. Tatarascu, ministru de externe, expune Conferintei de pace de la Paris proectele de tratat, cerand recunoasterea calitatii de beligerant, ce nu s-a acceptat, ducand adeziunea la principiile Chartei ONU. La 10 Februarie 1947 delegatia romana semneaza la Paris, Tratatul de pace cu puterile aliate: se recunosc drepturile legitime asupra Transilvaniei de Nord si se impune plata unor despagubiri de reparatii de razboi Urmeaza probleme interne: Partidului National Taranesc, dizolvat prin jurnal al Consiliului de Ministri, i se face proces si membri marcanti sunt condamnati si inchisi. Se da vot de neincredere P.N.L. – Tatarascu si inlocuirea lui din guvern; abdicarea regelui Mihai si proclamarea Republicii; destituirea din functia de Ministru de Justitie, arestarea, procesul, condamnarea la moarte si executarea sentintei lui Lucretiu Patrascanu, urmeaza alte procese, condamnari. (Extras din Istoria Romanilor in date – elaborata sub conducerea lui C.C. Giurescu). Romania devine membra ONU si UNESCO.

Concluzii, desprinse pe marginea evenimentelor istorice de catre un istoric francez iubit si recomandat de profesorul R. Larchet, J. Bainville:

“Ceea ce am putea crede castigat pentru eternitate, fixat pentru totdeauna in memorie, se va uita dupa o generatie. Istoria este o fantana (put al uitarii, o fantana insondabila).”

“Nimeni nu a spus mai bine ca batranul Herodot:.

<<Nimeni nu este atat de nebun pentru a prefera razboiul, pacii, caci in timp de pace, fiii sunt aceia care ingroapa tatii, in timp ce in timp de razboi, tatii isi ingroapa fiii.>>

<<Cand principiul razboiului a fost rau, cum ar putea pacea sa fie buna!>>”

“Pentru ca o alianta sa fie solida, trebue ca ea sa aiba la baza conformitatea de interese si aceasta conformitate nu depinde de ora care trece. Ea este permanenta, sau nu este Pentru a fi eficiente, aliantele trebue sa fie foarte serios practicate, supravegheate de aproape, improspatate mereu, prin reciprocitatea serviciilor aduse. Lucrurile importante si durabile au nevoie de pregatire si reflexie (gandire). Aliantele incheiate in entuziasm nu sunt cele mai solide.”

“Pentru a manca e nevoe de paine si pamanturi roditoare, sau de debuseuri (locuri de desfacere) pentru negotul porturilor, coloniilor, al punctelor de sprijin. Iata chestiunile teritoriale si chestiunile stabilirii frontierelor. Rivalitatile, guvernamintele de interese, aliantele si coalitiile vin dupa. Razboiul le urmeaza in curand. Popoarele, fie ca sunt in monarhie sau in democratie, in regim capitalist sau in regim comunist, piata nu difera.”

“Ce este libertatea intr-o tampla in care popoarele simt apasand asupra lor atatea nevoi in care ele resimt mai ales nesiguranta zilei de maine?”

“In mijlocul ororii universale, pacea nazuieste catre timpuri mai bune. Ea cladeste o lume in care macelurile vor fi necunoscute. Nu este pentru prima data cand spectacolul razboiului face sa se nasca dorinta unei paci vesnice in viitor. Nu este pentru prima oara cand oamenii cauta sa formeze institutii speciale pentru a impiedica popoarele sa se sfasie.”

“Celor care sunt mahniti, celor care sufera, cine ar indrasni sa le interzica de a visa?”

“Viitorul se cladeste cu suferinta omeneasca si lumea naste si se innoieste, ca si oamenii insisi, in mijlocul gemetelor! Dar si visele deasemenea au nevoie de a lua o forma si numai politica este aceea care le-o poate da.”

“Sarcina politicii este aceea de a gasi solutii pentru greutatile care renasc mereu. Ea mai este si aceea de a le preveni si de a nu se lasa luata pe neasteptate Totul se aranjeaza, dar cateodata rau”

Aceleas profesor de franceza a venit in ajutorul profesorilor nostri de istorie cu o comparatie facuta intre cucerirea Daciei de Romani (imparatul Traian) si cucerirea Galiei (Iulius Cezar) – descrisa de autorul lui preferat, J. Bainville. Atat una cat si cealalta au fost nemiloase.

Cultura si civilizatia romana au fost impuse prin violenta si varsare de sange si au reusit numai dupa moartea celor doi conducatori, Decebal si Vercingetorix – deopotriva de mandri si de neinfricati. Cuceririle au fost binefacatoare pentru bastinasi, care s-au adaptat si au asimilat tot ce li s-a impus, facand sa reziste timpului si fondul lor psiho–fizic, aparandu-se astfel de pierderea in massele popoarelor, care ii pandeau in jurul lor: slava, germanica, otomana si de invazia – Ungurilor la noi, massa germanica si engleza la ei. Sunt multe asemanari intre aceste doua cuceriri si consecintele lor. Multe invazii si ocupatii, multe lupte interne, multe daramari prin foc si jaf, de nenumarate ori a trebuit sa se recladeasca totul. Ruine materiale ne-au acoperit teritoriul, rataciri intelectuale si decaderi morale, “mais quand on détruit pour reconstruire avant que le prix de l'ancien édifice soit dûment, amorti, le passif monte plus que les étages.” (“dar cand se distruge, pentru a reconstrui inainte ca pretul vechiului edificiu sa fie amortizat cu forme in regula – cum se cuvine – pasivul se ridica mai mult decat etajele”)

Am avut doi profesori de istorie: Mihail Demetrius – poet, literat, gazetar – il tin minte pentru fermecatoarele lui lectii de antica, pe care ne-o ilustra prin imaginile si expresiile lui poetice atragatoare, plimbandu-se printre reprezentanti, idei si sentimente religioase, ce nu le pot uita, infatisandu-ne cauze si efecte, reliefand orgolii si invidii, pe acelasi plan cu decadenta atacata.

Distinctia si frumusetea lui fizica, era accentuata prin eleganta imbracamintei si a tinutei, purtand intotdeauna in buzunarul de sus o batista si la butoniera o margareta. Probabil Margareta o chema pe sotia sa; care-l prezenta impecabil, corespunzator nobletii sufletului lui.

Prin clasa a V-a mi-a imprumutat “Histoire de France” de Albert Malet, examinandu-ma in clasa despre reforma – aspecte si consecinte.

Grigore Ciortea – de fapt primul profesor de istorie, – in afara de Academia Teologica din Blaj, era licentiat in istorie si geografie al Facultatii de litere si filozofie din Bucuresti. A creat pentru elevii cursului superior o “Societate de istorie” a liceului, pe care o conducea cu toate ca era extrem de ocupat.

In cadrul Societatii mi-a incredintat disertatia: “Continuitatea elementului roman in Dacia”. Un adevar istoric ce a fost contestat de catre Unguri, bizuindu-se pe teoria lui Rössler, ca odata cu retragerea trupelor romane peste Dunare sub Aurelian la 271, a parasit Dacia intreaga populatie existenta in ea. In realitate dacii autohtoni romanizati sau dacii liberi, veteranii si descendentii acestora, au ramas pe loc, cautand un mod de a trai cu popoarele navalitoare. Din calea unora se retrageau in munti si altora le plateau dari si dijme. Odata cu legiunile s-au retras doar functionarii si un numar mic de oameni bogati. Profesorul Ciortea mi-a indicat bibliografia problemei, mi-a dat unele carti din biblioteca sa personala si mi-a trasat liniile principale ale lucrarii, insistand ca fiecare argument invocat sa fie bazat pe documente istorice, pe care fiecare dintre noi trebuia sa le cunoasca.

R. Rössler si unii istorici si scriitori maghiari, luandu-se dupa el – sustineau ca primii Romani au ajuns in podisul Transilvaniei, ca pastori, cu turmele lor, pe la sfarsitul secolului al XII–lea, inaintand spre miaza–noapte, printr-o infiltrare lenta, deoarece o parte a populatiei maghiare a fost ucisa in timpul navalirii tataresti (1241–1242). Adevarul este ca la venirea Ungurilor in Transilvania, prezenta Romanilor este dovedita prin documente: cronica notarului anonim al lui Bela IV–lea, vechea cronica rusa a lui Nestor. Continuitatea este aratata de datele arheologice si lingvistice, tezaurele monetare. Chiar in comuna mea natala, s-au gasit cateva “comori” – cu monede de pe vremea lui Septimiu Sever. Argumente lingvistice au fost aduse de Atlasul lingvistic roman, de savantii: Ernst Gamillscheg, Sextil Puscariu, Emil Petrovici. Toponimia romaneasca era si ea un argument si toponimia de caracter slav – cum sunt Bistrita si Sebesul. Pe de alta parte Transilvania a fost un centru de roire romaneasca – in cadrul fenomenului transhumantei – inspre rasarit pana departe in muntii Caucaz si Moscova si spre sud peste Dunare in Dobrogea pana in Grecia – unde gaseau Romani si se stabileau alaturi de ei. De asemenea in Moravia, Silezia, Polonia, in Galitia centrala si rasariteana, spre Moldova si Muntenia, spre Bucovina. Transilvania reprezinta o unitate etnica, o unitate economica si o unitate culturala si politica. Transilvania este un pamant tipic romanesc. Argumente care au fost sustinute de toti istoricii nostri din toate punctele de vedere: istoric, lingvistic, arheologic, numismatic, toponimic, folclor, religios.

Profesorul Grigore Ciortea a fost in mai multe perioade director al liceului si de fiecare data s-a dovedit un bun conducator si vrednic gospodar. Riguros ca om de stiinta si sever ca profesor si director, m-a ajutat atat pe mine, cat si pe alti fii de tarani, prin scutiri de taxe scolare si la internat, prin acordarea de burse, semiburse si ajutoare banesti, prin imbracaminte si carti. Poate din acelasi motiv: de a sprijini taranimea ca o pastratoare a patrimoniului national!

Profesorul Heinz Haltmann – de muzica – ne-a invatat, deopotriva, teorie muzicala si lectura muzicala, ca sa putem citi partiturile si urmari compozitiile pe baza lor, sa intelegem si sa admiram muzica (ce sa-ti alegi si cum sa te bucuri de ea) – ca pe o minune, care ne permite imbogatirea sufletului cu un univers interior care este numai al insului si care sterge orice granita dintre varste, nationalitati, clase sociale, ideologii politice. Nu suporta sa fie tulburat farmecul creatiilor executate. Descoperea si sanctiona pe loc pe incriminat ca si pe compozitorii muzicii frivole. Astfel pentru noi, cei 4 B – Bach, Beethoven, Brahms, Bruckner – erau tot asa de accesibili ca si Wagner, Enescu, Ceaikovski, Verdi, Debussy, Chopin, Berlioz, Johann si Richard Strauss. Muzica nu poate fi nici usoara si nici grea, ci numai muzica buna, fie ca este o doina sau o romanta. George Enescu scria despre Richard Wagner, – despre care tendentios se spune ca e greu de inteles – ca este “cel mai rascolitor dintre muzicieni, cel care vorbind numai despre zei, se adreseaza totusi oamenilor si laturii celei mai fine a fiecaruia dintre noi” Ca “o arta este prin ea insasi o lume inchisa; un templu magic, in care nu simti nici nerabdare, nici dorinta de a evada” Profesorul H. Haltmann, fost dirijor de opera, conducator de cor si de orchestra de mare anvergura, executant la orice instrument, inclusiv la orga (in Tg. Mures cantau numai 2 persoane la orga) era si compozitor si in serile tarzii, cu luna, ii canta sotiei la fereastra “Primavara” – ca un anotimp ce revine an de an, dar in viata se permanentizeaza, devine eterna

O arta era si gimnastica – prin care ne pastram trupul sanatos, armonios, echilibrat, lacas al sufletului, contribuind la o educatie integrala, impreuna cu sportul. De asemenea lucrul manual, desenul, caligrafia, mijloace de exprimare deplina a omului si de cunoastere. Cu puteri ca si cuvantul si stiinta, – linia, culoarea, forma, volumul, au contribuit la formarea si desavarsirea noastra si toti profesorii pe care i-am avut la aceste discipline, nu dexteritati, cum li se spunea, nu in sensul bun al cuvantului – ii pastram in memorie.

Tot o arta era si felul directorului Grigore Ciortea de a ma recomanda in familii pentru pregatirea unor copii, colegi mai mici sau mai mari, de a le da lectii ca sa pot sa ma intretin la scoala. Asa m-a prezentat la medicul liceului, dr. Domitian Baciu, sa fac lectii cu nepotul sau Nicolae, sa locuiesc cu acesta si sa fiu “mensist” in familia doctorului – beneficiar al mesei in familia lui – intr-un moment greu pentru mine. M-a prezentat directorului Ioan Boca de pe Campie de la scoala primara, la cantina caruia sa mananc (pentru care faceam doua drumuri cu trenul de la o gara la alta). In anii in care am facut practica la scoala de arte si meserii – unde faceam sculptura, lucrari mecanice, tinichigerie – m-a recomandat la “Atelierele publice ale orasului”, ca sa pot sa ma deprind mai usor cu acele lucrari, care mi-au fost de mare folos in imprejurari grele in viata. Ca o arta am interpretat si metoda profesorului Ioan Bojan de a ne preda stiintele naturale in versuri – spre a fi mai accesibile. Cu cata caldura vorbea despre o insecta; cu multa pasiune despre o planta sau floare; despre un minereu, care nu era o piatra oarecare; aproape in soapta ne prezenta o teorie sau un fenomen biologic! Sentimentul naturii si dragostea fata de ea, a cautat sa ni le trezeasca si formeze prin insectar, herbar, pietrar si diferite culegeri de frumuseti rare. Pe acestea am cautat in toate calatoriile si circuitele mele sa le desavarsesc si cat de rau mi-a parut cand am intalnit o gaza, o floare, un arbust sau pom, al carui nume si proprietati nu le-am retinut din lectiile din clasa sau din pregatirile pentru teza sau raspuns. Fie ca le-am intalnit pe o pajiste, intr-o padure, intr-o gradina sau livada, pe un varf de munte, – de unde mi se deschideau privelisti indepartate si uneori ignoram ceea ce era in imediata mea apropiere, ca nume, ca rost, ca parte integranta, desi insignifianta, ca existenta si minuscula ca proportii! Dorind sa povestesc amintiri dintr-o excursie sau sa fac o descriere a locurilor, intotdeauna imi amintesc de Dascalul nostru – cum ii placea sa se numeasca pe sine! Dascalul avea peste 35 de lucrari stiintifice publicate, tinuse multe conferinte in multe orase si cu diverse prilejuri festive si initiase si participase la multe si mari actiuni pentru cunoasterea trecutului liceului nostru. Ridicarea bustului lui Alexandru Papiu Ilarian, lui i se datoreste – ca initiativa, subscriere lunara si formarea unui comitet!

Un insingurat in sala profesorala a liceului si in societatea orasului a fost profesorul nostru de geografie Victor Georgian. As putea spune si un om care a trait despartit de natura, fiindca nu am auzit sa fi participat la o excursie, la o calatorie. Un nemultumit de sine, fratele sau istoricul este Pamfil Georgian! La geografia economica, ne-a dat ca teza pe trimestrul al II–lea “Ford si fordismul”. La aducerea tezelor, analizand-o, mi-a dat calificativul exceptional – fara nici o greseala. O singura virgula lipsea. M-a invitat la el acasa si mi-a dat ca premiu o carte din biblioteca sa: “Pages Choisies” de Charles Baudelaire. Inmanandu-mi-o, mi-a vorbit ca nimeni altul, despre acest mare poet, scriitor si critic de arta, pe cat de contestat, pe atat de admirat pentru originalitatea si valoarea poeziilor sale din “Les Fleurs du mal”

Am descoperit atunci, in profesorul nostru de geografie, un artist, indragostit de poezie si de frumusetile ei. In fata casei avea o minunata gradina cu flori, care de care mai frumoase – portrete ale nebanuitelor ocupatii si preocupari. Lectiile din clasa nu-l tradau. Expunea frumos, corect, stiintific, dar fara de nici o floare stilistica. Cat ne-ar fi putut ajuta pentru descrieri geografice, daca pe langa stiinta pe care o stapanea, ar fi adaugat ceva din darurile sale artistice!

De la toti acesti profesori, de care ma leaga atatea amintiri, pe care spatiul nu le-a putut cuprinde, am adunat cunostinte, idei si sentimente; moduri de a pune problemele si caile si mijloacele de a le rezolva. Solutii, care mi s-au dat: conturari de idealuri in scoala si in viata, jalonari de teluri apropiate pentru o salubritate intelectuala morala – judecati, spirit critic, verificari si inlaturari ale erorilor si prejudecatilor, criterii de apreciere si sens creator in gandire prin selectionari si sinteze. Masuri si mijloace pentru o salubritate morala – asimilari si integrari in fiinta mea a adevarului, binelui si frumosului din curentele vremii – culturale, filozofice, religioase, sociale, politice, pentru fixarea unei atitudini, a unei linii de conduita – a trai, a actiona, a realiza, in viata pentru crestere, a sensului devenirii noastre personale si romanesti in liceul nostru, o importanta institutie din tara.

La nivelul liceelor militare din tara, al Colegiului Sf. Sava si al liceului Gh. Lazar din Bucuresti, al liceului George Baritiu din Cluj, al liceului Sf. Vasile din Blaj, al liceului Traian din Turnu–Severin, al liceului Cosbuc din Nasaud, al liceului C. Diaconovici Loga din Timisoara, al liceului Gojdu din Oradea, ale liceelor din Craiova Fratii Buzesti, Carol I, al liceului Andrei Saguna din Brasov si altele, Liceul Al Papiu Ilarian din Targu–Mures era o scoala de inalta clasa, cu mari posibilitati de evolutie. M-am convins de acest lucru cu prilejul intalnirilor periodice – ale revederilor seriei noastre de absolventi, la 40, la 45 si la 50 de ani de la absolvire!

Seria noastra de absolventi 1934/1935 numita “Dumitru Martinas” pentru a omagia pe profesorul de limba romana, care ne-a fost diriginte in clasa ultima de liceu – a saptea – a reusit sa se intalneasca in 1974, pentru intaia oara la implinirea a 40 de ani de la absolvirea liceului.

A fost un eveniment neasteptat, nesperat – mare.

Greul, meritele si recunostinta revin colegilor din Targu–Mures care au avut initiativa si au organizat “revederea” – care a cerut mari eforturi, timp, cheltuieli. Au muncit intens luni de zile, dar toate prevederile lor, surprize multe si mari – s-au realizat dupa programul pe care l-au facut: primirea in gara, gazduirea, insotirea pana la liceu prin orasul schimbat, intalnirea in fata liceului, pe treptele soclului, bustului patronului liceului, fotografiile, conversatiile. Toate au intrecut nu numai asteptarile lor ci si ale noastre. Exceptionala, deosebit de calduroasa a fost primirea facuta de Conducerea liceului. Mai intai un cuvant al delegatului ei si al conducatorului pionierilor; la care a raspuns seful promotiei noastre, – o emotionanta predare a stafetei dintre generatii, pentru asigurarea continuitatii culturale!

Cordoane de pionieri, imbracati festiv, cu buchete de flori in mana, ne asteptau pe scarile intrarii principale ale liceului, avand alaturi pe profesorii actuali, – bateau din palme, urau si ne aruncau flori in fata. Din loc in loc imbratisam pe cei mici si strangeam sincer mana profesorilor lor. In urale am fost condusi pana la clasa, pe care am avut-o in clasa a VII–a, ultimul nostru an de liceu. Paseam pentru prima data pe scarile intrarii principale a liceului, intr-un cadru solemn, de neimaginat, feeric! Acolo ne-a intampinat directorul liceului, Simion Vasies, rostind un cuvant impresionant de bun venit, subliniind semnificatiile evenimentului si importanta seriei noastre ca veriga evolutiva in lantul de absolventi ai liceului de baieti Alexandru Papiu Ilarian, cu toate realizarile ei pe multiple planuri, singura care a avut nenorocirea de a-i fi disparut, pentru totdeauna, tabloul de absolvire de pe coridor!

Fiecare moment si nume il insoteam cu un strop de amintiri si cu o lacrima. In raspunsul sau de multumire, seful promotiei noastre manifesta incuviintarea si emotiile noastre ale tuturor celor prezenti, care erau asezati in banci, fiecare la locul sau din ultima clasa de liceu.

La apelul facut, cei prezenti au raspuns cu cate o autobiografie scurta. O invazie de necunoscute, de evolutii si date, care nu puteau fi banuite, aproape pentru fiecare dintre noi! Unii dintre noi au fost adevarati fauritori ai destinului lor, luand hotarari decisive la rascruci, alegand solutii optime pentru indeplinirea profesiunii imbratisate.

Multi aveau alaturi sotiile – real sprijin in viata si in cariera. Ca sa poti vedea meandrele drumurilor strabatute, limpezimile implinirilor si umbrele obstacolelor, trebuia sa urci in gand, pe unul dintre masivii nostri si sa privesti de la inaltimea lor privelistea unei vieti – Caraimanul, Ceahlaul si pentru unii Retezatul, - ca sa ai deplin spectacolul culmilor de realizare.

Luminozitatea, departarile in spatiu si in timp, le da marturisirea facuta de fiecare, cu sinceritate si impartasita cu deplina incredere. Fiecare si-a aratat fata adevarata a zilelor mari de multumire sau reusita, de biruinta sau suferinta! Impresionante au fost recoltele culese dupa o viata de om. De oameni mari, unii!

Alungand norii ce invaluisera piscurile, cine sa prevada mersul vietii, inserarea pentru unii, amurgul mai apropiat sau mai departat pentru altii Pe unele varfuri noaptea vine pe furis, pentru altele coboara vertiginos si asterne tacerea si linistea eterna peste intregul cuprins! Sunt putini cei vestiti ca se prabusesc de pe stanci in haul necunoscutului!

Absenteismul a fost aspru criticat pentru ca solemnitatea nu era numai sarbatoarea noastra a seriei de altadata, sarbatoarea liceului nostru de totdeauna si a locului, – cu conducerea, cadrele si elevii sai actuali, cu totul neobisnuita, ci si o comemorare a conducatorilor nostri de ieri – directori, corp profesoral, personal ajutator, – care nu mai sunt sau carora starea sanatatii nu le permite sa fie de fata – a colegilor nostri dusi si ei in lumea umbrelor, precum si o inaltatoare sarbatoare a culturii romanesti, pe meleagurile muresene, la care prin manifestarile din oras, prin oficierea serviciului divin la deschidere la Catedrala, lua parte si lume din oras sau din alte parti! Profesorul nostru diriginte Dumitru Martinas fiind bolnav, a trimis un sguduitor mesaj adresat seriei noastre care-i poarta numele.

La apel, in locul celor ce nu mai sunt in viata, raspundeau cei care stiau din ce cauza si unde si-au gasit odihna vesnica, cine-i mai plange sau nu, sau rosteau adevarul apasator ca plumbul: “decedat”!

Tot in cadrul acestei complexe solemnitati, dupa sguduirile launtrice dramatice, Directorul liceului, Simion Vasies, ne-a condus si profesorii de specialitate ne-au primit, in salile actuale de cursuri, in care predarea se face cu metode noi si cu mijloace la nivelul celei mai inalte tehnici existente, cu statii de amplificare si posibilitati de control al atentiei si intelegerii – modernizate, aidoma acelora din Institutele Universitare de specialitate!

Ne-a condus si la laboratoare. O mandrie a liceului dar si a noastra.

A doua zi am facut un pelerinaj la mormintele celor care-si dorm somnul de veci in cimitirele din localitate: directori, profesori, colegi si prieteni din vremea noastra. Despre directorii si profesorii liceului – contemporanii seriei noastre, dascalii nostri, ne vorbise in ajun profesorul nostru, preot Ioan Miclea, evocandu-i pe toti, in cadrul realitatilor de atunci, fiecare cu caracteristicile sale, reinviindu-i cu farmecul amintirilor. A condus solemnitatea in calitatea sa de fost profesor si de loctiitor al dirigintelui nostru, care era bolnav. In timpul zilei am facut excursii in imprejurimile orasului. Seara, la banchet: abundenta in toate ca-n povesti. Mancaruri alese, “specialitati”. Tuica si vinul aduse din regiuni renumite. Statie de amplificare si benzi de inregistrare. Orchestra, cantand dupa gust si dorinti. Colegul nostru Lica Mateescu a cantat cu vocea lui dulce si timbru-i particular si duios, cantece cerute si melodiile lui preferate. Dansuri vechi si noi pana tarziu (dupa toate regulile de la scolile de dans din vremea cand eram elevi) cu sotiile colegilor si cu colegele noastre de la liceul de fete “Unirea” din localitate, a caror intalnire – in aceeasi zi cu noi – si participare, a fost tinuta secret de organizatori ca sa ne faca o placuta surpriza la banchet. S-a toastat ca-n antichitate si conversatiile au fost cand socratice si academice, cand presarate cu intamplari hazlii, cand cu glume si anecdote – ca a treia zi intr-o alta excursie facuta de cei care au mai putut ramane!

Deslegand baerele amintirilor rascolitoare ale inimei si starilor sufletesti, efuziunile sentimentale n-au putut fi zagazuite de timp si n-a putut fi stavilita nici dorinta viitoarei intalniri peste cinci ani!

Astfel ultima noastra clasa de liceu a fost transformata intr-o Aula, in care Directorul actual ne-a vorbit despre tot ce a infrumusetat adolescenta si tineretea noastra in liceu, rostind un adevarat discurs de receptie a seriei noastre in Panteonul cultural al liceului, iar dirigintele si seful promotiei noastre au dat raspunsul!

Dupa o prezentare a tuturor acelora carora le datoram totul de la inceput de viata, ne-a infatisat rosturile intalnirii noastre pentru trecut, pentru prezent si mai ales pentru viitor, inscriind seria noastra in paginile istoriei! Banchetul ne-a adus ceva din antichitatea greco–romana, iar muzica si dansul – mijloace de expresie si de desfatare a omului din timpuri stravechi. Imaginile si graiul nostru – realizate de colegul nostru cu tehnici moderne – Puni – se pastreaza in fototeca si fonoteca de aur a seriei noastre.

Urmatoarea intalnire a avut loc la 45 de ani de la absolvire in 1979. A reeditat momente din 1974, altfel insa, tot mari, aidoma ca stralucire, dand solemnitatii acelasi caracter festiv, in acelasi cadru, fastul fiind insa estompat pentru noi, nu si pentru Conducerea si reprezentantii liceului, pionieri si profesori – de voiosia invaluita de lintoliul mahnirii sporite prin raririle de randuri. Acelas profesor al nostru – valid, desi imbatranit de varsta si munca, a condus impecabil, solemnitatea, tinand locul dirigintelui, absent si de data aceasta, tot bolnav, exprimandu-si mari pareri de rau ca nu a putut participa si urandu-ne sa ne bucuram cat mai mult unii de altii!

Profesorul Ioan Miclea a omagiat pe toti cei dusi pe totdeauna – directori, profesori, unii elevi – subliniind insusirile de invatatori si caracteristicile personale si didactice in pagini vrednice unele de antologie a invatamantului, altele, de anecdote, preluand firul de la prima “revedere” a seriei noastre si rostul prezentei noastre la aceasta solemnitate. In drum spre cimitir mi-a vorbit despre familia sa, despre viata traita si despre activitatea desfasurata, despre lucrarile sale publicate si nepublicate, cunoscute si nestiute, pastrate si jertfite..

Altfel, din alte motive decat Eugenio d'Ors, care ardea, totdeauna, prima pagina scrisa la inceput de an!

O marturisire sincera, cu caracter testamentar, adresata prin mine, posteritatii! In clasa isi luase ramas bun de la noi toti, avertizandu-ne ca s-ar putea sa nu ne mai revedem. Era o presimtire a despartirii definitive?

Lica Mateescu a intonat cu mai multa ardoare, cu mai multa pasiune, stapinit de dorinta de a da ce e mai bun in fiinta sa, cantecele lui preferate. A fost cantecul lebedei? Cantecul infocat al privighetorii in miez de noapte?! Spusese ca la proxima intalnire nu va mai veni fiind prea batran !

Intalnirea de 50 de ani din 1984 a fost prefatata, acasa la noi, de o intalnire a noastra a bucurestenilor, cu colegul E. Puni, care este pastratorul acestor infaptuiri. La Targu–Mures sufletul nostru a fost mai inflacarat, mai entuziasmat de primire, care avea aceeasi somptuozitate, dar ne rascolea mai mult. Autobiografiile noastre cuprindeau numai perioada scursa intre cele doua intalniri. Trairi si momente, altele, la care ma voi intoarce ca la izvorul invatarii si invataturii, pe care le sculptam in inima noastra invesmantate in purpura nepieritoare a amintirii. Eram rascolit, ravasit Pierdusem trei puncte de sprijin in viata: Dirigintele D. Martinas – care ma invatase de la a citi in ziar, pana la a vedea “ireparabilul”; profesorul preot I. Miclea care ma-nvatase sa gandesc dogmatic si sa aplic gandirea, – colegul Lica stimat si iubit de noi toti, cel ce simtise nevoia sa ne inalte sufletele cu nobletea darului sau – vocea de neuitat. Trei viteji intr-o viata eroica! Trei simboluri si dincolo de moarte.

Mi-a revenit mie povara grea ca in cadrul intalnirii noatre, sa gasesc cuvintele potrivite, spre a invesmanta ideile, sentimentele, amintirile mele, care ma leaga de cei disparuti de curand, invaluiti de nepasarea uitarii! Tot ce am spus atunci acolo, in extenso, caut sa sintetizez in scrisoarea nostra. Pe dirigintele nostru D. Martinas, fost si director al liceului, l-am avut profesor din clasa a II–a de liceu si pana la moartea sa, intamplata in 3 februarie 1979 – numai imprejurari potrivnice m-au despartit de el o optime si mai bine de veac. El a fost lumina mintii noastre, pe care a indrumat-o in clasa, in societati de lecturi, prin studii publicate in Anuarele liceului, – fiecare un intreg in sine, – iar pentru lucrarea sa “Originea ceangailor din Moldova”, o lucrare fara precedent in literatura noastra stiintifica, a trudit o viata intreaga pana in [Q1] ultimele ei clipe, ca sa devina un “debut postum”.

Opera sa educativa, ca profesor si pedagog, sunt fiintele noastre spirituale, pentru zidirea carora, in adanc s-a daruit pe sine toata viata!

Ioan Miclea – cel care l-a inlocuit la intalnirile de 40 si 45 de ani de la absolvire, – preot, profesorul nostru de religie unita, neotomist ca si maestrul J. Maritain, preconizand “umanismul integral”, marturisind Adevarul absolut, in lectiile si in numeroasele sale lucrari publicate si nepublicate sau disparute, a fost pentru mintile si inimile noastre constructor al puntilor eterne spre celalalt taram, peste fluviul involburat al existentei terestre incercata de ispite lumesti! Poet al Imparatiei lui Dumnezeu din cer si de pe pamant!

Ilie Mateescu – Lica – beton armat al prieteniei, rezistent in furtunile de vara si in viscolele de iarna, ale barfei, clevetirii, cartirii, a soaptei inveninate in valtoarea carora, atat in atac cat si in aparare, a stat neclintit, pastrandu-si integritatea si demnitatea nestirbite! Tenor liric inzestrat cu o voce cuceritoare si cu calitati sufletesti neobisnuite, polarizate in jurul unei credinte ferme, tinea piept asalturilor raului impotriva fiintei umane, traind o viata caracterizata prin distinctie si eleganta.

Scotocind ungherele amintirilor si tainitele inimii mele, am adunat flori gingase cu suave culori si parfum discret, ca acelea din vecinatatea piscurilor din Piatra Craiului si din masivul Retezat, le-am inmanuncheat in buchete, invecinandu-le dupa afinitati, pentru fiecare din cei trei, aducand un ultim omagiu, in atmosfera solemna a intalnirii noastre de 50 de ani, vietii lor si roadelor ei, aripile gandului si puterile cuvantului lor, prin care s-au ridicat deasupra noastra!

Toti trei au fost exemple si educatori ai nobletei sufletesti in serviciul iubirii de patrie si de neam, asezand cultura si morala crestina la temelie! “Viata-i cantul Domnului!”

In atmosfera solemnitatii din clasa, fiica Profesorului D. Martinas, dr. Leliana Radulescu, fiind invitata de onoare a clasei noastre, a scos in relief calitatea de Parinte a tatalui ei, apropierile sufletesti si mai ales intelectuale, fata de un om caracterizat prin misticismul fiintei sale. Profesoara conducatoare a intalnirii a fost impresionata ca, vorbind de Ioan Miclea, ca filozof al culturii, am amintit despre Filozofia culturii a lui Tudor Vianu, pe care l-a avut profesor si despre Filozofia culturii a lui Lucian Blaga!

In toamna anului 1934 m-am despartit nu numai de profesorii, sub aripa indrumarii si ocrotirii carora am crescut in stiinta si in aspiratii; nu numai de colegii si prietenii din alte clase, de care eram insotit si flancat; nu numai de viata pe care am avut-o in liceu si-n doua perioade scurte in internat; nu numai de ambianta materiala si spirituala a liceului si a orasului, in care am petrecut sapte ani, bucurandu-ma de progresul si dezvoltarea lor, ci si de locul unde Eminescu a poposit in drumul lui spre Blaj – “Mica Roma”.

Lui, sonetistul iesean, Mihail Codreanu ii dedica sonetul Statuii lui Eminescu : “In sufletul roman adanc rasuna / Cantarea ta mareata si duioasa; / Ea-i diadema cea mai luminoasa / Ce neamul tau pe frunte va s-o puna. / Nu-ti trebue statui nici osanale, / Caci versul tau cel ferecat in zale / Mai tare-i decat bronzul si granitul / El e statuia vie a intregii natii.”

Multe, multe din Eminescu nu le-ntelegeam inca pe deplin. Mai ales sentimentul timpului din versurile: “Si toata viata m-am inchis / Gonind la idealuri / Ce s-a ales de-atata vis? / O valuri, eternele valuri?” Si in poezia “Dintre sute de catarge”: “Dintre sute de catarge / Care lasa malurile / Cate oare le vor sparge / Vanturile, valurile? / De-i goni fie norocul / Fie idealurile / Te urmeaza in tot locul / Vanturile, valurile / Ne-nteles ramane gandul / Ce-ti strabate canturile / Zboara vesnic inganandu-l / Valurile, vanturile”

Idealurile mele incoltisera, dar “apasarea fortelor oarbe, care conduc totul fara noi si impotriva noastra”, cum s-au interpretat versurile citate, n-o simteam inca. Nu aveam inca aceasta experienta de viata. de abia la 50 de ani de la absolvire, am constatat cat se rarisera randurile noastre si ce s-a intamplat cu goana dupa idealuri, cu alarma lor. Am inteles si cuprinsul poeziei: “Foae vesteda” de Lenau tradusa de M. Eminescu. “Vorbele iubirii noastre / Vinovate-mi stau in fata / Dovedite de minciuna. / Cer sa sting a lor viata / Dulcea lor zadarnicie / Nu ma-ndur s-o pun pe foc / Desi-mi stau atat de triste / Ca nu pot muri pe loc / Voi purta intreg amarul / Si norocul astor foi / In durerea vechii pierderi / Recitindu-ma-napoi.”

La intalnirea de 50 de ani, m-am “recitit inapoi” cu idealurile si cu tot ce mi-a fost drag in viata. In 1934 insa, cand plecam spre alte zari, inarmat pentru carte si pentru viata, cu diploma de bacalaureat, nu intelegeam “trecutul” – anii petrecuti in sat, in liceul din Targu–Mures, in climatul social, cultural, civilizatoric al orasului, n-aveam sentimentul lui. Plecam apasat de povara neintelesurilor. Plecam spre Universitate, dornic sa strang intelesuri, limpeziri ale destinului. M-am despartit de locul unde au visat antecesorii mei si am plecat cu idealurile si cu visurile, din cauza carora, cum spunea Eminescu, “toata viata m-am inchis”.

“Opozitia dintre idealurile si canturile de o parte si valurile, vanturile de alta, toate acestea sunt forme felurite pe care le ia sentimentul timpului”. “Constiinta sufera si ar vrea sa se izbaveasca de apasarea fortelor oarbe, care duc totul fara noi si impotriva noastra”

(In Mihai Eminescu, Poezii III – D. Muraras – editia Muraras, pag 14, 219)

Universitatea

Spre Universitate

“Pentru un copil de taran ardelean, trei profesiuni erau obligatorii:

- preot – pentru a fi in sufletul neamului (Academia Teologica din Blaj);

- medicina sau farmacia – pentru a ingriji trupul (Universitatea din Cluj);

- dreptul – cale de aparare a drepturilor romanesti.

Orice intelectual ardelean se gasea toata viata in misiune, in slujba intereselor superioare ale neamului.

Inarmat cu cunostintele acumulate si asimilate in scoala primara si in liceu, cu experienta de gand si de viata din sat si din oras, cu exemplul marilor personalitati de pe Campia Transilvaniei: Al. Papiu Ilarian, fiul preotului din Budiul de Campie, prefectul Constantin Romanu Vivu -, conducatorul Revolutiei din 1848 pe Campie, din Pintic, de langa Teaca, Alexandru Dobra, cel dintai episcop al Lugojului, din Sopteriu, comuna de langa noi, George Sincai din comuna Semsud, azi Sincai, Petre Maior nascut in Capusul de Campie, George Baritiu nascut in Jucul de Jos, - cu exemple mai noi: farmacistul german Koreck Friedrich din comuna mea, un verisor al meu la Drept la Cluj si altul medic al circumscriptiei, cu studii in Italia, la Bologna; - al unei rudenii, profesor la Academia Teologica din Blaj, cu povestirile secretarului general al Universitatii din Cluj dr. Constantin Jurcan, - avand diploma de bacalaureat, actele necesare si o dovada din partea farmacistului ca am facut practica farmaceutica, m-am dus la Cluj sa ma inscriu la Facultatea de Farmacie… avand asigurat un ajutor din partea farmacistului. Spre nenorocul meu, in anul 1934, Facultatea de Farmacie din Cluj, ca si cea din Iasi, s-au desfiintat si invatamantul farmaceutic s-a concentrat la Bucuresti, unde sansele de reusita erau considerabil scazute si nu ma mai puteam bucura de ajutorul farmacistului. Ceea ce am invatat de la el mi-a folosit mult in viata si-mi foloseste si azi, dar la acest vis nutrit ani de zile, a trebuit sa renunt!

Considerand ca Academia Teologica necesita cheltuieli minime si prin cunostinte pot sa obtin ajutoare: casa, masa, imbracaminte, daca nu burse, cu recomandarile indispensabile de la preotul din comuna, de la protopop si de la un canonic, care era de pe la noi, m-am dus la Blaj, care-mi deschidea si unele perspective pentru viitor, chiar de studii la Roma, la Institutul “De propaganda fide”. Am intarziat insa depunerea actelor si am pierdut concursul. Clujul, pentru care aveam recomandare catre episcopul dr. Iuliu Hossu, care a ajuns cardinal, nu m-a putut primi, fiindca apartineam de Episcopia Blajului. Asa s-a naruit si al doilea vis.

Aveam o speranta sa ma inscriu la Facultatea de Litere si Filozofie, la istorie. Profesorul Silviu Dragomir, care mi-a fost presedinte la comisia de bacalaureat, m-a remarcat ca urmare a raspunsurilor pe care le-am dat la el la istorie despre “personalitatea lui Stefan cel Mare si domnia sa” si a raspunsului dat la limba romana despre Dimitrie Cantemir, - autorul preferat ales pentru bacalaureat. Dupa examen mi-a spus sa ma prezint la el la Cluj, sa ma inscriu la istorie si fiindca am insusiri de cercetator, dupa un an ma va trimite la Paris. Actele imi erau la Secretarul general al Universitatii, care m-a inscris la Facultatea de Drept, iar Facultatea de Litere si Filozofie nu ma inscria fara ele… Asa am mai irosit un vis care imi deschidea mari perspective!

Un coleg de clasa si prieten foarte bun m-a inscris la Facultatea de Medicina, sub rezerva prezentarii actelor pana la validarea concursului. Facultatea de Medicina ma atragea mult fiindca in practica farmaceutica facuta, am vazut multi bolnavi grav, care, sub ingrijirile medicale, s-au vindecat si eram dornic sa fac bine omului, dupa pilda farmacistului. Rapid mi-am facut o pregatire pentru concurs, dar din pricina disectiei m-am retras.

Cu timpul, in imprejurari neprevazute, cazuri de forta majora m-au obligat sa fac interventii de prim ajutor “mica chirurgie” si convingerea ca as fi facut fata profesiunii medicale a fost tardiva. Drumul de la acea cale deschisa de colegul meu, de a-mi insusi stiinta si arta medicala si pana la a privi viata, - necesitatea de aplicare, - a fost lung. Reprosuri mi-am facut in momentul in care mi-am descoperit chiar o vocatie pentru umanismul profesiunii! Am avut si o admiratie pentru colegul meu, care a stiut ce vrea si a facut ceva conform inclinarilor si puterilor sale!

La Universitatea din Cluj

Toate practicile facute in decursul anilor la celelalte institutii de stat: primarie, notariat, pretura, prim-pretura, posta, jandarmerie, - duceau spre studiul Dreptului. De asemenea si faptul ca un avocat, jurisconsult, magistrat, trebue sa inglobeze in pregatirea sa o cultura generala temeinica si o cunoastere aprofundata a tuturor profesiunilor si ramurilor de activitate umana. Marturie stau procesele celebre din culegerea Henri Robert si cele din culegerile noastre – sau “Pledoariile celebre” din antologia de oratorie juridica, publicate de Iolanda Eminescu in 1973, infatisandu-ne oratoria juridica in antichitate, in Franta in decursul secolelor si in Romania, la sfarsitul secolului al XIX-lea. Importante sunt si lucrarile de “Interpretarea normelor juridice”, ca aceea a lui Szabo Imre, publicata la Budapesta in 1960 – si la noi in traducere in 1964.

Dupa cateva colindari spre alte ramuri ale stiintei pozitive, ca un “Pelerin al absolutului”, am ramas la Facultatea de Drept.

Universitatea Regele Ferdinand I din Cluj

-functiona intr-o cladire impresionanta: asezare, spatiu, forme, - ce-i dadeau prestigiu si stralucire.

Profesorii priviti cu admiratie si respect pentru locul si functia lor in cultura romaneasca, - desi numai un numar redus isi meritau locul.

Atitudinea fata de munca, tinuta in institutie, reprezen-tau: autoritate transmisa din generatie in generatie ca si ordinea in care trebuiau indeplinite indatoririle spirituale fata de viitoarea profesiune si fata de stiinta, fata de societatea si neamul romanesc.

Mi-am luat licenta in Drept, m-am inscris la doctorat la ambele sectii existente: juridica si politico-economica, regretand ca s-a desfiintat catedra de drept bisericesc si nu puteam ajunge “doctor ultrimque” – adica in juridic, economic si canonic – si mi-am luat doctoratul in specialitatea politico-economica, cu mentiunea foarte bine. Teza “Functiunile extra–fiscale ale impozitelor” – la Finante, tinzand spre o filozofie si o sociologie a stiintelor economice – mi-a oferit ocazia sa raman in invatamantul universitar.

Profesorul D.B. Ionescu, de Economie politica, dupa ce m-a examinat in seminarul sau de la ora 11 dimineata si pana la 9 seara, cerandu-mi sa-i dovedesc raspunsurile la nenumaratele sale intrebari cu textele din cartile la care faceam referinta; pe care le avea in biblioteca seminarului, unde era si o parte din biblioteca sa, - mi-a spus ca, desi regreta ca nu mi-am luat teza de doctorat la el, totusi imi propune sa raman asistent la catedra de economie politica. Nici nu ma cunostea, pentru ca urmasem cursurile, pentru fundamental, si-mi luasem examenele de economie politica cu profesorul George Strat – venit in anul acela de la Facultatea de Drept din Oradea, care se contopise in acel an cu Facultatea de Drept din Cluj. Propunerea am acceptat-o, dar am fost in imposibilitate de a o duce la indeplinire. O pierdere ireparabila pentru mine. Fiindca avea un curs de economie si de istoria doctrinelor economice scrise clar, dar cu o conciziune care-ti pretindea sa-l intelegi si apoi, aproape sa-l memorizezi, - era considerat “incuiat” de studenti, iar pentru severitatea mare – ca “trasnit”. In realitate era deschis, amabil, prietenos, obiectiv in aprecieri, comunicativ, deloc ursuz, cu o pregatire de specialitate temeinica, facea parte din “Cercul economistilor” de la Bucuresti, bucurandu-se de mare consideratie, fiind in relatii stranse cu profesorul Mihail Manoilescu de la Politehnica si de la Academia Comerciala, cu profesorii: Madgearu si Constantin Bungetianu, Tasca, D.R.Ioanitescu si altii, despre activitatea fiecaruia vorbind cu obiectivitate si competenta. Spre deosebire de ei, care mai aveau si activitati practice si politice, el ramasese numai la planul teoretic.

Teza mea fusese vazuta si de profesorul Mihail Manoilescu – interesand caracterizarile economiilor pe spatii mari si de profesorul C. Bungetianu, care a remarcat ca am epuizat bibliografia bogata a problemelor ridicate, sustinandu-mi un punct de vedere propriu. Mi-aparut rau ca n-am putut beneficia de propunerea profesorului D.B. Ionescu de a deveni asistentul lui, fiindca si eu eram inclinat mai mult spre latura teoretica, de cercetare, decat spre cea practica, - a carui exercitare am facut-o in cadrul Baroului Ilfov si Colegiului Bucuresti.

Pentru aprofundarea laturii economice a pregatirii mele, m-am inscris si la Academia de Inalte studii comerciale din Cluj, care avea profesori de mare valoare, drepti dar severi, bine pregatiti ca: Octavian Prie, Sabin Cioran, - Director al Bancii Nationale, Laurentiu Somesan – specialist in probleme de geografie a granitei de Vest ca si Stefan Manciulea , Al.O. Stefanovici-Swensk – traducator al eseurilor lui R.W. Emerson – considerat de studenti “americanist” ca si Beckental intrat in cantece; profesorii Bordeianu, Voinea, Garbea, George Moroianu, Lacea, Evian, Barbat.

Daca am avut nenorocul ca s-a desfiintat Facultatea de Farmacie din Cluj, am avut norocul ca s-a desfiintat Facultatea de Drept din Oradea si s-a contopit cu Facultatea de Drept din Cluj, - profesorii au fost incadrati definitiv in randurile profesorilor din Cluj, tot in anul 1934. S-au sporit si numarul studentilor si implicit selectiunea. A fost un real ajutor, pe toate planurile, pentru Universitatea din Cluj – cu totii, profesori si studenti devenind participanti pretiosi ai activitatii si evolutiei ei. Au mai venit si de la Cernauti prof. Erast Dit. Tarangul, decan al facultatii de Drept din Cluj, care mi-a fost presedinte in Comisia de doctorat si Gh. Coroana. Un eveniment imbucurator si pentru studenti. Aceste cadre didactice au fost foarte bine pregatite si buni pedagogi.

S-au format doua serii de profesori, pentru anumite discipline si fiecare serie de studenti mergea pana la sfarsitul facultatii cu profesorii sai. Asa de exemplu, dintre cei veniti, nu l-am avut la procedura civila pe V. Cadere, ci pe Em. Hatieganu, dar l-am avut la doctorat, atat la procedura civila cat si la dreptul international public, in locul lui G.Sofronie – transferat la Bucuresti. Nu i-am avut pe Bogdan Ionescu si Alexandru Angelescu la dreptul civil, ci pe Aurelian Ionascu. Nu l-am avut pe Tiberiu Mosoiu la roman, ci pe I.C. Catuneanu. Nu l-am avut la finante pe George Leon, ci pe fratele acestuia, Nicolae Leon. Asa ca voi vorbi numai despre cei pe care i-am avut, punand accentul mai mult pe amintiri, decat pe caracterizari stiintifice ale activitatii si personalitatii lor – ceea ce m-ar indeparta mult de la obiectul acestei scrisori, si asa prea ampla. (Nota noastra. Este vorba de scrisoarea lui Al. P. catre Nae Baticu, o succinta autobiografie)

Deschiderea anului universitar 1934 / ’35 s-a facut prin lectia profesorului Gh. Sofronie (nascut 1901 in comuna Timisesti-Neamt. Licentiat in Litere - Geneva, doctor in Drept- Universitatea din Bucuresti) “Fenomenul razboiului in lumina angajamentelor internationale”. Era profesorul nostru de drept international public venit de la Oradea. Un om competent, constiincios, cu mari posibilitati de exprimare si argumentare, constient de importanta problemelor dezbatute, - care intereseaza trecutul, prezentul si viitorul nostru, izvoare de litigii si de multa suferinta in intreaga noastra istorie, – cu valoare permanenta pentru noi. Avand o vasta activitate diplomatica internationala, ca reprezentant al nostru in comisii si la conferinte internationale cu caracter permanent sau ocazionale, a publicat zeci de lucrari de valoare, privind problemele noastre vitale, in lumina dreptului international. Pana la acea data avea publicate peste 20 de lucrari, de mare importanta, (iar in 1946 – 64 de lucrari), premiate unele de Academia Romana, dintre care: “Contributiuni la cunoasterea Societatii natiunilor”, “Le principe des nationalités et les Traités de paix de 1919/1920” (Principiul nationalitatilor si tratatele de pace din 1919/1920), “Problema pacii si organizarea ei juridica”, “Tratatul de la Trianon si Actiunea revizionista” 1934. Chiar in anul acela (1934) s-au intamplat doua evenimente care interesau securitatea statului roman: la 9 decembrie 1934 s-a petrecut atentatul de la Marsilia in care si-au pierdut viata doi mari prieteni ai Romaniei: Regele Alexandru I al Jugoslaviei, casatorit cu principesa Marioara, fiica regelui Ferdinand si al reginei Maria si Louis Barthou, ministru de externe al Frantei, care fusese in vizita diplomatica in Romania, - fara sa fie prinsi atentatorii, fara sa se cunoasca oficina si substratul. Un avertisment pentru politica noastra externa si interna. La 20 decembrie 1934, “Federatia nationala ungara a retiparit si raspandit expunerea verbala a contelui Albert Apponyi in fata Conferintei de Pace, din ziua de 16 Ianuarie 1920, indreptata impotriva Universitatii din Cluj. Universitatea din Cluj a raspuns acestui atac in mod competent, cu stiinta, bazandu-se pe adevar si dreptate, dar numai dupa dictatul de la Viena.

S-au publicat atunci, cand Universitatea din Cluj era refugiata la Sibiu, de catre Centrul de studii si cercetari privitoare la Transilvania, mai multe lucrari importante. Printre ele si lucrarea “Frontière et nation en droit international” de Georges Sofronie (Frontiera si natiune in dreptul international). Arata ca un stat nu poate fi conceput fara un teritoriu, – baza materiala a existentei sale si ca linia pana la care se intinde suveranitatea sa, implica probleme de ordin politic, economic, juridic, militar, cultural. O linie conventionala, care determina zone de influenta si intereseaza independenta si suveranitatea externa a statelor, tinand seama si de alte considerente de ordin geografic, fizic, strategic, etnic, de coeziunea interna, de fiinta morala si evolutia istorica. A doilea razboi mondial a fost precedat de o interpretare doctrinara a conceptului de natiune si comunitate nationala bazata pe rasa – Volk – Boden – Blut – popor, pamant, sange si Volksgeist – o unitate spirituala. Pentru noi elementele constitutive ale conceptului de natiune sunt: comunitatea de origine, de limba, de religie, de interese, constiinta nationala, aspiratiile de viitor si cultura. Prof. dr. Iuliu Moldovan face distinctie intre natiune si neam. Comunitatea de spatiu este elementul hotarator in conceptul natiunii, iar neamul este o comunitate de sange, fond etnobiologic, traditie, spatiu si destin. Studiul vietii este biologia. Studiul vietii, al genezei si evolutiei neamului este etnobiologia, o ramura a etnologiei, care este stiinta neamului in general.

Dintre lucrarile publicate abia dupa Dictatul de la Viena si care, din pacate nu au avut accesibilitate in massele largi, desi ar trebui cunoscute de fiecare roman: Silviu Dragomir :”La Transylvanie avant et après l’arbitrage de Vienne” (Transilvania inainte si dupa Arbitrajul de la Viena) Sibiu 1943; Petre Ramneamtu: “Die Abstammung der Tschangos”(Originea Ceangailor), Sibiu 1944; Al.Borza: “Die Siebenbürgische Heide” (Campia Transilvaniei), Sibiu 1944; I. Moga: “Les Roumains de Transylvanie au Moyen-age” (Romanii din Transilvania in evul mediu), Sibiu 1944; G. Giuglea: “Uralte Schichten und Entwicklungsstufen in der Struktur der dacorumänischer Sprache”, (Straturi foarte vechi si trepte de dezvoltare in structura limbii daco-romane), Sibiu 1944; Laurentiu Somesan: “Le sol roumain” (Pamantul romanesc), Sibiu 1944; Al. Procopovici: “Die Rumänenfrage” (Chestiunea romaneasca), Sibiu 1944; Georges Sofronie: “Frontière et nation en droit international” (Frontiera si natiune in dreptul international).Toate aceste lucrari au aparut in “Biblioteca Rerum Transilvaniae “ scoase de Centrul de studii si cercetari privitoare la Transilvania, cand Universitatea din Cluj se afla refugiata la Sibiu. S-au mai tiparit la “Cartea Romaneasca” Cluj-Sibiu: Aurelian R. Ionascu: “Revendicarile nationale formulate in trecut de Romanii din Transilvania in lumina principiilor de drept”; - in colectia “Neam si Familie”: Iuliu Moldovan: “Introducere in etnobiologie si biopolitica “ – Sibiu 1944; V. Caliman: “Marea – regeneratoare de viata romaneasca”; I.Agarbiceanu: “Preotul si familia preoteasca – rostul lor etnic in satul romanesc”; I. Breazu: “Mama, copilul si caminul familiar in poezia romaneasca”; Al. Rosca: “Selectia valorilor”. Editate tot de Universitatea din Cluj: Institutul de igiena si biopolitica din Cluj-Sibiu si Sectia biopolitica a Astrei.

Indatorirea aceasta a Universitatii din Cluj de a raspunde atacurilor date impotriva fiintei romanesti, a unitatii neamului, a culturii si a integritatii tarii, a aparut in urma evenimentelor, a atacurilor provocatoare sau este un rost permanent al ei, inca de la infiintare, dintru inceput, din nastere?

Ca sa se poata raspunde, este necesar sa fie evocate toate momentele de la infiintarea Universitatii din Cluj, urmarind firul conducator al menirii ei, functiunile, asa cum se desprind din cuvantul conducatorilor si din activitatea lor, din viata studenteasca, definindu-i caracterul ei de inalta scoala de educatie, cu o conceptie unitara culturala si o conceptie unitara a vietii. Un dialog cu trecutul pentru a putea desprinde indatoririle prezentului, intuirea celor viitoare si performantele in viata romaneasca. M Eminescu spunea ca “patriotismul nu este numai iubirea pamantului in care te-ai nascut, ci mai ales iubirea trecutului fara de care nu exista iubire de tara.”

De altfel, la Cluj, dupa 15 ani, momentele insemnate ale evolutiei ei, constituiau un capital moral si spiritual transmis din an in an de studenti urmasilor lor si intalnit in anuarele si revistele Universitatii din epoca respectiva. Evenimentele anului 1918 le cunosteam din povestirile bunicii si ale batranilor din sat. Unii au participat si ei la Marea Adunare de la Alba-Iulia din ziua de1 Decembrie 1918. Inceputurile Universitatii din Cluj le stiam din amintirile intaiului Secretar General al ei.

Dupa tratatele de la Versailles s-au nascut doua tendinte puternice si diametral opuse: o tendinta de aparare a tratatelor si o tendinta de revizuire a lor – deci antirevizionismul si revizionismul. Procesul “optantilor” a avut substrat revizionist. Ungurii au refuzat cetatenia romana, s-au retras in Ungaria si au pretins despagubiri pentru mosiile lor din Transilvania, expropriate prin legea reformei agrare din 1921 si 1922 – un miliard si jumatate lei aur (45 miliarde moneda hartie), pe cand emisiunea B.N.R. se ridica la 22 miliarde lei. Adica trei bugete anuale ale statului roman, contestand Romaniei dreptul de a legifera in materie agrara pe teritoriul ei, conform propriilor interese. Principiul fundamental al sfinteniei tratatelor – “pacta sunt servanda “este inlocuit cu clauza “rebus sic stantibus” – tratatul ramane in picioare cata vreme imprejurarile politice, economice si juridice ii sunt favorabile.

In cadrul Societatii natiunilor se incheie tratate bilaterale si intelegeri regionale – Mica Intelegere, Intelegerea balcanica, dar decalajele militare si economice si-au spus cuvantul in raportul dintre state. Al doilea organism de securitate internationala ONU – are aceeasi soarta. Intelegerile bilaterale si regionale au fost inlocuite cu blocuri pe spatiul mondial. De mare actualitate este principiul lui Hugo Grotius: “Si vis pacem, para bellum” (“Daca vrei pace, pregateste-te de razboi”) si ca razboiul a fost intotdeauna in afara legii: “La paix c’est l’ensemble des forces qui résistent “, la “guerre comme la vie est l’ensemble des forces qui résistent à la mort” .(“Pacea este totalitatea fortelor care rezista” “razboiul ca si viata este totalitatea fortelor care rezista mortii”)

George Sofronie in calitate de decan al Facultatii de Drept din Cluj a publicat in 1946 lucrarea extrem de importanta: “Raspunderea guvernantilor in lumina dreptului international”, in care analizeaza pe plan teoretic si practic raspunderea pentru declansarea razboiului de agresiune si pentru prejudiciile cauzate. Dupa primul razboi mondial, principiul raspunderii internationale a guvernantilor a aparut nu numai ca sanctiune, dar si ca avertisment pentru viitor. Raspunderea Germaniei si a aliatilor ei pentru declansarea razboiului, a fost dovedita prin documente si inscrisa in art. 23 al tratatului de la Versailles. A fost pus sub acuza Keizerul Willhelm al II-lea, care n-a fost judecat deoarece s-a refugiat in Olanda si n-a fost extradat. Despagubirile s-au platit. Curtea germana de la Leipzig a judecat si condamnat cativa vinovati de tratament inuman. Al doilea razboi mondial declansat de Germania la 1 septembrie 1939: prin nota sovietica s-a aratat raspunderea armatei germane pentru incalcarea legilor si prin procesul de la Nüremberg conducatorii de fapt si de drept ai Germaniei national-socialiste au fost condamnati si sentintele executate. Au urmat etapele incheerii Tratatelor, „razboiul rece”, cu puncte de contact aprinse, faza atomica, faza nucleara si razboiul cosmic. O lupta, calculata pentru pace si suprematie mondiala si cosmica si un sbucium fierbinte, cotidian, pentru existenta: “Struggle for peace, struggle for life” (lupta pentru pace, lupta pentru viata).

Profesorul George Sofronie, prin intreaga activitatea sa, s-a straduit ca prin mijloace de drept international sa apere “Conservarea si perpetuarea natiunii noastre si independenta si suveranitatea Statelor romane, in limitele frontierelor noastre firesti, care coincid cu acelea ale Daciei, in care noi Romanii avem prioritati de toate ordinele, o structura psihica daco-romana si o continuitate a latinitatii neintrerupta de la nasterea poporului roman si pana azi!”

Aurelian Ionascu – nascut 1903 la Iasi, doctor in drept de la Paris, provenit tot de la Oradea, ne-a predat dreptul civil roman in trei ani, dezvaluindu-ne toate subtilitatile. O inteligenta vie, dublata de un spirit juridic exceptional, o pregatire temeinica in tara si in strainatate. O cultura generala aleasa filtrata de un simt al umorului. Atragator in expunerea curenta si in conferinte, prin darul sau de povestitor moldovean, prin limpezimea si claritatea stilului, prin preciziunea termenilor. Stia sa se debaraseze de balastul eruditiei (pe care o avea, poate in aceeasi masura ca si fratele sau Traian Ionascu de la Iasi, care-si impodobea cursurile si activitatea publica cu luxul eruditiei sale). Pretentios la examene, chiar sever, dar drept. O studenta care nu raspunsese la nici o intrebare, incepu sa planga. “Ce doresti, domnisoara? O intreba – O amanare, d-le Profesor! De acord, domnisoara! Pe cand d-le Profesor? La toamna, dom-nisoara! Iesind plangand, ne-a spus: mergeti dupa ea, sa nu i se intample ceva, sa se linisteasca!” Severitatea blajina era caracteristica sa de examinator.

O recunoastere a spiritului sau juridic, a pregatirii si culturii sale juridice a fost numirea sa ca expert juridic al guvernului roman.

Ca o ilustrare a tuturor calitatilor infatisate mai sus, invoc lucrarea sa “Revendicarile nationale formulate in trecut de Romanii din Transilvania in lumina principiilor de drept” – Sibiu 1944. Este publicarea unei conferinte rostite la Universitate in cadrul conferintelor de sinteza organizate de rectorul dr. Iuliu Hatieganu “Natiunea romana din Transilvania, spunea prof. Aurelian Ionascu, pusa intr-o stare de inferioritate fata de natiunile conlocuitoare, datorita imprejurarilor vitrege ale istoriei si mai cu seama datorita consecintelor de fapt ale sistemului politic de la 1437 al Unirii celor trei natiuni – Unio trium nationum: Unguri, Secui si Sasi, a reactionat prin toate mijloacele posibile in contra acestei situatii, formulandu-si totodata in mod constant si staruitor, revendicarile nationale printr-un lung sir de petitiuni, memorii sau proclamatiuni. Aceste acte, cu toate sperantele puse in ele, n-au dat rezultatele asteptate, ceea ce explica si justifica scepticismul Romanilor din Transilvania in privinta unor asemenea mijloace de actiune. A trebuit sa vina imprejurarea istorica a trecutului razboi mondial, cu fericita sa dezlegare si cu victoria de arme a Regatului Roman, pentru ca natiunea romana din Transilvania sa-si poata proclama si indeplini in intregime idealul sau national, reluandu-si totodata drepturile sale originare. Abia in 1918 s-a pus capat unor umilinte fara seaman si unor prea indelungate suferinte, care constitue, fara indoiala, una dintre cele mai mari nedreptati ale istoriei.”

Prezinta succint si analizeaza revendicarile nationale formulate in trecut de Romanii din Transilvania, sub aspectul lor juridic.

Astfel:

1. Memorandumul inaintat Imparatului Carol VI-lea la 8 martie 1735 de catre episcopul Ioan Inocentiu Micu Klein;

2. Supplex Libellus Valachorum, la 1791 de catre episcopii Gherasim Adamovici si Ioan Bob, catre Imparatul Leopold al II-le.

3. Hotararile Adunarii nationale de pe Campia Libertatii de la 15 si 16 Mai 1848 si

4. Memorandumul din 26 Martie 1892 catre Imparatul Francisc Iosif I de catre reprezentantii natiunii romane din Transilvania si Ungaria.

In evolutia revendicarilor formulate de Romanii din Transilvania au fost trei faze distincte: faza anterioara anului 1848 – revendicari cu caracter economico-social, revolte iobagesti, revolutia lui Horia de la 1784, care a avut si aspect national, – faza proclamatiunii de la 1848 si faza dualismului.

1. Episcopul Ioan Inocentiu Micu Klein a cerut drepturile Romanilor printr-un mare numar de petitii si de memorii, – drepturi fagaduite Romanilor cu ocazia Unirii bisericii romane cu Roma si recunoscute principial prin a doua diploma leopoldina. Cel mai important este cel din 1735, prin care solicita numirea sa in calitate de consilier al guvernului, ca sa apere drepturile care s-au acordat. Indirect voia sa ajunga la recunoasterea natiunii romane din punct de vedere al dreptului politic, – recunoasterea natiunii romane ca factor politic. Ca argumente invoca: natiunea romana este cea mai numeroasa din Transilvania; ca cine suporta sarcinile trebue sa aibe si drepturi corespunzatoare; principiul egalitatii tuturor cetatenilor din Stat si actul unirii cu biserica catolica.

2. Supplex Libellus Valachorum din 1791, intocmit sub influenta a trei mari evenimente istorice: revolutia lui Horia (scoasa in relief de Prof. G.Moroianu), revolutia franceza (reiese din memoriu, care aminteste de drepturile omului si ale cetateanului) si miscarea natiunilor nemaghiare din Imperiul Habsburgic (memoriul a folosit mai tarziu Congresului national al Sarbilor si revendicarilor formulate in acelasi timp de: Sasi, Svabi, Ruteni, privitor la intrebuintarea limbilor lor nationale in scoli si administratie). Se face o argumentare istorica – vechimea si autohtonismul Romanilor din Transilvania si o argumentare juridica, - in a doua parte a memoriului, analizandu-se “Approbatae Constitutiones” – in care, dupa Unirea celor trei natiuni de la 1437, reinnoita la 1613, 1630si 1649, - s-au introdus texte defavorabile Romanilor, care sunt natiunea majoritara. Partea a treia a memoriului cuprinde revendicarile, reasezarea natiunii romane in folosinta tuturor drepturilor civile si politice de care s-a bucurat in trecut – o “restitutio in integrum”; recunoasterea si asigurarea deplinei egalitati a clerului, nobilimii si plebei natiunii romane cu celelalte natiuni; toti locuitorii principatului sa se bucure de aceleasi libertati si beneficii si sa suporte aceleasi greutati si aceleasi sarcini; deputatii si functionarii sa fie alesi si dintre membrii natiunii romane in mod proportional; diversele unitati administrative sa fie desemnate fie cu numiri romanesti, fie cu numiri mixte. Deci deplina egalitate intre Romani si celelalte natiunii conlocuitoare sub intreitul aspect al comunitatii nationale, al categoriilor sociale si al indivizilor priviti in mod izolat.

In Supplex Libellus Valachorum este o formulare inteleapta a revendicarilor romanesti, argumentare stransa si serioasa, atat pe plan istoric, cat si pe plan juridic si infatisarea documentara a intregii chestiuni romanesti – este “cel mai important act national si politic si totodata cel mai insemnat document juridic al natiunii romane din Transilvania, din epoca anterioara Adunarii de la Campia Libertatii de la 1848”. Al.Papiu Ilarian spunea despre Supplex Libellus Valachorum: “nimic nu lipseste acestui mare act national, nici stiinta si constiinta drepturilor, nici conceptia profunda a politicii nationale, nici curajul civic.” A urmat revolutia lui Horia, Closca si Crisan si a incadrat natiunea romana din Transilvania, atat in miscarea natiunilor nemaghiare din imperiu cat si in freamatul de idei ale revolutiei franceze de la 1789.

3. Hotararile Adunarii Nationale de la Campia Libertatii de la 15 si 16 Mai 1848

Pana la 1848 au vorbit episcopii, conducatorii sufletesti ai Romanilor din Transilvania, - la1848 a vorbit natiunea romana insasi. ”Prin fericita intalnire si stransa colaborare a lui Barnutiu cu Saguna, s-a pregatit cea mai de seama fapta nationala a revolutiei din 1948/49, concentrarea tuturor Romanilor transilvaneni, - atat de dureros sfasiati timp de un veac si jumatate, - intr-o singura tabara politica.

Adunarea nationala de pe Campia Libertatii (I.Lupas: “Taina unei supravietuiri”); de data aceasta nu ne aflam in fata unei petitiuni, a unui memoriu, ci in fata unor hotarari “O natiune nu-si reclama drepturile de la altii, ci le proclama si le apara ea insasi.” Adunarea de la Blaj “fiind urmarea fireasca a unui sir de suferinte si de lupte nationale, intrunirea devenise actuala la 1848, ambianta miscarii generale spre libertate a natiunilor oprimate, determinata de revolutia franceza din Februarie 1848.” “Natiunea maghiara insa, cerea pentru sine independenta si libertate, dar in acelasi timp continua sa oprime natiunea romana, contestandu-i aceste drepturi, pentru care ea insasi lupta, in temeiul unor principii de drept deopotriva valabile pentru toate natiunile. Animatorul Adunarii a fost Simion Barnutiu, autorul manifestului de la 25 Februarie 1842 in chestiunea limbii nationale, autorul proclamatiei de la 25 Martie 1848 contra Unirii Transilvania cu Ungaria, oratorul zilei de 14 Mai 1848 “Intreaga documentatia redactata de el continea nu numai apologia limbii si a nationalitatii romane, ci era un stralucit rechizitoriu contra politicii de maghiarizare.” (Silviu Dragomir “Les Roumains à la veille de la résurrection nationale”) (“Romanii in ajunul resurectiei nationale”). Simion Barnutiu “ la cuvintele de patrie, natiune, romanism, se entuziasma ca un poet, figura lui lua un aer de om inspirat, de profet” (Gh. Sion in Suvenire contemporane. Buc.1888). El a fost indrumatorul si doctrinarul care a pregatit aceasta mareata adunare si a expus cauza nationala a Romanilor pe planul marilor teorii si principii de drept. El a propus si adunarea celor 40.000 de reprezentanti ai natiei romane si a votat doua hotarari: Prima hotarare proclama adunarea de la 15 Mai drept Adunarea Generala Nationala a natiunii romane din Transilvania – “in mana ei era pusa viata si moartea, soarta prezenta si viitoare, nu a unui om ci a unei natiuni intregi” (S.Barnutiu ).A doua hotarare: “Natiunea romana se declara si se proclama natiune de sine statatoare si parte intregitoare a Transilvaniei pe temeiul libertatii egale, hotarare intarita prin juramantul depus de toti cei de fata in numele intregii natiuni… - Adunarea a manifestat hotararea ferma a poporului roman, cel mai numeros din Transilvania, de a-i fi recunoscut dreptul la o viata nationala autonoma”(I.Moga). Libertatea nationala este leit-motivul discursului lui S. Barnutiu. Necesitatea ei este infatisata in diferite chipuri si justificata printr-o argumentare juridica, logica si stransa. O formulare a principiului nationalitatilor, ce avea sa fie deplin promovat in 1918 si consacrat in toata amploarea de tratatele de pace din 1919-1920.

“Fara nationalitate nu e libertate, nici lumina nicaieri, ci pretutindeni numai lanturi, intuneric si amortire. Unirea cu Ungaria este pentru Unguri viata, pentru Romani moarte; pentru Unguri libertate nemarginita, pentru Romani serbie eterna.” “Pentru inaintarea culturii, Romanii mai intai sa se uneasca intre dansii, spre acest scop, de la Nistru pana la Balcani si de la Balcani pana la Tisa” (S. Barnutiu – o idee profetica a tuturor Romanilor). De aceea spunea Emil Cioran “Tot ce nu e profetie in Romania, este un atentat impotriva Romaniei”.

Adunarea nationala a formulat revendicari de ordin national, a caror implinire urma sa fie pretinsa Imparatului: 1. Admiterea natiunii romane cu ordin deliberativ si decisiv in camera legislativa. 2. Independenta si egalitatea in drepturi si foloase a bisericii romane in raport cu celelalte biserici din Transilvania. 3. Infiintarea unei garzi nationale. 4. Intocmirea unei noi Constitutii pentru Transilvania, pe baza principiilor de dreptate, libertate, egalitate si fraternitate. 5. Folosirea limbii romane in legislatie si administratie si numirea Romanilor in functiile publice administrative, juridice si militare. 6. Infiintarea de scoli romanesti de toate gradele si a unei universitati romanesti sustinuta de stat, pe baza libertatii de a invata si a autonomiei de organizare si conducere “pentru ca, cultura e puterea cea mai tare pe pamant si o cetate noua a unitatii nationale”. “Autohtonismul si preponderenta numerica a Romanilor in Transilvania, ideile de libertate si egalitate, principiul nationalitatilor si principiul suveranitatii nationale constituiau osatura principala a argumentarii stiintifice din discursul lui S. Barnutiu si totodata fundamentul proclamatiunilor si revendicarilor nationale formulate de Adunarea Nationala de la 1848. (S.Barnutiu a fost partizan al dreptului natural si sustinea ca “legea dreptului e mai inalta ca cea politica si politica e datoare sa-si plece genunchii in fata dreptatii”. Sustinea ca “dreptul este un produs spontan al constiintei populare, intocmai ca si limbajul, strans legat de conditiile specifice si de nevoile fiecarei natiuni in parte”). S.Barnutiu a avut marele merit de a fi dat luptei nationale a Romanilor ardeleni un suport juridic si stiintific, transpunand seculara disputa dintre Romani si Unguri, pe planul celor mai inalte teorii juridico-filozofice ale timpului – din raportul fortei in raportul dreptului. Alaturi de revendicarile de ordin national au fost si revendicari de ordin politico-social: desfiintarea iobagiei, a zeciuielii si a privilegiilor, asigurarea libertatilor si a drepturilor individuale (a vorbi, a scrie, a tipari fara cenzura, a se aduna, a se servi de limba nationala in administratie si justitie ) “ libertatea industriala si comerciala prin desfiintarea corporatiilor si vamilor” – nationalism si liberalism – “indreptar ideologic pentru partidul national roman si-o adevarata Magna charta libertatum a Ardealului politic”(G.Moroianu / Partidul National Roman a avut la baza ideologia lui Barnutiu.)

4. Memorandumul din 26 Martie 1892

La 44 de ani dupa Adunarea nationala de la 1848 si 25 de ani de trista experienta a dualismului – “o politica de denationalizare a natiunilor nemaghiare si de asigurare a dominatiei exclusive a Maghiarilor… natiunea romana amenintata in libera sa dezvoltare nationala prin lupta de rasa organizata de catre Unguri – s-a vazut nevoita sa faca apel la Coroana – factorul suprem, sa puna capat acestei stari de lucruri si sa ieie cat mai curand initiativa pentru asocierea interna a popoarelor”. In urma incredintarii primite din partea conferintei reprezentantilor alegatorilor romani din Transilvania, s-a intocmit la 26 martie 1892 un Memorand catre Imparat, semnat de Dr. I. Ratiu, ca presedinte si G. Pop de Basesti, E. Brot, V. Lucaciu si S. Albini, ca vicepresedinti si secretari in Comitetul insarcinat cu intocmirea memoriului.

Intre 1849 si pana la 1866, Romanii au castigat, intocmai ca celelalte popoare, un intreg sir de drepturi si de garantii pentru dezvoltarea lor nationala. Memorandumul a fost un protest al natiunii romane din Ardeal in contra politicii maghiare de inabusire a nationalitatilor. Se ataca valabilitatea si legalitatea unirii Transilvaniei cu Ungaria, se denunta politica maghiara de hegemonie si desnationalizare a celorlalte natiuni. Prin Unire au fost desconsiderate fatis toate drepturile poporului roman si toate legile fundamentale care asigura autonomia acestui Principat. Ignorand entitatile etnice nationale, recunostea numai indivizii de nationalitati diferite pe care-i contopea intr-o singura natiune – cea maghiara. Romanii n-aveau invatamant scolar pentru ca ei faceau incercari de maghiarizare a invatamantului. Libertatea de cuvant si presa nu exista in Transilvania. Deci rea credinta in formularea si aplicarea legilor, violenta si inabusire pe toate caile a nationalitatilor. Natiunea romana din Transilvania si-a pierdut increderea fata de regim si fata de toti factorii parlamentari.

Memorandumul afirma necesitatea de restabilire a autonomiei Transilvaniei - ceruta prin programul de la Miercurea din 1867si prin cel de la Sibiu din 1881, afirmarea publica si solemna a constatarii ca natiunea romana si-a pierdut increderea de a-si putea dezvolta o viata nationala libera intr-un sistem de unire a Transilvaniei cu Ungurii. Notificarea rupturii definitive s-a facut la 18 Octombrie 1918, in insasi incinta Parlamentului maghiar de catre Dr. Alexandru Vaida Voevod, imputernicitul Comitetului National Roman.

Memorandumul a starnit ecou in intreaga opinie publica civilizata din Occident. Despre procesul inscenat de guvernul maghiar in contra Comitetului National Roman, responsabil de tiparirea si raspandirea Memorandumului, Georges Clemenceau declara: “Ce procès est vraiment une honte pour la libre nation hongroise. On peut condamner le docteur Ratziu et ses amis. L’oppinion européenne les a d’avance acquités. Les Roumains ont pour eux, le droit” (Acest proces este intr-adevar o rusine pentru natiunea libera, maghiara. Poate fi condamnat doctorul Ratiu si prietenii sai. Opinia europeana i-a achitat dinainte. Romanii au pentru ei dreptul de partea lor). Dr. I. Ratiu spunea: “Fata cu acest act, care nu cuprinde decat curatul adevar si este icoana credincioasa a suferintelor si nedreptatilor seculare ce le indura poporul roman din Transilvania si Ungaria, trebue ca regimul, ori sa se dezvinovateasca, ori sa se razbune. Dezvinovatirea nu era cu putinta, a ales calea razbunarii. Ne-a impiedicat sa ajungem la Tron si acum ne supun judecatii acelora contra carora ne-am plans. Existenta unui popor nu se discuta, se afirma! Ceea ce discutam aici, domnilor, este insasi existenta poporului roman. Acuzam in fata lumii civilizate sistemul asupritor care tinde sa ne rapeasca ceea ce un popor are mai scump: legea si limba. Nu mai suntem aici acuzati, ci acuzatori…”

Declaratia lui Ion Ratiu exprima in formule lapidare adevaruri eterne, aceleasi la 1892 ca si astazi si totdeauna, iar atitudine sa de o inalta demnitate nationala si de un impunator curaj patriotic, au facut si fac mandrie intregii natiuni romane.

Dr. Ratiu: “Prin spiritul de intoleranta, printr-un fanatism de rasa, fara seaman in Europa, osandindu-ne, veti izbuti numai sa dovediti lumii ca Maghiarii sunt o nota discordanta in concertul civilizatiunii” – Si dovada a fost facuta.

In toate cele trei faze ale revendicarilor natiunii romane, argumentele permanente au fost: autohtonismul Romanilor din Transilvania, preponderenta lor numerica, principiul reciprocitatii drepturilor si datoriilor si ideea de egalitate, idee de insasi esenta justitiei. Argumentele proprii au fost: - la 1791, - declaratiunea drepturilor omului si ale cetateanului , la 1848 - principiul nationalitatilor cu corolarul sau dreptul de autodeterminare a popoarelor, principiul suveranitatii nationale, teoriile dreptului natural si cele ale scolii istorice, precum si ideile de libertate ale timpului, iar la 1892, - falsificarea sistemului constitutional si desconsiderarea dreptului de autodeterminare al poporului prin decretarea Uniunii Transilvaniei cu Ungaria, in dispretul vointei natiunii romane.

Deci, revendicarile au fost pentru cele mai elementare drepturi, pe care dreptul natural le recunoaste atat natiunilor cat si indivizilor, ca dreptul la viata, dreptul la libertate nationala, dreptul la onoare si dreptul la egalitate, drepturi cuprinse in principiul nationalitatilor. Punctul culminant a fost actul unirii Transilvaniei cu Regatul Roman, Adunarea Nationala de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918,implinirea fireasca a Unirii in urma unui lung sir de lupte si de suferinte, - a idealului de libertate nationala si de unitate: origine comuna, unitate de limba, de spirit, de conceptie de viata. Consecinte de neanlaturat ale principiului nationalitatilor si ale dreptului de autodeterminare a popoarelor – proclamat de presedintele Wilson. Lupta nationala a Romanilor din Transilvania ne apare ca cea mai indreptatita si legitima lupta pentru Drept si Dreptate!

Toate cursurile si lucrarile profesorului Aurelian Ionascu sunt expresia fidela a omului care, ca aspect fizic, ca idei si sentimente, ca tinuta si atitudine era numai echilibru si armonie, dominate de o bunatate nativa si o distinctie care impuneau oricui.

George Strat – nascut in 1894, fiul economistului Strat, sustinator fervent al economiei liberale si al revistei “Libertatea”. Si-a luat doctoratul in drept la Paris in 1922 cu teza: “Le rôle du consumateur dans l’économie moderne”, (Rolul consumatorului in economia moderna) - lucrare premiata de Facultatea de Drept din Paris. Cursurile sale de Istoria doctrinelor economice si cursul sau de Economie politica erau scrise intr-un stil clar si atragator. Economia politica am facut-o in anul I si II cu el. Publicase pana la acea data peste 20 de lucrari si era un partizan inflacarat al liberalismului clasic. La examen in anul I am sustinut etatismul in opozitie cu liberalismul clasic. A venit in fata bancii in care eram, mi-a mai pus cateva intrebari, m-a ascultat cu multa atentie si mi-a spus ca-i place ca am marcat bine idile. Mi-a dat calificativul “distinctie cu majoritate”. Dupa examenul anului nostru, au intrat in sala studentii care-si dadeau examenul de doctorat. Am ramas si m-am asezat intr-o banca in spatele lor. M-a observat imediat. Ori de cate ori un candidat nu raspundea, ma intreba pe mine, spunandu-le: dumnealui, desi e in anul I, stie. Am raspuns la mai multe intrebari. La iesire m-a oprit, mi-a cerut indexul si mi-a schimbat calificativul in “distinctie cu unanimitate”, m-a felicitat si mi-a propus sa colaborez la revista “Libertatea” cu note, recenzii, articole. Era un bun cunoscator al legislatiei si al problemelor muncitoresti si agrare si un sustinator al elitelor sociale. Spunea ca “fara indoiala elitele unei natiuni nu se creeaza prin generatiune spontanee, pe cale de legi, ori de decrete ministeriale, ele apar, se dezvolta si pier cu insasi societatea a carei suprema podoaba sunt. Societatea romaneasca este una dintre cele mai permeabile societati omenesti, ea are cultul personalitatii, iubeste individualitatea si dispretuieste instinctele gregare… Ea nu are poate in suficienta masura simtamantul ierarhiei, al disciplinei: “ea are o bunatate si o omenie, o capacitate de adaptare la formele progresului si civilizatiei, o intelegere adanca a celor mai inalte valori spirituale, un simt al masurii si al echilibrului, al sensului adevarat de cultura si progres, o generozitate de cea mai nobila calitate, care fac din cel mai umil taran al plaiurilor noastre un exemplar de autentica aristocratie. Puterea si stralucirea Romaniei, dar mai ales triumful dreptatii sale in zilele ce vin, sunt astfel indisolubil legate de existenta elitelor noastre sociale, adevarate vestale ale idealului de viata al unui intreg popor. Elitele implica o seama de aptitudini, calitati, competenta si superioritate. Distrugerea elitelor in razboae si revolutii, decaderea lor, moartea lor, duce la decaderea popoarelor. Drama elitelor este drama popoarelor. Puterea si stralucirea Romaniei sunt indisolubil legate de existenta elitelor noastre sociale” (Problema elitelor sociale – Bucuresti 1942)

I.C.Catuneanu nascut in 1883 in Bucuresti. Doctor in Drept – Universitatea Berlin – ne-a predat dreptul roman in anul I si II. Frumusetea sa proverbiala era sculptata in fiinta sa prin linii regulate, masura si armonie si completata cu o tinuta sobra si mandra a omului constient de ceea ce stie, este si reprezinta, stapan pe sine, era asemenea unui senator roman din perioada imperiului. Sau a unui mare jurisconsult ca Ulpian, Papinian. Ne-a cucerit prin exprimarea clara, precisa, concisa, in propozitiuni si fraze scurte, de o stringenta logica captivanta, cu o putere de sinteza caracteristica limbii latine, pe care o stapanea cu desavarsire. Aceleasi calitati le au cursul sau de drept roman si lucrarile sale. Calitatile acelui colos de mici proportii, dar de urias continut, care este dreptul roman. Un corp unitar de norme stringent sudate, care, ori de cate ori a fost inlaturat de la temeliile ordinei juridice dintr-un stat, a provocat dezorganizarea si descompunerea lui si mari tragedii popoarelor.

Cursul era o incadrare in istoria si cultura antica, in studiile evolutive ale lor. Sta alaturi de “Manuel élementaire de droit romain” de Paul Fréderic Girard. I.C. Catuneanu mai are lucrari speciale, monografii si studii ca: “Izvoare de drept roman si formule alese”.

La examen era exigent, dar rational si drept. Nici un student nu se plangea ca prin nota ce i s-a acordat i s-a facut o nedreptate.

I.C. Catuneanu a fost in toate imprejurarile alaturi de studentime. Cu prilejul implinirii a 10 ani de la infiintarea Universitatii din Cluj, el scria: “Tineretul universitar insufletit si bine inspirat, - el a inteles si simtit realitatea inchegata intre Nistru si Tisa, cu o preciziune si o patrundere cu care nu se pot lauda guvernantii de ieri si de azi ai Romaniei intregite”. “Consecinta logica a principiului nationalitatilor a asigurat fiecarei natiuni, organizata in stat propriu, o viata specifica, imputernicind-o pana la maximum si optimum conform misiunii sale istorice, indicata de insusirile etnice si situatia geografica. Sa ne asiguram intaietatea Romanului in tara lui! Altfel tara ajunge un adapost imbelsugat pentru neamuri straine, atrase de avutiile si ingaduinta noastra…Studentii au formulat cuminte si prevazator principiul “proportionalitatii”. Inavutire proprie in contul celor mai vitale interese ale neamului si in favoarea celor ce totdeauna ne-au dorit pieirea iar nu binele!” (Fapta rodnica; pag. 58 in Anuarul - Almanah din 1929). A incetat din viata subit la 7 Iunie 1937, dupa o calatorie de la Bucuresti la Copsa.

Profesorul Petre Pontiu ( nascut in 1884 la Timisoara, doctor in stiinte juridice si politice la universitatea Budapesta – avocat ) ne – a predat dreptul comercial local ungar si cambialul. Seriozitate in tinuta si in limbaj. O severitate la examen care te incremenea. Nu era insa nici rau, nici rautacios. La auzul numelui meu, mi-a spus ca pe vremea cand era la Budapesta, a cunoscut acolo niste rudenii ale mele – inalti demnitari in Ministerul de Finante si de Interne. Specialisti, devotati profesiunii, traiau in afara sferei politice, erau straini de actiunile de maghiarizare a statului si societatii, dar si de procesul sufletesc al Romanilor de la Societatea Petru Maior sau din Universitate. N-au incercat dezamagirea unora dintre Romani, care au venit in tara, hotarati sa munceasca pentru ridicarea ei, ca inalti specialisti si pe care, nebagindu-i nimeni in seama, au trebuit sa se intoarca la posturile lor. Ei s-au multumit cu satisfactiile pe care li le dadea competenta lor si prestarea cinstita a muncii, traind in mod civilizat!

Profesorul Camil Negrea – nascut in 1882 la Fagaras. Doctor in stiinte juridice, avocat, ne-a predat dreptul civil austriac si maghiar, cartea funduara si extinderea legislatiei. De la inceputul Universitatii a fost alaturi de Petru Pontiu, sustinand trecerea treptata spre unificarea legislativa, care, de altfel a intarziat foarte mult. Nu urmarea sa cunoastem pe dinafara texte, dar sa fi invatat temeinic cursul. Nu-l interesa atat textul legii, pe care puteai sa-l ai la indemana oricand in activitatea juridica, cat cunoasterea si intelegerea principiilor, sa gandim, sa interpretam si sa ne exprimam juridic. Sa ne formam si desavarsim spiritul juridic. Pentru el, important era faptul marunt, amanuntul continuu semnificativ, - de la el pleca. Era profesorul care prin severitatea lui inspira teama, adeseori pentru ca nu uita niciodata chestiunea pentru care te-a respins la examen si la repetarea examenului revenea la ea. Era un sustinator si aparator al autonomiei universitare si nu permitea imixtiuni, nici macar influente in aplicarea deciziilor universitare. Pentru el, orice incident sau accident, orice deviere intelectuala, trebuia transpusa in plan juridic, transformata intr-o relatie de drept, incadrata si solutionata prin norma legala. A fost cel mai vechi decan.

Profesorul Emil Hatieganu, fratele doctorului Iuliu Hatieganu, nascut in 1878 in Tritul de Sus, judetul Turda. Doctor in stiinte juridice. Avocat, fost decan al Facultatii si rector al Universitatii. Ne-a predat procedura civila. Era bun si sfatos ca omul care a retinut din carti si din viata esentialul, ceea ce este de folos. Pretindea sa stii “carte” ca ardeleanul care a invatat intre straini si n-a permis niciodata sa fie batjocorit sau umilit ca n-a stiut. A scris “amintiri din trecut” in care povesteste cum a suferit fiindca “nu stia o boaba ungureste” si a invatat sa pretuiasca mai mult decat toate bunurile lumesti – libertatea. N-a acceptat sa devina “ienicer” al statului si culturii maghiare. Stralucitor la carte, impecabil in conduita, isi indeplinea datoria. A fost un educator, inainte de a fi profesor. Pe vremea Ungurilor era demn, gata de jertfa in actiunea de aparare a neamului si a legii. Cand din Cluj a plecat la Blaj, a fost mandru ca e Roman. “Am invatat sa nu ma supun nicicand umilirilor si sa nu tolerez sa fiu lovit in ambitia mea de Roman”.

La Universitate s-a pus pe carte si o ora n-a lipsit de la cursuri. “Studentul roman avea nume bun la Universitatea din Cluj. Pentru tinuta noastra demna si barbateasca eram o adevarata autoritate. Un corp de elita gelos de demnitatea sa…Constiincios in indeplinirea datoriei de student, hotarat in actiunea pentru neam si lege, demn si gata de jertfa, cand trebue aparata onoarea… Pastrati cu sfintenie mostenirea agonisita cu atatea jertfe!” Acesta a fost exemplul si sfatul pe care-l da Baciul Emil, cel care, in timpul refugiului a ramas in Cluj, sa ne reprezinte si apere interesele!

Profesorul Traian Pop – nascut in 1885 in Sinca Veche – Fagaras. Doctor in stiinte juridice. Avocat, ne-a predat Dreptul penal in anul II, - drept penal propriu-zis , criminologie, penologie si stiinta penitenciara si procedura penala. Desi am raspuns foarte bine la dreptul penal propriu-zis, bine la criminologie, satisfacator la penologie si slab la procedura penala, m-a declarat respins, la dreptul penal, spunandu-mi ca, desi am raspuns foarte bine la toate intrebarile (si au fost vreo 60-70), este necesar sa revad materia peste vara, fiindu-mi necesara, fie pentru practica avocatiala, fie pentru activitatea de cercetare stiintifica. Pe atunci profesorii erau si avocati pledanti. Pentru a observa aplicarea normelor juridice la realitatile vietii si a retine ce este permanent in stiinta dreptului, ne-a dus la Tribunal si la Curtea de Apel, la clinica de neurologie sa vizitam bolnavi incurabili si la Institutul de corectie Gherla sa vedem comportamentul infractorilor adolescenti.

La examenul de doctorat am dat cu el o disciplina nou introdusa “Sociologia criminala”.

Cu acest prilej am avut o conversatie mai lunga despre lucrarile sale si mai ales despre cele 4 volume de Drept procesual pe care le aveam.

A fost decan in cateva randuri si prodecan, fiind darz in exercitarea acestor functiuni. Avea ceva din sobrietatea si masivitatea ardeleanului in suferinta. De aici o severitate, uneori drastica, dar dreapta, care a impiedicat ca stiinta sa-i fie recunoscuta dupa merit. Totusi, a fost ministru – calitate care I-a mai scazut din distanta pe care o pastra fata de oricine. (Ministru al Inventarului Public – avutiilor publice). O distanta pe care o simteai ca un fluid, cand trecea, chiar daca nu-l vedeai. A tinut conferinta in cadrul “Extensiunii Universitare” – si avut o importanta contributie in apararea patrimoniului Universitatii – cu prilejul predarii ei catre Unguri si a preluarii ocazionate de Dictatul de la Viena si de cucerirea Ardealului de catre armata romana.

Profesorul Eugeniu Sperantia – nascut in Bucuresti in 1888, mort in 1972 in Bucuresti, studii de drept, doctor in Litere si Filozofie Bucuresti, studii de specialitate la Berlin – a fost fiul lui Theodor D. Sperantia, cunoscut scriitor de anecdote versificate, care au inveselit copilaria si tineretea noastra. Th. Sperantia a scris “Anecdote populare”, piese de teatru, literatura pentru copii. A fost cercetator de folclor si literatura si membru corespondent al Academiei Romane. S-a nascut in Iasi in anul 1856 si a murit in anul 1929. Din scrierile fiului sau Eugeniu rezulta ca, intotdeauna, ca preocupari a fost aproape de popor, de viata lui sufleteasca, a avut darul de a scrie in asa fel ca sa se faca inteles - si idei subtile, sa fie accesibile unui cerc cat mai larg de cititori. Tatal sau a fost colaborator la mai multe reviste, dar ceea ce a fost mai important era faptul ca avea relatii cu intreaga intelectualitate a vremii, ceea ce l-a ajutat mult pe Eugen Sperantia, ca de mic copil sa cunoasca personalitati de seama ale culturii romane si manifestarile lor sociale. Asa a ajuns la convingerea ca “baza gandirii si a convietuirii omenesti este credinta incontestabila”. “Credinta e marea lege obsteasca. Scepticismul, indoiala, pretentia de a nu te supune legii acesteia obstesti, destrama viata sufleteasca, tulbura viata sociala si nimicesc rezistenta natiunilor”. In “Suprematia credintei pure in viata sufleteasca si societate” (Cugetare Bucuresti) arata credinta pura in domeniul cognitiv, in domeniul valoric, in morala, in raporturile sociale, in viata economica, in viata politica, in viata culturii! “ Parintii mei se vizitau destul de des cu sotii Hasdeu – scrie Eugeniu Sperantia in ”Amintiri din lumea literara”. Pe B.P.Hasdeu - “mi-l amintesc de pe cand eram abea in varsta de doi ani, daca nu si mai mic… Intotdeauna auzisem vorbindu-se despre el cu atata veneratie incat imi parea o fiinta sacrosancta . Pot spune ca am crescut in cultul lui. Am fost obisnuit sa vad in el cel mai intelept, cel mai invatat om din cati exista. Calitatea aceasta a devenit pentru mine, din copilarie, criteriul dupa care ma conduceam in aprecierea oamenilor. De mic m-am delectat cu “Amicul copiilor” pe care o conducea Hasdeu… si pe paginile ei mi-am facut primele exerciti de lectura…

Hasdeu ma numea in gluma “filozofule”: “De pe la sase ani a inceput sa ma intereseze tot mai mult “Revista Noua”. Mai intai frumoasele reproduceri de arta, dar curand si textul…” Citea “povestiri”, “poezii”, “anecdote”, “nuvele”, “Povestea crinului” a lui Hasdeu, “pagini cu puteri miraculoase” – Contributia lui Hasdeu…predominanta: “versuri”, “studii istorice si lingvistice, articole polemice, notite bibliografice”, ”tot ce se invata placand si place invatand”, - o caracteristica a scrisului lui E. Sperantia.

Dupa moartea Iuliei Hasdeu – 17 Sept. 1888 – copila minune – “afara de sedintele revistei”, Hasdeu a inceput sa tina in locuinta sa de la Arhivele Statului – “sedinte spiritiste” cu titlu de incercari experimentale. “Articolele de spiritism, scrie E. Sperantia, imi excitau curiozitatea, dar cu toate silintele nu reuseam sa inteleg.” “Ocultismul lui Hasdeu nu poate fi privit ca un simptom sau o consecinta a declinului sau mintal, ci trebue privit ca un fel de reflex defensiv, ca un mijloc de rezistenta interioara subiectiva impotriva acelei deprimari nervoase pe care i-o pricinuise marea lovitura sufleteasca. Mircea Eliade, cel care s-a ingrijit de lucrarile lui Hasdeu: “Scrieri literare, morale si politice” – editia critica de M.Eliade, - il enumera, dupa Eminescu, intre cei care au avut constiinta tragica a existentei, care nu se neaga pe sine, - totusi, - in disperare sau scepticism, - care au acceptat conditia umana, au muncit si au intervenit in istoria neamului romanesc, aducand prin scrisul si vorba lor o extraordinara capacitate de nadejde. “Nimeni n-a vazut mai glorioasa soarta neamului romanesc decat acesti tragici.” E. Sperantia isi are izvorul de spiritualitate imprevizibila in Hasdeu, desi si el ar fi avut motive sa fie deprimat. Stiu ca pentru viata materiala cotidiana n-a avut puteri si timp, dar de la varsta de 6 ani cand citea “Revista noua” si pana la varsta de 84 de ani cand a incetat din viata, nu si-a pierdut niciodata increderea in puterea lui creatoare, in spiritualitatea sa, - a muncit insufletit de aceasta forta – in multiple domenii. Cu simt de raspundere a trait si dezlegat problemele culturii in planul vietii sale spirituale, si-a conceput si desavarsit opera. Acesta a fost sensul, rostul vietii sale, si cand in 1972, cu putin inainte de a muri l-am intalnit avand la brat pe sotia sa, care o viata inteaga l-a inteles si ajutat, mi-a spus ca i-au aparut multe carti si ca vor mai aparea. Avea un sentiment al datoriei implinite. Era cuprins de aceasta bucurie a implinirii indatoririlor sale. Si in aceasta clipa, ca si atunci cand ne era profesor la Universitatea din Cluj la “Enciclopedia si filozofia dreptului” – era un mare educator. Creatia – o expresie a culturii sale bogate, iar lupta pentru creerea si apararea culturii – semn de viata. M-a intrebat daca am publicat ceva. Nici macar teza de doctorat (facea parte din comisie). O teza cu tema fiscala privita sub unchi etic si filozofic.

Profesorul Eugeniu Sperantia a fost un memorialist care a infatisat in cartea sa “Amintiri din lumea literara” - personalitati care au reprezentat trasaturi esentiale in lumea romaneasca: - Hasdeu, Maiorescu, Cercul lui Macedonski si de la Viata Noua: Delavrancea, Ovid Densusianu, I.Minulescu, Caragiale, Dimitrie Pompei, Agarbiceanu, Lucian Blaga, Tudor Vianu – in complexitatea creatiei si in ceea ce aveau esential in viata lor si a sferei lor intelectuale si sociale; si in “Figuri universitare” – un evocator sincer al acestora si un portretist. Aceste doua carti sunt dovezi ale calitatilor sale de scriitor, de literat… Din aceste amintiri rezulta ca in activitatea sa creatoare a avut o linie crescanda continuu, in care a cunoscut numai victorii. Si atunci cand pe plan social a fost lovit, nu a fost un infrant. Cuvantul scris sau vorbit a fost averea lui. Prin el Eugeniu Sperantia a devenit o autoritate ca filozof, sociolog, psiholog, estetician, scriitor! In toate aceste domenii de activitate ale sale a fost original, a raportat totul la viata, dar si la studiu, avand o eruditie temeinica.

Ca filozof a avut o conceptie spiritualista – vitalista – rezultata din experienta sa de viata valorificata pe acest plan. Toate lucrarile sale sunt sinteze ale activitatii sale creatoare, incepand cu “Papillons de Schumann”, “Suprematia creatiei pure” cu “Perspectiva istorica in viata sociala, in cultura si educatie”, “Traditia si rolul ei social”, “Mic tratat despre valori”. A fost un estetician de nivelul lui Tudor Vianu prin “Papillons de Schumann”, “Gandirea romaneasca in estetica”, “Initiere in politica” – el insusi fiind un poet, tot asa cum lui T.Arghezi in colectia Restituiri i s-a publicat “Ars poetica”.

Ca profesor, dupa cum am spus, s-a dovedit un educator si un umanist prin cursurile sale: “Introducere in sociologie” – in Tom I – istoria conceptelor sociologice, “Principii fundamentale de filosofie juridica”, “Introducere in filozofia dreptului” – in Lectiuni de enciclopedie juridica – Conceptia sa juridic-filozofica a scos-o in evidenta, nu numai pe plan intern la cursuri si conferinte ci si prin comunicarile de la Congresul de filosofie stiintifica de la Paris si la Congresul de la Praga si de la Paris din 1937. Aspecte filozofice se gasesc si in celelalte doua carti ale sale: “Cartea omului practic” si “Cartea despre carte”.

In prezentarea lui, C.Radulescu- Motru, ca psiholog, s-a dovedit un cunoscator al acestui domeniu si cu intelegere pentru autohtonie.

Tot ca profesor a avut o conceptie definita despre misiunea Universitatii, care reese din lucrarea sa: “Figuri universitare”, pe care nu si-a schimbat-o nici atunci cand Universitatea isi pierdea din autonomia sa si cand din considerente straine culturii si educatiei, accesul in Universitate fusese limitat, pe considerente de alt ordin!

Totul la el este exprimat intr-o limba plina de farmec, fara sa frapeze eruditia. Multe domenii cu profunzimi si inaltimi imprevizibile, fiecare cu valoarea lui. Desavarsit cunoscator al limbilor de circulatie universala, s-a adapat intotdeauna la izvoare, dar in toate a fost original. Pe cat de universal, pe atat de national. Ancorat in vreme, dar permanent in afara contingentului si cotidianului. O personalitate reprezentativa, o coloana pe care se sprijina edificiul culturii noastre nationale.

In afara de cei cativa profesori amintiti, am mai avut si pe altii, a caror activitate merita sa fie pomenita, dar nu i-am cunoscut atat de bine. Astfel: Victor.C.Cadere, de la catedra de procedura civila, cu care am dat doctoratul la procedura civila si la international public si care mi-a cerut sa-l citesc pe Georges Salle si sa-l asez alaturi de Louis Le Far – fapt pentru care mi-a dat o amanare de cateva zile; Liviu Lazar – de la catedra de legislatie agrara si industriala; Dumitru Mototolescu, la catedra de istoria dreptului roman; Constantin Petrescu-Ercu – la catedra de comercial roman. In afara de aceasta, fiecare serie de studenti mergea cu seria ei de profesori pana la sfarsitul facultatii.

Toti profesorii facultatii de drept au fost personalitati de seama, doctrinari ai dreptului si practicieni – unii de la inceputurile Universitatii din 1919 si altii din anul 1934. Experienta vietii s-a contopit cu vigoarea tineretii, dand invatamantului clujean un contur propriu, care a ramas pentru toate seriile de studenti ce au urmat. Revirimentul a constituit o orientare juridica, o orientare profesionala, care au fost sinteze ale curentelor juridice ce au dominat perioada de dinainte de Unire din tarile in care profesorii nostri si-au facut specializarea. Viata juridica a oglindit realitatile vietii economice, politice, sociale, nationale si evolutia acestora, imbinate cu importanta ce trebue acordata textului de lege care se aplica, - cu spiritul legii. Massa romaneasca si-a avut legile ei de viata si a trait conflictul dintre drept si dreptate, dintre infailibilitatea legilor – dogmatismul lor si necesitatile sale vitale. Profesorii nostri au cunoscut framantarile din lumea romaneasca pe care le-au cuprins in lucrarile lor, cautand sa armonizeze conceptii de drept cu conceptii despre lume si viata, cu circumstantele istorice, cu conceptia functionala a dreptului. Deci, se poate spune ca a existat o scoala de drept clujeana. Dupa cum, incontestabil, a existat o scoala medicala si o scoala filozofica. Pe cale de consecinta, Universitatea din Cluj a fost o scoala, desi a aparut tarziu, fata de cele doua Universitati romanesti de la Iasi – 1860 si Bucuresti – 1864 si fata de Universitatea maghiara din Cluj – 1872, - fara sa ne gandim la vechimea Universitatilor apusene.

Universitatea din Cluj – Universitate in inima Ardealului, ceruta de toate generatiile anterioare pentru o misiune culturala in Europa Centrala, - a fost preluata de la Unguri la 12 Mai 1918. Comisarul general numit de Consiliul Dirigent din Transilvania, pentru preluarea Universitatatii si pentru organizarea ei, presedintele Comisiei universitare de selectionare a corpului profesoral din intelectuali ardeleni, cu pregatire corespunzatoare si de la celelalte universitati romane din tara si straine si primul rector al Universitatatii Daciei Superioare a fost Sextil Puscariu, profesor venit de la Universitatea din Cernauti, lingvist de renume mondial. Prin decret, Universitatea s-a infiintat pe data de 1 Octombrie 1919. La 30 Octombrie 1919 Sextil Puscariu este ales rector pe anul 1919/1920. Numirile profesorilor au fost facute la 1 Septembrie 1919 de catre Consiliul Dirigent, iar transferarea la 9 Septembrie 1919 a profesorilor: Sextil Puscariu de la Cernauti, Alexandru Myller de la Iasi, Vera Myller Lebedev de la Iasi, Ion Ursu de la Iasi, Dimitrie Pompei de la Bucuresti, Vasile Parvan de la Bucuresti, Dimitrie Gusti de la Bucuresti. Lui V.Babes – un concediu. De asemenea, si lui D. Pompei, V.Parvan si D.Gusti. Mai vin Gr.Murgoci, Dr.Stefan Nicolau, Dr.Nicolae Minovici de la Bucuresti, George Valsan de la Iasi, Dr.Constantin Levaditti si Emil Racovita de la Sorbona. Intreg corpul profesoral venit e format din oameni de stiinta de reputatie. Catedrele au fost ocupate si decanatele: Facultatea de Litere si Filozofie; Facultatea de Medicina (cu Farmacologia si Institutul de Farmacie – director Gh. Pamfil); Facultatea de stiinte; Facultatea de Drept (decan V.Dimitriu, C.Negrea prodecan). Profesori: I.Catuneanu – drept roman, international – Iorgu Radu, economie politica – D.B.Ionescu, dreptul austriac si maghiar – Camil Negrea, procedura civila – Emil Hatieganu, dreptul comercial – Vasile Dimitriu, dreptul comercial maghiar – Petre Pontiu, dreptul constitutional – Romulis Boila, dreptul penal – Traian Pop, dreptul administrativ – Victor Onisor, politica Cassiu Maniu, politica sociala – Nicolae Ghimba, finante si statistica – Gr.N.Leon. Dintre acestia nu i-am avut profesori pe V. Dimitriu si pe Victor Onisor. Din corpul profesoral 68 aveau studii in strainatate, 9 erau membri ai Academiei Romane. Studenti inscrisi au fost 1871, din care 1637 ordinari si 234 auditori extraordinari; 1288 erau Romani, 281 Evrei, 225 Germani si 77 Maghiari. Erau 51 de studenti de peste hotare. Societati studentesti au fost Centrul studentesc Petru Maior si societatile studentesti in drept, medicina, litere si filosofie, stiinte, farmacie, club sportiv si societatile studentesti de Germani si Evrei. Intre 12-14 Sept. 1920 au avut loc la Cluj lucrarile primului congres al studentilor din intreaga tara intregita si s-au pus bazele organizatiei nationale a studentimii.

Serbarile inaugurarii Universitatii s-au desfasurat intre 1-3 Februarie 1920. Toate momentele au fost semnificative pentru marele eveniment.

Profesorii Daciei Superioare au depus in cor juramantul de credinta in fata Mitropolitului de Bucuresti, dr. Elie Miron Cristea si a Mitropolitului de Blaj dr. Vasile Suciu, scaunul de mitropolit de Sibiu se afla vacant. (Profesorii Unguri au refuzat sa depuna juramantul de fidelitate fata de statul roman).

Primul a vorbit Regele Ferdinand I - dupa moartea caruia, intamplata la 20 Iulie 1927, Universitatea din Cluj s-a numit “Universitatea Regele Ferdinand I “.Regele Ferdinand I in vorbirea sa a aratat ca e o placuta datorie prezidarea inaugurarii Universitatii romane din Cluj – salutata de oaspetii din strainatate si din tara si dupa un obicei din vechime si-a inceput Cuvantul cu binecuvantarea straveche: “sit orator antequum dictor” – “un prinos catre vestitorii, inainte mergatorii si fauritorii acestei zile de glorie, catre slavitii si din veac adormitii mucenici ai neamului acestuia, stiuti si nestiuti, mari si marunti, ca si catre acest nemuritor sobor de morti ai razboiului din urma. Caci daca bucuria de astazi e numai a noastra, a celor ramasi, meritul e al lor, al celor dusi, al tuturora; de la Mihai Izbavitorul intru inceput, de la marii ostasi ai gandului si ai faptei romanesti de aici, strajeri neadormiti ai limbii si legii pana la cel din urma cioban plugar sarac, care au pastrat cu indaratnicie patrimoniul national, toti, dar absolut toti au partea lor in opera de astazi, in stralucita minune a Romaniei Mari, in hotarele Daciei, pe care nu le-a fost harazit sa o vada, dar care, fara truda si jertfa lor de fiecare clipa, n-ar fi fost cu putinta… Sa-i unim pe toti in aceeasi binecuvantare astazi impreuna cu vitejii care cu sangele lor generos au scris si pecetluit dupa datina, hrisovul stapanirii noastre vesnice, prin aceste mandre tinuturi. Binecvantat si slavit in veac sa fie numele lor. Rod al acelorasi straduinti e si Universitatea romana, pe care o inauguram astazi aici. Templul senin al invataturii si iubirii de patrie, Universitatea romaneasca a Clujului romanesc.”

Ieri, datoria catre neamul romanesc: infaptuirea unirii nationale, azi s-au inmultit indatoririle tuturor acelora care sunt chemati a juca un rol in viata statului.

“Cuvantul Universitate – omnium scientiorum universitas” defineste singur rosturile ei. Imbratisand tot domeniul gandirii, alearga tineretul studios ca sa-si potoleasca setea sa de lumina si de adevar. Astfel Universitatea apare, in viata statului, in puterea rolului ei inalt si nobil de a scoate nu un numar mare de titrati – nu cantitatea ci calitatea fiind factorul important – ci de a forma generatii de oameni de caracter, insufletiti de vederi largi, patrunsi de iubirea de glie stramoseasca si de dragostea de invatatura si de munca, dornici de a pune energia si capitalul lor de stiinta in slujba patriei romane, a neamului si a umanitatii. In Romania intregita stiinta nu face deosebire carui neam ii apartine tanarul studios”.

Suveranul a daruit un fond de 400.000 lei a carui dobanda sa se intrebuinteze pentru infiintarea pe langa Universitate a unui Institut pentru studiul istoriei romane, atat de vitreg tratata sub stapanirea trecuta. A incheiat cu urarea: Vivat, crescat, floreat Alma Mater Clausensis ad scientiae honorem Patriaeque salutem'. – (Stelian Neagoe: Viata universitara clujeana interbelica 127-129) .

In Cluj, in anul cand m-am dus eu la Universitate–1934-, dupa 16 ani de la evenimentele sfarsitului de an 1918, prin care s-a infaptuit intregirea, cand “Congresul general al Bucovinei” intrunit in Cernauti la data de 15 Noiembrie, a decis “unirea neconditionata si pentru vecie cu Regatul Romaniei”; “Adunarea Nationala a tuturor Romanilor din Transilvania, Banat si Tara Ungureasca, la Alba-Iulia la 18 Noiembrie decreteaza unirea acelor Romani si a teritoriilor locuite de dansii in Romania; si Sfatul Tarii din Chisinau, la 27 Noiembrie 1918, declara “unirea neconditionata a Basarabiei cu Romania Mare”, domnea atmosfera creata de razboiul mondial, prin lupta a 70 de milioane de omeni, dintre care 50 de milioane si-au varsat sangele fiind raniti, iar 9 milioane si-au dat viata. Prin lupte grele si sacrificii mari, cele trei imperialisme puternice: rusesc, austro-maghiar si german au fost invinse de catre Fortele aliate, alaturi de care a luptat si Romania. Polonia s-a reintregit dupa ce a fost de trei ori impartita, Cehoslovacia a devenit republica, stat independent, Jugoslavia si-a adunat partile imprastiate, in granitele lui Stefan Dusan. La Belgia s-a intors Eupen si Malmeg, iar la Franta Alsacia si Lorena. La matca Romaniei intregite s-a intors ceea ce facea parte din vatra ei – cu populatie romaneasca majoritara, cu structura tipic romaneasca, civilizatie si cultura. Pentru aceasta intregire studentii Romani care au luptat sub steaguri straine, au venit din prizonierat si au luptat alaturi de armata romana. Studentii au fost soli ai sfaturilor si garzilor nationale, in toate partile, ca sa participe cat mai multi la adunarea de la Alba-Iulia de la 1 Decembrie 1919, pe care ei , cu tineretea lor au incalzit-o, au insufletit-o integrandu-se in entuziasmul care a cuprins intreaga massa de participanti… Parca pe strazile Clujului se auzeau canturile nationale ale lor si se vedeau manifestatiile de odinioara, stavilind masacrele care au fost comise impotriva Romanilor de catre stapanii de ieri, constransi sa paraseasca pamantul romanesc, pe baza punctelor wilsoniene, a principiului nationalitatilor si autodeterminarii. Studentimea clujeana a luat parte, alaturi de autoritatile romane, la preluarea imperiului. Ea a facut propaganda pentru eliberarea Banatului ocupat de Sarbi si a dus guvernului roman de la Iasi, pentru conferinta de pace, documentele despre atrocitatile unguresti (arderi pe rug, asasinarea preotului din Cristis, 41 de morti la Bales etc), cerand ca armata romana sa ocupe Ardealul, a carei primire a organizat-o, - de asemenea si a generalului Berthelot si a misiunilor straine.

Studentimea a organizat si a facut primirea Regelui Ferdinand la Centrul studentesc “Petru Maior”, cand s-a inaugurat Universitatea Romaneasca din Cluj in ziua de 2 Februarie 1920. In Aula Universitatii a avut loc sedinta solemna a Centrului studentesc, a reprezentantilor studentimii romane de pretutindeni. Regele Ferdinand, printre altele a spus: “Am tinut sa vin astazi in mijlocul vostru, pentru ca voi infatisati viitorul mandru al Tarii, dupa un greu trecut plin de restriste pentru chinuitul nostru neam, dar si de invataturi de mare pret si de aspra otelire in lupta vietii…Fara patriotism curat, fara munca incordata, fara respectul de ordine si autoritate si fara credinta in Dumnezeu, nu se poate infaptui nimic mare… Un neam care stie sa pretuiasca barbatii care au luptat cu toata inima pentru infaptuirea zilelor marete postbelice, un neam care a dat dovada de cea mai desavarsita vitalitate, cum rareori se vede in istoria popoarelor, – un astfel de neam are in sine chezasia sigura a stralucirii viitorului sau: caci daca idealul nostru sfant a fost infaptuit in parte, – ne ramane a duce la indeplinire transformarea si consolidarea noastra interna.” Un cuvant rostit intr-o frumoasa limba romaneasca, simplu, cuprinzator, intelept, infatisand lapidar istoria noastra pana la inaugurarea Universitatii, rostul si menirea acestei institutii de inalta cultura, rostul si indatoririle studentimii, Universitatea fiind chemata sa-si asigure viitorul pe calea adevarului si a dreptatii si a muncii stiintifice spre folosul neamului si al umanitatii.

Redare dupa Stelian Neagoe “Viata universitara clujeana interbelica” . La banchetul oferit de rectorul Universitatii Clujene Sextil Puscariu, Suveranul, dupa ce a multumit solilor natiunilor amice si reprezentantilor vechilor Universitati pentru urarile lor, a mai spus printre altele: ”aici, pe pamantul in veci romanesc, praznuim astazi o zi curata de bucurie nationala romana, dar, in acelasi timp si o serbare a stiintei, a acestei fiice eterne a luminii, care intinde aripile sale peste univers, netinand seama nici de neamuri, nici de hotare… Stiinta si geniul, daca se adapa la hotarele culturii nationale, pastrandu-si cu mandrie in timpul evolutiei lor baza nationala si caracterul propriu tarii unde s-au nascut, - eundo crescit- devin patrimoniul universal”.

Acestea au fost marturisirile prin cuvant, prin atitudini, prin fapte, ale Regelui Ferdinand care in preajma si in timpul razboiului mondial, a ramas in toate imprejurarile credincios cauzei mari a latinitatii si Romanismului, avand toata increderea in dreptatea si biruinta acestei cauze; desi zguduit a fost gandul sau care a trebuit sa lupte impotriva propriului sau neam si framantat a fost sufletul sau cand Romanii din Ardeal luptau impotriva armatei romane (pe care el o conducea) – sub steagul strain al armatei austro-ungare. Romania intregita a cuprins in trupul ei: Oltenia, Muntenia, Moldova, Basarabia, Bucovina, Dobrogea, Banatul, Transilvania, Maramuresul, Crisana. In afara hotarelor au ramas Romanii de peste Nistru, din Polonia si Cehoslovacia, cei de peste Tisa, Romanii din Jugoslavia, Bulgaria, Grecia, Turcia, Albania in Tinutul Valahilor (Mezerici). Pe liniile de frontiera sunt sate masive romanesti. Altele in interiorul statelor care nu le recunosc originea, nu le permit manifestari ale constiintei romanesti, nici gandul romanesc, simtirea, vorbirea si scrierea limbii romane. Prin dislocari si desnationalizari le dispar nu numai limba, portul si credinta, ci si legatura cu Patria Muma.

Suveranul a participat apoi la Teatrul National la reprezentarea piesei de Zaharia Barsan “Poemul Unirii”, a unui poem coregrafic cu dansurile din provinciile unite, cantece nationale si muzica de Brediceanu. Multimea a parcurs strazile si pietele cu muzica in frunte, cantand imnuri sub conducerea profesorului Dima, directorul Conservatorului. Suveranul a participat si la banchetul oferit de Ministerul Instructiunii, de cel dat de Resortul Instructiunii Publice a Consiliului Dirigent, unde s-a aratat tot ce se datoreste culturilor si civilizatiilor franceza, engleza si italiana. A doua zi a vizitat Universitatea, institutele, clinicile, laboratoarele si a primit defilarea trupelor din garnizoana.

S-au primit telegrame si scrisori de felicitare din partea Universitatilor din Europa si din America (precum si din tara), aratandu-se solidaritatea lor la aceasta victorie intelectuala, ca si la victoria vitejeasca din razboi.

Asa cum am fost legat de personalitatea patronului liceului, Alexandru Papiu Ilarian, tot asa am ramas legat si de patronul Universitatii din Cluj, Regele Ferdinand I, pentru liniile trasate atat pentru Universitate, cat si pentru studentime si de Universitatea insasi. Faptele politice, militare, culturale ale Regelui Ferdinand – supranumit cel loial – au inceput in anul 1916, anul nasterii mele, cand Romania a semnat tratatele de alianta cu Franta, Marea Britanie, Rusia si Italia si a intrat in razboi si a luptat alaturi de ele pana la biruinta finala. La 1 Decembrie 1918 s-a infaptuit visul cel mare al Neamului Romanesc: Unirea de la Alba-Iulia – Romania Mare.

Anii 1916-1918 coincisesera cu primii ani ai copilariei mele, cand satul meu, familia mamei si a tatalui meu, aveau toti barbatii pe front: soti, copii, frati, luptand sub steagul Puterilor Centrale si, urmarind alaturi de toata suflarea romaneasca, biruinta armatei romane – mult asteptata!

Cand Regele Ferdinand inaugura in 1920 Universitatea din Cluj, care este la 70 km departare de comuna mea si evenimentul il traiau toti din comuna, eu am inceput scoala primara – careia i-au zis rand pe rand Regele Ferdinand, Constantin Angelescu, Alexandru Lapedatu – in dorinta de a omagia niste personalitati ale vietii politice si culturale romanesti. Omagiau si Universitatea din Cluj care a fost visul lui Avram Iancu, devenit realitate. Avram Iancu fusese in comuna noastra, in drumul facut pe jos spre prietenul sau Ilie Macelaru si bunica mea il cunostea.

Etapele mele de invatatura: scoala primara, liceul, Universitatea, au coincis cu perioadele de marire, unificare si consolidare a Tarii. Si acestea ar fi fost intru toate depline, daca cei indatorati ar fi tradus in fapta vrerea primului Suveran al Romaniei Mari, vrerea personalitatilor de seama ale vietii romanesti, a marilor profesori si conducatori, a Universitatilor romane si in special a Universitatii din Cluj. Nu s-ar fi ajuns la nici o modificare in privinta integritatii Statului Roman daca Puterile Aliate nu si-ar fi schimbat raportul de forta si sfera de interese dintre ele, daca si-ar fi indeplinit angajamentele luate. In locul patriotismului curat au inceput luptele politice fratricide, care au dezbinat neamul si i-au surpat unitatea sufleteasca; daca macar pe baza de reciprocitate i-ar fi ocrotit pe Romanii ramasi peste hotare! Munca n-a fost nici incordata, nici dezinteresata. “Ordinea” instaurata a fost o povara pentru Romani, provocatoare de tulburari, neliniste si nesiguranta. “Autoritatea”, in loc sa aiba un rol coordonator, linistitor si sa-i ocroteasca pe Romani, a fost pentru ei nedreapta, represiva, prin violenta si reprimari, cunoscand efectele nu s-a straduit sa cunoasca si sa inlature cauzele. Noi Romanii n-am vietuit infratiti de originea noastra si de aceleasi nazuinte si n-am slujit acelasi ideal, idealul national, si nici nu ne-am bucurat de legitima ocrotire a statului. Multi au abuzat de ea pentru a-si ascunde transgresiunile de la legea morala si incalcarile normelor de drept prin nenumarate “afaceri” de proportii neobisnuite, cu multe substraturi si ecouri, pentru servirea intereselor personale sau de grup, potrivnice intereselor statului si comunitatii romanesti. Dezvoltarea noastra culturala a fost sinuoasa si straina de obiectivele nationale, incarcata de la inaltimea ei, de rastalmaciri si rataciri, intarziata de dezorientari si oportunisme conjuncturale. S-a facut cat se putea spre a nu dauna reprezentantilor ei, toleranti ai incompetentei, venetici, parveniti, intrusi, si minciunilor cu substrat. In loc sa-i cucereasca pe venetici si intrusi, au fost ei cuceriti, promotorii culturali, “uitand de existenta noastra latina in mijlocul lumii slavo-turanice, de caracterul culturii noastre national-etnografic, in rasaritul adversar noua” – cum spunea atunci in 1919 Vasile Parvan, precum si de “datoria de a interesa solidar pe toate natiunile luminate si puternice ale Apusului.”

Egoismul, lipsa de raspundere, lasitatea – s-au instapanit in toate clasele sociale si in patura conducatoare. Ingrijirea numai de sine si de ale sale a luat locul credintei in Dumnezeu, rusinea de oameni au disparut, locasurile de cult au inceput sa fie ocolite. Neamul a intrat in declin si nici in fata primejdiilor celor mai mari, solidaritatea n-a mai putut fi refacuta. Dupa doua decenii de vietuire in Romania Mare, Tara s-a destramat: Basarabia si Bucovina de Nord a intrat in componenta U.R.S.S., Cadrilaterul (judetele Durostor si Caliacra – cu Balcicul) in componenta Bulariei, Ardealul de Nord, vremelnic, in componenta Ungariei, iar Banatul romanesc, promis ca o conditie a intrarii noastre in razboi alaturi de Puterile Aliate in 1916, n-a intrat niciodata in componenta Romaniei, (nici macar n-a fost pus in discutie sa fie alipit) in pofida principiului nationalitatilor, populatia fiind romaneasca in majoritate absoluta (fiindu-i interzis sa aibe constiinta nationala, ca dealtfel si ceilalti Romani din afara hotarelor, despre care nu se pomeneste niciodata, nicaieri!)

Celelalte imperative categorice ale existentei noastre ca natiune unita, ca stat unitar si independent, ca tara romaneasca, n-au fost nici ele indeplinite.

In cadrul solemnitatii inaugurarii si deschiderii festive a Universitatii din Cluj, dupa cuvantul regelui Ferdinand I a vorbit intaiul rector al Universitatii, profesorul Sextil Puscariu, profesor titular de la Universitatea din Cernauti, cel care a luat in stapanire, in ziua de 12 Mai 1919, Universitatea din Cluj de la Unguri, cel care, in clipele ei de grea incercare si la rascruci pentru Universitate, a intervenit cu real folos. Deocamdata ma opresc numai la cuvantul sau din 1 Februarie 1920. (Era momentul greu al inceputului culturii romanesti in Transilvania, cu rol decisiv si in celelalte provincii ardelene: Banatul, Crisana). Dupa ce aduce inaltilor oaspeti salutul plin de recunostinta al Universitatii Daciei Superioare, spune ca aceasta serbare aniversara o avem “in baza dreptului sfant ce ni l-am castigat prin bravuri legendare si jertfind din prisos floarea tineretului nostru”. ”Viata universitara trebue guvernata de un spirit nou si de intarirea autonomiei universitare vis -à- vis de fluctuatiile politice curente ale diferitelor partide de guvernamant.” “Studentimea trebue pusa la adapostul grijilor materiale, ca sa poata sa urmeze cursurile si sa-si castige toata pregatirea pentru lucrari stiintifice independente… sa ajunga la un sistem de cugetare stiintifica.”

Satisfactia pentru profesorul universitar este sa gaseasca intre elevii sai pe cel capabil sa-i continue opera. Sa-i toarne in suflet comoara de cunostinte pe care, in nopti grele de truda, a castigat-o. “Sa-l scuteasca de ratacirile prin care tu insuti ai trecut… de pierderea de vreme pe care a trebuit s-o induri”… “Studenti, spune rectorul, veti vedea ca nu este in viata fericire mai mare decat aflarea unei farame din vesnicul adevar si in clipele de deznadejde, nu exista mangaiere mai mare decat inaltarea in sferele senine ale stiintei… Adevarul este o credinta pentru care esti gata sa-ti dai viata. Slujitorii acestui fel de credinte suntem noi profesorii si slujitorii ei am vrea sa facem din voi. Nu pentru examene va cerem sa munciti, noi, care in fiecare zi facem examen inaintea voastra, ci pentru stiinta careia-i slujim… Ne silim sa desteptam in sufletele voastre dragostea pentru ea si nu numai pentru timpul cat stati la Universitate, ci pentru toata viata voastra… Nenumarate vor fi ispitele, care va vor chema din toate partile, ca sa parasiti drumul spinos al staruintei in munca, nenumarate mai ales in aceste vremuri, bantuite de lacomia de situatii si parale, atat de usor de castigat in dezordinea ce ne-a ramas dupa razboi si care va mai dainui in lumea intreaga ani de-a randul. Daca in inima voastra este insa dorul de a desrobi adevarul din sclavia intunericului, spre a-l da stralucitor omenirii, fiti tari ca Fat-Frumos si ramaneti cu ochii atintiti spre tinta finala.” – Aceasta este dupa Sextil Puscariu, in general, misiunea Universitatii, a profesorilor si studentilor ei. (Stelian Neagoe – Viata universitara clujeana interbelica).

Sextil Puscariu, personalitate cu coeziune launtrica si unitate in activitatea sa si in toate manifestarile ei, cu o extraordinara vocatie de profesor-pedagog pentru colegii lui si massele de intelectuali si educator al studentilor sai, - a savarsit, in afara actului preluarii si deschiderii Universitatii din Cluj si alte fapte de cultura romaneasca. Este cel care l-a descoperit si impus pe Lucian Blaga lumii romanesti, la obtinerea unor premii date de Academia Romana ca membru activ si la ocuparea catedrei de filozofia culturii la Universitatea din Cluj, la Facultatea de Litere si Filozofie, luptand cu indaratnicie impotriva animozitatilor ce s-au creat, a adversitatilor si inimicitiilor si a dusmaniilor fatise si crude ale unor profesori de la aceasta facultate si din Universitate. Sextil Puscariu a trait durerea de a vedea pe colegul ramas pro-rector, facand pe politistul. Pe alti profesori facand denunturi la politie impotriva propriilor lor studenti. Pe un rector al Universitatii care vorbea de respectul omului si al drepturilor sale (!) si care a constatat ca viata studenteasca este tulburata de miscari antisemite asemenea celor din Praga, Budapesta, Viena, Berlin si a alertat politia, facand reclamatie scrisa la Primprocurorul si la Comandamentul corpului VI armata Cluj impotriva studentimii, procedand la eliminarea imediata a studentilor aratati ca vinovati din toate Universitatile tarii: Moldovean Virgil, Mocan Isac, Silaghi Ion, Bidianu Augustin, Victor Niculae, Boeriu Olimpia, Neata Ion. Rectorul a fost I.Iacobovici.

In al doilea rand, l-am auzit vorbind in piata publica, cu multa inflacarare si deplina incredere, sa cucereasca opinia publica pentru valori romanesti de mare credinta si stiinta, slujind legile de viata ale neamului cu constiinta curata si fapta dreapta. Om de gandire si de actiune organizata, - in imprejurari grele pentru neam si momente critice de primejdii pentru Neam si Tara. Cand Universitatea din Cluj era refugiata la Sibiu, a luat atitudine categorica impotriva absenteismului de la catedra si a greselilor unora dintre profesori, cand adunati inainte de deschiderea Universitatea, le-a spus: “Facem apel cald sa va apropiati sufleteste de studenti si sa cautati sa-i intelegeti. Prapastia care ameninta sa se sape intre tineri si batrani trebue evitata in Universitatea noastra. Caci ce care vor izbuti sa cladeasca poduri tot mai multe si cat mai solide de la sufletele lor la sufletele noastre, au indeplinit o mai mare misiune decat cei ce vor sa scrie o carte mai mult, sau vor face un curs bazat pe o bibliografie mai bogata. V-o spune cel care, in tot cursul activitatii a cerut altora si si-a impus o cat mai riguroasa documentatie stiintifica si a considerat orice contributie noua a stiintei romanesti, o victorie nationala. Tara are trebuinta in clipele de fata de educatie. Profesorul trebue sa fie pentru elevii sai o pilda vie. Doua pacate sa inceteze: egoismul catedrei si falsa colegialitate. Trebue sa dovedim un spirit de solidaritate in nenorocire. Trebue sa dovedim lumii ca, cu toate adversitatile prin care trecem, noi continuam sa ne facem datoria ca si in vremurile normale!” “V-o spune omul, care la intemeierea acestei Universitati, a cerut insistent ca profesorul sa iasa din valtoarea politicii militante si sa se dedice numai catedrei, laboratoarelor si cartii. Sunt colegi care cer de la studentii ce se prezinta la examene sa le cumpere manualele sau cursurile litografiate. Lucrul se stie dar decanii, nu aveau curajul sa curme raul. Unii profesori cred ca pot opri conferentiarii lor, cu care s-au certat, de a mai lucra alaturi de ei si sunt asistenti, care in urma unor protectori, sunt impusi in locuri ce nu li se cuvin si care primesc leafa pentru munci neprestate!” A mai comunicat in Senat si alte abateri ale profesorilor si a precizat apoi: “Nu v-am chemat ca sa va amenint, nici nu am dorinta sa fac pe politistul. Am vrut, dimpotriva sa fac apel la sentimentele dumneavoastra de buni Romani, sa-mi dati ajutorul dumneavoastra, ca sa ne putem implini ca buni cetateni ai acestei patrii lovita atat de crunt.”

Pe aceeasi linie de gandire a unitatii neamului in fata pericolelor, Sextil Puscariu vede in lovitura de stat a lui Antonescu, asa zisa “rebeliune “ din 21-23 Ianuarie 1941 “un razboi intre frati, care trebuiau impacati pentru ca Neamul nostru romanesc sa-si poata vindeca nenumaratele si adancile lui rani.” Fusese numit director al Institutului roman din Berlin, creat cu scopul de a propaga in Occident drepturile milenare ale poporului roman, cumplit incalcate in lunile din urma. O manifestare a ostilitatilor fata de Sextil Puscariu a fost a lui C.Daicoviciu. Acesta s-a opus propunerii profesorului O.Ghibu “pentru prezenta la Sibiu a D-lui rector Sextil Puscariu” – Consiliul s-a declarat contra ei si pe motivul ca “interesele Universitatii sunt ocrotite prin prezenta si activitatea pro-rectorului”.

Tot fapte de cultura au fost conferintele, misiunile in strainatate, cursurile si lucrarile sale dar mai ales lucrarea Limba romana vol. I. “A dovedit originea poporului si a limbii noastre, caracterul specific al limbii romane, continuitatea elementului roman in Dacia” – dupa cum spune G. Istrate.

Tot in ziua de 1 Februarie 1920 a vorbit si Ministrul Instructiunii publice, profesorul Universitar Ion Borcea: “Universitatea e un nou organ, prin care poporul roman sa-si puna in valoare fortele sale intelectuale pentru cercetarea naturii, pentru cultivarea adevarului, binelui, dreptatii, frumosului si totodata de a tine nestinsa flacara dragostei de neam. Aceasta Universitate, inima a Transilvaniei, exista ca suflet de la aceeasi data cand si-au luat inceputul si surorile ei de la Iasi si Bucuresti… de cand pionieri ai culturii din Transilvania ca: Gh. Lazar, S. Barnutiu, P.Suciu, St. Emilian, S. Micle, I. Pop, I. Maiorescu (Al. P. Ilarian) si multi altii, care impiedicati de a-si manifesta gandirea si sufletul in aceasta parte sfanta a solului nostru, au trecut muntii, aducand dincolo de Carpati cultura si mai ales o inaltatoare dragoste de neam”. In Romania, multi Romani transilvaneni si banateni detineau situatii stiintifice, culturale si politice: August Treboniu Laurian, Al.Papiu Ilarian, Eftimie Murgu, Damaschin Bajinca, Aron si Nicolae Densusianu, Ion Hodos, Aron Pumnul, P. M. Campeanu, V. Marin Ramascanu si in Transilvania: I. M. Moldovan, Timotei Cipariu, Dr. I. Mesota, Nicolae si Ion Popea, Grigore Sila si Iacob Muresanul, Vicentiu Babes, Ion si Ilarion Puscariu, Dr. I. Lapedatu, P.Cosma, V.Teclu, AL.Mocioni.

In anul 1919 Transilvania era condusa de Consiliul Dirigent (cu functii de guvern provizoriu) si de Marele Sfat (cu atributii de parlament provizoriu). De la inceputul anului s-a cerut Consiliului Dirigent “preluarea si nationalizarea cat mai grabnica a Universitatii maghiare din Cluj. ”Comisiunei universitare “ infiintate i s-au facut propuneri pentru organizarea Universitatii din Cluj. Cea mai buna propunere a fost a lui Vasile Parvan.

Vasile Parvan, profesor titular la Universitatea din Bucuresti - si-a publicat: “Pareri propuse public Marelui Sfat National al Romanilor din Ardeal, Banat, Tara Ungureasca” - “ pentru inflorirea unei culturi de caracter nu numai national - etnografic, ci si international - civilizator. In acest chip existenta noastra in Rasaritul adversar noua, va interesa solidar si toate natiunile luminate si puternice a Apusului “ Sa creem ceva superior nu numai propriilor noastre asezaminte, din Vechiul Regat, ci cu ceva mai presus si de organizatia de pana acum a “adversarilor nostri” “. “ Sa se inspire de la tipurile cele mai inaintate de universitati europene si americane”. (Universitatea nationala a Daciei Superioare in V.Parvan “Scrieri”, Buc. 1981 – pag. 159-160)

In cadrul acestei propuneri, Vasile Parvan, elaboreaza “Statute si Principii” - Universitatea sa dea cultura speciala din toate domeniile, a forma caractere printr-o educatie speciala in institute de viata sociala universitara; a promova o activitate originala creatoare de valori noua spirituale, atat a profesorilor, cat si a studentilor; sa fie o institutie nationala, deplin autonoma, dupa modelul Academiei Romane, combinat cu al Universitatilor americane. Universitatea isi cheama si isi alege singura personalul ei, isi administreaza singura fondurile si isi face singura publicatiile, acorda burse, misiuni. E o persoana morala si poseda avere personala, adopta principii engleze si americane, avand colegii, institute Directiva spirituala si controlul superior intelectual, moral si metodic, il are rectorul universitatii. Arata rosturile prorectorului, editarii, profesorilor, viata cu colegii, in facultati, in institute, seminarii, laboratoare, ateliere, extensiunea universitara; stipendii si misiuni in strainatate; politica si cultura sociala si nationala, pentru conducerea curentelor de idei, publicatii stiintifice; misiuni si cercetari stiintifice in tara; Jocurile olimpice ale universitatii “ (Luceafarul, 15. 03. 1919).

Pe ziua de 3 noiembrie 1919 s-au deschis cursurile Universitatii Daciei Superioare din Cluj, cu lectia inaugurala despre “Datoria vietii noastre” rostita de marele istoric, savantul Vasile Parvan.

In cuvantul sau Vasile Parvan scoate in relief menirea Universitatii Daciei Superioare, drumul ales, profesorul si metoda sa, studentul care isi va face educatia in Universitate si rostul lui in viata nationala. O profesiune de credinta a generatiei chemata sa ridice tara romaneasca de dincolo de Carpati la noua sa menire istorica.

“Profesorul contemporan nu mai este astazi un infailibil profet de sentinte revelate, ci un prospector de aur si de diamante, in stancosul pustiu al neintelepciunii omenesti. Are a cauta in scoala ca si in lumea larga oameni intregi, noi, in care palpaie flacara ideii. N-avem pretuitori de suflete noi. Cautatori de legi noi “nu memorizatorii intelepciunii consacrate”. Noutatea spiritului are nevoe de libertate, de aer larg ce creste din starea de suflet a iubirii pentru idee. Profesorul s-alerge si el dupa licuriciul minunat al gandului, care lumineaza in intunericul banalitatii utilitare zilnice. Entuziasm pentru idealul de toate felurile.“ O universitate noua pune “toate marile intrebari ale sufletului omenesc constient de continuitatea istorica a gandirii omenesti luptatoare. Cum sa se faca cercetarea realului, cum sa se indrumeze cautarea adevarului; cum sa se inteleaga frumosul; cum sa se ia pozitie fata de lume si viata, cum sa se asigure selectionarea naturala a talentelor si geniilor; cum sa se innobileze scopurile vietii sociale, politice, nationale; cum sa se dea lupta cu infinita bestialitate omeneasca, smulgand cat mai multi oameni de ai nostri, care se balacesc in noroiul zilnic. “Caci daca e ca Noua Universitate sa nu fie decat inca o uzina de superficialitati si inutilitati, de non-valori sociale, culturale, politice …, infiintarea ei e absurda si imorala. Intr-o lume de seci si utilitaristi josnici, conspiratia generala a neispravitilor va popula cu reprezentanti de-ai lor, cele mai inalte locuri in ierarhia responsabilitatilor social-culturale si social-politice. Dar sub imboldul idealismului mistic popular, trezit intotdeauna puternic in epocile de mari rasturnari si revolutii, doi-trei oameni de inima sustinuti de acest ambiant increzator, pot pune la cale mari reforme spirituale.(pe care in vremuri obisnuite nu le-ar fi adus o evolutie de decenii ori secole). Pe ce drum va apuca confraternitarea spirituala? Cele vechi duc toate in mlastina materialismului vulgar Drumurile noi sunt numai indicate, de cugetatorii solitari… Construirea lor e opera de “ucenici” ai noului gand Taria de caracter e o floare rara… “Cand semenii tai te urca in varful piramidei sociale, trebue sa arzi tot sufletul tau pentru a ramane acolo; nu pentru tine ca tu esti un om trecator, dar pentru oameni, pentru idealul lor, pe care tu nu trebue sa-l lasi sa decada, pentru sublimul pe care trebue sa-l faci sa infloreasca in inima contemporanilor tai, chiar de ar fi sa-l cresti cu tot sangele vietii tale, pe care numai o data o ai.” „Realitatea vietii trebue sa fie complexul potentelor spirituale, latente in sufletul national si general-uman, al masselor si indivizilor Lucram cu realitatea unor stabilitati psihologice milenare, ale sufletului ancestral. Cautam a purifica insusi sangele bolnavului, spre a imputernici din nou leucocitele, sa ucida microbii care circula in intregul organism Supremul scop al luptei noastre este spiritualizarea vietii marelui organism social-politic si cultural creator, care e natiunea. Mijloacele pleaca din idealismul national Metoda: cultivarea si selectionarea sufletelor superioare prin punerea la proba a fiecarui individ, care ne este incredintat, - cu piatra de incercare a Cultului Ideii. Cine rezista si da scantei e vrednic sa intre in confraternitarea Universitatii nationale Oportunism, tocmeli, reductibilitati, noua nu ne sunt permise. Noi suntem preotii aspri ai unei religii de purificare Suntem profetii unui timp cu mult prea indepartat pentru poftele grabite ale hamesitilor contemporani Noi suntem condamnati sa fim ireductibili, sau sa ne retragem din lupta Caci asupra noastra apasa raspunderea intregii vieti a natiunii. Sanatatea sufletului ei ne e incredintata noua. Iar noi suntem datori sa luptam pentru a-i pastra intru eternitate aceasta imunitate, fata de decadere si moarte Sa fim oracolul la care sa alerge multimea, in ceasurile de cumpanire a Destinului, spre a-i da lamuriri asupra viitorului. Noi nu vom putea face nimic complet, ci de abia vom curati drumul pentru altii. Cei care vor veni dupa noi…,nici nu vor banui tragedia de precursori chinuiti, batjocoriti, neintelesi, tradati, care a fost in noi…

“Materialul uman cu care se va lucra in Universitate, studentul – are potentele sufletesti ale taranului roman. Exista o selectie naturala a inteligentei nationale, dar la poporul nostru martirizat de toate liftele pamantului - se formeaza o carapace spirituala, in care sufletul se refugiaza spre a se pastra intact. Observatorul superficial vede numai carapacea pietroasa si inerta in specie: fatalismul, insensibilitatea la nevoile unei vieti mai omenesti, traditionalismul, neincrederea fata de orice om sau lucru nou, asprimea si necioplirea in diferite manifestari individual - sociale.” In realitate, in carapace e o fiinta foarte fin si complicat, delicat construita, cu nenumarate organe de aperceptie variata si puternica a lumii. Fatalismului cosmic ii corespunde o splendida etica optimista pagano-crestina, siguranta ca rautatea nu va ramane nepedepsita Entuziasta dorinta de a se face frumos in zilele mari din care creste arta de toate felurile Traditionalismului taranesc ii corespunde curiozitatea, dorinta de a afla taina noutatii, spirit de observatie si de critica Copilul de taran trebue sa invete singur a iesi din incurcatura Simt de masura si cuviinta sufleteasca Lupta pentru intaietatea si distinctia spirituala – pretuite in societatea taraneasca. Iuteala aprecierii, vioiciunea reflexiei, justetea judecatii, promptitudinea respingerii argumentului contrar, stapanirea de sine in focul luptei… Condamnarea mijloacelor laturalnice si brutale de intrecere, toate constitue o autoeducatie in societatea taraneasca si multe alte calitati…E o realitate pe care clasa suprapusa n-a cunoscut-o si n-a avut-o in vedere la organizarea culturii sociale a natiunii. Sufletul taranului roman ajunge obosit, amarat, dezgustat in Universitate, de fabricile de banalizare sistematica, denumite scoala primara si secundara.

Ca sa-si poata veni in fire… trebue sa le redam atmosfera de acasa, vioaie, vesela, lipsita de orice pedanterie si inchipuire de sine, magistrala, fireasca in libertatea deplina de la frate mai mare la frate mai mic, calda, copilaresc idealista…Sa se faca trecerea din stadiul vegetativ, etnografic - oricat de stralucit, al taranului roman - la cel cultural - creator, general uman, universal-valabil. Universitatea trebue sa inteleaga viata ca o lupta pentru mai mult gand.

Spiritualizarea intregii noastre munci ordonate in viata, etern valabilul uman Deosebirea inertului de viu, animalicului de uman, naturalului de cultural, materialului de spiritual. In viata- spirit - in viata ne-moarte e cuprinsa insasi legea de existenta a cosmosului. Din iubirea pentru idea-forta, din avantul catre idealul vietii biruitoare a mortii, se va naste singura forma, singura existenta concreta, a supremei noastre culturi, nemurirea vietii spirituale. Din inaltul cerului… se desprind “legile vesnice dupa care traieste infinitul, din care se rasfrang in sufletul nostru, ideile, spiritul, viata.”

“Si cum nimeni nu stie ziua si ceasul cand chiar popoarelor le e dat sa se savarseasca in viata trupului, e graba mare ca sufletul natiunii mele sa infloreasca deplin, inainte ca destinul sa uneasca din nou trupul cu natura mama din care cu milenii inainte s-a trezit la viata.

Desfa-ti dara aripile, suflet al natiunii mele, loveste cu ele puternic si larg aerul lumii de jos si ia-ti ca un vultur zborul in tarile senine si curate.”

V.Parvan preconiza solidaritatea istorica si internationala cu lumea romanica.

Asa a gandit si asa ne-a sculptat gandul sau in inima noastra, in sufletul nostru, intaiul profesor al Universitatii Daciei Superioare din Cluj – care sa fie pentru noi si pentru generatiile care vor veni dupa noi datoria vietii, inainte si dupa Universitate. “E pentru noi, cea mai sfanta datorie - spunea el, - ca sa nu lasam sa se potoleasca, prin intrigile strainismului si ale politicianismului, avantul de reinviere al neamului. Noi cei pusi sa luminam odraslele romanesti, intru dragostea de neam si tara, acum cand primejdia se apropie, avem a ne inzeci puterile, luminand si pe parinti, sfatuind si indreptand, rugand si convingand pe cei nedumeriti, pe cei nestiutori, pe cei rataciti, pe cei indiferenti. Munca noastra sa fie munca de apostoli, caci nu asteapta nici o rasplata si nu urmaresc nici o glorie pentru ei, ci fac totul pentru binele neamului, socotindu-si ca cea mai aleasa cinste a lor, constiinta ca au contribuit, fiecare dupa putinta, la aducerea intru indeplinire a mantuirii neamului. (Scrisoare catre cativa dascali, plecati in strainatate, catre cativa colegi din Tara. “Scrieri” V.P. pag. 119-120).

Dar… “Conspiratia Generala a neispravitilor” l-a acuzat pe Vasile Parvan de “tradare” pentru ca ceruse factorilor de raspundere, inainte de luarea deciziei de a intra in razboi, sa se ocupe de pregatirea morala, diplomatica si militara a tarii. Incriminat pe nedrept, la 7 decembrie 1914 a fost exclus din “Liga Culturala”… Atitudinea lui a fost blamata in presa - Adevarul, Dimineata, Actiunea, Epoca, ca fiind straina de telul suprem al Patriei – chiar si dupa explicatiile pe care, dincolo de orice echivoc le daduse prin brosura “Parerile unui tradator de neam” - Bucuresti,1914” (relatare din introducerea la “Scrieri” de Alexandru Zub pag.36-37).

Vasile Parvan, prin viata, activitatea si opera sa a fost unic. El a vorbit pentru noi toti si noua tuturor Romanilor, din generatiile trecute, prezente si viitoare. Dascal al studentimii de pe ambele versante ale Carpatiilor, Vasile Parvan a fost un Invatator al Neamului, care a despicat orizonturi si a deschis drumuri, luminand comori din adancul pamantului, din indepartatul trecut, din profunzimile sufletului romanesc. A dat un sens nou culturii ca ideal al natiunii romane – instruirii si educatiei – a trasat un stil de existenta cu radacini in trecut, ancorat in realitatile prezente si servind aspiratiilor de viitor.

A indicat cai si metode de integrare a civilizatiei si culturii romanesti in civilizatia si cultura universala prin tainele inimii. Ne-a invatat ca “fiecare tinerete isi trage constiinta despre puterile ei din batranetele glorioase pe care le insoteste pe drumul cel melancolic catre Soare - Apune. Si fiecare batran care cade obosit, lasa un tanar singur. Si tanarul in aceea clipa e chemat batran si altul mai tanar ca el, trece sa-i faca tovarasie si sprijin. Iar moartea celor batrani, imbatraneste pe cei tineri”.

- Sa nu ne urateasca atingerea cu patimile si zadarniciile vietii… Contemporanii, din cauza ambitiilor, trufiilor, si cruzimilor lor, departe de adevar si bine, i-au ramas lui pe dinafara, straini.

Nu l-au inteles si nici misterele, tainele pe care el le-a dezvaluit: taine de piatra din pamant. Taine din inima si sufletul nostru.

V. Parvan a mai tinut o lectie de deschidere pentru studentii sai din Bucuresti inchinata amintirii studentilor cazuti in razboi, intitulata: “Au cazut pentru libertate”. Intreaga lectie a fost de un zguduitor patriotism, un adevarat imn inchinat tarii si celor care s-au jertfit pentru ea. “Cu anii lor tineri au inmultit anii nesfarsiti ai patriei””Somn lin copiii mei: Somn lin” “Si am vazut, atunci, lumea plangand, - scrie in “Amintirile” sale marele istoric C.C. Giurescu. Cu greu m-am stapanit sa nu plang si eu”. Si ma gandeam si eu la durerea mea, dar si la durerea lui Parvan insusi, care-si pierduse in timpul refugiului si sotia si copilul.

Pe mine totul ma leaga de uriasa personalitate a lui V. Parvan si de activitatea sa creatoare in diferite domenii. Mai mult ma leaga si pierderea lui Laurentiu, unicul meu fiu. El - solitarul, a vorbit despre blestemul singuratatiiCa si alti doi profesori si numai ei, V.Parvan a avut o constiinta tragica a existentei si a gasit totusi un sens eroic acestei existente, care trebue acceptata si rodita A fost un om destul de sincer, ca sa nu sovaie, lamurindu-le (studentilor) zadarnicia stiintelor omenesti si destul de viu ca sa nu piara el insusi, coplesit de constiinta acestei zadarnicii

In lectiile si conferintele acestor trei mari invatatori ai neamului nostru, au aflat generatii intregi de studenti adevarata lor hrana spirituala si fundamentarea teoretica a unei vieti autentice si creatoare.

“ Nimeni n-a vazut mai glorioasa soarta neamului romanesc decat acesti tragici”, scria Mircea Eliade.

V. Parvan a fost singurul dintre cei trei, care a avut si vocatia general - umanului si a universalului. C.C.Giurescu, in aceleasi Amintiri, considera ca “Parvan a reprezentat o sinteza unica, foarte rar intalnita: erudit, cu o documentare remarcabila, investigand exhaustiv problema de care se ocupa, savant, avand darul sintezei si al constructiei armonioase, filozof, punandu-si problemele principale si permanente ale firii omenesti, ale sensului vietii si ale devenirii, literat, stiind sa imbine gandirea si simtirea lui - mai ales atunci cand avea pe marii inaintasi sau marile fapte ale istoriei noastre, - intr-un chip impresionant, in care caldura sentimentului se imbina fericit cu frumusetea imaginilor si vigoarea cuvantuluiEra in acelasi timp si educator si patriot.”

Ideile concrete sau teoretice ale lui Vasile Parvan au fost insusite de catre Universitatea din Cluj si foarte multe au fost realizate asa cum le-a gandit el.

In 1919 / 1920, a tinut cateva lectii de istorie a romanismului si despre sculptura greaca. Institutul de studii clasice, initiat de el in 1919, s-a organizat in 1928/29 cuprinzand catedrele si seminariile de limbile latina si elina, istorie antica si arheologie, fiind condus de un director.

Intr-un semestru a facut istoria antica si istoria artelor. O cronologie a Universitatii ne-ar arata ca realizate aproape toate ideile sale!

O moarte naprasnica, prematura, cu o scurta agonie, i-a curmat in 1927 firul gandului, al vietii si activitatii, in momentul in care lucrarile sale ii aratau forta creatoare - si l-au asezat in Panteonul stiintei romanesti!

La plecarea din Cluj lasase studentilor un fond de 9000 lei, echivalent cu onorariul sau din Cluj.

George Valsan a fost chemat in 1919 de Comisia prezidata de Sextil Puscariu, de la catedra de geografie a Universitatii din Iasi, ca sa organizeze invatamantul geografic la Universitatea din Cluj. Aici a predat geografia in doua cicluri – geografia generala si geografia descriptiva. A dat mare atentie seminariilor si lucrarilor practice – dari de seama, referate, interpretari de harti topografice, executie de desene si schite. A facut excursii – in realitate cercetari stiintifice pe teren, pe baza unor chestionare. A organizat trei excursii conduse de prof. Emm. De Martonne, mare prieten al Romaniei, care ne-a invatat limba, a cunoscut poporul si granitele noastre, publicand in Franta multe lucrari geografice despre Romania. G.Valsan, a publicat lucrarile Institutului de geografie din Cluj, (pe care l-a organizat cu scopul de a face cunoscuta Romania). Prin lucrarile sale a demonstrat si a impus geografia ca o stiinta cu obiect propriu. A organizat invatamantul geografic superior si a introdus in Regulamentul facultatii de stiinte din Cluj – o sectie de Geografie, putandu-se da doctoratul in geografie.

A elaborat un curs original asupra sanatatii fizice si morale a studentilor, devenind unul din marii educatori si indrumatori ai tineretului si in special al studentimii.

Prin activitatea sa s-a situat pe aceeasi linie cu V.Parvan. Prelegerea inaugurala la Universitatea din Cluj a fost: “Constiinta nationala si geografie” – Tot ce este national poate fi tratat stiintific, fiindca national nu inseamna sovin.” A formulat menirea etnografiei in Romania. A publicat lucrari importante de geografie: “Rolul Carpatilor in Romania”, “Chestiunea Dunarii”, “Dobrogea”, “Mediul fizic si capitalul biologic national”, “Leaganul poporului roman”, Romanii din Serbia”, “Evolutia statului roman in cadrul sau geografic”, “Consideratiuni morfologice asupra Coastei de Argint”, “Pamantul romanesc si frumusetile lui”, “Geografie si poezie”. Avea volume de poezii publicate si in toata activitatea sa “domina imaginatia poetului si spiritul de preciziune al “savantului”, “ratiune si sentiment”, “ordine si capriciu”, “documentatie si fantezie”, “adevar si fictiune”.

Valsan a lucrat la Paris sub indrumarea directa a lui Emm. de Martonne care l-a format. In 1921 Emm. de Martonne a tinut cursuri la Universitatea din Cluj si a publicat in limba franceza “Lucrari geografice despre Romania” traduse in doua volume. I-a fost decernat titlul “Doctor honoris causa” al Universitatii din Cluj in anul 1929, - an in care Valsan a plecat la Bucuresti. In lucrarea sa din 1931, “Geografie Universelle” apare prima sinteza in strainatate asupra Romaniei. Ultima vizita in Romania a facut-o in1937. In 1973 s-a facut la Universitatea din Cluj o sesiune omagiala, la care a participat fiica sa Helène Leconte si profesorul Robert Ficheux, care l-a insotit pe Emm. de Martonne in excursiile din 1927, - mare prieten al Romaniei, conferentiind in Franta despre noi. Emm. de Martonne a contribuit mult la fixarea frontierei noastre de Vest, pentru care au fost trei puncte de vedere: francez, englez, american.

Dorind sa cunosc frumusetile pamantului romanesc am facut multe drumetii directe si in circuit si am ramas cu o mare admiratie fata de George Valsan. Am citit si citesc cu mult interes lucrarile lui, documentandu-ma asupra pamantului romanesc si a drepturilor lui, cercetand din punct de vedere geografic, etnografic, cateva din frontierele noastre.

Profesorul Ion Lupas de la catedra de istorie a Universitatii din Cluj. In atmosfera incarcata de evenimente si framantari a anului 1939/1940, profesorul I.Lupas a deschis cursurile cu prelegerea “Valoarea educativa a istoriei nationale”, cautand sa arate care este si cum se poate fructifica valoarea educativa a istoriei nationale. Este o educatie sufleteasca si o indrumare practica ce determina simtul raspunderii si constiinta datoriilor fata de neamul si statul roman. “Istoria nationala pastreaza patrimoniul din generatie in generatie, - este izvorul nesecat al energiei spirituale, in ea isi cauta adapost toate valorile morale netrecatoare ale neamului, care a fost in stare sa le dea fiinta. Ea este altarul de rodnica inchinare in fata acestor valori.” “Nu se poate imagina o situatie mai jalnica si mai de compatimit decat aceea a unui neam care prin indiferenta culpabila, tolerand sa i se altereze sau sa i se intunece amintirea faptelor, a izbanzilor si a suferintelor din trecut, ar fi intocmai ca un biet muritor, care pierzandu-si memoria ar ramane osandit sa fie purtat de valul vremii si aruncat in nestire, ca ramasitele unei corabii naufragiate pe valurile marii…”

“In vremuri tulburate de patimi, de agitatii, de framantari destructive, - a pastra si a consolida mostenirea trecutului, cu toate asezamintele de fortificare ale sufletului national, e o fapta mai mare decat aceea care impinge mereu spre innoiri. Toti suntem fiii trecutului, fie ca vrem, fie ca nu vrem, fie ca putem ori nu putem sa ne dam seama de aceasta in orice clipa. Toate problemele de la ordinea zilei, chiar cand se infatiseaza cu un neindoielnic caracter de noutate, isi au radacinile in fapte, in trecutul mai apropiat sau mai indepartat. Si fara a cunoaste radacinile unei probleme de orice natura, fara a-i fi patruns elementele in firul dezvoltarii lor istorice, anevoie i se poate da o solutie corespunzatoare cu legile evolutiei normale. Din invatamantul istoriei nationale sa faci un ceaslov de intelepciune, cu cele mai folositoare indemnuri pentru ziua de azi si pentru ziua de maine. Invatamantul romanesc e un permanent amvon de educatie si de indrumare sufleteasca spre sentiment de cucernicie in fata marilor adevaruri ale istoriei noastre nationale, in fata valorilor perpetue ale sacrelor traditii de jertfa pentru interesul obstesc.”

“Respectul desavarsit al traditiilor cu forta diriguitoare in valmasagul vietii, datoriile ce le avem de indeplinit in slujba tarii si neamului din care facem parte… Sa cunoastem hotarele Romaniei cu cuprinsul lor, sa cunoastem si sa iubim trecutul, care ne va ajuta sa-i intelegem prezentul si sa ne identificam deplin cu toate aspiratiile ei de viitor, cu insusi sufletul si destinul neamului romanesc. Tineretul trebue sa inteleaga ca viata fiecaruia din fiii neamului romanesc nu poate sa aiba decat rostul unei verigi in seria generatiilor, prinse in nesfarsita inlantuire a continuitatii istorice, care porneste din adancurile vremii, de la cei mai vechi inaintasi ai nostri si se intinde dealungul veacurilor, pana la cei mai indepartati urmasi, infasurati in negura viitorului.!” – O lectie de istorie sinteza care a dat-o studentimii in momentul in care carul lui Marte incepuse a zdrobi inestimabile valori morale si materiale!

Pe aceeasi linie a istoriei nationale romanesti s-a situat prin intreaga viata si activitatea sa profesorul Silviu Dragomir. A jucat un important rol in lupta pentru unificarea neamului si intregirea Tarii de dinainte de 1918. De asemenea la Adunarea de la Blaj la 1 Decembrie 1918. A fost propus de Ioan Lupas ca profesor universitar ordinar. Autor al unor acte istorice si a unor inegalabile lucrari de istorie, in principal in legatura cu Transilvania (La Transilvanie avant et après l’arbitrage de Vienne – Sibiu 1944) (Transilvania inainte si dupa arbitrajul de la Viena) ca raspuns la revendicarile adversarilor nostri, debitate cu o viteza surprinzatoare, necesitand reprezentare in spatiu si suplete in adaptarea la necunoscut, la surprize, erorile avand consecinte grave. O asemenea lupta, de o asemenea anvergura pretinde o stare de veghe permanenta, cu fata la dusman. Sa-ti revizuiesti planul initial, sa-l organizezi si sa-l reorganizezi, cu idei, metode si mijloace noi. Sa nu ignorezi ca aceasta lupta este neincetata si de durata, pentru apararea trainiciei noastre. Toate acestea sunt calitati ale unui eminent diplomat dar si istoric. Silviu Dragomir le-a avut ca luptator, ca istoric si ca Ministru al minoritatilor. A publicat in 6 volume “Istoria revolutiei de la1848-49. Romanii din Transilvania.”

Alexandru Lapedatu, profesor de istorie veche romaneasca, presedinte al Academiei Romane 1935, are numeroase lucrari de mare valoare aratate in volumul omagial facut fratilor Lapedatu – gemenii Ion si Alexandru – cu ocazia implinirii varstei de 60 ani – Ion fiind profesor la Academia Comerciala – Finante publice si private.

Printre istoricii Transilvaniei trebue amintit dintre cei dusi, pe Ion Moga, cu lucrarea sa “Les Roumains de Transilvanie au moyen-age” (Romanii din Transilvania in evul-mediu) – Sibiu 1944 si “Raspuns la un volum de documente unguresti ce defaimau istoria poporului roman”; iar dintre contemporani pe Stefan Pascu, cu multiplele si atragatoarele lui lucrari si mai ales prin cele trei volume din lucrarea “Voevodatul Transilvaniei.”

Emil Racovita, savant de renume mondial, a fost chemat de la catedra de biologie din Franta, de catre Sextil Puscariu – cercetator, explorator, creatorul unei stiinte noi – speologia – ale carui realizari au fost disputate de cateva tari, - a fost toata viata activ. In calitatea sa de profesor, de director al Institutului de speologie si de rector al Universitatii, a intervenit in momentele critice, pentru rezolvarea unor probleme dificile, privit cu simpatie de catre colegii sai si cu multa admiratie de catre studentime. Il intalneam adesea cand mergeam acasa la profesorul Dan Radulescu chimist, expert consultant in procese mari, literat, conferentiar cu o expunere personala, atragatoare, asupra unor personalitati ale vietii culturale si publice romanesti, economist. Ca aspect, profesorul Dan Radulescu se asemana intr-o oarecare masura cu Giovanni Papini. Din dragostea lui pentru studenti mi-a imprumutat in nenumarate randuri carti scrise in limba franceza, ca sa exersez si sa invat limba prin lectura. A fost un pionier al “descalecarii” cum spunea el si avea o activitate febrila, pasionata si rodnica. “Nivelul de pregatire al studentilor din ambele grupuri era neobisnuit de ridicat, chiar si in comparatie cu acela din multe universitati straine” – precizeaza in “Memorii” – 65 ani de activitate stiintifica si culturala 1902-1967. Doctor in filosofie al Universitatii din Berlin si profesor la Universitatea din Cluj 1919-1940. A fost un pasionat alpinist, a strabatut culmile Carpatilor nostri din Bucegi pana in Oltenia. A umblat si singur pe trasee neumblate. A fost membru fondator al catorva societati turistice: “Turing Clubul romanesc” si membru de onoare al S.K.V.[7] A marcat unele trasee din muntii Fagarasului, Lotrului, Parangului, Cibinului. Unul se numeste “Dr. Dan Radulescu-Weg”. Din dragostea lui pentru munte, care m-a apropiat foarte mult de el, - la pensionare s-a stabilit la Sinaia. A fost alaturi de tineret in toate framantarile studentesti, in toate momentele luptei nationale, avand adanci legaturi de prietenie cu conducatorii acestei lupte: C.Z.Codreanu – Ion Mota. Casa si familia lui erau un centru de cultura asa cum erau si ale lui L.Blaga, Chinezu, Papilian .

Petre Sergescu, membru corespondent al Academiei Romane si a multor Academii straine. A participat la numeroase congrese stiintifice din strainatate. A conferentiat la Sorbona, la reuniuni internationale, la congresul matematicienilor din Varsovia si Bologna. Se impusese prin cursurile sale de filozofie a stiintei, a matematicii. Ii facea deosebita placere sa-mi arate ecoul in publicistica straina a activitatii sale. Imi imprumuta reviste, extrase si lucrari la care adesea imi da lamuriri sotia sa care era frantuzoaica. A fost premiat de Academia de Stiinte din Paris si ales membru corespondent al Academiei Internationale de istorie a stiintelor, membru activ, de onoare, corespondent al mai multor academii stiintifice internationale (Paris, Liège, Lima). A tinut lectii de algebra superioara la Clermond Ferrand.[8]

Universitatea din Cluj nu s-a putut bucura de prezenta in sanul ei a lui Octavian Goga din cauza “cancanurilor“. In 1919 i s-a propus catedra de istoria literaturii romane moderne, dar O.Goga, fiind pe atunci sef de resort in Consiliul Dirigent, a refuzat propunerea, ca sa nu fie considerata un abuz. In 1928 O. Ghibu, decanul Facultatii de Litere si Filozofie, i-a propus catedra de estetica literara ramasa vacanta prin moartea lui Ioan Paul. I s-a mai propus in 1934 dupa moartea lui G.Bogdan-Duica, care suplinise catedra. Propunerea a fost reluata cu ocazia proclamarii lui O.Goga ca “Doctor honoris causa” al Universitatii din Cluj cu prilejul implinirii varstei de 50 de ani, consimtind si el dar in procesul verbal al sedintei, s-a trecut numai raportul lui S.Puscariu privind acordarea doctoratului honoris causa, chemarea la catedra urmand sa se faca in baza unui raport special intre hotararile Consiliului. Dar noua lege a invatamantului nu mai da posibilitatea ca facultatile sa cheme ca profesor titular la o catedra vacanta decat pe un profesor titular sau agregat, ori pe un conferentiar definitiv. Si atunci se cere ca Ministerul Instructiunii publice sa prezinte parlamentului un proect de lege in virtutea caruia O.Goga sa fie numit la acea catedra. Aceasta in 1934. Consiliul hotaraste sa se intervina la Minister. Propunerea a fost trimisa la 13 Februarie 1935. O.Ghibu in 1934 ii facuse un raport elogios impreuna cu S.Puscariu si Ioan Lupas ca “Neintrecut intelegator al marilor personalitati, ca un educator inspirat, un animator, un profet,” dar nu pentru catedra de estetica literara, ci pentru aceea de istorie a literaturii romane moderne. In 1936 s-a discutat problema infiintarii catedrei de “Cultura romana” pentru O.Goga si ministerul, prin Fl.Stefanescu-Goanga, cere avizul facultatii care sa se faca printr-o lege speciala. In 1936 rectorul Goanga, fiind numit subsecretar de stat la Ministerul Instructiunii Publice, “ocupandu-se de organizarea si controlul Universitatilor”, a fost infiintata catedra, la Litere si Filozofie, de cultura romana moderna pentru O.Goga. La 22 Februarie 1937 s-a discutat aprobarea salii festive a Colegiului academic pentru lectia de inaugurare a cursului lui O.Goga. – Rectorul refuza pe motiv ca nu este inaugurata cladirea colegiului si ca O.Goga sa accepte aceleasi mijloace de desfasurare a activitatii, pe care le au ceilalti profesori, si ca inaugurarea sa se faca in una din salile Facultatii de Litere si Filozofie. Senatul e convocat in sedinta din 17 Februarie 1938, cand rectorul Goanga citeste adresa Facultatii si arata conditiile in care s-a propus crearea catedrei. O.Goga era in Ianuarie 1938 Prim ministru (pana in Februarie 1938). N. Dragan, ca decan al Facultatii a spus ca O.Goga a fost numit la catedra, ca oricare alt profesor si ca atare i s-a cerut sa raspunda unei obligatii legale, de a-si anunta cursurile. A depus juramantul, a participat la sedinta Consiliului profesoral al facultatii, unde s-a stabilit ca aceasta catedra nu implica examene, ci numai cursuri libere, care insa trebuesc sa fie inscrise in caete de studentii care le aleg. Sa anunte cursurile. E. Hatieganu spunea insa ca nu poate fi tratat cu toata asprimea legilor fiind numit prin lege speciala, dr.Iuliu Moldovan sustinea ca legea si datoria nu cunosc exceptii; Al.Borza ca la recomandarea lui O.Goga au fost si alte interese decat cele stiintifice si didactice, ca Dl.Goga nu va putea indeplini obligatiile profesionale si infiintarea catedrei ad hominem nu e pentru binele institutiei si sa fie supus sanctiunilor.

Rectorul: Consiliul Facultatii sa se pronunte asupra chestiunii concediului, ordonantarii salariului, functionarii asistentului: (Ion Chinezu), si socotirii Dlui. O.Goga in quorumul necesar Consiliului profesoral. Senatul hotaraste: Dl. O.Goga se considera profesor titular la catedra de cultura romana moderna in ziua in care isi incepe cursul. In consecinta plata salariului d-sale incepe din ziua in care incepe acest curs…Moartea misterios de fulgeratoare si de naprasnica a lui O.Goga, intamplata 78 de zile mai tarziu (la 6 Mai 1938), pune capat dilemei universitare clujene legate de profesoratul bardului de la Ciucea (Stelian Neagoe: “Viata universitara clujeana interbelica” pag.65-108). Astfel autorul cartii “Precursorii”, a devenit un precursor care-si asteapta un martor al dramei sale. In 1932 cand a fost sarbatorit, G. Bogdan Duica i-a spus: “Faptueste totdeauna bine, totdeauna drept, rastoarna relele si pune in locul lor binele cel dorit”, “un suflet de artist capabil sa patrunda in tainele creatiunii artistice si un maestru al cuvantului romanesc, al stilului comunicativ si al expunerii convingatoare.” In aceasta privinta un document fara pereche il constitue: “Fragmente autobiografice” si “Precursorii” – ca interpret al trecutului, “Mustul care fierbe” – ca luptator si ziarist, “Poeziile” – ca un creator de geniu al neamului romanesc. Caci, dupa cum spunea el, “scriitorul trebue sa fie un deschizator de drumuri, un mare modelator sufletesc al poporului nostru.” “Formula sufleteasca aceea care trebue sa fie pentru el nu numai un comandament etic, ci, in acelasi timp si o formula literara, - eu v-as raspunde cu vechiul meu crez: e ideea nationala.”

Pentru frumusetea gandurilor si a simtirilor romanesti, spicuim din cuvantarile rostite de O.Goga si de Sextil Puscariu legate de momentele incercarilor de numire a marelui poet ca profesor la Universitatea din Cluj, intotdeauna zadarnicite de pigmeii asa zisei lumi “culturale” a vremii. (Din Stelian Neagoe “Viata universitara clujeana interbelica”). Cu prilejul decernarii titlului de Doctor honoris causa lui O.Goga, profesorul Sextil Puscariu, initiatorul si realizatorul acestui fapt – scria in raportul sau: “pentru a arata recunostinta fata de cel care prin versu-i inaripat, prin cuvantu-i cuceritor, prin scrisu-i convingator, si prin activitatea lui statornica, a insufletit inimile pregatindu-le pentru ziua cea mare. Pentru bogata sa activitate ca poet, ca dramaturg sau ca prozator, ca indrumator, O.Goga a propovaduit in Transilvania de dinainte de razboi, acea legatura stransa cu cultura Vechiului Regat, care avea sa ne scape de influentele straine, din ce in ce mai puternice, iar dupa intregire, acea unire desavarsita, care trebue sa ramana pe veci la temelia tarii intregite… “Luceafarul”, “Astra”, “Tribuna”, din Arad, “Tara noastra” – pietre de hotar in istoria ziaristicii transilvanene. Ca poet a adus literaturii universale aportul originalitatii sale romanesti. Satul romanesc din Transilvania l-a prins sub toate aspectele sale exterioare si sufletesti, sa nu mai semene cu nici un alt sat din alta tara… sa apara in lumina eternitatii, interesant pentru orice cetatean al lumii. A starnit in Tara veche pentru Transilvania iubirea dusa pana la sacrificiul suprem si a indrumat Transilvania spre identificarea desavarsita cu Tara mama.”

Goga a raspuns cu o marturisire de credinta…

“Mi se rascoleste sensul unei vieti cu tot cortegiul ei de amintiri din trecut, dar mi se pun si atatea intrebari de constiinta, daca in decursul vremii straduintele mele au ales totdeauna calea cea mai buna pentru a raspunde trebuintelor unui neam.

Aceasta manifestare trece dincolo de rosturile mele personale si se opreste la ideea mare a dezrobirii noastre nationale si a consolidarii de stat pe care o slujim cu devotament, fiecare din coltul nostru. Voi pastra diploma “Doctor honoris causa” a Universitatii din Cluj, nu numai pentru a-mi reaminti necontenit framantarile noastre de ieri ci, mai ales, pentru a avea in fata mea nobilul impuls de indeplinire a datoriei catre Ardealul nostru!”

La decernare, S.Puscariu ca raportor i-a vorbit despre intemeierea Universitatii romanesti din Transilvania, – “unul din acele visuri ale parintilor nostri mult timp neimplinite, – pe care domnia-ta le-ai intruchipat in versuri nemuritoare. Visul s-a infaptuit in zilele a caror venire domnia-ta ai vestit-o cu atata credinta si ai pregatit-o in asa mare masura. Universitatea Transilvaniei sta infipta pentru vesnicie in inima Transilvaniei cu dascali si elevi veniti din toate unghiurile tarii, ca un simbol al acelei desavarsite uniri sufletesti pe care domnia-ta ai propovaduit-o cu atata convingere si pentru care nimeni altul n-a militat mai staruitor dincoace de munti. Cu toate gandurile si simtirile adanc inradacinate in realitatea romaneasca, una si nedespartita.” In locul “sentimentelor personale” lira a cantat cu vigoare crescuta si durerile si simtamintele neamului… inima-ti plina de frumusetile artei eterne. “Legaturi imprescriptibile cu precursorii, ale caror umbre rasar de cate ori privesti in viitor. Cuvinte pline de prospetime rustica, de patina vechimii sau mireasma cartilor pastrate in altarele bisericilor…”

“Cantaret al patimirii si al visurilor stramosesti, vestitor al unui viitor glorios…ai intrat in randurile infaptuitorilor, indemnand, imbarbatand, fanatizand la nevoe cu graiul inaripat al versului si cu imagini rascolitoare proectate pe scena… intrand in randul gazetarilor, indrumand, staruind, convingand, formand o opinie publica si ridicand in acelasi timp nivelul gazetariei la inaltimea paginii de antologie… Scriitor si indrumator in acelasi timp… articole de profetica indrumare… Vizionar si realizator.”

O.Goga a raspuns: …”judecata imi pune in cantar tot sensul unei vieti si la lumina amintirilor o gramada de intrebari ma impinge intr-un adevarat zbucium sufletesc. La raspantie de drum reinvie popasul si redesteapta goana de demult, iar in minte rasar oameni si locuri, vii si morti, visuri si nazuinti, izbanzi si infrangeri, toata zestrea chinuita a unei jumatati de veac in sufletul unui om. Cine ar putea sub o asemenea apasare sa incerce o spovedanie intelectuala? Un tablou rezumativ cu toate palpitatiile unui creer… sa dea macar un strop de indurare aproapelui, dornic sa dezlege o taina mai mult?…Limpede si bine definit e altarul la care m-am inchinat si al carui crez m-a urmarit intotdeauna, ca un blestem sau ca o binecuvantare, determinand in mod permanent impulsurile mele sufletesti.

Acest crez nu e o forma individuala ci un sentiment colectiv, vechi si statornic ca misterul de sange al unui neam… primind incontinuu botezul vremii… patrimoniul nostru moral al tuturor si se confunda cu rostul existentei noastre. Ideea dezrobirii noastre nationale si a identificarii granitelor etnice cu cele politice intr-un act independent… a trait intotdeauna in noi… Inainte de a deveni o doctrina a fost un instinct de conservare, care a patronat si copilaria si adolescenta unui popor. Simtul diferentierii de rasa, precis si implacabil, ne-a calauzit si ne-a incercuit in imperiul lui. A fost un simtamant al unitatii care ne-a tinut laolalta si o putere de rezistenta de care s-au frant cotropirile dusmane. Pititi acolo in munti, asa de ascunsi sub stancile si padurile ocrotitoare, ca sute de ani istoria ne-a pierdut urma, noi din ruine stravechi am cladit casuta noastra si am inzestrat-o cu tot ce putuse sa cheme la viata o speciala structura de cuget si de vreri. Ne-am plamadit alvia noastra particulara, care era strajuita de constiinta unei entitati organice… Nici o infiltratie bastarda nu se putea introduce in acest microcosmos bine ingradi, ca sa-l dizolve… orice corp strain se topea in lumea ei de simtire… Cate furtuni groaznice nu s-au dezlantuit in cursul vremii? Au fost nenumarate ciocniri de curente potrivnice, au fost intemeieri si daramari de state, revolutii de credinta si schimbari de harta, toate peste crestetul nostru, ca o incaerare de tunete si fulgere in crestele unei paduri de fagi. Dinamismul istoriei se desfasura oarecum pe deasupra acestei cetatui sufletesti, care cu resursele ei de viata aspra si indaratnica pastra aspectul nealterat al aluatului initial… “Acolo jos, detinatorul mostenirii traco-romanice, despuiat de drepturi si schingiuit de diverse stapaniri, isi ducea inainte traiul primitiv pazit in singularizarea lui de ocrotirile imperceptibile ale sangelui…”

O originala interpretare a baladei Miorita… „Miorita vine de departe, din negura nedeslusita a veacurilor si reflecta cea mai veridica icoana de la tara, nestinsa de nici o pulbere straina… Cat de clare erau notiunile geografice in mintea baciului… aceeasi ambianta, aceleasi indeletniciri, acelasi suflet al tustrei eroilor (unu-i moldovean, unu-i ungurean si unu-i vrancean)…simboluri pentru cele trei alcatuiri de stat chemate sa adaposteasca in cursul vremii marea turma… care astepta retransata dupa legea si traditiile ei contopirea izbavirii viitoare. Chiagul nostru de coeziune interioara era evident, era necesara elaborarea unei constiinte publice, la un neam a carui faramitare politica se indeplinea de pe o reteta de savanta pulverizare a fortelor lui creatoare. Exterminarea era prea zdrobitoare pe amandoua crestele Carpatilor… Se impunea mai intai o indrumare dupa o trista perioada de desvlaguire seculara si o transplantare a ideilor civilizatoare pe solul nostru. Fazele redesteptarii noastre, contributiile, valorile. Lupta de avangarda au deschis-o si la noi scriitorii, “asezand la inceputul unei miscari eliberatoare o poezie.”

Lozinca nationalismului dezrobitor cheama la actiune toate instinctele noastre de viata. Laboratorul spiritual al romanismului, pregatindu-se pentru misiunea lui istorica… Idealul national era o zguduitoare realitate sufleteasca, un comandament etic, mentinand lumea noastra intr-o admirabila disciplina si intr-o solidaritate moleculara, care putea fi angajata de orice gest in interiorul marelui tot… In Ardeal – statul cu aparatul lui de putere, tindea la desfiintarea noastra. Ganditori si poeti, ca niste focuri aprinse pe culme, luminau drumul destinului… ciocnirea intre doua neamuri era aici apriga ca totdeauna si sugrumarea noastra mai violenta. Era cu neputinta o evadare din zbuciumul colectiv. Scriitorul – un instrument fermecat pentru suferintele multimii, milioanele oropsite. Poetul evolua in luptatorul, in pedagogul unui neam… Revolta pe urma nedreptatilor era elementul determinant al creatiunii artistice… In locul unui vag umanitarism, aspectele vietii autohtone, cu toata gama lor variata de culori si imagini… Simfonia larga a sufletului romanesc… Ideea nationala trecuta in constiinta obsteasca si-a limpezit rostul ei. Nu ca o doctrina de egoism ingust, ci ca o formula de lupta pentru punerea in valoare a unui colt de umanitate… nu ca o atitudine de xenofobie, ci ca o completare a universalitatii… Lacune in desfasurarea acestui crez: absenta unui criticism luminat, care sa fi selectionat si categorisit valorile in opinia publica. Crezul a fost factor de fecundare morala a unei societati. Din el s-a nascut neatarnarea noastra politica, ca o rezultanta biologica a acestui proces sufletesc.

Dupa zbuciumul de ieri, sa ma apropiu de zvarcolirile prezentului… A-ti rosti propria ta rugaciune intr-o vreme in care furtuna n-a incetat inca si primejdia tot mai bate la poarta. S-a pastrat pe toata intinderea continuitatea in crezul salvator in care rezida taina tuturor triumfurilor noastre din trecut? Sa raspunda fiecare dupa constiinta lui. O profesie de credinta de care nu ma pot desparti. Nu e cat de putin perimat codul moral, care a creat Romania de azi… Pe un pamant coplesit inca de stigmatele materiale si sufletesti ale dominatiunii straine, in opera de rectificare, reparatie si noua cladire, eu nu cunosc alt sprijin sufletesc mai puternic decat credinta mea de ieri, adaptata la nevoile prezentului… Doctrina solidaritatii… vechea idee nationala cu toate atributele ei: “Grijiti altarele vechi, spalati-le de praf ca sa straluceasca mai departe si inchinati-va lor!” (Stelian Neagoe, cartea citata).

Cazul lui Lucian Blaga este la fel de elocvent ca si al lui O.Goga, ilustreaza aceleasi procedee si se inscrie intre framantarile conducerii Universitatii si facultatilor… de neinteles: Ca a fost sustinut C.Sudeteanu la catedra de sociologie avand doua lucrari si contracandidat pe Traian Herseni: e explicabil. Sudeteanu era de la Cluj, iar Herseni nu era cunoscut nici de profesori, nici de studenti, ca sa ajunga a fi numit la Sibiu, la o catedra nou infiintata. C.Sudeteanu a reusit la concurs in 1936 si a ocupat catedra de sociologie si etica a Facultatii de Litere si Filozofie la 15 Ianuarie 1938 – fapt atribuit unor imixtiuni.

Lucian Blaga, poet, dramaturg, memorialist, cugetator, realizator de aforisme, autor al unei bogate corespondente, filozof creator al singurului sistem filozofic roman intreg, inchegat in trilogie, omul cu multe si mari prietenii de toata viata si putine si infocate dusmanii, la rascruci, nu inceteaza in nici o clipa a vietii si a creatiei sale sa fie poet. Ca poet singuratic, in aria binecunoscuta a poeziei romanesti, l-a vazut mare, la orizont Sextil Puscariu care, dupa cele doua volume publicate in 1919: “Poemele luminii” si “Pietre pentru templul meu” – l-a semnalat in “Glasul Bucovinei” in Ianuarie 1919: - “Un poet: Lucian Blaga” – si l-a indragit pe creator si l-a invrednicit cu prietenia sa, sincera si rodnica, sustinandu-l de atunci in toate momentele mari!

Lucian Blaga – licentiat al Facultatii de Filozofie din Viena si doctor al aceleiasi facultati din anul 1920 cu teza sustinuta atunci si tradusa: “Cultura si cunostinta” – a fost respins la examenul de docenta in estetica, din Iunie 1924. Avea publicate pana atunci, in afara tezei cele doua volume din 1919, “Pasii profetului” (1921), “In marea trecere” (1924), “Filozofia stilului” (1924), doua volume de piese de teatru, un volum de aforisme, doua prefete (Eminescu, Alecsandri), sute de articole si eseuri si era laureat a doua mari premii: al Academiei Romane si al Universitatii din Cluj. Dupa “Memoriile” lui Sextil Puscariu, la docenta a fost cu el numai Ioan Paul, titularul catedrei de estetica Cluj, iar contra lui: Florin Stefanescu-Goanga, care n-a stiut sa desluseasca in lucrarea lui partea originala de gandire filozofica si s-a agatat de cateva nimicuri “nestiintifice”, Mihail Dragomirescu de al Bucuresti, Gh. Bogdan-Duica de la Cluj, cu care avusese o polemica si nu l-a citit atent – si astfel singurul “cap filozofic dintre transilvaneni” a fost respins. “Conflicte latente izvorate din diferenta de conceptie ce exista intre noi si alimentate de divergente politice. In 1926 a murit Ioan Paul, dar concursul pentru catedra lui n-a avut loc si a fost suplinita de Virgil Barbat de la catedra de sociologie si etica. “Nici Barbat, nici Goanga, nici mai ales Duica nu-l vor. Cei dintai nu-l cred om de stiinta (caci aparatul lui documentar nu-i incarcat cu prea multe citatii), cel din urma nu stiu de ce-I poarta sambetele.” (S.Puscariu – Memorii)

In 1930 moare Barbat si catedra ramane si fara suplinitor. Se publica concurs regulamentar, dar nu se prezinta nimeni. Nici Blaga, care-i scrie lui I.Breazu ca n-a candidat fiindca nu poate juca rolul de “candidat reexaminat”! I.Breazu ii raspunde: “Te doream in centrul culturii romanesti si cu trupul, nu numai cu opera. Ai in lumea universitara prieteni devotati, dar si dusmani infocati. Vor mai trece 4-5 ani sau mai putin, pana vor dispare acestia din urma, ca ceara in fata focului.” Din 1930 a fost numit suplinitor al catedrei de estetica literara, titularul catedrei de istoria literaturii romane moderne, Gh. Bogdan-Duica. Si pana la moartea acestuia, intamplata prematur si fulgerator in Septembrie 1934, - practic usile Universitatii clujene ii ramaneau inchise lui Blaga. S.Puscariu scrie: “El a fost piedica de capetenie din pricina caruia Lucian Blaga n-a putut ajunge profesor de estetica la Universitatea din Cluj.” Se da la concurs numai catedra lui Bogdan-Duica , iar cea de estetica ramane vacanta si este data, an de an, in suplinire anglistului Petre Grimm pana in 1938,care intre timp si dupa peripetiile lui O.Goga ramasese tot vacanta, lui Goga ramanand sa-i se creeze o catedra speciala.

Din 1935, pe timp de un an, au fost suspendate de la Minister orice numiri ori inaintari in functii publice. Deci pentru ocuparea catedrei nu se face nici o publicare in Monitorul Oficial, dar in Decembrie 1935 se comunica aprobarea ocuparii catedrelor vacante la Universitatea din Cluj. In 1936 se ocupa cele trei catedre scoase la concurs: D. Popovici, Em.Petrovici si C.Sudeteanu si e numit la catedra nou creata de cultura romana O.Goga.

Lucian Blaga slefuise pietre pentru templul sau: opere poetice si filozofice. In 1935 primeste un nou premiu al Academiei Romane (C.Hamangiu), la 22 Mai 1936 este ales membru activ al Academiei Romane. In aula Academiei Romane ambele rapoarte au fost sustinute de S.Puscariu.

Peste un an, la 14 Mai 1937, Senatul universitar hotaraste publicarea catedrei de estetica literara pentru concurs pentru ca nu s-a facut nici o propunere de chemare. Erau trei candidati: Lucian Blaga, Liviu Rusu si Radu I.Paul. Concursul nu se tine pentru ca N.Dragan, decanul facultatii, descopera ca titlul catedrei era schimbat numai prin buget, nu si prin lege speciala. Senatul intervine pentru anularea formelor de concurs, publicarea urmeaza a se face cu noul titlu legal. Ministerul, la 7 Decembrie 1937, dispune publicarea catedrei ca “estetica generala cu deosebita privire la estetica literara”, la sectia filozofica si nu la sectia filologica, ca sa se ajunga la solutia: infiintarea unei noi catedre cu totul adecvata lui L.Blaga si chemarea lui L.Rusu la mult litigioasa catedra de estetica. La 13 Ianuarie 1938, Consiliul Facultatii propune Ministerului Educatiei Nationale printr-un memoriu intocmit de D.D.Rosca infiintarea catedrei de Filozofia culturii; la 29 Ianuarie 1938 apare decretul-lege de infiintarea catedrei cu data de 1 Februarie 1938. La 5 Februarie 1938 se declara vacanta noua catedra. Decanul roaga Rectoratul sa intervina la Minister pentru publicarea vacantei catedrei de filozofia culturii in Monitorul Oficial cu conditiile ca poate Facultatea poate chema un profesor titular, agregat, conferentiar sau un membru activ al Academiei Romane, cu titlul de doctor si lucrari in specialitatea catedrei, pentru ca sa se inchida varianta concursului (care n-ar fi fost acceptat de Lucian Blaga, care de la 8 Ianuarie 1938 era subsecretar de stat al Ministerului de Externe).

Raportul de chemare al Cosiliului Profesoral a fost intocmit si prezentat de D.D.Rosca, fiind semnat de Sextil Puscariu, Marin Stefanescu, Fl. Stefanescu-Goanga. In raport, D.D.Rosca a analizat fiecare din lucrarile lui Blaga, cu aplicatie speciala in filozofia culturii: Cultura si cunostinta, Filozofia stilului, Fenomenul originar, Fetele unui veac, Spatiul mioritic, Eonul dogmatic, Cunoasterea luciferica, Cenzura transcendenta, Orizont si stil, Geneza metaforei si sensul culturii -– cuprinse in Trilogia cunoasterii si Trilogia culturii. Filozofia culturii elaborata de L.Blaga e o insemnata contributie romaneasca la filozofia culturii in general, opera lui Blaga imbina precizia metodica si informatia intinsa cu indrazneala si vigoarea unei gandiri cu foarte puternic accent personal. Nimic mai coherent decat aceasta opera. De la un capat la altul al ei nici un fel de schimbare de orientare.

Utilizand in drumul sau de crestere si numeroase elemente de la alti ganditori… el le-a transformat in flacarile unei viziuni initiale. Viziunea care-i este personala lui Blaga si care si-a gasit expresia… intr-o anumita idee despre mister: “Dorinta noastra in fata unui adevarat mister nu e sa-l lamurim, ci sa-l adancim asa de mult incat sa-l prefacem intr-un mister si mai mare… Intunericul nu trebue sa-l luminam ca sa-l putem vedea.”

In Consiliul profesoral s-a pus problema daca va fi efectiv la facultate, intrucat a fost numit Ministru plenipotentiar la Lisabona. Sextil Puscariu, I.Lupas si D.D.Rosca spun ca sunt imputerniciti de Blaga sa declare ca-si va da demisia din diplomatie cand va fi numit profesor, iar Consiliul cu unanimitatea profesorilor prezenti decide chemarea in ziua de 28 Martie 1938 si in aceeasi zi actele se inainteaza la Minister, iar in 21 Aprilie 1938 Ministerul anunta Universitatea ca prin decret regal Lucian Blaga a fost numit profesor titular cu incepere de la 1 Octombrie 1938 la catedra de filozofia culturii din cadrul Facultatii de litere si filosofie.

Dupa un zbucium sufletesc de aproape 15 ani, L.Blaga ii scrie lui I.Breazu: “A trebuit sa ajung de doua ori ministru si sa se schimbe legea universitara si chiar Constitutia ca sa ma vad “profesor” (Stelian Neagoe pag. 108-115).

Lectia de deschidere a cursului sau de filozofia culturii inaugurat la Universitatea din Cluj in Noiembrie 1938, prezentat fiind de catre Sextil Puscariu in Aula Universitatii, a fost studiul “Despre plenitudinea istorica” – adica despre momentele fericite ale istoriei, despre momentele de suprema plenitudine si inflorire invoalta destinate sa atraga iarasi si iarasi luarea aminte a posteritatii. Cum toate popoarele europene au creat astfel de momente, nici popoarele din sud-estul continentului nu vor vi ocolite de sansa afirmarii spirituale majore de “expansiunea spre cer”.

Din 1938 pana la 1 Aprilie 1939 – cand a luat sfarsit misiunea sa diplomatica in Portugalia, a fost inlocuit de prietenul sau D.D.Rosca.

Pentru a arata ce este etern si ce este istoric in cultura romaneasca, Constantin Noica a ales trei momente culturale de culme: 1. Neagoe Basarab, care scria “Invataturi catre fiul sau Teodosie”, care trebuia sa-i urmeze la domnie, in care in conflictul dintre etern si istoric, in spiritualitatea romaneasca invinge eternul; 2. Dimitrie Cantemir, momentul in care constiinta romaneasca castiga intelesul si gustul lumescului, incercand sa iasa din plasa eternitatii; 3. Lucian Blaga, cel mai personal dintre creatorii nostri, un adevarat filozof in intelesul occidental al cuvantului, prin care cunoastem spiritualitatea anonima romaneasca a sufletului poporului. Ales in 1937 membru al Academiei Romane, intr-un loc special creat pentru a-i incununa meritele, L.Blaga nu are un inaintas caruia sa-i faca dupa obicei elogiul si atunci a rostit la intrarea in Academia Romana “Elogiul satului romanesc”. Face elogiul a tot ce e impersonal, anonim, anistoric in sufletul romanesc. Primul elan de cultura majora este insotit la noi de recunoasterea calda a culturii minore romanesti. Conflictul dintre etern si istoric pare a-si gasi o solutie cel putin academica… In una din lucrarile sale de filozofia culturii, Lucian Blaga a scris un intreg capitol pe tema raportului dintre cultura majora si cea minora. Dupa el, deosebirile dintre aceste doua tipuri de culturi nu sunt de proportii ci de varsta… Cultura minora e de aceeasi calitate spirituala cu cea majora pentru ca e purtatoarea unei marci stilistice. Satul nostru, spune Blaga, a avut taria sa se pastreze “boicotand” istoria. In jurul lui se facea, de catre alti straini de neamul nostru, istorie: satul nostru s-a pastrat. Vremea a vremuit… Dar matca stilistica, deci pecetea adanca a neamului romanesc a ramas aceeasi… El spune ca de 100 de ani tindem la cultura de tip mare… Nu genialitate, ci prelungire a minorului ne trebue… Satul romanesc e cel mai bun rezervor de creatie romaneasca inalta. Sa ridicam cu o octava mai sus realizarile noastre populare, sa subliniem si monumentalizam valorile noastre anonime si vom atinge creatia care sa ne impuna. Lucian Blaga a incercat sa solutioneze problema prin “Spatiul mioritic”. Vasile Parvan spunea la inaugurarea Universitatii romanesti din Cluj: “Nu Romanizarea noastra feroce intru vegetativul etnografic, ci continua noastra umanizare intru sublimul uman va crea cultura romaneasca. Trebue sa fim pe masura unei cresteri, care a venit sa largeasca, pe toate planurile, orizontul neamului nostru. Daca ne deschidem azi catre istorie, e mai ales pentru ca biologic si spiritual se intampla cu neamul nostru un proces de crestere de dinauntru in afara, de la fiinta catre forma istorica”. (C.Noica din “Pagini despre sufletul romanesc” – Colectia Luceafarul, Bucuresti, 1944).

Tot C.Noica spune ca pe planul spiritualitatii romanesti, centrul nostru national este in Transilvania. “Ardealul e sortit sa tina treaz duhul romanesc in istorie. Ardealul reprezinta starea de veghe a Romanismului: acolo in laboratorul sufletului ardelean ni se pare ca se constitue tipul nou de om romanesc”. “De la Ardeal am primit si noua ne trimetea Ardealul tot ce-a avut el mai bun; ni l-a trimis pana la saracire de sine”. L.Blaga era ardelean din Lancram, de langa Sebes-Alba si se integreaza si el in aceasta spiritualitate romaneasca a Ardealului. Era un “constructor si un vizionar” care a dat o filosofie cu valoare generala universala legat de noi prin “etnicitatea gandului” – o “energie romaneasca” cum l-a denumit filozoful Vasile Bancila, care a scris si “Semnificatia Ardealului”.

Lucian Blaga a fost profesor de filozofia culturii la Universitatea din Cluj 10 ani, pana in 1948, cand a fost nevoit sa paraseasca catedra universitara. Din 1948 pana in 1950 putea fi vazut la Biblioteca Universitara, la Filiala Uniunii Scriitorilor. In 1949 activa la Institutul de istorie si filosofie din Cluj, unde elaboreaza lucrarea “Despre experiment” si apoi “Gandirea romaneasca in Transilvania in sec. XVIII”. De la 1953-1959 lucreaza la sectia de istorie si folclor a Academiei Romane, filiala Cluj, cu o jumatate de norma. In 1960, dupa o perioada de mai mult de 10 ani in care nu mai publicase nici un vers original, publica la “Steaua” poemul “Fantanile” – “Mirabila samanta”. “Talmaciri” (incepuse sa publice din 1955: “Faust” apoi din Lessing, “Din lirica universala”). In 1951 lucra la actiunea de reorganizare a fondului de periodice, manuscrise si carte veche romaneasca la Blaj. La 30 Noiembrie 1960 se interneaza la clinica medicala nr. 1 Cluj – (se zvonise de o incercare de sinucidere) cu “neoplasm vertebral”. La ora 4 30’ din zorii zilei de 6 Mai 1961, Blaga e nor – dupa poezia sa: “La obarsie, la izvor /nici o apa nu se-ntoarce /decat sub chip de nor /O drum si ape, nor si dor /ce voi fi cand m-oi intoarce /la obarsie la izvor /fi-voi dor atunci? Fi-voi nor? /

La 9 Mai 1961, exact dupa 66 de ani de la ziua nasterii sale are loc in Casa Universitatii din Cluj mitingul de doliu, dupa care trupul sau, trecand dincolo de culmea Feleacului, face un ultim drum, cel spre vatra, spre Lancramul natal: “La obarsie, la izvor /nici un drum nu se-ntoarce /decat sub chip de dor “ (dupa Mircea Vaida “Pe urmele lui Lucian Blaga” Bucuresti 1972)

Numirea lui Lucian Blaga la Universitatea din Cluj a coincis cu maximum de amplitudine romaneasca a Statului National Roman unitar, adica “Neamul organizat in legatura organica cu pamantul sau, cu rostul sau ca, stapanindu-si destinul, sa-si asigure existenta, independenta si desavarsirea”. –A avut atatea planuri frumoase pentru Cluj! Dupa Dictatul de la Viena, Blaga a cunoscut rigorile refugiului de la Sibiu. A scos revista “Saeculum” in care a publicat: “Cum l-am cunoscut pe Mahatma Gandhi”, “Despre viitorul filosofiei romanesti”, o analiza a Geticei lui Parvan. Face calatorii la sesiunile Academiei Romane, conferentiaza la Viena “Despre caracterul simfonic al culturii vest europene”, la Praga “Despre sufletul romanesc” si in cateva orase din tara “Despre Andrei Saguna”. Face excursii in jurul Sibiului si-si creeaza prietenii deosebite. Ca pretutindeni! Intors la Cluj, face excursii in jurul Clujului, revine la Brasov – Sibiu. Tot timpul “munceste cu grija de adevarat om de stiinta” – cum si scrie el lui Domnita Gherghinescu-Vania, la cursurile sale “Trilogia valorilor”, “Trilogia cosmologica”, “Aspecte antropologice” (curs tinut in 1947) – ca apoi sa fie nevoit sa paraseasca catedra universitara in 1948. Opera lui va ramane ca un dar la pamantului si sufletului romanesc. Ceeace a fost pieritor s-a reintors in natura, ceeace este etern ramane in sufletul posteritatii, in constiinta care tasneste din cand in cand spre lumina, ca un izbuc, cu toate piedicile celor trei dusmani infocati, pe care nu se stie daca el i-a iertat, dar istoria nu-i iarta, fiindca au pacatuit fata de cultura romaneasca si de viitorul ei. Lucian Blaga a contribuit la sporirea prestigiului inaltei scoli de cultura romaneasca – Universitatea din Cluj - , dandu-i intensitate si perpetuitate prin creatiile sale!

La sporirea prestigiului Universitatii din Cluj a contribuit si prietenul lui Lucian Blaga, D.D.Rosca , pe de o parte ca a avut indrazneala de a-l impune pe Blaga ca filozof al culturii intr-o vreme si atmosfera total neprielnica si, pe de alta parte prin lucrarea sa “Existenta tragica” – o temelie a unui sistem filozofic propriu, - aparuta in 1934, intr-un moment de explozie creatoare a tinerilor, fapt ce eu l-am receptat in acel an al intrarii mele in Universitate, cu mult entuziasm, ca pe un real stimulent. Atunci au aparut lucrarile lui Constantin Noica: “Mathesis” sau bucuriile simple; Emil Cioran: “Pe culmile disperarii” si “Schimbarea la fata a Romaniei”; Mircea Eliade: cu ”Yoga – essai sur les origines de la mystique indienne” si toate romanele sale.

Stralucire a dat Universitatii din Cluj scoala medicala condusa de dr. Iuliu Hatieganu, a patra mare personalitate reprezentativa a Universitatii din Cluj si a invatamantului ei teoretic si practic medical. Medic internist, creator de scoala, care a ramas si ramane dupa moartea sa cu renume european, maestrul care-si insotea intotdeauna activitatea cu seninatatea, surasul si zambetul sau caracteristic, cu o tinuta mandra in modestia lui, cu constiinta de sine si a ceeace este si reprezinta. Vorba-i lapidara, cuprinzatoare, demna, frazele-i adevarate sentinte. O forta ascunsa, ca radium-ul, uraniul, tasnea din ochii lui vii ca flacarile, sfredelind nemilos, cercetator, interlocutorul sau bolnavul, surprinzandu-le tainele starii trupesti si sufletesti. Asa l-am cunoscut in cabinetul sau de pe strada Eminescu, in saloanele de bolnavi sau mai ales in timpul conferintelor. Hotarat si prompt in decizie, in fixarea diagnosticului, neabatut in drumul sau, credincios vocatiei sale, indraznet in indicarea tratamentului vindecator si necrutator in indeplinirea misiunii sale – esentialul existentei sale. Totusi, cald, apropiat, gata de a asculta orice pas, de a da subalternilor o pilda buna si bolnavilor un punct de sprijin, o incurajare. Ceeace se spune azi despre sport, dr. Iuliu Hatieganu sustinea in anii studentiei noastre: “Cand Universitatea va organiza educatia fizica si dispensarul studentesc, - ceeace prin el s-a facut -, va fi indreptatita sa-si asume rolul de educatoare integrala. Sub educatia fizica inteleg o educatie integrala – fizica si intelectuala si mai ales morala, - care ar contribui in mod hotarator la formarea caracterului si sentimentului de solidaritate. Natiunea are nevoie nu numai de savanti, ci si de barbati tari, morali, cu caracter, gata intotdeauna a-si sacrifica viata pentru apararea ei!” Dr.Iuliu Hatieganu, ca om si ca profesor, ca decan si ca rector, atat la Cluj cat si la Sibiu, a formulat menirea Universitatii si functiunile ei si le-a concretizat prin masuri si fapte, gasind posibilitati de intelegere si colaborare cu corpul profesoral al Universitatii, cu subalternii si de intelegerii cu studentii, contribuind la promovarea si apararea intereselor lor si cu societatea in mijlocul careia Universitatea isi desfasura activitatea servind idealurile nationale. Participa la sedintele Senatului Universitar si ale Consiliului profesorilor si le obtinea consimtamantul pentru activitatea sa. Participa si la sedintele Centrului studentesc, netezind asperitatile raportului cu profesorii si asigurand studentilor conditii materiale, - camine, cantine - si morale, intelectuale – biblioteci.

In anul universitar 1922 /23 intrucat in viata economica a tarii, dupa razboi si in Universitate, dar mai ales in Facultatea de Medicina, Evreii formau majoritatea si ca urmare a sinuciderii unei studente, (o olteanca, adusa din dragostea de Ardeal la Universitatea din Cluj, n-avea nici loc in camin, nici rude, nemaiputand indura mizeria), - a refuzului de a diseca singurul cadavru evreesc ajuns pe masa de disectie, in zilele de 27 /28 Noembrie 1922 studentii Evrei au fost alungati de la camin. A fost convocata adunarea generala a Centrului studentesc Petru Maior pentru a cauta solutia in conflictul dintre studentii crestini si Evrei. In 1919/20 la Universitatea din Cluj erau 450 de Evrei, in 1920/21 - 689 . Sedinta centrului studentesc s-a deschis in prezenta profesorului dr. Iuliu Hatieganu, delegat din partea Senatului universitar pentru a cunoaste din insasi discutiile sedintei, dorintele si adevaratul spirit de care e animata studentimea romana. Punctul de vedere al studentimii clujene, care la 10 decembrie a fost adoptat de intreaga studentime din tara: 1. Studentimea romana cere ca la inscrierea studentilor in Universitate sa se tina seama de principiul “numerus clausus”, adica studentii Evrei sa nu mai fie primiti in universitate decat in proportie cu populatia pe care o reprezinta. 2. Studentii Evrei sa nu disece decat pe cadavrele coreligionarilor lor, iar intrucat nu vor aduce cadavre sa fie opriti de la disectie. 3. Centrul studentesc va cauta si va obtine adeziunea tuturor studentilor Romani de la celelalte universitati la hotararile luate. La 10 Decembrie 1922 delegatii tuturor Centrelor studentesti adunati la Bucuresti se declara solidari cu centrul Cluj.

Pentru a intelege mai bine aceste evenimente sunt de mentionat si urmatoarele: 1) Inainte de Unirea din 1918 familiile cu traditii romanesti din Brasov, Blaj, Sibiu, Orastie, isi trimeteau copiii la studii la Viena, Graz, Padova, Lipsca, Berlin, considerand ca la Budapesta si Cluj sunt supusi unei actiuni de desnationalizare. 2) Dupa infiintare Universitatii din Cluj, in anul 1919/20, “rectorul Sextil Puscariu, in darea de seama a semnalat aglomeratia mare la Facultatea de Medicina… Senatul si-a pus in mod serios intrebarea daca n-ar fi cazul sa se introduca un “numerus clausus” pentru studentii de la medicina, stavilindu-se astfel afluenta prea mare a studentilor din Ungaria care cauta la noi sa scape de persecutiile ce au sa le sufere Evreii la Universitatile maghiare si ocupa astfel locul studentilor nostri, indreptatiti in primul rand sa poata urma nestingheriti cursurile” (Stelian Neagoe – Viata universitara clujeana interbelica I, pag.122) “Chestia numita e amintita si la noi in Aprilie (26) in sedinta “Societatii de lectura a studentilor Romani din Cluj”. Deci problema lui “numerus clausus” fusese semnalata de insasi conducerea Universitatii, imediat dupa infiintarea ei.

Congresul studentilor din 10 Dec. 1922 reprezinta afirmarea studentimii in raport cu adversarii idealurilor sale:

- o verificare interioara: capacitate de lupta, preocuparea de propria soarta

- idealuri, cu mijloace de atins

- confundarea vietii personale cu idealul

Se hotaraste atunci ca ziua de 10 Decembrie sa fie ziua nationala a studentimii romane, zi care s-a sarbatorit in fiecare an pana la instalarea regimului comunist.

De atunci de la 1922, incepe drumul calvarului studentimii romane, in lupta darza si necurmata pentru ridicarea Neamului romanesc catre Mantuirea lui.

Alungata din camine, de la cantine, lovita necrutator de dusmani, chiar prin aceea care s-ar fi cuvenit sa-i fie parinti sufletesti – profesorii.

Astfel, rectorul Universitatii dr. Iacob Iacobovici pune doua premize: 1. Acel care rezuma viata la satisfacerea trebuintelor fiziologice, moare inainte de a fi trebuit. 2. Traeste ca om numai acela care se ridica deasupra mizeriei noastre fiziologice si se inalta in sfera idealismului. Idealismul este atributul spetei umane. Framantarile gigantice ale omenirii de azi nu sunt decat luptele intre idealismul uman si bestialitatea animalica (!). Concluzia: identificand pe cei ce au condus greva, se adreseaza procurorului si Comandantului Corpului VI armata, situatia considerand-o periculoasa pentru siguranta noastra de stat. Senatul universitar a hotarat eliminarea lor din Universitatea din Cluj si din toate universitatile din tara. Miscari antisemite asemanatoare s-au petrecut la Praga, Budapesta, Viena, Berlin cu caracter mai violent (Stelian Neagoe pag.166 si 207)

Pe aceeasi pozitie de ura inversunata impotriva studentimii romane si de servilism fata de autoritatea de stat, straina de sufletul neamului, s-a situat in timpul refugiului de la Sibiu si prorectorul Ion Dragoi, profitand de faptul ca Sextil Puscariu – rectorul – era plecat in misiune la Berlin. Acesta, dupa asa-zisa “rebeliune” din 21-22 Ianuarie 1941, - de fapt lovitura de stat a lui Antonescu, - se adresa politiei pentru a obtine date spre a elimina pe studenti. Alti profesori au inceput sa denunte pe studentii legionari si pe cei care fusesera internati in lagar, inscrisi in anii corespunzatori cu colegii lor, din dispozitia Ministrului Traian Braileanu. Doar profesorul Camil Negrea, cel mai vechi decan, a spus sa fie examinati sever si daca stiu, sa fie promovati. Asa au inteles si aplicat ordinul Ministrului Rosetti, dat la Sibiu, de purificare a vietii universitare.

La 23 Mai 1941 a incetat din viata prorectorul Ion Dragoi si la 4 Iunie 1941 a fost insarcinat ca rector dr. Iuliu Hatieganu. Numit de guvern, el a dorit sa fie ales de inimile tuturor, pentru ca astfel sa reprezinte expresia vointei tuturor. Sa fie ales de Senatul Universitar, ca pentru servirea Natiunii si a Patriei sa realizeze din Universitate o comuniune spirituala, sa revina la liniile mari de conduita pentru a-si putea indeplini misiunea si functiunile ei importante. Adica: 1. Activitatea si creatia stiintifica indreptate spre interesele noastre nationale 2. Formarea si instruirea tineretului prin creerea unei noi pedagogii nationale – unitate de gandire, de simtire in comunitatea spirituala. 3. O colaborare stransa si rodnica intre Universitate si studentime in cadrul Universitatii si, pentru popor, in cadrul Extensiunii universitare. Profesorii sa fie adevarati conducatori spirituali ai tineretului. Sufletul profesorului nobil si bun are influenta asupra studentimii. 4. Orientarea vietii studentesti nu trebue facuta cu fise complicate si imposibile, ci cu acea dragoste de mai bine. Asociatia “Amicii Universitatii” – nou infiintata sa pastreze legatura cu toate generatiile ce ne-au ascultat cuvantul. 5. Mai sunt necesare : a) o concordanta intre idealul educativ national si cerintele stiintei; b) o conceptie de viata pentru solidarizarea generatiilor si intarirea constiintei nationale – intorcand fata catre popor si tineret – problemele nationale nu trebuesc privite din laborator ci din arena. Idealul national sa fie o noua unire a tuturor Romanilor. Universitateea nu trebue sa fie numai “Universitas Literarum et Scientiarum” ci “Patriae et juventutis”.

Prof. dr. Iuliu Hatieganu era socotit de colegii sai “unul din marii realizatori ai importantelor opere universitare si nationale din Cluj, marele animator de care Universitatea are nevoe. Spirit larg si generos bine cunoscator al problemelor tineretului nostru universitar”. “Un om cu calitati, cu conceptii largi, cu prestigiu mare, cu o puternica personalitate, sporind prestigiul Universitatii prin unirea intre profesori si studenti, un conducator cu depline raspunderi, Va da cuvenita replica publicatiei unguresti asupra Transilvaniei.”

Toate ideile mari rectorul Hatieganu, dupa ce le-a anuntat, le-a si realizat. Formalitatile inutile de la inscrierea studentilor au fost eliminate; profesorii evita paralelismele. Conferinte de initiere si de sinteze pentru formarea unei conceptii de viata . Fiecare la locul lui, cu totii insa pentru Universitate si prin Universitate pentru natiune, spre idealul nostru: o Romanie mare, puternica si eterna. Afirmarea spiritualitatii romane pe plaiul unde s-a nascut neamul nostru – iata misiunea Universitatii. O stiinta utila natiunii, Neamul nu poate fi condus spre victoria finala decat prin educatie. Universitatea e un amvon de pe care se propovadueste binele, frumosul, adevarul, dorinta de libertate, de dreptate. Sufletul national este laboratorul mare al valorilor spirituale. Studentul trebue scos din mizerie ca sa poata trai inalta spiritualitate a Universitatii! Profesorii sunt apostoli ai neamului, punand ideea nationala ca piatra fundamentala in activitatea lor profesionala. Deci la baza educatiei tineretului universitar sa stea principiile idealului national. Romania mare in vechile ei hotare, cu un popor mare prin suflet, prin sanatate, etern prin creatii spirituale; idealul spiritual: acceptarea si aprecierea valorilor si creatiilor spirituale; idealul omenesc: prezentarea marilor calitati omenesti in colectivitatea nationala si in general la toate natiunile; idealul universitar: continuitatea creatoare a spiritului, seriozitatea in pregatire; trairea acestor idealuri pentru a le transforma in conceptii de viata; trairea in munca, cu iubire, cu onoare, cu devotament, cu raspundere, cu respect (fata de maestru, fata de trecut), cu eroism, cu sacrificii, in deplina solidaritate si disciplina. Educatia fizica.

S-au initiat organizatii culturale: orchestra filarmonica, corul “Rasunetul Ardealului”, “Ardeleana” pentru port, gruparea literara “Octavian Goga” a facut sezatori literare in oras si in alte orase . Aparea “Viata universitara” condusa de dr. Iuliu Hatieganu. S-au organizat premii studentesti pe facultati. S-a format centrul de studii transilvanean. A aparut in 1941 lucrarea “Universitatea maghiara a Transilvaniei”, “Istoria ideii universitare ardelene” si a “Universitatii regale unguresti Francis Iosef”. Centrul de studii transilvanean cuprindea aproape toate catedrele Universitatii.

Rectorul I. Hatieganu a incurajat tineretul si natiunea romana in toate momentele grele: In 1942/43: sa fiti tari in credinta caci o noua ordine europeana nu e posibila si nu e acceptata decat numai in libertatea si unirea intregului popor roman. Se pregateste o noua ordine; ori de unde ar veni, ea nu e posibila fara dreptatea romaneasca, iar aceasta libertate trebue s-o ducem la biruinta cu armele spirituale, calite in focul iubirii de neam si patrie.

La eliberarea Clujului dr. I.Hatieganu a fost imputernicit de a lua legatura la Cluj pentru reintoarcerea Universitatii (11Octombrie 1944).

Dr. Iuliu Hatieganu a fost un reprezentativ exemplu de dascal, care a inteles ca profesorii trebue sa fie parintii spirituali ai studentului, ca menirea Universitatii este desavarsirea culturii, formarea elitelor, ca selectiunea profesorilor universitari este vocatia, ca numai astfel se pot face iubiti, ascultati, urmati si pot desavarsi dezvoltare facultatilor studentului.

Studentii sunt depozitarii traditiei si culturii, ei asigura transmiterea acestora generatiilor urmatoare si aplicarea lor in prezent. Multe carente erau in Universitate, dintre care cea mai importanta a fost patima politica. Aceasta a inlocuit pasiunea pentru studiu, dupa cum invatatura a fost ingreunata de lipsa de cursuri. Totusi – studentii in general -, aceia care nu urmareau numai a obtine o diploma pentru o functie, aveau perseverenta in studiu, metoda pentru pregatirea examenelor (rezumate, sistematizari, verificari) -, cu constiinta ca invatatura este implinirea datoriei lor.

Viata studenteasca

Misiunea Universitatii Daciei Superioare a fost trasata de catre Vasile Parvan la deschiderea ei din 1919 si a evoluat pe liniile de atunci, fara sa repudieze nimic din ceeace era esential pentru creerea si dezvoltarea culturii nationale. Obiectivele s-au inmultit, metodele si mijloacele s-au definit. Universitatea si-a pastrat caracterul initial de “creatie si ucenicie” pentru pregatirea profesionala, producandu-se o “selectie dupa aptitudini” si pentru a urma unor necesitati de la noi, unde se cere si o difuzare a stiintei si o cultura in masse.

Ceeace profesorii fac in cadrul extensiunii universitare (asociatia profesorilor universitari din Cluj pentru educatia adultilor prin conferinte in diferite orase: Igiena universitara: curativa si preventiva), studentii fac in cadrul asociatiilor, societatilor, cercurilor studentesti, - organizate pe facultati si pe regiuni, cu activitati variate: sociale, literare, stiintifice, etc, dupa locul de origine al studentilor, coordonate pe centrul universitar.

Intregirea educatiei primita in liceu si in facultate se facea prin trairea in sanul acestor cercuri literare ale societatilor studentesti: aprofundarea cunostintelor si civilizatiei romanesti si universale si raspandirea ei in massa poporului roman.

“Audiind cursuri, conferinte, facand lecturi, participand la discutii in cadrul societatilor regionale, a celor pe facultati, a societatii Petru Maior si a centrelor studentesti, mi-am gasit menirea vietii mele”.

“Universitatea venea sa puna in lumina trecutul neamului si al pamantului, nevoia de a cunoaste tara si gradul ei de civilizatie, prezentul, situatia taranimii, asuprirea Romanilor de peste hotare, contemporanii in Europa, intreaga lume cu universul de gandire. Studentimea traia intr-o efervescenta spirituala: a) efort: munca din nevoia launtrica, note din sala, in sala de conferinte, carti din biblioteca si in biblioteca. b) emulatie nobila si inaltatoare intre generatii, intre nationalitati, intre Romania si alte tari. c) cautarea permanenta a adevarului, a rostului vietii noastre.

In toate epocile tineretul, nesocotind trecutul, grabit a se bucura de prezent si viitor, a trait intr-o criza de directiva.

Spre a intelege pozitia tineretului universitar fata de problemele tarii si neamului romanesc si fata de marile probleme ale omenirii, este necesar a cunoaste liniile mari ale istoriei si situatia prezenta.

Transilvania, un pamant cucerit prin lupta de milenii, fiecare loc, fiecare sat sau oras, aminteste de o batalie sau de un martir.

Prezentul nu poate fi inteles fara trecut, in care se imbina evenimente, conflicte, activitatea Bisericii, a statului, a guvernelor ce s-au perindat.

- un argument in sprijinul continuitatii elementului romanesc – daco-roman – in Dacia, nu trebue privit izolat, ci ca centru al castrelor romane din jur.

- Cluj – pentru Romania intregita si Romania de pretutindeni, nu este numai unul din marile orase ale tarii, ci o sinteza reprezentativa a Ardealului, un colt de pamant romanesc in care s-au concentrat gandirea, simtirea si aspiratiile romanesti. O culme a culturii si civilizatiei romanesti.

- In anii studentiei, in el am cules impresii vii asupra maretiei romane de acum 2000 de ani, asupra culturii si civilizatiei actuale. El este o riposta data icoanei prezentata de Unguri, care i-au contestat caracterul romanesc, straduindu-se sa-i construiasca artificial o filiatie a numelui.

- Cluj-Napoca nu a urmarit un scop propriu, ci un mijloc pentru realizarea scopurilor superioare ale Neamului si Tarii.

- a recompune din faramitarea produsa de partidele politice – unitatea noastra distrusa de dictatura regala.

- dandu-i-se nume , organismul a fost caracterizat, I s-a fixat rolul in viata publica romaneasca, i s-au stabilit relatiile cu celelalte formatiuni – un nume dat dupa nevoile momentului istoric al neamului si tarii, - care a trecut direct in legenda fara explicatii: un nume care sintetizeaza un plan si un program de activitate, un sens de viata.

Lupta pentru apararea Romanismului, inceputa de generatia de la 1922 si consolidata temeinic prin intemeierea Legiunii Arhanghelului Mihail de sub conducerea uriasei si unicii personalitati a lui Corneliu Zelea Codreanu a cunoscut o mare ascensiune in perioada 1927-1938. Obiectivul fiind transformarea, innobilarea sufletului, pentru a se apropia de idealul crestin si numai astfel a nazui la ridicarea Neamului intreg, - tineretul universitar a fost, ca intotdeauna, implicat total in realizarea acestui vis suprem. Conducatorii studentimii au fost in majoritate recrutati din randurile legionare si au adus cu ei in universitati: credinta si nadejdea nezdruncinata in biruinta finala, - dragostea nesfarsita fata de Neam si Tara si o daruire a intregii lor vieti in slujba acestui ideal.(N.n)

Activitatea in Universitate era intensa, cuprinzand toate domeniile si folosind toate mijloacele pentru atingerea telului final.

Dintre toate aceste mijloace, cel mai important, cel mai eficace, conform structurii si menirii viitorilor carturari ai tarii era cultura. Ea deschidea toate portile viitorului.

Studentii frecventau nu numai cursurile facultatii in care erau inscrisi, ci cu setea de a cunoaste adevarul, audiau in massa si alte cursuri de la alte facultati, la care predau profesori straluciti de la care aveau cu totii de invatat in toate domeniile si prin care se integrau in universalitatea fenomenului de cultura”

Caminul Ardealul

In afara de activitatea in cadrul facultatilor: audierea de cursuri, conferinte, frecventarea bibliotecilor etc., tineretul universitar din Cluj, fiind in cea mai mare parte atasat miscarii legionare, in care educatia se facea in primul rand prin munca, era nelipsit in asemenea tabere organizate in regiunea Clujului si in tara. Astfel – cum spune un cantec legionar: “Prin brate aprige de munca “ s.a ridicat caminul pentru studenti “Ardealul” pentru care in anii 1936-37 s-au lucrat caramizi la Chintau, la marginea Clujului spre Someseni-Turda. La aceasta tabara de munca au participat alaturi de studenti, multe personalitati culturale ael timpului printre care si Lucian Blaga, care a lucrat caramizi fara sa-l stie nimenea. Caminul si tabara s-au numit la inceput “Ardealul legionar”, dar in fata ostilitatilor autoritatilor dusmanoase I s-a zis numai “Ardealul”. De altfel, interzicandu-se taberele de munca in 1937, Caminul nu a putut fi terminat.

Ca o ilustrare a atasamentului lui Lucian Blaga fata de Miscarea Legionara si a conducatorului ei Corneliu Zelea Codreanu, redam o pagina – extras dintr-un articol publicat in “Carpati” in 1958 de Grigore Manoilescu (revista care a aparut in exil. Amanunte in “Corneliu Codreanu prezent” pag. 99 colectia Daco-Romania):

“Imi aduc aminte de o discutie asupra visului unei noi capitale a Romaniei in care intrebarile pe care le punea tehnicienilor lumina problema cum nu stiusera ei sa o faca.

Niciodata insa nu mi-am dat seama mai bine de stiinta innascuta a lui Codreanu ca intr-o intalnire a lui cu Sextil Puscariu si cu Lucian Blaga in casa mea.

Au stat sa discute o dupa amiaza intreaga, cele mai gingase probleme ale fiintei, culturii si spiritualitatii romanesti.

Cu cat inainta discutia, nivelul se ridica, nuantele erau tot mai subtile, argumentele tot mai ascutite.

De la o vreme eu n-am mai indraznit sa ma amestec. Curand a tacut si Puscariu.

Codreanu si cu Blaga se urcau tot mai sus cu fiecare fraza, cu fiecare intrebare, pe o spirala de ganduri ce parea de fiecare data ca a atins culmea. Dar ei nu se opreau. Ca sa-i urmaresti, ti se cerea o incordare totala, desi gandirea amandoura era de o claritate cu care nu eram deprins la Blaga si de o precizie in formulare rara la amandoi.

De fapt nici nu mai era o discutie ci o intregire reciproca, sprijinindu-se parca unul pe celalalt, ca sa urce tot mai sus.

Doar in muzica am mai intalnit aceasta neincetata depasire a ceeace pare ca nu mai poate fi depasit.

Si Puscariu si Blaga socoteau aceasta dupa amiaza ca una din cele mai frumoase din viata lor.

Puscariu, metodic, a redactat amanuntit cuprinsul convorbirilor in notele lui zilnice, azi desigur pierdute.

Blaga, desi il mai intalnise pe Codreanu, parea ca atunci l-a descoperit.

In cursul aceste convorbiri a formulat Codreanu, mai clar poate decat totdeauna conceptia lui despre mantuirea neamurilor, care explica in mare parte intreaga lui tinuta sufleteasca si mai ales caracterul crestinismului sau.

Codreanu era un om profund religios, nu numai in adancul sufletului, dar si in viata de toate zilele. Ducea o viata de extrema sobrietate si de o indiscutabila moralitate. Cred ca n-a lasat sa treaca nici o zi fara sa faca lungi rugaciuni. Pazea cu severitate posturile. Multa vreme a postit negru in fiecare vineri. Avea un mare respect pentru preoti, chiar atunci cand prin purtarea lor cu oamenii nu-l meritau.

Orice hotarare importanta o cernea printr-un triplu criteriu:

1. – Foloseste Legiunii?

2. – E spre binele neamului?

3. – E placuta lui Dumnezeu?

Sinceritatea si puterea credintei sunt mai presus de orice indoiala. “Insemnarile de la Jilava sunt un Imn Crestin”.

“ Eu puteam participa rar la cursuri si alergam de la o facultate la alta dupa profesorii care tineau prelegerile, urmarind dezlegarea problemelor fundamentale ale omului, ale neamului, ale vremii contemporane, ale omenirii. Asteptam de la cei care au trait in alt climat si aveau alta experienta, sa ne dea solutii la problemele ce se puneau pe aceste plaiuri, sa ne dea o orientare pentru a ne fixa o atitudine fata de evenimente si idei spre a ne defini gandurile si conduita personala.

Din liceu – in cercurile, in asociatiile noastre literare si stiintifice - o multime de probleme ramasesera nedezlegate, iar pentru altele, solutiile primite erau dicutabile. Din acest motiv, spiritul meu, intr-un cadru nou spiritual, politic, social, cauta sa indeparteze orice nedumerire. Imi cautam drumul meu.

Ca orice ardelean, consideram politica o stiinta si o arta a asigurarii existentei si persistentei neamului si a tarii. In activitatea partidelor politice nu intalneam nici o actiune in aceasta directie. Intre doctrinele partidelor politice si actele practice de guvernare era o discrepanta ingrijoratoare, chiar revoltatoare. Din acest motiv nu am raspuns nici uneia dintre invitatiile ce mi s-au facut de a intra in randurile vreunui partid politic. Traiam departe de framantarile lor, in mijlocul societatilor studentesti cu caracter cultural si stiintific.

Eram atras de prelegerile de la Facultatea de Filosofie – pentru ca speram ca din dezbaterea unor probleme sa ajung la lamurirea marelui mister al vietii si existentei. Catasem in stiintele naturii si in religie posibilitatile sufletului de a afla ceeace este omul, ce poate sa fie omul, ce trebue sa realizeze pentru el si pentru semenii sai, obiectivele pe care trebue sa le realizeze singur si in comunitate, ce este comunitate de idei, de traditii de sange, de destin.

Fiecare generatie este inclinata sa ia totul de la inceput, sa critice si sa nege tot ce a fost inaintea sa, sa ignore atemporaneitatea, uitand ca noi suntem ce suntem ca o rezultanta a trecutului: - un fruct al traditiei.

Constient de acest adevar, am plecat de la ceeace eram: fiul unor tarani de pe Campia Transilvana, care purta in fiinta sa trecutul de speranta si de lupta al taranimii exploatate secole in sir, bogatia moral-spirituala a acestei lumi, ce a trait ca intr-o insula. Hotarat sa nu ma indepartez niciodata de aceasta mostenire, de a nu uita ce sunt si ce port cu mine, filozofia ma indemna totusi sa gandesc eu totul de la inceput, sa fiu de fata la tot ce se intampla in jurul meu, traind clocotul vietii contemporane cu graiul trecutului in inima si cu straduinta de a-mi integra fiinta in cea a neamului si in momentul istoric, ale carei porunci trebuia sa le slujesc.

A gandi inseamna a lua o atitudine pe care viata ta si a colectivitatii din care faci parte ti-o pretind, a lua o pozitie fata de ideile altora, fata de istoria, de evolutia gandirii omenesti. A asimila ideile dinaintea ta, din vremea ta, a da expresie gandurilor ce te framanta, a participa la lupta pentru ideile ce-ti sunt mai aproape, chiar daca in timp sunt foarte departe de tine. Aceste idei au si ele viata lor: o perioada de vigoare, de tinerete, de influente puternice si alta de imbatranire, de distantare, de uitare. Din acest motiv fiecare idee trebue luata de la originile ei, spre a actualiza partea vie pe care idea o mai are. Evolutia mea depinde de fondul de idei la care am aderat, de apropierea elementelor originare. Ce ascunde dincolo de ea fiecare idee – ce ne spune lumea noastra din interior si ce ne spune istoria si viata contemporana.

Din experientele trecutului putem aprecia pe cele ale timpului nostru: ce este perimat in el si ce incepe.

Omul urcand la originea ideii se realizeaza.

El trebue sa aiba o profunzime ca sa atinga vesnicia in timp.

Azi – stiinta e predominanta, prin consecintele sale se confunda cu destinul omenirii.

Viata masselor s-a organizat dar nu interior, ci tehnic – o activitate fara scop personal. O singuratate morala fara precedent, care cauta un alibi in erotism, irational, tehnica – lipseste o comunicare de la om la om. Imbogatit printr-o stiinta care se intinde in toate domeniile, omul crede ca poate sa domine totul, fara a fi nimic prin el insusi.

Omului ii lipseste o certitudine: cea a vesniciei si atunci ce poate spera?

Stiintele sunt doar o unealta a filosofiei.

Filozofia – altceva decat stiinta: adevarurile ei nu pot fi atinse. A privi in istoria omenirii si in adancurile omului, - un drum si o munca academica.

Fiind lipsit de mijloacele materiale, pentru a-mi face studiile, timpul mi-l petreceam intre lectii ca profesor particular in familii, ca functionar (pedagog, secretar, suplinitor, in vacante – la diferite institutii de stat), iar seara, noaptea, imi faceam notite dupa cursuri, - bani n-aveam sa le cumpar si de altfel in comert nu erau decat foarte putine. Examenele erau foarte severe, asa incat se ajungea ca un candidat sa se prezinte la un examen de 19 ori. Unii invatau pentru examene si pentru o situatie mai buna. Putini invatau pentru stiinta.

Universitatea – o instanta a adevarului

In Universitate studentul se deprinde cu creatiunea stiintifica, cu insusirea metodei si spiritului stiintific. In cadrul societatilor studentesti isi desavarseste pregatirea de specialitate, traeste intr-o ambianta colegiala, contribue la unele nevoi ale facultatii respective, savarseste acte de intr-ajutorare, imbogateste biblioteca facultatii, procura reviste, tine conferinte printre muncitori si tarani – actiuni de culturalizare - , participa la evenimentele studentesti si nationale, face excursii in tara si strainatate, se ocupa de spitalizarea colegilor bolnavi si de internarea in sanatorii – la Colibita -, organizeaza sezatori literare, petreceri studentesti, obtinerea de burse si ajutoare, de cazari in camine, de mese la cantine, in scopul usurarii conditiilor de trai, invita profesorii universitari de specialitate sa tina conferinte, formuleaza memorii pentru doleantele studentesti, procura fonduri pentru nevoile societatii (pentru monumente ca de exemplu Petru Maior la Reghin, Ostasul roman si Avram Iancu la Targu-Mures), - studentii de la Academia Comerciala din Cluj au cerut atunci prin 1925/26, ca Academia sa fie ridicata la rangul de facultate economica comerciala, cu dreptul de a se da doctorat in stiintele economice, ceeace s-a realizat prin ASE. ISE – sectie pedagogica si examen de capacitate si la Cluj. Legatura intre societatile studentesti cu “credinta ortodoxa” a studentilor in teologie care faceau opera de evanghelizare si educatie muzicala, deprindeau pe studenti cu predica. Continuau traditiile vechilor societati romanesti: “Petru Maior” (Budapesta), “Iulia” (Cluj), “Romania Juna” (Viena), “Junimea” (Cernauti)

Dintre toate aceste societati literare, care isi aveau sediul si activitatea in strainatate, Societatea Academica “Petru Maior” a desfasurat o activitate mai bogata si dupa Unirea din1918 a fost adusa la Cluj .

Societatea studenteasca Petru Maior

La 20 Februarie 1862 s-a constituit “Societatea de lectura a Junimei romane din Pesta”, avand ca presedinte pe Partenie Cosma, director al Bancii Albina din Sibiu si socrul lui Octavian Goga, casatorit intaia oara cu Hortensia, fiica acestuia. In toamna, presedinte a ajuns Iosif Vulcan, intervenind pentru numirea lui Alexandru Roman ca profesor de limba romana la Universitatea din Pesta. Din anul 1868 Societatea purta numele de Societatea “Petru Maior”, iar presedinte Al. Roman. Au vrut ca membrii sa fie studenti de la Universitatea din Pesta si absolventi, pe care guvernul nu i-a admis. In 1869 a intervenit o dezbinare pe teme provinciale. Unii erau cu Baritiu si “Gazeta Transilvaniei”, iar altii cu familia Mocsony, Vicentiu Babes si ziarul “Albina”, iar apoi intre “pasivisti” si “activisti”, unii, - pentru apararea drepturilor la viata si demnitate nationala, iar altii pentru oportunism; dupa razboiul literelor latine si cele chirilice, - Slavici a venit pentru directia noua a lui Titu Maiorescu, dar n-a avut ecou propaganda lui si s-a dus la “Romania juna” la Viena. Societatea a fost recunoscuta in 1873 si din ea fac parte: Iosif Vulcan, Gr. Mihali, V.Babes, C.Diaconovici, Amos Francu, Iosif Blaga, V.Braniste, Elie Miron Cristea, Elie Daianu, Iuliu Manciu, Ilarie Chendi, Niculae Sulica, V.Moldovan, V.Goldis, I.Lupas, I.Agarbiceanu, O.Goga, Ion Lapedatu, Alexandru Ciure, Seb.Stanca, C.Bogdan, N.Dragan, P.Pontiu, O.Ghibu, P.Groza, V.Stanciu, V.Stoica, E.Teposu, Liviu Campeanu, deveniti apoi corifei ai vietii politice si culturale romanesti. Din 1871 si-au inchiriat locul unde se adunau si aveau discutii. “Activitatea Societatii Petru Maior nu trebue cautata in procese verbale, ci in ceeace nu e scris in ele, fiindca nu se putea scrie niciodata.

In 1877 a aparut revista “Rosa cu ghimpi”: “cultura va salva Romanimea”. In 1882 Societatea “Petru Maior” tipareste “Istoria pentru inceputurile Romanilor in Dacia”, in 1901 – Almanahul Societatii, in 1902 apare revista “Luceafarul” tot la Budapesta, dar scoasa de studenti in afara Societatii “Petru Maior”. Caragiale, venind de la Berlin, se oprea, citea cate ceva din scrierile sale si da sfaturi. Veneau ajutoare de peste Carpati. Societatea “Petru Maior” a hotarat sa infiinteze un camin pentru studenti. A intervenit razboiul si nu s-a putut realiza.

Imediat dupa razboi Societatea “ Petru Maior” s-a mutat la Cluj.

La 11 Decembrie 1918 dr.Emil Dandea, in localul garzii nationale romane, refereaza in sedinta calatoria sa la Alba-Iulia la 1 Decembrie, ca delegat al tinerimii universitare clujene. La 1 Martie 1919 se protesteaza contra “atrocitatilor si canibalismelor comise de bandele inarmate ale republicii maghiare contra populatiei romanesti pasnice” si e primit col. francez Tromsson, venit spre a se convinge despre crime. La 14 Martie Societatea e recunoscuta sub numele “Societatea de lectura a studentilor Romani din Cluj”.La 10 Aprilie se comemoreaza moartea lui G.Cosbuc. La 26 Aprilie in sedinta se aminteste de “chestia semita” la noi. Societatea primeste in 25 Mai pe M.S.Regele Ferdinand I si Regina Maria. La 2 (3) Noembrie incep cursurile la Universitatea din Cluj prin lectia de deschidere a lui V.Parvan: “Datoria vietii noastre” si se hotaraste mutarea Societatii “ Petru Maior” de la Budapesta la Cluj si numele de “Centrul studentesc Petru Maior”. A doua zi se tine o sedinta si se viziteaza caminul. La 3 Februarie o consfatuire a delegatiilor tuturor centrelor studentesti din tara hotaraste aderarea tuturor centrelor studentesti la “Uniunea generala a Studentilor din Romania” si tinerea unui congres la Cluj care s-a si tinut la 12 Septembrie 1920. La congresul de la Galati, in timpul neutralitatii se hotarase ca viitorul congres sa aiba loc la Cluj – o profetie. Au vorbit O.Goga, primar al orasului in numele guvernului si general Atanasiu in numele corpului VI Armata. Reprezentanti in Uniune nu puteau fi decat studenti crestini. Sosesc mobilierul si biblioteca Centrului Petru Maior din Budapesta, expediate in 1919. Se fundeaza revista “Lumea Universitara”. “Principiu fundamental: unitate si colaborarea tuturor fortelor, atat ale studentimii cat si ale conducatorilor nostri sufletesti, in toate imprejurarile”. Dupa razboi s-au strecurat in tara o multime de Evrei, care monopolizasera viata economica. Procent amenintator. Numarul crestea si in Universitati… la Facultatea de Medicina de la Universitatea din Cluj, majoritatea o formau Evreii, care refuzau disecarea singurului cadavru evreesc, ajuns pe masa de disectie. Pasurile Romanilor erau nesocotite de catre autoritatile universitare ceeace a dus la greva generala studenteasca din anul 1922 (vezi pag. La I.Hatieganu). La memoriul inaintat de catre delegatii tuturor centrelor studentesti adunati la Bucuresti, solidari cu centrul din Cluj, - catre Ministrii de Instructie, Interne si Justitie, guvernul raspunde printr-un comunicat refuz. Studentimea strange randurile si istoria Centrului Petru Maior e istoria unei miscari. Era o realitate ce avea anumite cauze adanci, care trebueau si mai trebuesc inca remediate de cei chemati. Realitatile erau intuite, miscarea pornita, lipsea omul de mare cultura, sincer si intreprinzator, care sa indrume elanul general spre opere constructive. In invalmaseala cea mare, abil exploatata si de prieteni si de dusmani, trebuia o orientare. A dat-o din inchisoarea Vacaresti dl. Ion I.Mota, ajuns intre timp presedinte al Centrului, - printr-o scrisoare din 21 Noiembrie 1923: “Lupta inceputa trebue continuata. Izbanda universitara (chestia proportionalitatii) se va ajunge insa numai odata cu rezolvarea intregii chestiuni a strainilor in Romania. De aici necesitatea de a se alatura unei organizatii care urmareste scopul acesta. Toate organizatiile existente au defecte. In caz ca nu se va gasi nici o organizatie potrivita, studentii trebue sa ramana independenti, marginindu-se la opera de propaganda nationala si mai ales antisemita. Trebue ca studentii nationalisti din Cluj sa se constitue intr-o organizatie separata de Centru. Centrul va continua sa existe ca organizatie a tuturor studentilor, independent de convingere. In asociatie nu vor intra decat nationalistii hotarati pentru lupta pana la unul”.

Sugestiile acestea n-au fost ascultate. Centrul devine organ politic al studentilor antisemiti… Urmeaza inchiderea Universitatii, dizolvarea Centrului, greve, congresele de la Iasi si Oradea. Era necesara o orientare bazata pe cercetari si concluzii scoase din fapte… S-au format cercuri regionale studentesti si pe facultati, nascute din nevoia de a se organiza in societati pentru realizarea unor scopuri propuse, ca astfel munca sa le fie mai usoara si incununata de succes si cu scopul imediat: raspandirea culturii la sate si stabilirea de legaturi sufletesti cu intelectualii regiunii: Cercul cultural Alba-Iulia, Valea Ariesului, Cercul academic banatean la Cluj – legaturi cu studentii din Banatul Jugoslav, din Tara Barsei, Campia Muresul superior, Campia Transilvaniei, Someseni – George Cosbuc si multe altele, pentru toate regiunile tarii. Uniunea Nationala a studentilor, infiintata la congresul din 1920, intra in Federatia internationala a studentilor si in Muzeul international la Praga. Participam la congresele internationale ale “Federatiei” de la Roma si Paris. Gruparea de studenti din Cluj viziteaza tarile Europei si primim studenti din Franta , Italia, Cehoslovacia, Turcia, Danemarca, Bulgaria, Polonia. Ungurii nu-si trimit copiii la Cluj, Sasii ii trimit la universitatile din Germania si Austria, Evreii invadeaza invatamantul si beneficiaza de ajutoarele statului roman: burse, locuri in camine, scutiri de taxe. Revendicarile studentilor Romani duc la greve si ei pierd examenele, conducatorii sunt intemnitati, judecati si condamnati, apoi eliminati din Universitati. Miscarea nationalista compromisa prin politicianism. Incepe problema nationala.

De la Budapesta se pretinde ca profesorii de la Universitatea din Cluj sunt necorespunzatori, dar in realitate era o miscare stiintifica si culturala deosebit de puternica si studentimea munceste pentru specializare si cultura generala. A luat fiinta Societatea Studentilor Uniti sub supravegherea Mitropolitului de la Blaj si Asociatia Internationala a Studentilor catolici Pax Romana. S-au mai constituit si alte asociatii religioase unite si ortodoxe, unde se tineau conferinte audiate de studenti.

Nu se utilizeaza insa legaturi cu Asociatiile internationale ale studentilor crestini, nu se participa la actiunile si manifestarile acestora, pe cand dusmanii nostri nu pierd nici un prilej de a ne ponegri si de a unelti impotriva noastra, incercand sa solidarizeze la actiunea lor de subminare a prestigiului tarii romanesti pe diferitii reprezentanti ai natiunilor “civilizate” “

Activitatea in cadrul Societatilor

“Campia Transilvaniei” si “Muresul superior”

“Aceste societati aveau multe si variate preocupari, printre care: culegeri folclorice, - tezaur de gand si de simtire, de exprimare, vocabularul arhaic si formele stravechi, - puritatea evolutiei limbii; utilizarea bogatiei folclorice in cultura moderna, forme istorice, dialectale; culegeri de cantece, de obiecte.

In cadrul acestor societati, autorul acestei autobiografii a avut o intensa activitate, participand la serbari, sezatori culturale, formarea bibliotecilor, tinand si conferinte, in multe parti si multa vreme, in medii diferite la: Tg. Mures, Brasov, Bucuresti. “Zilele trecute am frunzarit Anuarele Universitatii din Cluj si in ele m-am gasit mentionat – nu in cadrul Centrului studentesc Petru Maior, nici al societatii pe facultati ci in cadrul societatii studentesti regionale “Campia Transilvaniei”, al carui centru de activitate era satul, cu doua conferinte: “Fragment din actualitate”, tinuta la Sopteriu si alta “Necesitati satesti”, tinuta la Raciu, in primul meu an universitar 1934/35. Atunci, si in anii urmatori am mai tinut altele la: Nima Raciului – la Relu Comes - , la Milasel, la Bozed, Sanmartin, Teaca, Silvas, Damb, Sarmas, Delureni, Band.

In cadrul altei societati studentesti din Reghin, din cadrul Astrei, am tinut conferinte in multe comune din apropierea Reghinului, de pe Valea Muresului, de pe Valea Gurghiului, Vatava, Monor. Auditorii erau: tarani, muncitori, tineri de toate varstele si categoriile, intelectuali. Problemele dezbatute erau din: Istorie, Geografie, Geopolitica, Sociologie, Etnografie, Literatura, Filosofie, Religie. Se urmarea o contributie la prosperitatea poporului si a se cunoaste increderea intr-un destin romanesc mai bun, a ridica taranimea prin bunastare si cultura.

Peste tot purtam cu mine Ardealul, Campia Transilvaniei – o conceptie unitara despre lume si viata – aceea a taranimii: traditii, stil de existenta, fel de a fi, idealuri.

Am facut si astfel o ucenicie mai mult literara decat oratorica, dand tot ce aveam mai bun din ce am acumulat. Intotdeauna eram nemultumit ca spuneam prea mult in cuvinte prea putine.

De conferintele tinute in cadrul societatii “Muresul superior” se leaga figura doctorului Eugen Nicoara din Reghin, personalitate marcanta, care si-a daruit toata viata – cu munca si averea sa, pentru a face bine oamenilor, fiind un profund traitor al credintei crestine. Se cuvine a-l aminti.

Dr. Eugen Nicoara din Reghin (1892 – 1985)

a fost un eminent chirurg, medic primar, ctitor si director al spitalului din Reghin, inspector gl. Sanitar, ctitor a numeroase biserici si asezaminte culturale, scoli, case de cultura, camine culturale. Usa casei lui, usa spitalului sau si usa sufletului sau au fost permanent deschise pentru cei loviti de saracie si de boli si amenintati cu moartea.

In calitate de conducator al despartamantului Astra-Reghin a dus o vasta actiune de culturalizare a satelor si de ridicare a nivelului civilizatoric si cultural al taranimii, de ajutorare concreta morala si spirituala a ei. Dupa cum s-a mentionat in revista Ramuri (1934) in articolul “Contributiuni la culturalizarea masselor din Ardeal”, scris de Al.Dima, - “in cadrul activitatii Reghinului (ca despartamant al Astrei), s-au tinut intr-o singura plasa in cursul anului 1933/34, 377 conferinte publice, se gasesc 48 biblioteci populare cu 30.256 volume”.

Dr. E.Nicoara a fost folclorist, scriitor, publicist, poet, ziarist, editor de carti destinate masselor, incurajand si sprijinind pe incepatorii din toate domeniile: ziaristica, publicistica, literatura, pe cautatorii de solutii de imbunatatire a situatiilor existente.

Din extrem de putinul timp pe care i-l lasa la indemana lupta pentru alungarea durerilor si salvarea vietilor omenesti, sacrifica timp pretios si resurse materiale pentru inlaturarea intunericului, ignorantei sau ratacirii si pentru cunoasterea ultimelor cuceriri ale stiintei si artei medicale si ale stiintelor si artelor sociale.

A impacat stiinta cu religia, fiind un crestin practicant pios, care s-a rugat pana in ultima clipa a vietii, constient ca, dupa cum a subliniat la inmormantare parohul bisericii, ruga este hrana sufletului si ca fara aceasta hrana, sufletul moare.

A facut toata viata politica romaneasca, desi isi luase doctoratul la Budapesta si-a dorit sa treaca Dincolo, imbracat in costum national ibanestean (era din Ibanesti, de pe Valea Gurghiului)

Adevarul spus de Hellen Keller “Auf Erden lebt niemand vergebens, der die Last anderer zur erleichtren sucht” (Pe pamant nu traieste nimeni in zadar, din cei care cauta sa usureze sarcina altora) sintetizeaza viata si activitatea medicului E. Nicoara permitandu-mi sa-l aseman cu un alt medic: Dr. Schweitzer- din Elvetia, care avea si studii de Teologie si de Muzica. Pentru a construi spitalul din Lambaren si pentru a ajuta pe cei saraci, da concerte, tinea conferinte, scria carti.

E o mare mandrie ca putem aseza un medic roman alaturi de o personalitate de talia lui Albert Schweitzer, - caruia i s-a decernat premiul Nobel.

Prin viata lui, dr. E. Nicoara ar fi putut exclama cu poetul Ion Alexandru “Cat am iubit aceasta istorie nationala, jertfele si suferintele acestui neam romanesc, cat am suferit si m-au durut suferintele lui, cat m-am bucurat de infaptuirile lui!”

(N.n.) Intr-adevar, in vremea in care a trait, suferinta nu l-a putut cruta nici pe dr. E. Nicoara. A cunoscut si el, ca mai toti bunii Romani: inchisoare, batjocura, umilinte; - el -, pe care vestitul profesor medic internist de la Cluj, Iuliu Hatieganu il pretuia atat de mult incat, de cate ori venea la el cate un bolnav din regiunea Muresului ii spunea: De ce vii la mine, cand il aveti la Reghin pe dr. Nicoara, care e la fel ca mine?!

“Cu mult regretatul Ionel Malos, fiul preotului ortodox din Reghin, am inceput studii sociologice, lucrari monografice, cu caracter istoric, geografic, etnografic, juridic si economic, in: Ibanesti, Hodac, Teaca, Glajarie, Rapa de Sus si Rapa de Jos. Cu acest prilej el si-a pregatit teza de licenta in Geografie, - cu care s-a impus si in urma careia a fost trimis sa reprezinte tara noastra in Suedia, Norvegia, Danemarca, Germania, cu o expozitie a Muzeului etnografic din Cluj si cu care, dintr-un exces de munca in prezentarea frumusetilor romanesti, a contractat o tuberculoza galopanta, murind la Viena in drum spre tara.

Studiile sociologice intreprinse erau asemenea echipelor regale ale lui Gusti si Sudeteanu.

Actiunile Societatilor “Campia Transilvaniei” si “Muresul superior” din perioada studentiei mele se inscriu pe linia inceputa de Scoala Ardeleana si continuata de marii nostri scriitori si luptatori pentru dezrobirea neamului si intregirea Tarii, integrandu-se in peisajul culturii romanesti prin specificul si valorile satului transilvan, oglindit cu atata maestrie in operele lui Slavici, Agarbiceanu, Cosbuc, Rebreanu si Lucian Blaga. Si mai ales in poezia bardului Ardealului, Octavian Goga, - cei despre care, ganditori si poeti spuneau ca sunt focuri aprinse pe culmi ce lumineaza calea destinului, detasati de propriile lor dureri si porniri individuale, incadrandu-se in zbuciumul colectiv.

“Revolta pe urma nedreptatii era elementul determinant al creatiunii artistice”. Literatura era “formula de lupta pentru punerea in valoare a unui colt de umanitate, ca o completare a universalitatii.”

Si problema satului ca si morala fauritorilor Romaniei raman deschise.

Manifestarile literare

N-au lipsit in timpul studentiei nici manifestarile literare.

Ucenicia facuta la Societatile de lectura ale liceului, Soc. M. Eminescu cu revista “Rasaritul”, indrumarile prof. D.Martinas (date la biblioteca si din insemnarile lui), la celelalte societati: de Istorie, stiintifica, la Soc. Mariana, - au fost manifestari cultural-artistice care, ca niste izbucuri, si-au revarsat apele in raul revistei “Scanteieri”.

Revista “Scanteieri”

a aparut dintr-o necesitate launtrica, in emulatie cu alte reviste locale, sustinute de organele oficiale, - ea n-a constituit o sursa de existenta pentru colaboratori.

A aparut regulat la Tg. Mures ca revista literara lunara, de la 15 Februarie 1938 pana in 1940 cand au intervenit tragicele evenimente pentru neam si Tara. Ea a continuat sa traiasca in inima si gandul fostilor colaboratori, fiecare nadajduind intr-o aparitie a ei.

A avut director si redactor pe profesorul de Matematici Iacob Timis, de la liceul Al.P.Ilarian, din Tg. Mures, - fara sa apara pe frontispiciu revistei.

In paginile ei continuau sa scrie fosti colaboratori ai revistelor de elevi: “Ghiocelul” ai societatii literare Junimea din Teius ca: Iacob Timis, Eugen Tudoran, Leonida Luca si ai revistei “Rasaritul” de la Lic. Al.P.Ilarian, ca: Al.Rusu, Traian Turcu, Al.Popsor.

A aparut cu sprijinul material al unui comitet de sustinere si sacrificiile permanente ale sotilor Timis: Iacob si Lucia. In casa lor a fost redactia si administratia. S-a mentinut prin abonamente. Iacob Timis a fost sufletul, inima, polarizatorul si catalizatorul energiilor, iar noi ceilalti – corpul de redactie. Rubricile revistei au ramas aceleasi tot timpul: poezii, proza, eseuri, critica literara, epigrame, cronici literare, cronica revistelor si informatii redactionale. Totul in proportii si echilibru.

Infatisand imprejurarile in care s-a nascut revista noastra “Scanteieri”, putem desprinde rostul aparitiei si functiunea indeplinita de ea.

Revista a aparut intr-o vreme in care tratatele de pace pin care ni se recunosteau si consfinteau granitele, - incheiate la sfarsitul primului razboi mondial, erau incalcate. Independenta si integritatea statului unitar romanesc erau primejduite.(1933 – 1938). Criza generala ce zguduia omenirea imbraca la noi haina dictaturii regale, zdrobitoare de libertati si drepturi. Revista “Scanteieri” a luat o pozitie ferma ideologica si artistica fata de aceste evenimente externe si interne hotaratoare pentru soarta tarii si a poporului nostru. A fost o manifestare directa si sincera a dragostei fata de cele doua entitati – neamul si pamantul stramosesc – in afara carora ratiunea de a fi a poporului nostru inceteaza. Adevar – astfel exprimat in cuvantul introductiv al revistei scris de Iacob Timis, care constituia si programul revistei.

“Smulgem din noi insine, din viata noastra spirituala – floarea tineretii – si sadind-o in gradina comorilor nepieritoare ale neamului, in pamantul scump al plaiurilor stramosesti, - o vom hrani cu lacrimile durerilor si ale bucuriilor noastre, spre a “purifica gandirea neamului” si a-i inalta sufletul spre culmile strajuite de feeria idealurilor scump platite” – subliniind astfel nota national culturala a ei.

In acelasi cuvant introductiv apare si trasatura sociala in formula “melodia durerii si a suferintei celor lipsiti de sprijin si de adapost, a celor nemangaiati, spre care viitorul priveste cu zambetul de fiara flamanda”, ca un avertisment si o presimtire a ireparabilelor catastrofe ce pandeau tara si poporul nostru, a imensei tragedii a omenirii.

Revista “Scanteieri” a avut un rost precis, incontestabil in Tg.Mures la data aparitiei ei. A fost deopotriva o revista literara si o revista de cultura. Functiunea ei n-a fost indeplinita in ceasul acela, de celelalte reviste ardelene, foarte bune chiar. Trasaturile ei caracteristice, care au insufletit intreg grupul “Scanteistilor “, au deschis o lupta acerba impotriva batranilor, ocupanti ai unor posturi importante in osatura oficiala de stat si in ierarhia culturala, batrani ce impilau tinerele generatii prin nedreptati, inertie si rutina. Lupta aceasta se baza pe doua adevaruri incontestabile: “renuntarea la dinamica gandului, la exaltarea ambitiei de depasire”, este “un simptom al batranetii spirituale” si “a nu fi incercat de nici o neliniste, a-ti mortifica constiinta in fata enigmei ce te copleseste, inseamna a trai inconstient, animalic”. De acea, “singurul element care defineste global viata este “tineretea”.

Eseurile lui Al.Rusu, care au ridicat aceasta problema, au devenit manifeste ale tinerei generatii, ale revistei si ale grupului “Scanteieri”. Expresia unei conceptii ideologice si a unei atitudini culturale, care a insemnat altceva decat binecunoscutul conflict dintre generatii. Lupta aceasta a tulburat pe toti imbatranitii inainte de vreme, care se simteau primejduiti in situatiile lor politice si sociale!

Cu toate acestea, adoptand aceasta pozitie ferma, grupul “Scanteieri” si-a pastrat independenta fata de formatiunile politice si independenta in creatie, a privit critic problemele actualitatii si le-a dat o dezlegare impartiala. Caracterul fundamental al revista “Scanteieri” a fost si a ramas de revista literara cu orientari culturale.

Literatura este privita ca o “fluiditate spirituala – o atmosfera care se condenseaza sub fiorii artei in atomi de eternitate” (Al.Rusu). Functiunea literaturii este aceea de a alimenta etnicul, conservand si dinamizand fortele lui, adica de a sustine vietuirea neamului. “Functiunea primordiala a ei este insa sa ne scoata din fagasul afirmarii biologice si sa ne treaca la afirmarea spirituala”, dandu-ne constiinta destinului cultural romanesc si a momentului istoric pe care-l traim… de a spori “orizonturile si perspectivele dand nastere si selectionand idealurile…, ceeace-i justifica pe deplin necesitatea ei pentru toate timpurile” (Al.Popsor / Literatura in agonie).

Revista “Scanteieri” apare ca o forta mobilizatoare a energiilor culturale de pe Valea Muresului, ca un reviriment in scrisul local, impotriva instrainarii literaturii noastre, ca urmare a tendintei de integrare in literatura mondiala, in idei, conceptii, forme imprumutate.

Perioada anilor 1920 – 1925 fusese una de confuzii generale, de rataciri spirituale. A urmat ani de rascruce, cand s-au schimbat idei, conceptii si cand cuvintele au inceput sa se traga la origini. Revista “Scanteieri” face legatura de continuitate cu Ardealul de dinainte de razboi, cu literatura lui, cu cultura lui, - in credinta, sperante, sinceritati.

Criteriul fundamental al literaturii publicate in “Scanteieri” a fost reliefarea valorilor estetice si artistice, afirmandu-se ca un curent literar cu principii ideologice si estetice, cautand sa dea un sens major vietii si creatiei, slujind adevarul, binele, frumosul – ca un act de cultura.

Cultura a dat unitate diversitatii ei de domenii, articole de fond, poezii, proza, filosofie, cronici de idei, de carti, de manifestari, comentarii. Ea le-a dat proportii si echilibru. Constructia ei este edificata intr-un stil si o arhitectura proprie, ceeace i-a dat personalitatea ei. O manifestare autentic muresana urmarind ca si celelalte reviste locale (“Progres si cultura”, “Jar si slava”, “Reanvierea”) sa constitue o dovada ca Tg. Muresul era un centru de cultura romaneasca, asa cum erau pe atunci:Clujul, Oradea, Sibiul, Brasovul, Nasaudul, Bistrita, Orastia…, care aveau reviste cu o indelungata activitate si bogate traditii, - in care se dadea un indemn spre unitatea de gand, de simtire, de limba, de constiinta si se cauta ca literatura sa fie incorporata valorilor universale. Asa cum Eminescu, Cosbuc, Goga, Blaga sunt valori de circulatie nationala si universala.

Revista “Scanteieri” era rodul unei regiuni, Campia Transilvaniei si Lunca Muresului, cu o cultura specifica, putin cunoscuta si aproape deloc intrata in literatura. Era mai putin expresia orasului (Tg. Muresului – de origine romana, inabusita esenta lui in decursul vremurilor prin numeroase colonizari), fructul unei educatii primita in familie, in sat si in scoala ce purta numele lui Al.Papiu Ilarian.

Campia – perspective intinse, orizonturi largi, - care indeamna la a cuceri departarile, la aventuri spirituale, desi campeanul simte si gandeste: “Vreau sa raman cu neamul, cu tara sa-i impartasesc destinul”.

Revista “Scanteieri” a trait atata timp cat realitatea romaneasca a fost integrala, nestirbita si si-a incetat aparitia odata cu sfasierile ei.
A existat un grup “Scanteieri”. El nu s-a constituit niciodata intr-o “societate literara”, cu program, cu sedinte, cu discutii, cu expuneri si critici. Toate acestea s-au facut insa la redactia revistei, adica acasa la directorul ei, pe strada, la tipografia lui Silagy (care rezervase numai pentru “Scanteieri” litera si conditiile tehnice).
Fiecare era ajutat, pretuit, ascultat si pregatit prin priviri retrospective. Exista si o “caracuda” cu combatanti pe baricadele sinceritatii si adevarului.

S-au publicat poezii innoitoare a versificatiei, limbii, stilului, cu substanta lirica, proza, poeme in proza, eseuri cu teme filozofice, muzicale. Profesorul de muzica Heinz Haltmann pledeaza pentru o cultura muzicala temeinica, impotriva vulgaritatii, obscenitatii (“slagarul modern”), pentru critica constructiva “o opera nepieritoare ca valoare interna” – nu este totdeauna in spiritul timpului, intocmai dupa cum unei opere – moderna ca factura – “nu-i apartine intotdeauna viitorul (“Arta moderna”).

Eseuri literare in sensul de studii a unor probleme literare, a publicat Al.Popsor care in “Stilul si vremea noastra” arata ca scriitorul devine artist cand “stilul va fi corp vesnic, invulnerabil pentru ideea care va fi ajuns la desavarsire” si ca literatura – ca arta a cuvantului, al limbajului, a imaginilor artistice, - se gaseste intr-o lupta apriga si neintrerupta purtata cu doi adversari ireductibili: banalul si evidentul, - pe de-o parte, - adancul si semnificativul pe de alta parte, - intre vremelnicie si vesnicie! (“Literatura in agonie”).

Ionel Olteanu in studiul “Poezia lirica a lui Blaga”, vine cu ideea noua a momentului Blaga si a necesitatii expresionismului, intuind de pe atunci valoarea permanenta a creatiei lui Blaga.

Dragostea pentru literatura autentica si pentru autorii ei a fost aratata si in cele cateva medalioane publicate: “Eminescu la 50 de ani de la moarte” si “A murit Octavian Goga” de Iacob Timis, “Iacob Muresianu” – portret de compozitor de H.Hattmann si “Mircea Eliade” de Al.Popsor.

Un studiu etnografic si de folclor a publicat Ionel Malos sub pseudonimul Ion Rapeanu – “Laturenii”, atragand in acelasi timp atentia asupra bogatiei folclorului Vaii Muresului, regiune care si o varianta proprie a Mioritei.

Eseul stiintific “Sistemul religios al Islamului” publicat de Prof. Andrei Antallfy, a fost apreciat de invatatii nostri, de cei ai Iranului si de oficialitatea iraniana, care in cadru festiv a reliefat contributia si personalitatea savantului roman.

Epigramele publicate de Iacob Timis sub pseudonimul “Sageata” sunt demne de a fi cuprinse intr-o antologie a epigramelor romanesti.

Cronica literara in sensul de critica literara a cartilor aparute punand in lumina valorile literare si culturale permanente din lucrarile comentate, a fost realizata de Afton Nicoara, Iacob Timis, A.Colceriu, T.Turcu, Al.Rusu, Al.Popsor.

Cronica revistelor si informatiile redactionale au fost scrise de Iacob Timis.

Caracterul literar al revistei “Scanteieri” si pozitia ideologico-estetica a grupului ei, a avut un puternic ecou peste ani. Criticul literar Melinte Serban, colaborator al revistei targumuresene “Vatra” si al presei locale, a subliniat functiunile revistei. In ziarul local “Steaua rosie” in 1969 arata ca revista “Scanteieri” “pledeaza pentru o primenire a vietii literare de pe aceste meleaguri, a vietii culturale in general”, ca in ea “se acuza totodata un mod de viata mercantil, mic burghez, din perspectiva unui ideal laborios, de receptare si afirmare ce era major si frumos, a tot ce aduce ceva nou si marcheaza tineretea spiritului echivalenta cu creatia”. Considera ca “interesanta, obiectiva si nu mai putin meritorie atitudinea cercului grupat in jurul Scanteierilor, fata de creatia tinerilor, prin prezentarea favorabila a scrisului catorva debutanti ca: V.Carianopol, Ovidiu Papadima, “in care se depistau – la acea vreme – elemente majore, demne de subliniat si, devenite ulterior osatura originalitatii lor artistice” (Steaua rosie, 29.02.1969 – Viata culturala, traditii muresene, Scanteieri). Acelasi autor, tot in 1969, in “ Romania literara” arata ca rost al revistei “Scanteieri”, a rascoli unele comori latente ale provinciei si de a imprima o orientare noua tinereasca miscarii culturale de aici”. “Traian Turcu , Al.popsor, Al.Rusu, afirmau energic necesitatea depasirii unui stadiu de viata negativa intr-una spirituala, bogata, de confruntare a constiintelor, acuzand “renuntarea la dinamica gandului” ca “un simptom al batranetii spirituale”. “Pe plan literar ideea conduce la un principiu foarte important in contextul epocii: promovarea unei literaturi care incearca formele noi, a literaturii straine comercializarii, - agrementelor.” Se orienta gustul public spre operele marilor scriitori din literatura universala si din literatura romana. “Revista Scanteieri” si-a castigat un loc important in istoria culturala a meleagurilor muresene, discutand probleme arzatoare ale epocii si afirmand unele condee impuse mai tarziu in cultura romaneasca” (“Romania literara – 10 iulie 1969 Reviste din trecut - Scanteieri in traditia literara targumuresana)
Melinte Serban a tinut conferinta la postul de radio Tg. Mures despre revista “Scanteieri” si colaboratorii ei. A discutat personal cu unii dintre ei, solicitand date noi asupra reviste si a colaboratorilor ei. A luat contact cu personalitati ale scrisului contemporan si cu cenacluri literare, dandu-le posibilitatea de a intra in actualitate. Momentul s-a pierdut si acum se pare ca doar unul dintre Scanteisti mai e in viata.

Melinte Serban a propus ca revista “Scanteieri” sa fie inserata intr-o antologie a revistelor dintre cele doua razboae dintr-un dictionar al literaturii romane privind secolul XX care urma sa apara la Iasi.

“Am scris fara nici o intentie. N-am urmarit nici un scop material sau moral. Am scris pentru ca am avut ceva de spus – atunci – in anii prevestitori de furtuna si acolo intr-un colt de pamant romanesc primejduit! O afirmare plan spiritual, o prezenta, ocuparea unei pozitii in transeele culturii insemna un mijloc de aparare a fiintei si imbogatirii neamului si tarii.

Un inceput – pozitiile in devenire si definire, - inca necristalizat, nimic dogmatic.

- fronda a tot ce era perimat

- Nu scrii pentru a publica ci pentru a te elibera de un mesaj cu care esti inzestrat

Framantarile studentesti au fost provocate nu numai de chestiunea studentilor Evrei, - foarte greu de solutionat, chiar daca se preconizeaza ca principiu fundamental acela al apropierii sufletesti a tuturor nationalitatilor, - conlucrarea stiintifica. Greseli si defectiuni sunt si de o parte si de alta. Ele au fost provocate si de mozaicul reglementarilor universitare, lipsite de unitate, conflictele dintre profesori si studenti, orientarea studentimii catre partidele politice. Studentii plecati la Universitatile straine se intorc cu diplome si pretind nostrificarea lor. Societatile pe facultati au fost cand aprobate, cand desfiintate, ca si cercurile regionale, care urmareau ridicarea nivelului cultural, national si economic.

In general se cauta sa se continue traditia societatilor “Petru Maior” de la Budapesta, “Iulia” de la Cluj, “Romania juna” (Viena), “Junimea” (Cernauti) si chiar a unor societati studentesti din strainatate cum era Heidelbergul altadata, frecventarea cursurilor la diversi profesori ca R.Eucken, care si-a sintetizat filozofia in zece directive etice: curatenie morala, vitejie, veracitate, dreptate, demnitate personala, iubire de patrie si simt pentru stat si iubire de oameni si bucurie de oameni, fidelitate sufleteasca, cucernicie in fata puterilor spirituale si credinta neconditionata in existenta si afirmarea unei vointe dumenzeesti.

Friedrich Paulsen sustinea ca principiul formal al oricarei filozofii este credinta . In Germania, asociatiile studentesti erau pentru unitatea si marirea Germaniei si in ele se incadrau studentii de la toate facultatile. Si Centul studentesc Cluj, care continua aceasta traditie spunea: “Singurul nostru principiu fundamental a fost unitatea si colaborarea tuturor fortelor, atat ale studentimii cat si ale conducatorilor nostri sufletesti in toate imprejurarile.”

La Budapesta studentii Romani au constituit o insula intr-un ocean de strainism si in ea s-au rostit cuvinte forta si au trait oameni care au savarsit fapte prevestitoare! Stau fata in fata doua lumi de interese diametral opuse: maghiara si romana. Cu toate mijloacele se cauta sa ne ispiteasca si sa ne cucereasca. De aceea, procesele verbale de sedinta ale “Societatii Petru Maior nu exprimau adevarul si amintirile erau cuprinse in cantece, poeme lirice si epice.

La noi provenienta studentilor era in mare majoritate rurala. Caminul cel mai modern era “Avram Iancu”, care adapostea cate 50 studenti bursieri de la fiecare facultate si cate 25 solventi. Era intretinut de Ministerul Instructiunii. Caminul “V.Babes” era al studentilor medicinisti. Caminul “Casa invatatorilor” si “Caminul fetelor de invatatori” aveau bursieri si semibursieri si erau intretinute din fondurile Asociatiei invatatorilor. Societatea ”Caritatea” venea in ajutorul studentimii prin sanatoriul “Colibita”. Dadea ajutoare Reuniunea Femeilor Crestine. Asistenta medicala o dadea Universitatea in clinicile sale. Se acordau burse la Universitatea de la “Valenii de Munte”. Se tinea legatura cu societatea “Astra” pentru culturalizarea masselor. Societatea sportiva era condusa de profesor dr. Metianu, dr. R.Boila, dr.Silviu Dragomir si dr. C.Tataru. Sportul universitar a dat rezultate frumoase. Viata Clujului e viata studenteasca care era dominata si de urmele trecutului, - ale orasului Napoca, “Reduta” in care s-a desfasurat procesul Memorandumului in 1894, pentru care “Liga culturala” din Bucuresti a organizat manifestatii de solidaritate. Gradina botanica, parcurile, gradinile, cimitirele amintesc de studiile facute in ele… unde invatam dupa cursuri si carti imprumutate (caci studentii de la Cluj – iarna sunt la facultati in seminarii, in laboratoare, la opera, iar vara, inainte de examene, prin gradina botanica, prin parcuri, pe dealuri, prin paduri, prin cimitire, - studiaza).

Anul 1934 a fost un an de viata universitara plin de multe evenimente. Amintim doar cateva: invatamantul farmaceutic a fost mutat la Bucuresti, Academia de Drept din Oradea a fost desfiintata si s-a contopit cu Facultatea de Drept din Cluj; s-au tiparit multe tratate si carti importante; au aparut reviste si periodice ca: Biospeologia, Mathematica, Dacoromania, “Revue de Transylvanie” de sub conducerea prof. Silviu Dragomir etc. In anul universitar 1933/34 – a fost declarat “Doctor honoris causa” prof. dr. G.Marinescu de la Universitatea Bucuresti, membru al Academiei Romane si al altor Academii straine, neurolog si biolog; s-au facut lucrari de arheologie la Sarmisegetuza; unii profesori au fost premiati de Academii straine si altii alesi membri corespondenti; in cadrul relatiilor internationale Universitatea din Cluj a primit vizita mai multor profesori straini si unii profesori au fost invitati sa conferentieze la Universitati din strainatate: in cadrul “Extensiunii universitare” s-au tinut conferinte in localitatile transilvanene si banatene. Viata studenteasca a decurs in intelegere cu autoritatile universitare. La 21 Februarie 1934, conducerea Universitatii a autorizat functionarea noului centru universitar “Petru Maior” – educatie stiintifica, profesionala, educatie cetateneasca si constiinta nationala.

In anul 1934 a fost incuviintat Congresul studentesc de la Baile Herculane, presedintele studentilor fiind Teodor Mociulschi, (rectorul Stefanescu Goanga a protestat, dar tinerea congresului n-a fost contramandata). Au fost aprobate statutele Societatilor pe facultati si cele 14 cercuri culturale studentesti pe regiuni, care propovaduiau cultura in massele populare, mentineau treaza constiinta nationala si faceau eforturi pentru sporirea buneistari. Cercul “George Cosbuc” a dat imnul studentesc de Iustin Iliesu si dr. Antonie Istrate (Sculati Romani la lupta, bate ora). La Sibiu Ion Moga a conferentiat despre “Datoria tinerilor de dupa razboi”, “Generatia veche si generatia noua”. Cercul “Valea Tarnavelor” a ridicat o placa comemorativa lui Axente Sever in comuna sa natala Frana.

Asociatia “Les Pelerins de Roumanie” creata la Paris de Emm. de Martonne, impreuna cu H.Focillon si M.Rogues, intretine vie in adunari lunare amintirea tarii noastre… (nu este mentionata in nici o publicatie).

Rectorul Fl. Stefanescu Goanga spune ca: “dreptul fiecaruia de a se cultiva conform aptitudinilor sale trebue sa ramana nestirbit” – dar nu este autorizata o asociatie nationala a studentilor Romani uniti finantata de Mitropolia din Blaj, - intarzie tinerea unui congres al Uniunii nationale a studentilor crestini Romani si protesteaza, comunicand protestul la Universitatile Bucuresti, Cernauti si Iasi. Totusi congresul se tine.

Congresul de la Craiova (17 – 19 Aprilie 1935)

Acest congres studentesc a fost condus de inflacaratul Traian Cotiga. Comunitatea sufleteasca a fost unitara si omogena, - identitate de simtire, intuitii, cugete, criterii. S-au dat raspunsuri la toate intrebarile ce chinuesc studentimea. S-au adoptat hotarari – pe puteri proprii ale studentimii si pe rezerva de constiinta a neamului. O doctrina nationalista “dreptate, paine, pace, pentru Neamul romanesc”. Capitalul: trecutul luptelor studentesti; scopul: realizarea idealurilor; misiunea: a impune pe scena istoriei pe cei ce au luptat, suferit pentru cauza nationala. Unica finalitate: nazuinta darza a unui scop precis, - atitudinea hotarata de realizare.

In 1916: eroism in fata mortii.

In 1935: eroism in fata vietii, - depasire, creatie, fecunditate, constructivism, efort si disciplina, coordonare si organizatie, ierarhie si iubire.

Omul roman: -existenta severa, dura, eroica. Simtul eului colectiv si al binelui national, a trai si a muri pentru neam; lupta fatisa pentru o viata mai buna, extirparea slabiciunilor, a facilitatilor – linguseli, miselii, tranzactii, compromisuri, targueli de constiinta, lichelism, resemnare.

Predestinat a invinge. Pentru aceasta: Spiritul de jertfa este esentialul. Cea mai formidabila arma “Propria noastra cenusa” – dupa cum scrie in articolul “Esentialul” I.Mota, animator si conducator al generatiei de la 1922, alaturi de Corneliu Zelea Codreanu (in “Cuvantul studentesc” din 17 Aprilie 1935).

Fapta – o chemare pentru o noua asezare. Constiinta ca neamul are o misiune in lume. Ideea vietii pentru o Romanie noua, glia strabunilor, legatura cu trecutul, dinamizarea prezentului, pregatirea viitorului: Cer si pamant. Mostenire: credinta si morala crestina.

Contra imbogatirii, placerilor, intereselor personale, slujirii strainilor si pagubirii Romanilor.

Intelepciunea populara din proverbe, povestiri, basme, cantece, poezie, hore – sa fie continuate nu uitate.

Motiunea Congresului de la Craiova.

Identificare cu crezul de lupta de la 1922, linia nationala si crestina, chemare istorica, o lume noua:

- alarmare: pericolul spiritual etnic, cultural, economic, politic al minoritatilor

- restaurarea Romanilor in drepturile lor

- exemplul unei autoeducari severe si dure a firii romanului

- starpirea moravurilor straine, - o noua simtire romaneasca.

Cere printre altele:

- masuri pentru apararea si propasirea institutiilor de promovare a culturii si economiei nationale – numerus clausus – Universitati, scoli, intreprinderi particulare si de stat si numerus nullus: Biserica, Scoala, Justitie, Armata si Economia rurala.

- masuri restrictive si legale impotriva curentelor sociale si spirituale destructive: comunismul, francmasoneria, sectele.

- proteguirea elementului romanesc in Bucovina, Maramures, Banat, Tara Motilor, Macedonia, Valea Timocului, Banatul Jugoslav, Ucraina si de pretutindenea – Transnistria, Ungaria

- reciprocitate de tratament in toate tarile unde sunt Romani si mai ales in privinta Bisericii si Scolii

- dreptate muncitorilor

- higiena si eugenie sociala

- proteguirea elementului romanesc prin Constitutie

- ridicare regimului exceptional, stare de asediu, cenzura, care inabuse viata romaneasca, fara ratiuni de stat

- contra calomniatorilor si tradatorilor stipendiati

- patrimoniul spiritual: toti cei care au muri si vor muri pentru cauza nationala

- autonomia organizatiilor studentesti

- reducerea taxelor universitare

- ameliorarea starii materiale: burse, camine, cantine

- interzicerea nostrificarii diplomelor straine

etc

Congresul de la Craiova afost impunator, demn, de folos. Depozit de cugetare, simtire, gandire, infaptuire. Exemplar ca tinuta morala si intelectuala. Entuziasm, disciplina desavarsita – de fier - ,metodic, auster, loial. Constiinta misionara.

Problemele vitale ale neamului – fara erori si erezii.

“Generatia jertfei integrale pentru salvarea valorilor care salveaza”.

O orientare noua in duh si adevar a Neamului.

Amintirea celor cazuti.

Cinstirea conducatorilor spirituali.

Revizuirea constiintei morale.

Confruntare si verificare a realitatilor istoriei Romanilor.

Formulare a imperativelor nationale.

“Restaurarea integrala a neamului romanesc pe linia traditiei nationale si a configuratiei etnice si sufletesti unitare” (1922 – 1935).

La Congresul de la Craiova au participat si 100 de studenti clujeni. Fiind sanctionati medicinistii bucuresteni, medicinistii clujeni au declarat greva nelimitata. Senatul Universitar a hotarat ca celor care nu se vor prezenta la cursuri, sa nu li se semneze caetele de cursuri si sa nu fie admisi la examene. Consiliul interuniversitar hotaraste limitarea numarului studentilor in invatamantul universitar, fixandu-se numarul maxim pentru anul I, inscrierea pe baza unui concurs de admitere, frecventarea obligatorie si exmatricularea celor care nu respecta; studentii care nu si-au luat examenele pe doi ani sa fie exmatriculati fara drept de inscriere la Universitatile din tara.

Fiecare student va da o declaratie pe cuvant de onoare ca se va supune legilor si regulamentelor Universitatii.

In 1935/36 se respinge de catre Senatul Universitar cererea studentilor Evrei de a infiinta “Asociatia generala a studentilor Evrei din Cluj”. Rectorul Fl.Stefanescu Goanga a fost numit Subsecretar de stat la Ministerul Instructiunii Publice, ocupandu-se de organizarea si controlul Universitatilor si a scolilor de invatamant superior. Este ales membru corespondent al Academiei Romane si anunta reforma in invatamantul universitar. Universitatea sa-si reia rolul initial de cretie stiintifica obiectiva (il schimbase?). Inflatia studentilor intrati invers proportional cu posibilitatile de predare (desi in 1935/36 fusesera inscrisi numai 3021 fata de 4300 din anul precedent) pentru ca multi se indreptau spre Academia de Comert si Politehnica. Verificarea gestiunii asociatiilor studentesti, dizolvarea comitetelor tuturor societatilor studentesti. In Senatul Universitar dr. Iuliu Hatieganu a fost inlocuit de prof. dr. Iuliu Moldovan, Sextil Puscariu inlocuit cu Th. Capidan.

Congresul studentesc de la Targu-Mures

In anul 1936 – intre 3 si 5 Aprilie, are loc Congresul studentesc de la Tg. Mures.

Congresele studentesti pana in 1935 au fost de orientare, o atitudine fata de curentele existente.

Congresul X de la Tg. Mures confrunta preocuparile cu propria-i constiinta si cu realitatile actuale romanesti. El este cel mai important dintre congresele studentesti prin problematica pusa si prin marile personalitati care au luat parte la desfasurarea lui, studenti si luptatori incercati pentru cauza nationala, profesori, intelectuali si carturari de elita.

Au avut loc examene interioare, revizuiri, transformari sufletesti; confruntari cu noi insine si cu dusmanii nostri – masurarea spiritului de jertfa – puterea de credinta in Dumnezeu si in adevarurile de viata ale neamului; vrednicia de participare la lupta; adancire a crezurilor Romanismului in propria noastra constiinta.

Biserica – alaturare intre Biserica si tineret. Biserica si neam.

- Biserica si neamul impreuna.

- Biserica lovita de pozitivism, ateism, paganism.

- renasterea credintei

Tineretul – nevoia permanenta a omului credincios de a trai viata religioasa
- schimbare de perspective sufletesti

- contra satisfactiilor materiale egoiste

- o perspectiva spre eternitate

- credinta intr-o viata viitoare

- contra dezordinei morale pentru o innoire a spiritului

In acea perioada lumea era:

Moscova bolsevica

Spania republicana

Franta lui Leon Blum

Geneva – Liga Natiunilor

Partidele politice in Romania

Tineretul roman – unitate de ideal, unitate de atitudini

- impotriva falsului intelectual

- ordine, disciplina, competenta

In trecut: reorganizarea studentimii

refixarea idealurilor

La Tg. Mures: constructivism practic, coborirea, reflectarea in sine

Cercetare interioara:

cunoastere de sine

formarea caracterelor

- unitatea neamului, omenie

- solidaritatea sufleteasca a studentilor, atitudinea spirituala, problema profesionala

A cui e Romania
Ce poate Romania

Unde incepe fiinta spirituala a natiunii

Imperialismul nostru

Alte probleme discutate la Congres:

- ghiftuire si destrabalare

- rascoale taranesti

- un stat neintregit condus de o patura instrainata de neam, aliata cu veneticii pentru secatuirea tarii

- partidele politice: intrigi, targ de constiinte, patimi si bani

- razboiul fara pregatire, dar avand epopee

Dupa pace: lupte de partid, straini asupritori, vanduti si instrainati, poporul sub straini

afacerea Skoda[9]

dezbinare

Tineretul de pretutindeni s-a ridicat neintinat

- intoarcerea la izvoare: Eminescu si pilda luptatorului

- drumul mantuirii gasit

- ideea cardinala pentru care trebue sa traesti: sa mantuim neamul romanesc de sub apasarea strainilor si instrainatilor

- regresiune teritoriala, regresiune demografica, regresiune economica

Romanii care se mai simt Romani au fost chemati la unificarea sufleteasca, sa vindece rana dezbinarilor

Conducatorul Congresului Studentesc de la Tg. Mures din 1936 a fost Gh.Furdui, - o figura unica de luptator iluminat de credinta in Dumnezeu si in salvarea Neamului. Studentii de la Tg. Mures n-au plecat sa lupte, au plecat sa moara ca sa marturiseasca.

- Rupere de tot ce ti-e mai drag – pentru ideal

- marturisirea – cu ultimul sacrificiu al credintei in Dumnezeu al spiritului romanesc

- fapta deschizatoare de drumuri in istoria Romanilor

- fixarea unui nou orizont pentru Romania

- duhul marilor rupturi de lumea veche

- iubire pentru neam si Hristos

- descatusat de patimile pamantesti

- o noua omenie romaneasca, o alta tara

In legatura cu viata studenteasca din perioada 1922 – 1938, cand a intervenit cruda dictatura regala, trebue mentionat ca, dupa momentul hotarator al constiintei romanesti in care s-a afirmat marea generatie de la 1922 – a urmat infiintarea si consolidare Miscarii care a creat curentul 1922. Conducatorii ei in frunte cu Corneliu Zelea Codreanu si Ion Mota, urmati de aceea care au inteles “duhul marilor rupturi de lumea veche”, - organizand Miscarea legionara, au avut piloni adanci in studentime. Astfel, dupa 1930 –1933, toti conducatorii studentimii romane faceau parte din Miscarea legionara. Crezul studentimii era acela al Miscarii legionare: Hristos, - neamul romanesc. Numai asa se explica marile realizari de la ultimele Congrese: 1934 – Herculane, 1935 – Craiova si mai ales 1936 – Tg. Mures, atat pe plan ideologic – conceptie de inalta spiritualitate si morala cat si ordinea si disciplina desavarsita in care au decurs. Ca dovada este furia dusmanilor, care prin intrigi politicianiste si presa, nu conteneau sa le atace. Ajunsese slogan: “dezordinile de la Tg. Mures”, tocmai pentru ca dusmanii se speriasera de ordinea absoluta care a domnit. Ca raspuns, studentimea a publicat un album mare, frumos editat, intitulat “Dezordinile de la Tg. Mures”(intre ghilimele), cu multe si frumoase fotografii luate pe strazile principale, unde defilasera coloanele de studenti, intr-o tinuta impecabila si ordine militara, inconjurati de populatia care-i aclama.(N.n)

In anul 1935/36 activitatea Universitatii din Cluj continua sa fie intensa. In cadrul relatiilor internationale si interuniversitare se primesc profesori straini si se trimit profesori clujeni. Vine Emm.de Martonne – profesor la Sorbona, R?ne Jeanelle – care a fost la Universitatea Clujeana, Louis le Far – de la Facultatea de Drept din Paris. Extensiunea universitara tine 21 de conferinte.

La 1 Mai 1937 are loc un atentat impotriva rectorului Universitatii din Iasi, prof. Traian Bratu – suspendarea cursurilor la toate universitatile. Masuri: exmatricularea tuturor studentilor care nu aveau situatia examenelor in regula timp de doi ani; caminele studentesti trebuiau curatate de elementele turbulente, societatile studentesti purificate. Studentii sunt inlocuiti la conducerea caminelor si cantinelor fundatiilor confesionale si particulare. Cantina studenteasca se muta la Caminul “Victor Babes”, de unde trebue sa plece societatea studentilor in medicina. Dupa cum era de asteptat, a fost ales rector Fl.Stefanescu-Goanga.

In 1937/38 sunt eliminati si exmatriculati doi studenti (Tiberiu Veres si Barbosu Grigore) de la Facultatea de Drept, care nu s-au supus dispozitiilor rectorului. Studentilor le este interzis sa faca parte din partidele politice si asociatii politice si sa participe la actiuni si manifestari cu caracter politic. Angajamentul de onoare nerespectat atrage dupa sine exmatricularea. Plecarea din camin inainte de 22 Decembrie atrage pierderea bursei si a dreptului la camin. Eliminarea se va pronunta de rectorul Universitatii.

In Decembrie 1937 Partidul de guvernamant Gh.Tatarascu – liberal, cade in alegeri. Regele aduce la guvern pe Oct.Goga, care obtinuse numai 9,2% din totalul voturilor. La 10 februarie 1938 se instituie dictatura regala. Corneliu Codreanu este arestat si asasinat in noaptea de 29-30 Noiembrie 1938.

Sperantele intregului neam romanesc sunt curmate. Conducatorii de la putere nu tin seama de durerea si dezorientarea studentimii, ale carei vise de a zidi o Romanie a Romanilor, ascultatoare de Dumnezeu, se vedeau spulberate prin asasinarea Capitanului destinelor ei, ci – Rectorul Universitatii din Cluj reaminteste ca menirea Universitatii este doar activitatea stiintifica creatoare… De viitorul Neamului si tarii sa se ocupe deci dusmanii, pentru a-l putea nimici. Nu era de fapt singurul act prin care Rectorul Fl.Stefanescu-Goanga se dovedea un militant impotriva intereselor romanesti.

In anul 1938/39 au avut loc alte framantari in Universitate si in studentime, pe tema congreselor studentesti, a revendicarilor studentesti si a unui regim restrictiv aplicat studentilor.

La 28 Noiembrie 1938 s-a incercat un atentat impotriva rectorului Fl.Stefanescu-Goanga, care s-a soldat cu condamnari la moarte prin impuscare, cu condamnari la munca silnica. (Senatul Universitar facuse la 15 Oct. 1938 o analiza daca si cum s-au indeplinit prevederile Regulamentului cu privire la exmatriculari).

Rectorul, pitestean de origine, a trait pana in anul 1958.

Dupa Dictatul de la Viena – 30 August 1940 - Universitatea din Cluj a fost evacuata la Sibiu cu tot ce era creatie romaneasca. Cursurile s-au deschis la 10 Noiembrie 1940. Rector al Universitatii era Sextil Puscariu, care a prezidat ultimul Senat Universitar la 14 Decembrie 1940 si apoi a fost numit director al Institutului roman din Berlin.

Prorectorul Ion Dragoi conducea Universitatea si repeta exemplul rectorului dr. Iacob Iacobovici din 1922/23. Dupa moartea lui - 23 Mai 1941 – a fost insarcinat ca rector dr. Iuliu Hatieganu.

La 11 Octombrie 1944 a fost eliberat Clujul. Universitatea a serbat ziua.

Universitatea din Cluj, prin progresul stiintific realizat si prin organizarea ei sta la nivelul oricarei universitati straine. Facultatile ei si-au castigat un renume mondial. Se cuvine sa citam pe primul Secretar general al Universitatii dr. Stefan Jarda, mort la 4 Martie 1927, caruia, de la 1 Iunie 1927 i-a urmat dr. Constantin Jurcan, la fel de destoinic, cunoscut prin marea lui putere de munca si prin obiectivitatea sa, pensionat la 1 Aprilie 1937, caruia i-a luat locul Ion Vatasescu, care a contribuit mult la misiunea Universitatii, la organizarea si functionarea ei.

Despre viata studenteasca din timpul studentiei mele sunt multe lucruri importante si interesante de spus. Spatiul din aceasta autobiografie nu permite. Ar trebui o lucrare separata pentru a prezenta orientarea generala a studentimii care, desi era aceeasi in toata tara, diferea dupa Centrul Universitar.

Consideratii asupra Universitatii

Incontestabil Universitatea din Cluj a fost o inalta scoala de cultura romaneasca. A avut fericirea de a se fi numarat printre ctitorii ei savanti Romani de renume mondial ca: Victor Babes, Vasile Parvan. Un corp profesoral select cu exceptionala pregatire la toate facultatile, “doctori honoris causa”, punct de sprijin pentru cultura transilvana si profesori de onoare. Ce se mostenise de la Unguri nu corespundea stiintei moderne, de aceea s-au creat catedre si institute noi, societati stiintifice, s-au construit cladiri. S-a realizat o unificare. Linia pe care s-a mers in general a fost: a nu sacrifica fondul de dragul formei, a respecta traditia si nu moda, a urmari fenomenele in evolutia lor istorica. S-au creat biblioteci, camine studentesti, cluburi sportive, fundatii (V.Parvan, dr. Ioan Scurtu, T.Cioflec) .

Societatea romaneasca n-a cunoscut insa linistea necesara cristalizarii fenomenului cultural si indeplinirii misiunii si functiunilor Universitatii. Actiunile revizioniste - pe plan extern si intern intre 1933 si 1939 -, Dictatul de la Viena din 1940 si refugiul Universitatii la Sibiu si Timisoara, revenirea la Cluj in 1944 si evenimentele de dupa aceasta, au provocat tulburari, curente de idei si influente asupra orientarii si atmosferei. S-au inregistrat si unele repercusiuni din perioada in care Universitatea fusese numai un vis. Toate aceste au diminuat din forta ei de calauza a vietii spirituale romanesti.

S-au adaugat apoi imixtiuni, de toate naturile, care au daunat structurarii si unitatii sale.

Universitatea cunoaste dramatismul procesului de educatie – ale carei probleme ne privesc pe toti Romanii, dar din care educatorul este eliminat sau scos la periferie; atrofierea respectului studentilor fiind o contrapondere pentru influenta profesorului – membru al societatii, rob al trasaturilor caracteristice acesteia: tendinta spre inavutire, parvenitism, arivism, drepturi personale, primat al carierei prin politica, nu prin specializarea gandirii si interdisciplinei, prin spiritul de sinteza, autenticitatea contributiilor. Centru de greutate sta in interesele personale si nu in telurile si idealurile nationale.

In toate momentele critice, Universitatea a avut parte totusi de personalitati care i-au definit si aparat misiunea si functiunile ei, prestigiul ei de institutie de inalta cultura, cu toate caracteristicile permanente, departe de ceeace este trecator si decadent. Universitatea si-a insusit cuvantul Regelui Ferdinand I, propunerile si linia trasata de V.Parvan prin lectia inaugurala “Datoria vietii noastre”. La acestia s-a adaugat primul rector al Universitatii, profesorul Sextil Puscariu si profesorul dr. Iuliu Hatieganu, care au rezolvat probleme grave, privind pe educatori si studenti, in momentul in care profesorul se eschiva si se elimina din procesul de educatie si studentul nu participa, respectul lui pentru profesor fiind diminuat sau chiar atrofiat. Tendinta de inavutire si parvenitism pe cale politica a profesorului, strain de idealul national si de obligatia unei autentice contributii, ducea la instrainarea totala, chiar la ostilitatea studentului. Aceasta prapastie intre conducatori, (care luau masuri de mana forte, chiar si in afara Universitatii) si condusi, care-si cautau sprijin in afara Universitatii, ducea la destramarea rosturilor si atributiilor acesteia. Conflictul a durat ani in sir si substratul lor crestea continuu! Raul era nativ, nu din oportunism si deznodamantul dramatic! A fost incalcata flagrant autonomia universitara, nesocotite legile obisnuite ale vietii, legea invatamantului superior a fost formulata, reformulata si reformata dupa interese.

Alexandru Popsor – student

Din Universitatea din Cluj m-am ales cu cunostinte acumulate si asimilate din domeniul profesional, dar si din al culturii generale, obiceiul studentilor fiind acela de a frecventa si cursuri de la alte facultati in orele “ferestre” . Rezultatul acestor stradanii erau sinteze ale confruntarilor cu lectura revistelor si cartilor publicate, din setea de a cunoaste cat mai mult. In Universitate exista o atmosfera care te invalue. Te simti intr-un templu al culturii, care te ridica deasupra cotidianului, a efemerului, a neintelegerilor si vrajmasiilor de fiecare zi. Te indeparteaza de inertie, de rutina, ori de cate ori intalnesti emulatii cinstite, intr-o lume a innoirilor permanente si a evolutiei cu repeziciuni fulgeratoare. Am cunoscut ctitorii Universitatii, personalitatile reprezentative si viata studenteasca. Strain de hedonism, ca si de utilitarism, intotdeauna am urmarit idei care sa ma ajute sa servesc idealul national – in care m-am nascut, sub imperiul caruia am crescut si mi-am facut studiile.

Universitatea m-a ajutat sa-mi definesc o conceptie despre lume si viata, sa-mi valorific instruirea si educatia intr-un stil personal de existenta, a servi cauza culturii romane. Mi-a dat constiinta scopurilor urmarite, a datoriilor de indeplinit, pentru innobilarea omului si a comunitatii nationale, pentru ridicarea la inaltimea imperativelor permanente romanesti.

Din Universitate am fost legat in primul rand de profesorii mei de la Facultate de Drept. Cred ca n-a fost nici unul dintre ei sa nu stie ca sunt fiu de taran, fidel origini mele, de care niciodata nu mi-a fost rusine si nici nu m-am lepadat. Taranul a fost un muncitor aprig al pamantului, n-a dispretuit jugul muncii si nici modestele ei roade. Profesorii de la Drept au fost intotdeauna obiectivi in aprecierea stiintei si muncii lor in a ne invata si examina, a acordarii calificativelor. Cat de mult ne stimulau sa ne insusim spiritul stiintific si invatatura! Ii vad acum, dupa ani, cum am aparut eu in viata lor si cum au aparut ei in lumina constiintei mele, cum se straduiau sa-mi imbogateasca cultura, ca s-o pot folosi.

Ii vad apoi, retragandu-se din viata, pe cai si in timp necunoscut, cucerindu-si in amintirea fostilor lor studenti un loc, prin intreg patrimoniul stiintific, cultural, national, pe care l-au lasat in urma lor! N-am vorbit despre toti profesorii mei din lipsa de spatiu. Ei cu totii au cautat sa ma sprijine sa ma realizez complet si sa promovez interesele superioare ale Tarii si ale Neamului.

Profesorul nostru Nicolae Sulica, in studiul sau “Principii pedagogice ale lui Rabindranath Tagore si Scoala de la Santimkatan” si in clasa, vorbindu-ne despre M.Eminescu a insistat adesea asupra culturii si civilizatiei indiene. In timp si-a dezvoltat studiul sau despre R.Tagore, care ne-a vizitat tara in anul 1926. Atunci R.Tagore a dat un autograf: “O, prietenie! Tu mi-ai apropiat tari indepartate si strainii mi i-ai facut frati! Datorita tie, multime de necunoscuti au venit sa ma cunoasca si-am gasit adaposturi prin atatea straine meleaguri.” Tagore, atunci cand se apropia de 40 de ani, a deschis o scoala in Bengal. Nimeni nu se astepta, pentru ca cea mai mare parte a vietii si-a petrecut-o facand versuri. El era poet, ganditor, scriitor, om de cultura, care intindea punti din Rasarit spre Apus. Scoala lui se baza pe experienta lui de viata scolara. Scolarii si profesorii traesc impreuna in natura si au aceleasi indeletniciri. In natura exista iubire. Omul poate trai, spera, munci, intr-un spatiu plin de iubire. In India, scoala si viata sunt unite . “Iubirea si actiunea, sustine el, sunt singurele mijloace prin care omul poate atinge cunoasterea perfecta, care nu este pedantismul, ci intelepciunea.” Scolarii sa traiasca intr-o lume in care firul conducator este iubirea.

Si atunci cand eram departe de Universitate, - cand aerul, apa, hrana se strecurau printre jaluzele si vizeta, cuvintele se dramuiau si eforturile se economiseau; sau, cand vietuiam intr-o lume fara cer, cu fronturi pe orizontala si orizonturi pe verticala, - ancora in fata primejdiilor era hrana pentru trup si pentru suflet pe care am primit-o de la mama, care mi-a facut cel mai mare dar: viata, si cea mai puternica ocrotire: iubirea ei! Cultura, in sensul apropierii de cer – sub cerime – si cultura in sens de patrimoniu spiritual national-universal, din Universitate, deschizatoare de drumuri pentru realizarea omului romanesc si a idealurilor lui si cultura in sensul de realizare de sine, aratat de Tagore si de alte scoli ca a lui, formate in jurul unor personalitati reprezentative, - mi-au dat sete, putere si iubire de viata! – Oricare au fost pericolele, incercarile si substratul lor! Si au fost multe si mari!

In minte am avut si alte exemple ale altor scoli ca Mahatma Gandhi – desavarsire personala prin lupta si biruinta politica, lupta pentru adevar. Toate gandurile sale, scrierile, luptele si “posturile” – grevele – strabatute de un singur ideal: eliberarea Indiei. Apostolul, conducatorul si martirul poporului indian. Ce sa-nvat de la el? Totul.

Scoala rusa – Dostoevski si Lev Tolstoi – neobisnuita lepadare de sine, dupa invatatura crestina. Marc-Aureliu spunea ca daca asezi faptele bune una langa alta asa de strans ca sa nu mai ramana nici un loc liber, traesti o viata fericita. Fa bine prietenilor tai, ca ei sa te iubeasca si mai mult. Fa bine dusmanilor tai, ca odata ei sa devina prietenii tai. Daca vorbesti dusmanilor tai, gandeste ca va veni o zi in care ei vor deveni prietenii tai. Pune fata-n fata legile acestei lumi cu legile lui Dumnezeu.

Scoala lui Mustafa Kemal, a lui Confucius, R.W.Emerson, Göethe – omul care, dupa cum spunea cineva, s-a realizat dupa dimensiunile fiintei lui din fiecare moment, complet, Keiserling – care a urmarit autorealizarea – prin care putea vedea orice fenomen din punctul de vedere al lui Dumnezeu; scoala franceza, germana, italiana, daneza – cu Kirkegaard – parintele existentialismului. Someaza pe om sa aleaga si sa devina raspunzator de sine insusi. Scoala engleza: Shakespeare, Carlyle, Ruskin, Dikens, Kipling etc. – Universul lui Shakespeare – un univers de visare; Einstein, Mme Curie etc.

Un personaj de legenda la Targu - Mures

NAE IONESCU [10]

In amintirea sotiei tale si ca o sugestie pentru tine ti-am dat cartea “Octav Onicescu – Memorii” care, pe langa prezentarea obiectiva a vietii si activitatii sale in mediul familial si social in care a trait, prezinta personalitatile reprezentative, evenimentele si realitatile epocii respective si mai ales factorii determinanti ai culturii romanesti din vremea lui. Recitind cartea mi-a venit ideea ca ar fi mai bine sa-ti scrii memoriile decat un roman autobiografic. Ceea ce se poate face intr-un roman, adica, cum spunea M. Sebastian, “a surprinde mersul lucrurilor in adanc, a descoperi legaturile dintre oameni, dintre persongii, destinul si chemarea lor”, esentialul din gand si din viata se poate cuprinde si in memorii. Au facut-o multi si cu succes, mai ales Dan Radulescu si C.C.Giurescu. Pentru tine, ca matematician si condeier nu-i nevoie sa ti-l prezint pe profesorul universitar emerit Octav Onicescu – academician, detinator al premiului de stat, creatorul scolii romanesti de calculul probabilitatilor, descoperitor si in alte domenii ale matematicii si ale mecanicii. Nu e nevoie sa ti-l prezint eu, fiindca o face el, dar numai partial si cu multa modestie.

In ampla noastra discutie ne-am oprit asupra a doua personalitati de seama ale culturii si vietii romanesti, despre care vorbeste cu multa dragoste si pretuire, admiratie chiar, O. Onicescu in memoriile sale: preofesorul universitar Nae Ionescu si Mircea Vulcanescu, doua energii creatoare care, prin ideile, temele si viziunea lor au hranit intelectualitatea interbelica si i-au sporit spiritul si pe care vremea i-a ingropat cu totul… Nae Ionescu a fost “ceva de nepereche, de fara egal, de singular, de legendar”, in viata fiind, totusi in legenda. Mandria cu care-i spune “prietenul meu”, deferenta si admiratia cu care vorbeste O. Onicescu despre el, cu masura si rigoarea matematicianului, sporeste aceasta legenda si o fundamenteaza… Deschizator de orizonturi noi, semanator de idei cu darnicie, fara nici o avaritie si teama ca altii isi vor insusi ideile sale originale fara s-o marturiseasca, initiator al unui alt mod de a intelege fenomenele si a le expune – intotdeauna organic si pe linie de crestere si de continuitate – Nae Ionescu a creat o familie spirituala la Universitatea din Bucuresti si in societatea romaneasca prin meteda sa socratica, acadenmica in sensul antic al cuvantului. Numele sau, dupa cum spunea Mircea Eliade in “… Si un cuvant al editorului” la “Roza vanturilor” ( aparuta la “Cultura Nationala”, Bucuresti ) “s-a intins de-a lungul tarii transfigurat de mit sau insangerat de veninul magnific al urii”.

Putini barbati se pot mandri ca au fost cinstiti cu atata ura cata a adunat gandul si fapta profesorului Nae Ionescu… taria de poveste a acestui om care de cinsprezece ani preface si cladeste o tara… Studentii care-i urmaresc lectiile alcatuiesc, laolalta, o mare comunitate de dragoste si gandire si numai pentru aceasta comunitate folosesc la ceva cursurile litografiate, doar pentru folosul acelora care l-au auzit, care au stat de vorba cu el, sunt scheme mnemonice, pentru orientarea intr-o lunga conversatie avuta acum un an sau acum cinci ani… In loc de a face “elevi”, el si-a facut prieteni si colaboratori de toate varstele … de aceea fostii “elevi” ai lui Nae Ionescu sunt atat de personali, atat de rotunjiti sufleteste, chiar atat de deosebiti intre ei. Toti au cateva note comune: “realisti, antioratorici, antidemocratici. Dar ce deosebire intre un Mircea Vulcanescu bunaoara si un Emil Cioran, intre un Gheorghe Racoveanu si Mihail Sebastian!”

Am avut marea cinste si bucuruie a studentiei mele de a-l fi cunoscut, de a fi stat de vorba cateva ceasuri intre patru ochi cu el, a-i fi ascultat o conferinta unica despre “Ardealul in politica romaneasca”, la Targu Mures. Au paritcipat toate categoriile de intelectuali – scriitori, gazetari, corespondenti ai diferitelor ziare, profesori, filozofi, oameni politici, tineri si batrani reprezentand cele mai opuse pozitii culturale, politice si de generatii.

Desi tanar, sta pe scaun la masa, ca la catedra. S-a odihnit o clipa. Atat cat s-a facut o tacere absoluta in sala in care ajunsesem tot cate doi pe-un loc. Nu s-a mai auzit o miscare. Fiecare am ramas in pozitia in care ne-a surprins primul lui cuvant, pana la ultimul. Timp dde o ora. Incremeniseram ca stalagmitele in tacerea unei pesteri, asemenea credinciosilor dintr-una din catedralele Frantei eternizate de Rodin. O frunte inalta, o fata framantata de zbuciumul permanent al gandului, un nas acvilin propriu, ochi verzui si sfredelitori, care-si luau zborul de sub genele bogate si sprancenele stufoase si razvratite – care erau numai ale lui – te urmareau, te cucereau, te subjugau si te obligau la o conversatie neintrerupta cu el. Isi alegeau ochii cei mai vii, mai adanci si le punea intrebari, astepta intrebari si raspunsuri.

Dupa conferinta a urmat o convorbire de vreo doua ore in sala de primire a Primariei cu oficialitati, prieteni, cunoscuti, gazetari, reprezentanti ai societatilor culturale. Eu condusesem la el pe un profesor care-i fusese student. Acesta era ultimul care parasea sala. Fusese retinut mai mult. Probabil isi amintea despre el mai bine. Mie mi-a barat iesirea cu bratul si, dupa ce a inchis usa in urma celora ce plecasera, a inceput cu un ropot de intrebari sonda, ca si cum as fi fost unul dintre studentii lui apropiati.

A continuat creionand portretul unor oameni, recapituland evenimente, infatisand situatii. Conversatia – care era de fapt o expunere a problematicii vremii – a fost colorata de intreventiile lui personale si de o multime de amintiri. Se risipeau nedumeririle, dispareau indoielile, cadeau erori, se indepartau idei imprumutate de la altii. O razvratire impotriva a tot ce a crescut stramb in fiinta si in jurul tau, impotriva oprelistilor de a te dezvolta potrivit aptitudinilor si aspiratiilor tale.

Mi-a dat certitudini si sperante. Tariile depasirii si lepadarii de sine, a desprinderii din imediat si a proiectarii intr-un viitor ce se pregatea in adancuri, o intoarcere la tine insuti si la ai tai, cei din perspectiva – cresteau in prezenta si sub farmecul cuvantului si personalitatii celui ce era exponentul tehnicei nelinistirii in filozofia romaneasca. Un paradox al celui ce cultiva prin excelenta paradoxul, dislocand oameni si evenimente.

Poate cei veniti sa-l conduca la Sala mica a Palatului Cultural nu ma mai recunoscusera..Si mie mi se parea ca sunt si am ramas altul.

Dupa conferinta s-a tinut o agapa literara la masa ce s-a dat in onoarea lui la restaurantul din Subsolul Palatului Cultural.In afara oficialitatilor, a reprezentantilor societatilor culturale, ziarelor, revistelor, au fost cei mai de seama intelectuali ai orasului.Multi venisera si din alte parti.Atunci si acolo i-am cunoscut pe Domnita si Vania Gherghinescu- “ Gherghinestii “ cum le spune azi toata lumea.

Inainte de a ne aseza la masa i-au fost prezentati cei invitati la agapa. Conferentiarul, dupa ce-si terminase magistrala lui expunere, coborand scarile spre restaurant, le spuse Gherghinestilor: “Ei, v-am raspuns la toate intrebarile? Am staruit destul la cererea voastra? Ati mai ramas cu vreo nelamurire?” Considera conferinta o convorbire fireasca cu piscurile literare ale salii, cu ascultatorii care au ochii cei mai vii, mai stralucitori, cu figurile cele mai expresive, cu inimile cele mai sensibile si mai ales cu mintile cele mai agere si receptive.

La masa, subiectul conferintei a fost extins. S-a trecut si la alte functiuni ale Ardealului, in afara celei politice, facandu-se numeroase incursiuni in trecut si definiri ale pozitiilor contemporane.

Profesorul, elegant in vesminte – o adevarata podoaba – in tinuta sa plina de demnitate, in miscari, fara gesturi, fara figuri de stil. O imobilitate care te obliga sa urmaresti ideea, inlantuirea logica si concluzia, o data cu puterea fascinanta a privirii si cu vraja gandului sau ce te cuprindea. Nu lasa sa-ti rataceasca gandul. Nu-ti da nici o clipa de absenta, pasivitate, indiferenta. Te transforma intr-un luptator pentru ideile si sentimentele sale care colorau totul cu o caldura pura, intelectuala, ce incalzea. Conferinta era o batalie nu numai pentru el, ci si pentru tine. Din izbanda in izbanda trebuia sa te inalti la lumea lui de idei, sa cresti odata cu ele, sa te regasesti in prezenta lui si a le face biruitoare odata cu concluzia. Simteai ca ceva s-a clarificat, format, desavarsit, in tine. Aceasta era singura libertate pe care ti-o lasa. Era rodul personal al intrebarilor pe care le-ai pus. Elementul de permanenta si continuitate. Ca urmare a faptului ca vorbea liber, fara note, clar, simplu, neted si ca vocea sa avea un timbru aparte. Participai la tulburatorul proces al facerii pe loc a conferintei. Atunci se nastea gandul si stringenta logica ii construia edificiul.

Simplitatea, omogenitatea, organicitatea si unitatea au fost nu numai expresia cuvantului sau vorbit sau scris ci si ale intregii sale vieti, a tuturor manifestarilor lui. A fost omul care a impartit in doua istoria filosofiei, a culturii si a politicii romanesti. Se poate vorbi de o perioada pana la el si de la el incoace. Virtualitatile creatiei sale au ramas infinite prin geniul spiritului sau, chiar de contemporaneitatea se face ca-l uita si-l inconjoara, utilizand, pe ascuns, intreaga istorie scrisa sau nescrisa a experientelor sale. Au cautat sa ingroape totul, pana si viata lui, fiindca a fost stapan pe sine si refractar oricaror tranzactii, riscand drastice conditii de existenta, cum mi-a povestit atunci si grave consecinte dupa cum istoriseste. Oscar Lemnaru, care i-a audiat cursurile fara sa-i fie student. “Iesise tocmai din inchisoare… In 1940 l-am intrebat ce are de gand sa faca; mi-a raspuns ca ar pleca undeva pe tarmul Mediteranei. «As pleca in Grecia, dar am auzit ca acolo oamenii politici mor de boala de inima, se amesteca probabil altii in destinul lor.» Peste cateva luni, Nae Ionescu a murit chiar de boala de inima fara sa mai fi facut pentru atata lucru un drum pana pe tarmul Marii Mediterane”. Venise din lagarul de la Ciuc. O. Lemnaru relateaza si el zvonul retinut de O. Onicescu “ca Nae Ionescu venise din Germania fara a putea arata certificatul de doctor in folozofie. Motru ii daduse catedra pe incredere”. (dupa O.L.) La curs a fost inconjurat de studenti care l-au aplaudat pe Nae Ionescu. Acesta ii opri, zicand: “Daca aplauzele domniilor voastre vor sa spuna ca eu sunt simpatic, va multumesc, dar daca ele inseamneaza solidaritatea cu mine, intr-o chestiune care ma priveste personal, atunci nu va permit sa ma aplaudati, pentru ca eu nu am nevoie de ajutorul nimanui. Sa stiti ca sunt linistit, pentru ca nu s-a nascut om, in lume, care sa ma calce pe mine pe coada”. (O.L.) Intr-adevar, in toate actele si manifestarile sale de om, de profesor, de conferentiar, de ganditor, de gazetar, de scriitor (a scris prefete la carti, articole si studii in Predania si Vestitorii ) s-a dovedit a fi omul stapan pe sine, a stiut stapani. “Nu a stapani, desigur, ca un tiran, adica punand multimile sub jugul inspiratiei tale fanteziste si sub nevoile ambitiei tale uscate de stapanire” – cum spunea el. El era linistit, pentru ca avea teza de doctorat. A scris-o in 1916 si a sustinut-o in primavara lui 1919 la München. Din pricina lipsei hartiei, Universitatea germana scutea pe candidati de obligata tiparirii. Acelasi lucru s-a intamplat cu teza mea de doctorat la Universitatea din Cluj, pe care, citind-o, prof. Dr. Teodor Munteanu a spus ca, revizuita, e publicabila. P.Comarnescu si-a publicat tarziu teza sa sustinuta in America. Teza lui Nae Ionescu Die Logistik ab Versuch einer neuen Begründung der Mathematik a fost publicata in 1944 la Bucovina, I.E.Toroutiu in culegerea Izvoare de filosofie vol II, 1943, de editorii C.Floru, C.Noica si Mircea Vulcanescu.

Lectia de deschidere a lui Nae Ionescu “ Functiunea epistemologica a iubirii” tinuta in 1919 la Universitatea din Bucuresti, unde fusese numit asistent din indemnul prof. dr. Radulescu-Motru, a fost publicata de catre aceiasi editori, in aceiasi culegere de studii si texte , Izvoare de filosofie din 1942. Teza lui Nae Ionescu a dovedit mari calitati de stil, in germana si in romana, “maximum de gand in minimum de cuvinte” - in vorbit si in scris si puteri sufltesti care leaga, de la inceput, pe filozoful culturii de arta.

Prin lucrarile sale, prin mediul cultural creat la Universitatea bucuresteana, prin fostii sai studenti - Mircea Eliade, Mircea Vulcanescu, Constantin Noica, Emil Cioran – s-a facut cunoscut in intreaga lume. Isi castigase demult un renume mondial publicand in Ideea europeana un articol continand obiectiuni la ceeace sustinea Einstein – care i-a raspuns ca regreta ca studiul n-a fost scris intr-o limba de circulatie mondiala. Nae Ionescu s-a mai facut cunoscut si prin prefata scrisa la romanul “De doua mii de ani “ a lui M. Sebastian.

“M. Sebastian, in romanul sau «De doua mii de ani» pune in discutie problema iudaismului, suferinta Evreilor din Diaspora, idisismul, sionismul, asimilismul. La aceate chestiuni raspunde si dl. prof. Nae Ionescu in prefata sa, deplasand problema de pe taramul rasial, confesional istoric (al interferentei intre om si loc), pe acela teologic. Dupa dl. Nae Ionescu, Evreii sufar din motive religioase deoarece si-au indeplinit menirea de a darui omenirii pe Messia dar… nu L-au recunoscut, ci-L asteapta mereu fara folos” – scrie Serban Cioculescu in articolul “Realitatea interferentei dintre om si loc”. Problema iudaica este actualizata de miscarile antisemite - care servesc drept cadru povestirii romanului.

Prin interferenta dintre om si loc, romanul sustine teza asimilismului. O teza pe care o sustine si Julian Huxley in cartea citata deja: “ Problema evreeasca este mai mult o problema de cultura decat una de rasa. Evreii nu mai sunt o rasa determinata net ca Germanii sau Englezii. Evreii din Biblie erau de origini amestecate. In timpul raspandirii lor, ei s-au amestecat cu populatiile in mijlocul carora traiau… comunitatile Evreiesti au sfarsit prin a avea un anumit numar de trasaturi de asemanare cu populatia locala.Ceeace Evreii au pastrat si si-au transmis nu sunt insusiri rasiale ci traditii religioase si sociale. […] Evreii nu alcatuiesc o rasa, ci o societate care are o puternica temelie religioasa si traditii istorice particulare”.

Edmont Fleg in “Antologie Juive” (G.Crès, Paris 1923) arata ca “Israel a strabatut toate timpurile si toate popoarele; a vorbit toate limbile, a legat fara incetare la istoria sa, istoria omenirii, […] n-a despartit niciodata complet in preocuparile sale: religiosul de profan, moralul de sacru; a lasat lumii Biblia si Talmudul… Dumnezeu nu i-a imprastiat pe Israliti decat pentru a raspandi credintele lor in mijlocul natiunilor… Ceeace va deosebi epoca mesianica de timpurile actuale, este eliberarea natiunilor. Mantuirea lumii devine telul istoriei…Israel trebue sa sufere pentru a regenera omenirea si a converti toti oamenii la credinta in Dumnezeul unic. Messia ii ocroteste pe ai sai si ii distruge pe dusmanii lor… Crestinii socotesc fagaduintele mesianice ca implinite. Evreii vor continua sa astepte, sa spere in era pacii universale… Domnia mesianica este tinta ultima a evolutiei morale a omenirii…” Deci poporul Evreiesc est cel mai aprig conservator al traditiei, ritului, legilor sale si a interpretarilor lor. Este acesta mesianism si nationalism? Romanul lui M. Sebastian are personagii reprezentative pentru toate ipostazele si curentele: idisisti, marxisti, sionisti, integrati in alte nationalitati. Autorul ajunge a ridica problema pe plan metafizic, unde si dupa E. Fleg, Nae Ionescu are dreptate. Despre Nae Ionescu s-a scris mult – obiectiv, favorabil si nefavorabil – dupa autor si punct de vedere, in cartea “Mihail Sebastian interpretat de…” (Ed. Eminescu, 1981) Cel mai competent a fost Mircea Eliade, care-l incadreaza pe Nae Ionescu drept “elev” al lui Nicolae Iorga care a avut “intuitia fundamentala a unor virtuti romanesti prin care exista istoria neamului nostru” si ca mostenitor spiritual al lui V.Parvan, care cautase in protoistiria traca izvorul unor virtuti mai eroice si mai universale. La Nae Ionescu orice drum e bun daca duce in inima fiintei tale… Un singur lucru e esential: sa ramai tu, sa fii autentic, sa nu-ti tradezi fiinta ta spirituala.

Profesorul Vasile Bancila, facand o paralela intre Nae Ionescu si Vasile Parvan, spunea despre V. Parvan ca a fost un smerit pe plan social, dar un orgolios pe plan metafizic. El voia sa cunoasca singur ceeace e Dincolo, dar fara ajutorul lui Dumnezeu. Aceasta nu e posibil. De aceea existenta lui a fost tragica (“Tragicul la Vasile Parvan” de Vasile Bancila) pe cand Nae Ionescu, desi a fost un orgolios pe plan social (om de lume, inconjurat de admiratori, etc.) pe plan metafizic a fost un smerit, el traind credinta in Dumnezeu. De aceea in sufletul lui domneau pacea, linistea, armonia (Idee enuntata intr-o conferinta tinuta intr-un cerc intim de fete la un 15 Martie, data mortii lui Nae Ionescu, mergand pe strada, pentru a nu risca intrebari si suspiciuni, fiind timpuri de prigoana. Tot atunci a facut o paralela si intre cei doi si Lucian Blaga).

Pentru el filozofia este “adaptarea existentei in genere la necesitatile metafizice ale personalitatii umane… Nu e un mestesug, ci o chemare. Partea de creatiune personala sta in afara de orice metode”.

Pe plan biologic a avut doi fii: Razvan, medic, mort, ingropat alaturi de tatal sau si de mama lui Nae Ionescu, si Radu, student in filosofie, disparut… A avut un frate, Alexandru Ionescu Ghibericon – artist emerit, inmormantat la Bellu, intre artisti.

Pentru ganditorul Nae Ionescu este de notat felul in care isi scria articolele pentru ziarul sau, Cuvantul: dintr-o ora, trei sferturi gandea si intr-un sfert de ora scria clar si concis. O operatie de eliminare, nu a inutilitatilor, pe care nu le gandea, ci a accesoriilor. Spunea: “Cine nu se rusineaza sa scrie intr-o pagina ceeace ar putea prea bine sa scrie intr-o singura fraza, e o fiinta in stare sa faca orice lucru necinstit”.

Nae Ionescu a fost maestrul tineretului prin lectii la Universitate, conferinte, convorbiri personale, prin eruditia sa. A reprezentat un model de viata cetateneasca, politica, precum si artistica, cu un instinct de libertate si de cutezanta, fiind entuziast pentru misiunea sa, avand constiinta, caracter impetuos, nesuferind nici un compromis (povestea de la Tg. Mures), modest si leal in credinta sa – smerit pe plan metafizic. Un urias – fauritor de idealuri inalte – o noua Romanie in suflete. O viata inchinata muncii si adevarului.

Tineretul l-a rasplatit.

“Gherghinestii”

Revenind la conferinta de la Targu Mures. Din toata asistenta care-l asculta pe Nae Ionescu, desigur ca figurile cele mai expresive au fost “Gherghinestii”. Domnita ii fusese studenta, iar Vania ii frecventa cursurile ca si cum ar fi urmat si Filozofia. Dupa agapa, Profesorul a fost gazduit la ei. De altfel, in casa lor din Targu Mures, de sus, din cartierul functionarilor, sau din Brasov, din str.Crisan nr.16, au fost primiti, invitati, gazduiti, figurile reprezentative ale vietii noastre culturale: Lucian Blaga, Victor Papilian, Ion Chinezu, Dan Radulescu, George Enescu, C.Colfescu Delaturda, Tudor Arghezi, Vladimir Streinu, Virgil Gheorghiu, Ionel Teodoreanu, Serban Cioculescu, Lucia Demetrius, Corneliu Baba, Romulus Ladea, Ion Pas, Ion Vlasiu, Petre Comarnescu, Lia Busuioceanu, Col. M. Petala, Septimiu Bucur.

In casa lor am citit multe din autografele, dedicatiile, scrisorile celor de mai sus si ale altora. Am vazut fotografiile acestora. Am asistat uneori la discutiile lor. Am ascultat marturisiri asupra procesului creatiei anumitor opere. Am participat, impreuna cu ei la multe plimbari peripatetice si auditii muzicale. Adesea puteau fi ascultati in casa Doamnei Busuioceanu, Toganel si cu sotia sa. Am intalnit acolo tineri aducand poezii pentru caetele de poezii ce se publicau.

Aceasta casa, un adevarat cenaclu literar si muzical a fost infatisata cum nu se poate mai bine de Petre Comarnescu in Prefata la traducerea cartii lui Alain Fournier “Cararea pierduta”, facuta de Domnita Gherghinescu-Vania. Cred ca nici-o prefata n-a fost scrisa cu mai multa dragoste decat aceasta.

Casa lor – “facuta numai pentru oamenii buni si iubitori de frumuseti nepieritoare. Inauntrul ei carti multe, tablouri, pereti albi, ferestre lungi si luminoase – sotul, om de legi si poet, sotia una dintre cele mai subtile intelectuale din cate cunosteam […]. In casa lor se scriu poezii, se discuta despre cartile bune si mari, tinerii aduc, chiar si in vremurile acestea, manuscrise cu poezii, iar intelectualii in trecere prin Brasov se opresc la ei cand vin de la Bucuresti ori Iasi, sau cand vin de la Sibiu, asa cum faceau mai inainte, cand veneau de la Cluj”.

De unde veneam si eu, ori cat eram de grabit, ma opream neconditionat la ei. Nu duceam manuscrise, nici poezii; nu mergeam atat pentru ei cat pentru mine. Le duceam ganduri si sentimente culese dupa ultima vizita sau intalnire, le duceam cate un obiect modest de la mari departari si cu oarecari sacrificii, in care era incorporata atentia si dragostea ce le-o purtam, si ei se bucurau in fata acestei incontestabile dovezi. Le scriam oridecateori pteam si-i felicitam in toate ocaziile, macar in gand, daca nu era posibil altfel. Mi-au dat multe fotografii. Imi rasupndeau fara gres.

In August (1971) la Mangalia Sud cumparand revista Astra din luna Iunie am citit articolul lui Ion Pas “Intalniri… intalniri” din care am constatat ca Domnita Gherghinescu-Vania incetase din viata. Am inteles de ce din 1970 n-am mai primit nici un ravas de la ei si ca poetul era preocupat sa-i cinsteasca memoria scriind cartea de elegii “Acolo sus steaua”.

In aceeasi revista, in articolul despre Petre Comarnescu, Gherghinescu Vania spunea ca “o durere catastrofala te face oarecum imun fata de alte dureri ulterioare” – atestand moartea sotiei sale si urmarile. In Contemporanul din 8 Octombrie a.c. am citit ca poetul Gherghinescu Vania a incetat din viata la Brasov, dupa o lunga si grea suferinta.

Despre ei au scris articole omagiale: Ion Pas in Romania Litereara, “Gherghinestii”, Serban Cioculescu in Astra, “Carte frumoasa, cinste cui te-a scris”, Ion Lupu in Asta, “In memoriam”, Mihai Nadiu in Astra, “Modalitatea elegiei” si “Pro Domina” de Titus Vijeu. Pe langa ce reprezentau ei – fiecare in parte – pe langa viata si activitatea lor publica si literara, pe langa climatul intelectual pe care reuseau sa-l creeze in casa lor, pe langa mediul in care puteai trai fiind aproape de ei, pe langa indreptarul intelectual ce-l constituiau prin cultura, sensibilitatea si spiritul lor critic obiectiv dar cald, am admirat la ei lupta de fiecare clipa si de o viata intreaga cu moartea. De cand s-au cunoscut si s-au casatorit au fost bolnavi amandoi de tuberculoza. Ce masura, ce echilibru, ce eforturi dozate, ce abtineri calculate, ce biruinta! El a trait 71 de ani.

- CONTINUARE -

[1] Legea Apponyi 1907: desfiintarea scolilor confesionale romane, slovace, sarbesti. Au fost inchise 320 de scoli romane. Au impiedicat folosirea limbii romane.

[2] Protopopul Ion Mota (1868 – 1940). Toate zilele si toti anii i–au fost numai batalii; credinta intreaga – neamul; inchis de Unguri, de Romani; 42 de ani de gazetarie – misiune pentru cei multi. Gazetele „Foaia poporului“ (1893), „Revista Orastiei“ (1895), „Telegraful roman“ (1898), „Bunu econom“ (1899), „Libertatea“, „Foaia interesanta“ „Tovarasia“, „Bobarnacii“, etc. au atins inainte de razboi cea mai larga raspandire in Ardeal, Banat si Crisana.

1915 – 1916: „Libertatea“, „Foaia interesanta“ la Bucuresti.

1917 cu Dr. Vasile Lucaci si Vasile Stoica a plecat in America, la Cleveland (prin Rusia si Japonia) unde apar „Libertatea“ si „Foaia interesanta“, prin care lupta pentru lamurirea opiniei publice straine despre legitimitatea drepturilor Romanilor in Transilvania, pamant dentotdeauna romanesc.

1919 – Orastie. Scris linistit, sfatos,, creator de caractere, educator de masse in spirit crestin si romanesc. Tatal lui Ionel Mota, eroul de la Majadahonda.

[3] Alexandru Popsor a stat in celula cu ambasadorul V. Stoica si acesta i–a povestit multe lucruri interesante din acest drum, care din pacate, nu au fost consemnate, cum nu au fost consemnate nici date privind personalitatea acestui ambasador care a contribuit la infaptuirea Unirii. Alexandru Popsor a avut o deosebita consideratie si afectiune pentru V. Stoica. (N.n.)

[4] Si avea dreptate, pentru ca frumoasa, inteligenta, harnica si cu rost in toate cum era, putea fi o Doamna, in orice casa, oricat de mare! (N.n.)

[5] Aceasta era politica maghiara: toti tinerii din satele romanesti trebuiau sa dispara, iar razboiul era cea mai sigura arma de a–i nimici, caci toti erau trimiti numai in linia intai pentru a–si gasi moartea (N.n.)

[6] „Pe fata“ si „pe dos“ erau locuri in sat, de intrare sau iesire spre fanat si ciutarie, spre Soseaua nationala la pasunea mare. La „Tasca“ era o fantana cu izvor mare, la o rascruce de trei drumuri care duceau la: cimitirul romanesc, la padure si la ciutarie. Aproape, avusese casa unchiul cel mare, tetea Avram si tot acolo era cea mai mare casa din sat, foarte veche, zidita de stramosii Popsori, din barne. In aceste locuri se faceau uneori petreceri cu hore, cu jocuri.

[7] S.K.V – Siebenbürgische Karpathen Verein (Societatea Carpatilor Transilvaniei). Societate Carpatica Ardeleana a Turistilor, creata la Sibiu la 28 Nov. 1880, din initiativa Sasilor cu scopul de cunoastere a Muntilor Carpati. A avut filiale la: Bistrita, Brasov, Bucuresti, Cerauti, Lupeni, Medias, Orastie, Petrosani, Reghin, Sighisoara, Timisoara. Societatea a construit 45 cabane si case de refugiu, a facut marcaje si trasee, imbunatatind potecile si drumurile, incurajand drumetia si excursiile. A publicat reviste. In cadrul Societatii au activat multi Romani.

[8] Clermond Ferrand – oras in centrul Frantei (Auvergne) Universitate

[9] O frauda de armament din Cehoslovacia, care a facut mare valva, fiind implicat regele Carol al II-lea

[10] Extras dintr-o scrisoare catre Profesorul Iaob Timis (din Aprilie 1985) si o alta catre Al. Rusu (din Noiembrie 1971)

Preocupari, ganduri despre viata. Intalnirea cu Miscarea Legionara

,,Orientarea mea in viata se bazeaza pe principii etice nu estetice, totusi mi-a placut intotdeauna ceea ce a fost frumos: o fata, o mana, o imbracaminte, o mobila, un parc. Uratul in aspect si comportare imi provoaca suferinta - ca si defectele, diformarile. Nu mi-a placut niciodata sa intru in valmasagul luptelor, al competitiilor si nici sa fiu cel dintai undeva. N-am dorit sa fiu unic, sa fiu exceptie. Din aceasta cauza n-am cunoscut sentimente josnice de ura, invidie, gelozie.
M-am multumit intotdeauna cu putin. N-am fost purtat de setea de putere si de dorul de razbunare in nimic.
Reveria la mine n-a fost datorita imaginatiei ci o stare nascuta din dorinta de a evada din cruzimea realitatii.Realitatile nu m-au multumit niciodata, - dar nu le-am inlocuit cu produsul imaginatiei. Dealtfel visator si realist in acelasi timp pot coexista. A nu te iluziona, a nu idealiza realitatea, perceptia irealului aspiratia spre transcendent.
Tineretea
Bucurii fara cauze, tristeti fara urmari. Entuziasme sublime si deprimari duioase. Contestatii personale si aderari fierbinti.
Admiratia pentru marile personalitati.
Determinare si vocatie. Stilul de existenta cotidiana de munca, metodele si mijloacele de creatie si reflexiune: concentrata si obsedanta.
Nemultumirea de sine – autocritica. N-am fost si n-am voit sa fiu tratat ca un personaj important.
N-am avut nici un fel de succes in viata, cu toate acestea n-am fost niciodata nemultumit. Si din acest motiv n-am barfit, n-am cartit, n-am calomniat.
Mistica, extazul, exercitiile spirituale mi-au servit drept refugiu. Am infruntat totul ca orice ardelean, dar numai daca serveam o cauza ideala, nu un interes concret, imediat. Am cunoscut mai mult o viata spirituala decat una psihologica, mai mult una etica, decat una sociala. Cel mai mult m-au interesat ideile. Fondul intern al omului este contradictoriu. Dincolo de temporal, trecator, pieritor - e setea de eternitate. Momentul prezinta valoare in functie de participarea sa la eternitate,- pe care o doreste spiritul, in timp ce materia nu cunoaste decat temporalul. Spiritul este revolutionar, materia este conservatoare si reactionara; materia diformeaza cuceririle revolutiei.
Am preferat spiritul - trupului si aceasta pentru a-mi pastra libertatea de gandire, de simtire si de actiune.Departe de viata sociala inerta, departe de rutina deprinderilor si formulelor de gandire, departe de convenientele si conventionalismele convietuirii. N-am iubit lupta cu semenul si societatea, razboiul si revolutia, dar am fost indragostit de luptele spirituale.
Abundentei si luxului le-am preferat limita, asceza si abstinenta.
Stapanit de nevoia de a avea o orientare spirituala si de a lua o atitudine de constiinta nu e nevoie sa lupti impotriva trupului si a ispitelor, ci contra tentatiilor spirituale. (sublinierea noastra)
Totusi, n-am cautat sa ma izolez, m-am deschis universalului la tot ce exista.
- toata lumea sa-mi apartina, nimic sa nu-mi fie exterior
- Aparat de providenta in momentele grele
Sentimentul misterului profund al infinitului, ascuns intr-o clipa.

Ruptura cu ambianta, cu societatea taraneasca, intrarea intr-o lume revolutionara, - iata evenimentele fundamentale.
Lectura a fost singura mea pasiune, in afara studiului de specialitate. Prin nastere inclinat spre studiu si orice contingente cu actiunile pe plan politic sau social - in detrimentul vocatiei.
Rezultatele obtinute prin studiu pot fi folosite de omul de actiune. M’am manifestat ca om de actiune in imprejurarile tragice ale razboiului si in conjunctura particulara si unica in istoria noastra dupa razboi,ocupand o pozitie noua: cultura

Pe cand eram in ultimile clase primare (si am facut 6), intamplarea a facut sa citesc o parte din scrierile lui Platon si Plotin. Ambii au fost ucenici, – unul al lui Socrate si celalalt al lui Amonius Soccas si ambii au fost invatatori. Ucenicia aceasta a fost atat de departe, incat toate creatiile discipolilor au fost atribuite invatatorilor lor.
Pe mine m-a impresionat ucenicia lor, dar si atitudinea lor in fata vietii.
Platon a invatat de la Socrate o morala noua: virtutea inseamna cunoastere si viciul ignoranta; binele meu nu este opus celui al altora si un lucru valabil pentru toate vremurile: pentru politica trebue sa te pregatesti ca pentru orice activitate.
Scrie sub forma de dialog, - invatatura nescrisa a lui Socrate. In criza morala si politica din Atena timpului sau, el propovaduieste o ordine bazata pe absolut; binele este: stiinta si adevar; fericire si virtute, valoare; - opera lui e mereu actuala.
Plotin: pace, tacere, contemplatie. E un ganditor reprezentativ al secolului al III – lea si al traditiei lumii antice. Era egiptean – alexandrin ca scoala, roman ca adoptare, deschis inflentelor orientale, grec prin aspiratii.
Platon nu neaga placerile trupului, dar trece dincolo de ele. Plotin are dispret pentru carne, e un solitar, un mistic desprins din ordinea telurica. Ei reprezinta doua existente si doua filosofii la antipod.
Platon, nemultumit de vremea lui, cauta sa inlature raul din organizatia sociala, din ordinea de stat, “explica individualul in functie de general”.
Plotin traind intr-o vreme de dimensiuni minore, stapanita de dezordine si sterilitate, se detaseaza de ea, se interiorizeaza, se orienteaza spre cer, traind in singuratate si contemplatie. O trecere treptata de la lumea sensibila la lumea inteligibila si la ideea de bine si dreptate. N-a coborit niciodata in actiune.
Toata viata mea m-am sbatut intre acesti doi poli: inaltarea societatii si inaltarea spiritului celorlalti spre adevar si iubire, spre absolut, - virtutea pe plan social, - si contemplarea vesniciei pe plan intelectual, - extaz, - in prezenta absolutului iluminat de lumina eterna (vointa umana identificata cu vointa divina). Intre scoala precrestina, idealista, bazata pe idee a lui Platon si scoala mistica, a pacii, tacerii si contemplatiei a lui Plotin: o bipolaritate transpusa pe toate planurile si in toate domeniile.
Cu ce am ramas de atunci citindu-l pe Platon: totul armonie, unitate, invitatie la bine, - caldura si preciziunea scrisului lui, participarea la universal prin distrugerea individualismului, - doar crestinismul a gasit o alta cale, prin reabilitarea individului (unele idei crestine, inainte de crestinism ), - departat de elenism (- ideea - ideea binelui - idealism ) o intoarcere la el insusi, o constiinta filosofica, o experienta filosofica cu forme noi, a filosofa mai mult decat a inchega un sistem filosofic, a cauta adevarul in afara poeziei si a oratoriei.
Scriitori la care se poate spune ca am facut „ucenicia” invatand multe: Emerson, Carlyle, Goethe, Schiller ( balada, prietenia, dragostea, poezia filosofica, „ Lied an die Freude” text pentru partea a 4-a a simfoniei a 9-a de Beethoven). Alte lecturi importante: Th. d’Aquino, Papini, Sf. Augustin, Fr. Xavier, J. Maritain, L.Bloy, Péguy, Bergson – o metafizica stiintifica a istoriei cosmosului, M.Blondel, - raportul dintre umanism si crestinism, detasare si renuntare, depasirea individului prin comunitate, Descartes, Kant, Hegel.

Un profesor de Religie exceptional, Preot I. Miclea, dand exemplul unei bogate vieti spirituale si al unei trairi religioase metodice si nobile, m-a orientat spre viata si trairea religioasa. Mai tarziu, in anii studentiei si ai detentiei, acest fundament m-a ajutat mult in practicarea rozarului, a exercitiilor spirituale, a exercitiilor de gandire ale lui Ignatiu de Loyola, Fr.de Sales, Th. a Kempis.

Membru si conducator al Societatii „Mariana” , dupa ce trecusem peste doua crize religioase, una ca elev in cursul inferior, provocata de frecventarea casei de rugaciuni a pocaitilor din sat si alta filosofica, ca o consecinta a contactului cu unele curentele rationaliste, ca iluminismul si cu religiile si doctrinele religioase orientale, - doream sa contribui la reconcilierea Bisericii cu lumea, a stiintei cu religia si la unificarea bisericilor crestine. Faceam parte dintre crestinii practicanti ce urmareau evanghelizarea timpului nostru, rezolvand opozitiile: umanism si gratie divina, natura si sacru, intelepciunea si eroismul, libertatatea si ascultarea, eros - agapé, - vitalitate si har, ardoare si supunere.
Dela vocatiunea intelectuala, am trecut la cea religioasa, pentru ca in timpul studentiei sa trec la cea stiintifica, oprindu-ma la raportul dintre natura si har, corp si suflet, dogma Sfintei Treimi, corpul mistic al lui Iisus, teoria biblica a creatiunii, misterul incarnarii lui Iisus si al minunilor, al revelatiei, esenta crestinismului si diferentierile dintre catolicism, ortodoxism, erezii si secte, dorinta de a pune de acord dogma si doctrina crestina cu problemele moderne ale vietii. Biblia si patrologia, fata in fata cu stiinta, tehnica si filosofia.

Ma cautam pe mine insumi.
Imi cautam destinul, chemarea mea, aveam ceva deosebit de ceilalti: a interpreta, nu puteam reproduce, veleitati literare, veleitati stiintifice.
Pasiunea pentru adevar te face capabil sa cunosti. Aceasta nu insemneaza ca stiinta isi este siesi suficienta…Stiinta nu poate cuprinde adevarul in totalitatea lui ci numai obiecte din lume: sa intelegem limbajul lucrurilor.
Contemplatia insa ne ridica deasupra noastra in viata zilnica, m-am ridicat; am coborit, am imbogatit tezaurul launtric?
Subiectul si obiectul sunt inseparabile si nu exista unul fara altul.
Contemplatia , dupa cum spune Berdiaev nu este o pasivitate a spiritului, ci o atitudine activa. A contempla lumea spirituala, mentala, inseamna a trece dincolo de lumea vizibila.
Contemplatia sublimului, a frumosului, a armoniilor implica un moment de extaz creator, lupte, conflicte, rezistente dureroase, dificultati.
Viata mea, dela inceput, din scoala primara si pana azi, nu a fost altceva decat un sustinut efort spiritual depus in conditii grele, intr-un cadru politic si social dat, asupra caruia nu puteam actiona, dar de care ma simteam apasat, primejduit. Viata mea insa se desfasura si intr-un cadru paralel - ales de mine: societati literare, cercul de conducatori ai revistei si familiile in care eram profesor particular. In mijlocul acestei lumi am studiat operele literaturii romane si universale, scrierile cu caracter filosofic, istoric, politic, am urmarit valorile permanente universale, care sa dea sens vietii si activitatii mele.
In cercul meu restrans de prieteni si cunoscuti, in cercul familial, in randurile studentimii, cautam sa privesc omul asa cum este, asa cum poate sa fie, sa vad ce trebue si ce poate realiza el.
Libertate, activitate interioara, fidelitate fata de neamul meu si traditiile lui. Legile pamantului, legile cerului, stramosii.
Crescut in respectul adevarului si datoriei, al muncii si al loialitatii, - practica religioasa.
Filosofia - una din preocuparile mele permanente. Ma indeparta de viata practica. In filosofie ramasei un out sider . Un domeniu in care, fara a studia si lucra sistematic, m’am straduit sa ma informez, sa am o privire de ansamblu spre a putea judeca lucruri, oameni, idei, - era un drum deschis pentru o viziune proprie asupra vietii si lumii. Este visul oricarui tanar. A intui calea ce duce la ea si a avea curajul si taria sa mergi pe drumul tau spre tinta aleasa.
Gandirea filosofica ma intoarce spre mine insumi, da sens stiintei. Gandirea filosofica nu este suprapusa sau subordonata stiintei ci merg mana in mana.
Cunoasterea filosofica este diferita de cunoasterea prin traire.
Am ales dreptul sa devin avocat. Experiente adanci ale fiintei. O orientare pentru conduita mea interioara, pentru formarea mea personala. Dreptul - sa serveasca viata. Nu un joc al inteligentei si fictiunii.
Viata mea poate fi redusa la schema unor relatii intre medii sociale opuse, intre natiuni divergente, intre culturi antagoniste. Posibilitatea de a solutiona conflictele latente sau declarate ramane cultura.
Scriitori cu cele mai diverse conceptii de viata, artisti ce apartin unor curente ce se exclud au un fond comun, care descoperit, poate duce la apropiere intre indivizi si natiuni.
In consfatuirile literare si ale Fratiilor de Cruce cautam: - un sens lucrurilor temporale, in trecut si in prezent, puncte de plecare pentru meditatie si pentru activitate.
- adevarul mai ales privind unitatea neamului si a tarii
Eu nu aduc adevarul, eu ascult, intreb, incerc, caut adevarul impreuna cu interlocutorul meu.
Adevarul trebue sa invinga - optimism - o dragoste pentru existenta neamului in trecut, sensul istoric al existentei romanesti.
- apropiere de izvoare
- totul ce e cucerit trebue intregit si depasit
- a critica: a desagrega realitatea, a vedea ce lipseste, ce nu este.
Vesnicia nu poate fi sesizata decat in timp, in istorie. Istoricitatea este unirea dintre temporal si etern, vesnicul se hotaraste in masura temporalului.
- a intelege ca existenta noastra are un caracter istoric de care trebue sa fim constienti, - sa luam act de istoricitatea noastra., - a sesiza ce este in noi mai bun, in devenire sau stabil.
Arta si literatura completare”

Evolutia

„N-am avut bani si n-am avut timp sa ies din comun. Imbracat modest, muncind mult pentru a-mi castiga existenta si foarte putin pentru a straluci in scoala. Straduinta mea era sa stiu ceva si sa nu pierd clasa. Cu toate acestea am fost mereu printre cei mai buni din clasa.
Saracia ma obliga la multe sacrificii. Aveam insa puterea de a ma acomoda si de a ma face iubit de colegi tocmai pentru faptul ca nu eram stapanit de dorinta de a-i intrece, de a ocupa un loc important, de seama. Modestia era dublata si de o timiditate nascuta din straduinta de a nu supara pe nimeni, de a fi mereu pe placul altora. Un coleg, care mi-a ramas cel mai bun prieten, a fost singurul care si-a dat seama ca eu nu sunt asa cum par a fi. Ma observase mergand pe strada si-mi suspecta tacerile. Ma intreba mereu la ce ma gandesc. Eram asa de strain de preocuparile si luptele de ordin politic si social, - desi a fi ardelean inseamna a le trai si reprezenta oricand si oriunde - Ma interesau insa curentele de idei, luptele ideologice. Lumea de la tara o aveam in mine si o purtam cu mine. Nici azi nu m-as putea gandi sa ma instrainez de ea, dar fata de lumea orasului eram neincrezator. Circumspect, priveam totul cu ochi critic si neincredere.
Departe de intrigile si secretele vietii politice si sociale din oras. - Satul ia in orice imprejurari o atitudine etica, orasul una amorala. Frumosul pentru satean e conditionat de bine, de adevar, e in concordanta cu conceptiile lui generale despre lume si viata. Orasanul are gustul frumosului deformat de moda. Imbracamintea, obiectele, mobila, pana si fata e impodobita cu ceeace caracterizeaza moda.
Absenta patimilor si a deprinderilor rele, a luptei pentru intaietate, a ambitiei si emulatiei, a setei de putere si dominare.
Aproape de realitati, lucrurile imaginare nu ma interesau.
Teoria, stralucirea, succesul, dragostea pentru femei si pentru bucuriile marunte ale vietii de toate zilele nu ma atrageau. - Entuziasmat pentru ceeace poate si trebue sa fie, cautam sa ridic realitatile la nivelul idealului. Realitatea nu trebuia idealizata ci transformata, inaltata. Am avut un ideal personal, un ideal national spre care sa tind si constiinta a ceeace nu trebuia sa fac. De viata ma leaga ratiuni spirituale nu fiziologice, materiale sau psihologice.

Dresajul educatiei, rutina vietii de toate zilele,drumurile batatorite in ordinea sociala, imitatia in cea spirituala - se ciocneau cu tendinta de sobrietate si asceza, cu orientarea constiintei mele si cu atitudinea mea interioara.
De mic copil am fost dusmanul opulentei si confortului. N-am cerut niciodata de mancare si am fost indiferent fata de hainele pe care le imbracam si de locuinta in care stam. Economiseam bani, puteri, cand era vorba de nevoile trupesti si sacrificam, odihna si timpul pentru desavarsirea mea spirituala. Pentru a fi stapan pe mine insumi nu trebuia sa lupt. Fiinta mea in orice imprejurare a fost in armonie, in echilibru, fiind deplin sanatos. Excesele le-am facut numai prin renuntari si desconsiderare a nevoilor trupesti pentru a-mi potoli setea de cunoastere.
Am iubit intotdeauna singuratatea pentruca imi da posibilitati de meditatie, de traire religioasa mistica - de viata launtrica bogata. N-am dispretuit niciodata lumea. M-am simtit bine in orice mediu social, putandu-ma adapta sau izola de el, dupa placul si nevoile mele. Am fost prieten in copilarie cu Germanii, Ungurii, Evreii, tiganii din sat si m-am simtit bine mai tarziu in comunitatea satului si a orasului, a Capitalei, in cadrul societatilor literare, sportive, religioase. Am avut o mare putere de integrare. Cu radacini adanci in lumea satului pe care-l port in mine pretutindeni si care ma impiedica sa fiu un desradacinat si un inadaptabil, particip la viata altora fara a renunta la libertatea si viata mea. Am pierdut mult timp si multa energie pentru altii. M-am daruit cu prea multa usurinta. Consecintele acestei daruiri fara limite si control au fost catastrofale, dar n-au reusit sa faca din mine un ratat si nici un revoltat. Nici macar o fiinta singulara.
Din copilarie am fost inclinat spre lecturi cu caracter filosofic. Eroii dramelor, romanelor, nu mi-au starnit nici-un interes. Nu mi-am ales niciodata pe vreunul pe care sa-l urmez. Mi-am pastrat libertatea. Nu mi-am dorit un model creat de imaginatie. Fantasticul si iluzia erau departe de viata de toate zilele pe care de doua mii de ani au trait-o strabunii mei. In momentele mele de reverie am fost stapanit de dorinti realizabile.
Majoritatea visurilor, anticiparilor mele s-au intamplat, fie ca au fost bune sau rele.
Petrecandu-mi mult timp printre prieteni, cunoscuti, din placerea de a fi in mijlocul lor sau din nevoia de a-mi castiga existenta, nu m-am indepartat niciodata de lumea mea launtrica, nu m-am instrainat de mine. M-am inregimentat in coloanele acestei lumi mai putin pretentioase, mai modeste.Prezenta mea acolo nu mi-a cauzat nici-o nemultumire sufleteasca. Participam efectiv la viata acestei lumi. Nu eram indiferent, ostil nevoilor si stilului ei de existenta. Comunicam cu ea real si ma simteam stimulat de aspiratiile ei. Mereu natural, firesc, fara pretentii, distanta, masca, deschis, eram sociabil, dar nu incetam sa fiu un solitar si un contemplativ. Ma adaptam dar nu eram de acord cu asezarea sociala existenta.
Prin anul 1932 frecventam doua cercuri care se afisau a fi literare, in realitate aveau un caracter social. Unul era marxist – comunist, format din Romani, altul era marxist - sionist format din Evrei - condus de un coleg de clasa. Mai tarziu aveam sa cunosc un al treilea cerc care era condus de un ungur si era considerat nucleul comunist din oras. Ma simteam legat de aceste cercuri prin revendicarile lor sociale, prin opozitia pe care o faceau partidelor politice si prin dorinta lor de schimbare. In cercurile acestea se purtau discutii, se tineau conferinte, se facea o propaganda abila, camuflata, se traia in afara lumii mondene si a vietii publice.
Voiam ca viata si societatea omeneasca sa fie organizate altfel. Nu eram de acord cu ceeace impunea opinia publica. Ma doream un sol al altor orizonturi, un misionar cultural. Frecventam in timpul vacantelor casa de rugaciuni a pocaitilor din sat care primea cu regularitate revista „Farul mantuirii”. Eram alaturi de ei pentruca se impotriveau aproximarilor vietii crestinilor. Eram intr-un permanent conflict interior cu asezarea existenta. Pe toate planurile. Conflictul era alimentat de lecturile revistei „Journal de Moscou”, ale literaturii moderne sovietice si ale literaturii de avangarda dela „Unu”. Eram apropiat de latura ideologica a acestor curente, dar nu eram de acord cu aspectul practic. Pentru mine reprezentau curente de innoire - care nu puteau fi acceptate fara rezerve. Eu voiam sa-mi pastrez libertatea de gandire si atitudine. Mai ales ca avand o confruntare mai serioasa cu profesorul de Religie I. Bucur pe temele pocaitilor, a trebuit sa recunosc ca acestia nu aveau dreptate si ca ei nu erau in slujba unei cauze nobile ci a unor interese, fiind sustinuti de cei care urmareau destramarea Bisericii crestine. Parasindu-i pe pocaiti nu l-am parasit pe H. Ford despre care m-am documentat in aceeasi perioada. America pentru mine - la ora aceea - se reducea la cateva lucruri: multimea sectelor religioase, libertatea si constructivismul regimului prezidential, ocrotirea si propasirea Romanilor plecati in America si H. Ford.
O innoire era necesara. Aceasta era conditionata de o ruptura adanca de lumea de idei si de felul de a trai al societatii contemporane. Ardelenii intrati in viata publica nu mai erau cei de dinainte de razboi nici in viata particulara. Au fost incapabili de a continua generatiile de ardeleni ce i-au precedat. Toti oamenii politici nu puteau desavarsi unirea geografica si etnica cu cea culturala, religioasa, sufleteasca. Unirea avea si aspecte sociale ce erau ignorate. In cadrul acelorasi granite, poporul roman era o colectivitate, dar nu ajunsese o comunitate de destin si de aspiratii. Acesta este punctul de vedere al nemultumirilor, inadaptabilitatii, revoltei, orientarii noi si ideologiei mele.
Toata lumea isi cauta un loc al sau - cat mai bun, mai comod si mai rentabil in noua Romanie. Nimeni nu mai nutrea ganduri dincolo de persoana si interesele sale si ale familiei sale. Limitau totul la ei si la clipa de fata, fara nici-un gind sau efort de depasire. Caracteristica generala a politicienilor era opacitatea fata de realitati si viitor. In felul acesta au inceput sa apara conflicte intre generatii si clase sociale. Eu simteam nevoia a ceva care sa-mi fie transcendent. Citind ,,Pelerinul absolutului”al lui Léon Bloy, simteam ca a ma margini la mine insumi inseamna a fi in contradictie cu generatia mea, cu setea de absolut a ei si a neamului, cu porunca ceasului aceluia. Pretutindeni se astepta o lume noua. Un fenomen de efervescenta revolutionara pusese stapanire pe tineret. In licee, in universitati, in viata. O lume mai buna nu era cu putinta insa in afara patriei si a neamului. Generatiile ce facura Unirea ajunsesera la limita puterilor lor. Criza din 1929 avea repercusiuni indepartate pe toate planurile. La noi s-a accentuat criza sufleteasca. Ma gaseam la un moment in care trebuia sa aleg - Ce trebuia sa fac in viata? Care era chemarea, vocatia mea? Ce eram si ce puteam eu si numai eu? Pe ce drum trebuia sa apuc?
Singurul drum care ducea la implinirea telului final al neamului: Mantuirea, era acela al marilor inaintasi Romani in care se integrase Miscarea legionara de sub conducerea lui Corneliu Zelea Codreanu - omul providential, trimis de Dumnezeu pentru implinirea acestei misiuni. Acesta era si drumul meu.
Incepand din clasa a III-a de liceu ma pregateam paralel pentru trei cariere: faceam practica la farmacia din sat, la cele cateva institutii (primarie, notariat, posta, scoala) si traiam o viata religioasa care ma apropia de teologie. Aceasta era si dorinta mamei. Cea mai potrivita cu posibilitatile noastre.
Societatea contemporana nu-ti da posibilitatea de a te valorifica pe tine. Considera cunostintele straine de sfera de activitate - daunatoare. O miopie a tuturor timpurilor!

Misiunea mea in lume?
Mi-o voi descoperi dupa ce voi vedea tot ce am facut pana acum. Sa gandesc? Sa contemplu? Sa scriu? Sa actionez. Sa meditez asupra existentei? Pentru mine, pentru altii?
Ce am facut pentru mine si ce pentru altii?
Ce voi face?
O dorinta permanenta de evadare spre transcendent, de traire in lumea spirituala, de rupere cu ordinea telurica, cu traire extatica, fara a intra in conflict cu viata normala. Lumea din jur nu ma plictiseste si nu-mi inspira teama. In ea insa nu-mi pot pune nici-o nadejde. Nu mi-e frica de oameni si am incredere in Dumnezeu, in fiinta supranaturala ce genereaza universul.
Nu m-am gandit niciodata sa devin un erou si chiar nici un altul. Ma multumeam sa fiu ceeace sunt si puteam deveni eu. Din cauza aceasta n-am suferit in intimitatea mea. In cele mai grele momente ale vietii, in sufletul meu nu era o discrepanta intre aspiratiile mele si realitati. Realitatile oricat de crude le acceptam si le suportam cu resemnare. Moment de moment si imprejurare de imprejurare viata am trait-o cu intensitate, sincer. Sa ma bucur de ea. La un moment dat eram fericit ca zaream printre jaluzele o sclipire de stea, un petec de cer sau o farama de nor, sau la 400 m in adancuri eram fericit intalnind stralucirea unui cristal la lumina lampii de carbid in intunericul nesfarsit al minei. Si daca nu-mi puteam indrepta ochiul in afara, ma orientam spre trecutul meu. O idee, o amintire a unei intamplari sau a unui sentiment. Ma apropiau de vesnicie. Cred ca n-am cunoscut niciodata disperarea si resemnarea. In fata primejdiei sau a implinirii unei dorinte, atitudinea mea era aceeasi. Contrastele erau atat de numeroase incat formau o suprafata armonica. Viteza era asa de mare incat nu le urmaream niciodata pe fiecare in parte. Nu m’am prins in vria loviturilor si a svonurilor. Aplicam, la inceput constient si apoi fara sa-mi dau seama stoicismul glossei lui M. Eminescu si al aceleia a lui Blaga pe care le cunosteam vers cu vers. Nu ma gandeam niciodata la ceeace am pierdut si nici la ceeace as fi putut face si nu ma ingrozeam la ideea ca suferinta s-ar putea prelungi pana la sfarsitul vietii. Unii oameni indobitociti sau salbaticiti lasau sa se manifeste fiara din ei, fiindca renuntasera la ostrovul de eternitate din fiinta lor. Nu aveau suflu. Vedeau lucrurile petrecandu-se in bine sau in rau pe spatiul unei clipe. Robi ai vestilor tendentioase sau ai sperantelor lor fara temei - se prabuseau, se inaltau, lasandu-se prada unei viziuni sumbre sau unor iluzii desarte - consumandu-se neincetat si fara rost. Impodobindu-se voit cu nenumarate fapte condamnabile din punct de vedere moral spre a-si ascunde adevarata lor viata, unii sfarseau prin a trai imaginar o epopee a maximului de rau posibil. Prin povestile lor, prin spionarea necurmata a semenului sau si prin vinderea lui pentru un blid de ciorba, intentionat sau nu, ei faceau brese adanci in inimile celor ce-i inconjurau. Aceste fisuri permiteau sa se strecoare in suflete nemultumirea si teama de moarte. Din dorinta de a supravietui erau capabili de orice crima. Atatia schilozi, infirmi, morti stau marturie de ce este capabil omul cand devine bestie. Aventurile galante retraite prin povestiri de catre unii, dadeau nastere la dorinte noi, regrete, suferinte. Cei ce au reusit sa se ridice pana la adevarata dragoste realizata in mijlocul caminului si al familiei si au acordat vietii rostul ei, au scapat de aceasta suferinta. Plecarea sau sosirea unora, repetarea la infinit a aceluiasi program, perspectiva acelorasi sanctiuni sau torturi, visele si interpretarea lor, rastalmacirea vestilor, gesturilor, dispozitiilor personalului de supraveghere - facea uneori ca viata sa devina imposibila in comun. Momentele de ruga, de reculegere, de meditatie, de extaz, de interiorizare erau singurele care permiteau detasarea de mediul ambiant. Singur fiind in celula izolata dela beci sau dintr-o aripa a cladirii, simteai aevea o prezenta pe care n-o puteai controla, dar care te inalta deasupra momentului si a conditiilor.
Pot sa spun ca am supravietuit datorita puterii de interiorizare, puterii de desprindere din contingent, aspiratiilor permanente spre mai bine, mai frumos, spre infinit.
Oricat de grele au fost conditiile de trai n-au putut sa ma inspaimante si sa ma umileasca. Aveam permanent viu stropul de vesnicie. Clipele n-au avut niciodata ponderea eternitatii si imbunatatirea conditiilor de existenta n-a facut parte din fericirea mea. Prin aceasta putere de desprindere din marginit, de detasare din imediat, de depasire a trecatorului si de ancorare in infinit - eu am fost intotdeauna liber. Si libertatea aceasta intre gratii, in adancul minei, in beciurile temnitei, a fost fericirea mea careia ii datorez viata.
Tendinta spre infinit mi-a conditionat efortul desavarsirii mele. Prin straduinta mea de a fi mai bun, mai instruit, am fost liber in scoala, in armata, in pribegie, in inchisoare, in munca voluntara sau fortata. Dupa o perioada indelungata de infometare, am fost in stare sa renunt la alimentele cu cea mai mare valoare nutritiva: carne, slanina. M-am limitat intotdeauna la posibilitatile mele, numai pentru a nu ma angaja, a nu fi obligat, a nu fi tributar nimanui. A fi liber inseamna a fi capabil de sacrificii. Aceasta tarie m-a ajutat.
Puterea de sacrificiu imi dadea o libertate exterioara si o independenta interioara. In intimitatea mea acceptam cu foarte mare greutate parerile altora, dar admiteam ca oricine poate avea o idee deosebita de a mea. De aici rezerva, retinerea, circumspectiunea in exprimarea convingerilor mele. Trebuia sa foloseasca la ceva. Nu vorbeam niciodata de dragul de a vorbi sau pentruca sa treaca vremea. Preferam tacerea. Poate parea ciudat: intotdeauna cineva avea ascendent asupra mea. Traiam in sfera de influienta a cuiva. Mama, apropiatii familiei, unii dintre invatatori, profesori, indrumatori: au avut autoritate asupra mea. De aceea de mic copil am fost ucenic in ale meseriilor pe care le-am practicat, la invatatura si in profesiunile pe care le-am exercitat. Deprinderile mi le insuseam cu ajutorul exemplului altora. Orice operatie facuta, vazuta odata, puteam s-o fac ulterior cu maestrie. Nu tot asa s-au petrecut lucrurile cu ideile, cu conceptiile, cu ideologiile. Pe acestea le-am primit cu spirit critic si nu in intregime. E un domeniu unde datorez foarte putin altora. Adica unuia sau altuia. Tuturor celor pe care i-am cunoscut, i-am ascultat, i-am citit, i-am urmat, da. Totusi legatura de smerita ascultare n-am rupt-o niciodata fata de Mama si cineva din familie, fata de un profesor din liceu, fata de un profesor din universitate si fata de trei indrumatori in viata .
Dintre scriitori mi-au placut cei care au fost revendicati si detestati de toata lumea. Ca de exemplu Ch. Péguy, Carlyle , Ruskin, Emerson.
Péguy era revendicat de nationalisti si de socialisti deopotriva, de adeptii ordinei si de cei ai anarhiei, eretic, revoltat impotriva autoritatilor consacrate, dar soldat disciplinat al adevarului.
De la nastere pana azi am umblat mereu pe un singur drum: cel al neamului romanesc. Pe el m-am intalnit cu cercuri literare, artistice, cu grupari de elevi si de studenti, cu Miscarea legionara. Am facut parte din ele. Am militat pentru ideologia lor. Dar numai atat cat si-au pastrat puritatea si inaltimea de gandire si de traire. Cat timp problemele se puneau si se rezolvau pe plan spiritual. Prabusirea a provocat nu numai durere morala, dar si o suferinta fizica.
N-am parasit niciodata lumea in care m-am nascut. N-am dispretuit si n-am cautat sa distrug nimic din ce era specific celeilalte lumi: burghezie sau aristocratie, muncitori sau intelectuali. Am inlaturat din fiecare elementele negative. Cu St. Zeletin, neajunsurile burgheziei, cu N. Ionescu, slabiciunile partidelor politice, cu socialistii, nedreptatile aristocratiei si exploatarea bogatasilor. Am cautat sa nu depasesc anumite limite. La un moment dat mai binele ii e binelui mai rau. Rasturnarile revolutionare pot duce la despotismul masselor sau al minoritatilor constiente. Conflictul persoanei, cu grupul social, cu societatea si opinia publica reincepe in cadrul aceleiasi societati restructurate. Puneam mereu fata in fata individualismul si totalitarismul. A accepta o ideologie inseamna a renunta la tine, la libertatea, la independenta ta de gandire si de actiune, la calea ta de realizare si creatie si a apuca pe un drum strain. Organizarea lipsita de libertatea persoanei duce la sclavie si teroare
Libertatea este dinamica, exista un destin al ei. Este inteleasa in sens de posibilitate de alegere, de miscare de discriminare, criteriu de raspundere si pedepsire. Omul are puterea de a face binele si raul. Desi am fost umilit si batjocorit ani de zile, infometat si batut luni de zile, totusi n-am ajuns sa aplic altora regimul ce mi se aplica mie. N-am rostit un cuvant greu fata de nimeni, n-am ridicat mana asupra nimanui, n-am impietat libertatea celor din jur. Nu le-am sporit greul existentei.
Daca acceptam teza lui Berdiaev care sustine ca adevarul este in acelasi timp cale si viata, cucerire spirituala, intelegem de ce unii, care slujira cu abnegatie o credinta, cand li s-a impus o alta atitudine, au trecut la diabolism. Limitarea de ieri in bine s-a aplicat cu aceeasi rigoare in rau - Coruptio optimi pessima (coruptia celor mai buni e cea mai rea). - Dogma soldatului de ieri a ajuns ortodoxismul ienicerului de azi.
O notiune care a circulat in cele mai opuse grupe sociale, si cu cele mai contradictorii sensuri a fost aceea, a comunitatii. Comunitatea in sens legionar bazata pe o disciplina interioara.
Incadrarea mea in ea s-a facut pe baza de verificari si convingeri, nu pe o inregimentare din afara.
Libertatea nu trebue inteleasa in sens de individualism, de egocentrism, de izolare, ci de integrare a omului in societate si univers.
Am fost un nemultumit intotdeauna: de mine insumi, de altii. Niciodata un revoltat. Nedreptatile, incalcarea libertatii si a demnitatii m-au dus la o atitudine protestatara ce m-a apropiat de toti cei nemultumiti. Starea aceasta n-are in ea nimic destructiv, degradant.
Berdiaev spune ca a simpatizat cu toti marii revoltati ai istoriei… Dar aceasta revolta nu se poate accepta decat in numele unei valori supreme, a spiritului, a lui Dumnezeu. Crestinismul exclude ideea revoltei. Cere ascultare si supunere. Dar a fi crestin - nu inseamna a fi sclav. Revolta spiritului si a persoanei, nu a carnii si a colectivului.
Revolta implica pasiunea pentru libertate. Si in acest sens toti ardelenii asupriti au fost niste revoltati. De aici rascoale, razmerite, revolte, revolutii.
Libertatea provoaca suferinta, tragicul existentei. Conflictul dintre libertate si mila - participare la suferintele altora.
Atat e de greu sa intelegi suferinta; atrocitatile, proportiile si durata lor atat de indelungata. E surprinzator cum in 15 ani de temnita cruda n-am fost niciodata cuprins de sentimentul de revolta impotriva lui Dumnezeu. Unde era cel drept, cel vesnic, cel atotputernic? Unde era cumpana dreptatii? Sa te mangai mereu cu exemplul suferintei lui Iisus. Cand avea sa se sfarseasca tolerarea raului de neinchipuit? Pentru ce si pana cand atatea incercari, atata purificare?
N-am intrat niciodata in procesul launtric al acuzarii actelor lui Dumnezeu sau al motivarii lor. Fara sa fiu fatalist sau determinist, eram impacat cu soarta. Impacat ca si cu lucrurile care sunt asa cum sunt si nu pot sa fie in acelasi timp altfel. Impacat si cu oamenii. Nu-i judecam, nu ca sa nu fiu judecat, ci din intelegere pentru acel ,,omenesc” ce ne caracterizeaza pe toti si care’nseamna sublimul creatiei si abisul neputintei. Cel ce poate mai mult, poate si mai putin. Cel ce poate mai putin, va putea si mai putin. Un adevar banal dar care, in situatii grele si in mijlocul unor oameni rai, te ajuta sa intelegi si sa ierti. Sa uiti chiar! Sa alungi gandul razbunarii!
Umilit, schingiuit, batut, coplesit de dureri, cu trupul acoperit de rani n-am fost capabil sa-mi dau consimtamantul sa fie judecati si pedepsiti cei ce m-au torturat. O meritau si pentru nevoia de a mi se face dreptate, de a alunga sirul de insulte si de calomnii cu care continuau sa ma loveasca. Mi se parea ingrozitor sa fie pedepsiti in inchisoare fiind, pentru fapte savarsite in inchisoare, desi eram convins ca n-o faceau sub stare de necesitate. Am rabdat dar n-am putut intelege niciodata cruzimea lor si nici nu mi-o pot explica. Am facut-o dintr-un sentiment de mila, sau poate, mai degraba, de rusine. Impietrit si rusinat am refuzat sa dau declaratii impotriva lor. Ma gandeam cine sunt si ce reprezinta, desi ei uitasera de mult si nu meritau iertarea nimanui.
Aveam mila pentru toti cei in suferinta. Speram ca se va sfarsi intr-o zi. Dar nu asa cum o asteptau ceilalti. Bucuriile mele fusesera neinsemnate pe cand eram liber, nu cautam altele inchis fiind. Ma consideram nevinovat si eram incredintat ca sufar pentru o cauza superioara sferei mele de scopuri si interese in viata. Inclinat de mic copil pentru ascetism si practicand exercitii spirituale si intreaga gama de exercitii fizice pentru stapanirea si desavarsirea de sine, nu eram sensibil la rigorile regimului. Multumit mereu de ceeace aveam, nu sufeream pentru ceeace nu aveam sau pentru ce are sa se intample. - „Ajunge zilei necazul ei”! „Ma multumesc cu mai putin. Aleg locul cel mai de jos” - erau aplicate dupa Thomas a Kempis - Imitatio Christi. Adesea ma gindeam la cei ce se retrag din viata si din lume.
Si eu dorisem sa ma smulg din dragostea omeneasca, sa ma rup din bucuriile pamamtesti, sa stau pregatit de moarte. (din Juramantul Mota-Marin)
Voturile calugaresti al ascultarii, al supunerii neconditionate, al saraciei, al castitatii, imi erau familiare. Doream si eu sa fiu membru al unei elite spirituale care sa lupte pentru ridicarea neamului. In aceste renuntari succesive traisem in adolescenta si in primii ani de tinerete. Acum nu aveam nici un motiv si nici o putere de a-mi cauta fericirea in alta parte. Era o atitudine plina de riscuri si greutati. N-avea nimic comod, usor in ea.
Vedeam in aceasta actiune o lupta pentru om. Pentru demnitatea, libertatea si calitatea lui. Scrisesem odinioara o insemnare „Cuceriri in om ” si cineva care ma cunoaste de doua decenii spunea ca am ramas acelasi.
Ridicat din sanul taranimii ardelene, cunoscand de mic greutatile vietii, n’am pretuit niciodata pe cei ce traiesc in huzur si imbuibare, pe cei ce detin locuri si puteri pe care nu le merita. De aceea ori de cate ori regimurile politice si oranduirile sociale s’au schimbat, eu am ramas tot intre oropsitii sortii. Umilit, lovit, persecutat. In libertate ca si in inchisoare.
Prin limba si comportament am fost Romanul de pretutindeni. Cand muntean, cand moldovean, cand banatean sau bucovinean. Structural am ramas ardelean: legat de pamantul si istoria Transilvaniei, iubind dreptatea si libertatea, gata sa ma sacrific oricand pentru ele, acceptand cu barbatie riscurile si suferinta. Nedespartit de credinta si invatatura, luptand necurmat pentru a-si spori puterile spirituale si de a savarsi acte si actiuni de valoare deosebita, intelectualul ardelean a invatat carte, pentru a fi pe plan cultural la nivelul oricarui invatat din orice tara, pentru a putea apara drepturile si existenta neamului romanesc pe pamantul sau. Invatatura nu o folosesc insa numai in acest scop de afirmare pe plan international, ci si pentru a-si ajuta fratii ramasi in intuneric la plug, la secera si la coasa, robi ai pamantului si boerilor, pentru a le apara patrimoniul lor sufletesc si a le spori bogatiile spirituale. Orice intelectual ardelean se simte solidar cu cei ramasi in sat si raspunzator pentru nivelul lor de gandire si de trai, pentru soarta lor.

In Ardeal „politica” era sinonimul luptei pentru existenta si afirmare nationala, pentru unitatea tuturor Romanilor. O notiune cunoscuta de copii, tineri si batrani, de analfabeti si intelectuali, din neam in neam, din generatie in generatie.
Democratie (libertate) si conservatorism (traditie). Romanii din Ardeal nu cunosteau partidele politice, dar erau subordonati Partidului National Roman. Nu se tineau discursuri, dar istoria neamului era cunoscuta de toata lumea.
- Sa se ajunga la tinta: eliberarea Ardealului si Unirea. Pentru atingerea acestui scop nici-o jertfa nu era prea mare.
- Dupa 1918 totul trebuia inlocuit in: administratia de stat, in scoli, constructii, numele strazilor.
- Regimurile politice ce se schimbau necontenit nu se ingrijau prea mult de rezolvare problemelor Ardealului dupa Unire.
Atitudinea mea a fost totusi apolitica si doar in momentul ce mi se parea hotarator, cand grijile pentru viitorul Tarii si al Neamului erau nenumarate iar primejdiile sporite, - inconstienta politicienilor fara margini, venalitatea si afacerismul Regelui - scandalos, - atunci, intre indatoririle mele spirituale fata de cei din mijlocul carora am plecat, fata de pamantul ravnit, am cuprins si indatorirea de a lua o pozitie politica in problemele nationale. Un moment in care ideea era slujita in libertate si integralitate de partidele politice.
Totul ce parea definitiv cucerit prin razboiul din 1914-1918 acum era amenintat: unitatea geografica, unitatea nationala si viitorul Romaniei.
Mi-am dat seama ca ma gasesc in fata unui proces de desagregare si ca ne pandeste o catastrofa. Transformarile se petreceau intr-un ritm rapid.
Partidele politice nu erau constiente de dimensiunea responsabilitatii istorice. Nu traiau ideea si gandirea nationala - Eminescu, Alecsandri, Cosbuc, Goga. Fara preocupare si putere in pozitia Tarii intre Rusi - Germani si Apuseni.
Datoria si sansa noastra: sa ne salvam ca Tara si Neam.
Era necesara o politica orientata pe dimensiunile necesitatilor istorice ale momentului, de stapanire si limitare. Colectivitate nationala.
Trebuia sa vina cineva care sa gandeasca, sa vorbeasca, sa castige si sa pastreze increderea totala in interior si a lumii din afara, care sa actioneze ca reprezentant al intregului neam. Care sa aiba dorinta si puterea de a realiza fiinta spirituala - morala a individului si a intregii natiuni.
O astfel de pozitie era insa potrivnica dictaturii regale si inconstientei partidelor politice.
Ocupatia maghiara a voit sa ne distruga fiinta nationala si n-a reusit. O alta ocupatie nu ne va putea face sa incetam a exista ca Romani.
- O vegetare a celor ce au supravietuit razboiului, fara simt si responsabilitate politica, fara simtul comunitatii.
- Inmultirea partidelor politice, compromiterea personalitatii vietii noastre politice si culturale.
- Politica se poate face numai in libertate, ori dictatura regala sufoca viata politica.
- Un regim in care individul nu mai are nici o insemnatate si putere.
- Politica presupune o actiune de convingere a altuia, prin aducerea unei constiinte cetatenesti in lupta libera a spiritului.
- Naturalul: limba, patrie, origine, mostenire spirituala; - nu forta ca atare, ci forta in serviciul ideii de datorie politica – morala. Mesianism si imperialism romanesc cum au vazut inaintasii. In loc de acestea insa „mii de asasinate politice si de oameni cu sanatatea zdruncinata in lagare si inchisori”
Generatiile de intelectuali, massele populare de dinainte de 1900 ne-au pregatit Romania Mare si au realizat cel mai mare deziderat romanesc. Care este viitorul pe care-l pregatesc oamenii de azi generatiilor de maine ?
In timp ce toti vecinii ravnesc parti din tara noastra, noi cultivam internationalismul nebulos al dusmanilor nostri.
Crestinismul care a servit de fundament vietii individuale si nationale inainte de Unirea din 1918 este pe punctul de a fi indepartat. Asistam la o inlaturare a principiilor de viata crestina si la o rasturnare a valorilor crestine. Din dorinta de a se bucura de privilegiile situatiei pe care o detin si de a-si satisface placerile pamantesti, uita de ei insisi si-si terorizeaza semenii.
Dorinta de trai ieftin si bun, fara munca, de putere, de conducere, de bogatie, duc la neascultare fata de ierarhia bisericeasca, la dezintegrarea din lumea crestina.
Nu m-am inpacat niciodata cu conceptul de pedeapsa vesnica, dupa cum nu ma pot impaca cu ideea ca omul poate sa-l condamne la moarte pe semenul sau. Si totusi pentru omor societatea cere moartea. E o masura profilactica.

N-am trait niciodata o viata in faradelegi si totusi am fost scos in afara legii prin duritatea pedepsei ce mi s-a aplicat pentru simplul motiv ca nu m-am inscris pe linia intelectualilor ardeleni.
In copilarie aveam incredere in toti si in toate. Cu timpul, convingandu-ma de relativitatea sinceritatii oamenilor, am ajuns sa ma indoiesc de toate, fara sa fiu sceptic. Oricine trebue sa-si cucereasca increderea pe care doreste sa i-o acord. La afirmatiile nedovedite ale altora, nu raspund, indoielile mele nu le marturisesc si tacerea este totdeauna pentru mine un raspuns. Sunt indiferent fata de parerile altora. Nu raspund la atacuri, calomnii si insulte.
Ma straduiesc sa ma depasesc pe mine insumi, atat in efortul de cunoastere cat si in traire. Un obiectiv odata atins sunt nemultumit de el. Alerg dupa altul. Sunt in continua miscare, devenire. Asemenea vietii.
Adevarurile de credinta le-am mostenit, le-am primit de la mama. N-am ajuns la ele pe cale de meditatie religioasa sau filosofica. In clasa VI-VII de liceu - o perioada in care ma ocupam de toate religiile, nu cautam sa neg existenta lui Dumnezeu pe cale rationala, dar puneam intrebari in legatura cu existenta lui Dumnezeu si cu atributele divinitatii. Credeam la fel cu taranii prin intermediul traditiilor milenare bazate deopotriva pe gand si traire, pe credinta si convingere. Taranul munceste si traieste ancorandu-si sperantele in cer si viitor - simboluri ale necunoscutului.

Sensul vietii

Preocuparea permanenta: a atinge plenitudinea, un dor pentru desavarsire.Porunci creatoare: vointa
Nici un moment de descurajare.
O evolutie spirituala fireasca:
- M-am nascut: roman, transilvanean de pe Campie, taran, greco-catolic.(am aflat de existenta ortodoxiei, a catolicismului, a altor confesiuni, a sectantilor, in liceu. In anul I al studentiei mele am intrat pentru prima oara in biserica ortodoxa, dintr-o eroare - , erau vecine. Nici o deosebire de rit)
- Sunt lucruri ce nu s-au pus niciodata in discutie, - la care am ajuns prin nastere, pe care nu le-am criticat, nu le-am abandonat.
- Sunt izvoare: ce mi-au alimentat viata launtrica, ce mi-au dat sens vietii, ce m’au incadrat in univers, ce m-au legat de vesnicie. Nici in adolescenta n’am incercat vreo zguduire Ratiunea mea de a fi a fost mereu aceea a stramosilor mei
- Am suferit mereu o transformare in adanc, dar niciodata o metamorfoza, o schimbare la fata.
- O crestere- o desavarsire - dar nu o revolutie.
- O continuitate: credinta mea religioasa, adevarul, rostul vietii - au fost si au ramas acelea ale taranului ardelean de pe Campie.
- Cercetarile mele, incercarile de cunoastere si aprofundare a curentelor filosofice si a religiilor nu mi-au schimbat convingerile si atitudinile, nu m-au influentat. M-au definit prin ceea ce eram, nu prin ceea ce am cucerit eu. Invatatura si experienta m-au ajutat sa inteleg ce sunt, mi-au descoperit realitatea fiintei mele.
In perioada in care am frecventat cercurile sectantilor din sat, atunci cand am asistat la serviciul religios protestant sau ortodox - atunci cand am avut legatura cu partidele politice sau cu cercurile socialiste sau comuniste, conceptia mea fundamentala despre lume si viata nu s-a schimbat. S-a definit, s-a imbogatit, s-au deschis alte orizonturi si alte perspective, dar fondul innascut a ramas acelasi. Confesionalismul a cedat credintei religioase. Sectarismul de partid, - idealismului. Materialismul vietii cotidiene, spiritualismului. Nu m’au preocupat discriminarile - dogmatice, teologice, bisericesti, filosofice, nici doctrinele si ura sau intransigentele partidelor politice, ci problemele fundamentale de gandire si de viata: adevarul si minciuna, sensul vietii acesteia si al celei de dincolo, destinul omului de rand si al creatorului, suferinta eroilor si prabusirile masselor.
La adevar am cautat sa ajung singur, pe cai si cu mijloace proprii. Nu mi-am insusit niciodata ideile si convingerile altora. Daca mi-am sacrificat viata pentru o ideologie, se datoreste faptului ca ea coincidea sensului pe care i l-am dat eu vietii mele. E ceva ce ma depasea si prin efortul meu de permanenta purificare ma apropiam de un ideal ce ne era comun. Si pentru atingerea idealului eram capabil de renuntari, de suferinta. „Aforismul este un microcosmos reflectand macrocosmosul, totul fiind cuprins in el”
Evolutia mea spirituala nu s-a facut totusi, dupa un plan, pe etape, cu obiective precise si nici pe baza de intuitii, crize si iluminari, revelatii. Am cunoscut in clasele III si IV stari de extaz, stari inconstiente.
O cultura livresca verificata, confruntata cu realitatile vietii individuale si colective: intuitii bazate pe traire, reactiuni fata de lecturi, intelegerea cartilor pe baza de experienta, a intelege prin ceeace cunosti, prin ceeace esti, prin lumea inchisa in tine, prin destinul tau, - mai mult un mistic decat un om religios, - asceza - o cale mistica practicata sub influenta lecturii vietii sfintilor.
- In perioada „Scanteierilor” si mai inainte a „Rasaritului”: lectura literaturii ruse - moderne si clasice si comentarii: Tolstoi, Dostoevski, - religioase si filosofice: Berdiaev,
Bulgakov, Soloviev, Chestov, Lupakin, - literaturii engleze: Dickens, Carlye, Emerson; Plutarh
- eroul - eroismul - climatul lui
- eroul ganditor, literat, om de stiinta, mai putin omul de stat, razboinicul, cuceritorul.
Preferinte: Profetii ,Cartea lui Iov, Cantarea Cantarilor, Noul Testament - Pavel - Iacob
- tragicii greci, Aristofan
- Cervantes, Shakespeare, Goethe, Byron, Dickens, Al. Dumas, Ibsen, Baudelaire,
Lermontov, Puskin, Cicero.
preferam pe filosofii: prof. Nae Ionescu si prof. I. Petrovici, Heidegger si Jaspers, Sf. Augustin, Pascal, Kirkegaard, Nietzsche,
Berdiaev - filosofia existentialista, a nu apartine unei scoli, omul e un scop in sine si nu trebue sa ajunga un instrument, Berdiaev nu desparte viata de filosofie; filosofia e impregnata de contradictiile vietii, filosofia este o lupta
Cunoasterea filosofica nu trebue separata de experienta spirituala integrala a omului, de credinta sa religioasa, de contemplatia sa mistica. El vorbeste despre o revolta a spiritului si nu a materiei, societatii, civilizatiei.
Vocatia mea a fost de om de stiinta. As fi dorit o cariera universitara, ca sa pastrez contactul cu gandirea vie prin carti si cu viata prin tineret. Pe de alta parte, pentruca modestul salar mi-ar fi permis sa muncesc intr-o directie fara conditii limitate, control inutil, liber si dupa puterile mele. Ar fi fost legatura directa dintre structura sufleteasca - aspiratiile mele si conceptia filosofica de libertate in gindire.
Au fost multe, multe renuntari in viata mea. Aveam comun cu Fratia de Cruce dorinta de desavarsire personala si profesionala. Era o atmosfera care n-avea nimic comun cu zgomotul vietii publice de strada, ci cu studiul.
Eram aproape de aceasta formatie de tineret si prin ocupatia mea de profesor particular - fiind in contact cu tineretul entuziast, lipsit de deziluzii. Asteptam mult de la tineret si nu asteptam nimic de la generatiile de batrani care ajunsesera sa imparta tara politic in 36 de partide iar spiritualiceste in numeroase curente.
M-am dorit mereu in comunitatea cercetatorilor si traiesc de la zece ani printre functionari.
Mereu modest, mereu increzator in oameni.
A vedea si a cerceta totul, a invata de la fiecare cate ceva, a observa ce fac altii, a gandi asupra a ceeace fac eu, a fi constient de ce fac, a critica si a duce la o cercetare si formulare metodica.
A trai viata pe cat e posibil mai natural - o terapeutica a muncii.

A concepe un om ca pe un intreg (constitutie, caracter, fizic, stare de boala). Omul pentru sine ca fiinta nu se poate desavarsi si nici nu poate fi cercetat. El ramane mereu o problema deschisa. E mai mult decat stie despre sine si poate sa stie… Tainele ascunse ale personalitatii sau posibilitatile sale.
Cartea: structura, faptele - lucru esential
M-au condus la drumul pentru care m’am nascut dreptul - cu latura lui practica, dar si cu aspectele sale filosofice. Desi n’am reusit sa urmez filosofia, am fost tot timpul la curent cu progresele ei. Si aceasta pentruca nu m’am gandit la o cariera practica.
Amintirea Societatii M. Eminescu - a celor doua reviste Rasaritul si Scanteieri, cateva tentative de a publica si conduce alte reviste - preocupari de publicistica. La o cariera universitara m’am gandit in momentul in care aceasta nu mai era posibila si atunci m-am inscris ca avocat in Baroul Ilfov.
N’am parasit preocuparile mele literare si filosofice, dar n’am mai avut niciodata posibilitatea de a publica.
Am cautat drumul spre mine insumi:
descoperire a tuturor posibilitatilor mele.

O schimbare esentiala in viata mea a fost casatoria. Familia era pentru mine o cetate sfanta in care conventionalitatea, banalitatea vietii contemporane nu-si aveau loc si in care puteai rezista la atacurile indreptate impotriva vietii launtrice. In care nu puteau patrunde grijile din afara. Disparand singuratatea, crestea constiinta si increderea in sine. Un altar la care se putea oficia idealul vietii la o mare inaltime morala si spirituala.

Caminul astfel intemeiat a devenit o comunitate de destin. Avand aceeasi conceptie legionara despre lume si viata, visurile noastre sporira si se intr-aripara din prima clipa a vietii in doi…
Hotarati sa strabatem un drum comun in viata, luand aceeasi pozitie in fata greului si a primejdiilor…

“N-am fost niciodata un convertit, – totdeauna acelasi, n-am fost cucerit pentru Miscarea Legionara, ci ne-am intalnit pe drum. Din identitatea de aspiratii, de metoda, de mijloace, s-a nascut dorinta de a persevera in slujba unui ideal, de a nu ma abate de la principiile si legile lui, de a le apara impotriva oricui, – ideal ce era al neamului, slujit rand pe rand de mari personalitati si multe generatii, parasit si reluat. Un ideal prin care toate indoielile s-au risipit si prin supunerea fata de el aveam certitudinea ca ma gasesc pe drumul de totdeauna al neamului romanesc si al credintei strabune.
Sunt Roman si crestin – realitati indestructibil legate. Le traiesc fara sa fac caz de ele.
Am cercetat, am citit, am experimentat si asa am ajuns la anumite concluzii si certitudini.
N-am primit nimic de-a gata si n-am fost niciodata un conformist. Am acceptat o solutie si am luptat pentru realizarea ei, pentru ca nu am gasit, n-a existat una mai buna. M-am opus oricarei constrangeri si n-am facut ceva pentru ca asa fac si ceilalti. Izvorul cuvintelor si actiunilor mele a fost intotdeauna judecata si intuitia mea. Existenta a avut pentru mine un sens revolutionar prin transformarea dinauntru, prin schimbarea sufletului, garantie pentru schimbarea tarii si a neamului. M-am lepadat insa de neajunsurile mele prin ajutorul celor pe care-i simteam la cot si am fost scutit de intarzieri si rataciri urmand sfatul inaintasilor si pilda celor mai buni ca mine.
Pretentios fata de mine insumi, intelegator fata de ceilalti. Gata a promova valorile nationale si universale, a contribui la procesul de transformare al intregii lumi.
Pasind in randurile tineretului legionar, mi-am continuat ucenicia, inceputa acasa in contactul cu Marele Mister al existentei, in treburile gospodaresti: din casa, din ograda, din sat si dela “hotar” (o notiune a celor de pe campie), continuata in scoala la invatatura si in arta de a gandi si de a trai. Acum faceam o ucenicie pe toate planurile.
Drumul meu de framantari in gand, de traire in spirit si de sete pentru adevar, de dorinta arzatoare de a-mi imbogati sufletul si mintea pentru a fi de folos celor ramasi acasa in sat, era drumul idealului nostru national, drumul Istoriei noastre de veacuri, pe care mersesera toti marii nostri inaintasi. Pe acest drum ma angajasem inca de cand am pornit la scoala la oras, la indemnul mamei de a invata pentru a-i ajuta pe cei ramasi la coarnele plugului. La acesta s’a adaugat acela al Capitanului - de a deveni oameni de cultura, creatia, cultura fiind un mijloc pentru a ajunge la Invierea neamului, „rodul talantului, pe care Dumnezeu l-a sadit in neamul nostru, de care trebue sa raspundem”, caci “telul final al vietii este Invierea neamurilor in numele Mantuitorului Iisus Hristos ”( Corneliu Zelea Codreanu).
In minte mi-a staruit mereu imaginea mamei din copilarie, ingandurata, cu inima impartita la mine, la ziua de azi si de maine, la luptele de pe front, la situatia tragica a orfanilor de razboi si la cadrul familial cernit, luminat doar de gradina de flori si iarba, livada cu pomi, gradina de zarzavat, animale, pasari, - solidaritatea si comunitatea cu natura, - la greutatile prin care a trecut scoala romaneasca in Ardeal, - a ceti, a scrie, a socoti dupa abecedarul confesional, povestirile, amintirile, care erau triste: carti nu aveau, nici invatatori -. Ce pot invata cei de maine, din experienta noastra, asa cum a fost trecutul. Am avut mereu vie: constiinta a ceea ce sunt si reprezint: om, crestin, roman, legionar, intelectual, fiu de taran, problema sociala, purtator de istorie.
In lumea in care Alexandru Popsor a intrat, ca o implinire a structurii lui interioare, - lumea legionara, obiectivul era educatia.”Miscarea legionara inainte de a fi miscare politica, teoretica, financiara, economica, etc., de formule, este o scoala spirituala, in care, daca va intra un om, la celalalt capat trebue sa iasa un erou”. Acest cuvant al Capitanului, motto pretiosului „Indreptar al Fratiilor de Cruce, intocmit in anul 1935 din dispozitia Capitanului de catre Gh. Istrate, conducatorul Fratiilor de Cruce din tara in acel moment, - i-a fost si lui Al. Popsor motto si indreptar toata viata, atat in stradania de a se realiza pe sine, cat si in aceia de a pregati tineretul pentru a primi „duhul legionar”al idealului neamului, duhul eroismului.
Uriasele personalitati pe care le avea inaintea ochilor: Capitanul, Mota, Banea, Nae Ionescu, i-au fost coloanele de sprijin. Fiecare cuvant si gest al lor era cuprins in inima ca o nestemata, ca un gand de sfintenie.
Participarea la toate actiunile Miscarii, in Ardeal si in tara, in santiere, tabere (Dealul Negru, Carmen - Sylva ), i-au desavarsit formatia legionara. Vajnicul vechi luptator al Capitanului, profesorul Coriolan Matei, avand in grija Muresul, i-a incredintat lui Al. Popsor Fratiile de Cruce. Nu se putea sa-i dea o misiune mai potrivita. In indeplinirea ei i-au fost de mare folos: eruditia insusita din carti si experienta capatata din activitatea de meditator, pe care o incepuse inca din clasa a IV-a de liceu, trecand mai tarziu si prin alte trepte ca: pedagog, profesor (Citise enorm. Cartea ii fusese marea bucurie si consolare. Isi insusise din carti toate gandurile mari si frumoase).(N.n.)
”Faptul ca m-am intretinut singur in liceu, in universitate si mult timp dupa aceea dand meditatii particulare in familii de diverse origini sociale si in internate de scoli: licee, scoli profesionale si scoli de ucenici , m-a obligat sa fiu in contact cu scoala romaneasca si sa fiu la curent cu problemele invatamantului de toate gradele.
Cunoscand neajunsurile scolii, ale familiei si ale Societatii, am cautat sa gasesc personal solutii pentru probleme, remedii pentru indreptarea situatiei, masuri pentru inlaturarea neajunsurilor si cai noi de ridicare a invatamantului si a acestor factori de educatie a tineretului.
In acest efort m-am intalnit si am mers pe acelasi drum cu cei ce urmareau desvoltarea personalitatii si asigurarea unui viitor mai bun neamului si Tarii romanesti, incercand sa punem bazele unei noi societati omenesti.
O parte din tineret incepuse sa invete singur, sa se ajute reciproc la invatatura si in viata, sa atace si sa rezolve singur problemele legate de invatatura, de viata personala si familiala. Actiunea care se purta in vremea aceea in cadrul Miscarii Legionare avea ca manifestare politica Partidul „Totul pentru tara”, care fiinta legal si care avea tendinta ca dintro parte a colectivitatii romanesti sa ajunga sa se identifice si sa o reprezinte integral, sa urmareasca realizarea idealurilor si aspiratiilor romanesti.
Cand climatul vietii publice din tara si atmosfera internationala nu mai permisera activitatea desfasurata, Partidul “Totul pentru tara” se autodizolva si isi inceta activitatea desfasurata, reluando pentru cateva luni in 1940 si ramanand intro stare protestatara fata de dictatura militara care prelungea dictatura regala din 1938”.

Dupa 1938 Anii aceia - 1938-1940

„pierderea multora, a unei persoane de prim ordin (e vorba de Corneliu Z. Codreanu – Capitanul)
Pierderea unui om duce uneori la schimbarea universului tau interior.

Capitanul:
O autoritate ce-si lua raspunderea pentru orientarea pe care o da; o instanta la care apelai de la distanta in gandul, in fiinta ta, in discutiile tale, un fir calauzitor al gandirii si al vietii mele; cel care emitea o judecata de valoare sau de existenta asupra actiunilor, a evenimentelor si cunostintelor din prezent si din trecut si cel care intuia si trasa evolutia lor in viitor.
Dupa moartea lui, curiozitatea pentru ziar, revista, conferinta, carte - inceta ; m’am despartit de o anumita lume. Nu mai aveam cu cine comunica, nu mai puteam cauta un ajutor in afara. Am ramas singur, obligat sa traiesc prin mine insumi. Am fost mahnit la data la care unii dintre discipolii sai nu l-au mai recunoscut ca invatator, n’au mai vorbit despre el, nu s’au mai ocupat de soarta operei sale si mai ales de influenta uriasa pe care a avut-o in viata publica romaneasca”.

La 22 Septembrie 1939 a avut loc groasnicul macel al elitei legionare din: lagare, inchisori si de pe tot cuprinsul tarii. Al.Popsor printr-un miracol a scapat de a fi omorat la Satu Mare, unde era la armata. S-a refugiat in Austria, de unde s-a intors la Bucuresti in 1940 (Ardealul fiind cedat). In putinele zile de libertate a manifestarilor legionare, cu priceperea si experinta pe care le castigase prin colaborarea la alte publicatii, a realizat intr-o prezentare impecabila revista „Fratia de cruce”, la care a fost redactor principal. In paginile ei a inmanunchiat articole ale celor mai stralucite condee printre care: Prof. V. Bancila, Aron Cotrus, Vladimir Dumitrescu. In consfatuirile de la Caminul refugiatilor ardeleni si in acelea ale Fratiilor de Cruce a incercat sa reia preocuparile literare.
Dupa evenimentele din Ianuarie 1941 a fost obligat sa plece in provincie, dar a fost rechemat la Bucuresti in 1943, de catre conducerea Miscarii legionare – Comandantul Bunei Vestiri si intemeietor al Miscarii- Radu Mironovici, primind ordinul de a reorganiza si conduce Fratiile de Cruce din tara. L-a executat cu toata seriozitatea in autentic spirit legionar, dupa indicatiile Indreptarului Fratiilor de Cruce si a dispozitiilor primite.
Activitatea educativa organizata de el a fost intensa , dar in absoluta tacere. In afara de: consfatuiri, sedinte, s-au organizat excursii, tabere, in care s-a urmarit desavarsita cunoastere a Miscarii si a telurilor ce trebuiau atinse, precum si selectionarea cadrelor de conducere a Fratiilor de Cruce. Respectand cu strictete principiul acoperirii, cei mai multi dintre fratii de cruce au ramas necunoscuti si astfel au fost feriti de tavalugul care a urmat.
Toate comorile adunate in fiinta lui, Al. Popsor lea daruit pentru destelenirea si apoi cultivarea celor mai frumoase virtuti in inimile fratilor de cruce incredintati lui. A trait alaturi de ei, cu ei, cuvintul Capitanului, de a-i forma pe fratii de cruce in duhul eroismului, al idealului Neamului. Erou nu numai in sens obisnuit pe campul de lupta, ci: erou in sens moral, erou in sens social. Din cadrul „eroismului moral” facea parte si pregatirea, munca asidua de a cuceri cultura. Acesta a fost unul dintre primele obiective ale educatiei in randul fratilor de cruce, asupra caruia a insistat Al. Popsor, prin cultura intelegand cum spune N. Crainic: „legatura cu Cerul ”, deci tot ceeace tine de spiritualitate. Fratii de cruce trebue sa creasca pentru a deveni oameni de cultura care, dupa viziunea Capitanului, urmeaza ca in viitor, prin evolutia naturala a Societatii romanesti, sa ia locul acelora care se vor retrage din arena culturala si politica, prin: moarte, batranete, neputinta.
Al. Popsor a avut talentul de a invata pe altii dar si stiinta pedagogica. Stia sa se apropie de suflet cu mare discretie si cu multa caldura, stia citi in fiinta tanarului, descifrandui misterele. Ii iubea. Stia ca sufletul poate fi modelat numai daca e cucerit prin dragoste. Numai prin dragoste se patrunde in adancimea personalitatii celuilalt.
„Tineretul in toate vremurile a cautat sa gaseasca o noua formula de viata si s-o aplice pe toate planurile. Asa am dorit si noi sa instauram o noua ordine si asezare romaneasca in lume, fara sa ignoram trecutul, s-o traim inaltand o cladire viitorului.
Prin Miscarea Legionara am incercat aceasta transformare in adanc dupa puterile noastre de realizare. Am pornit cu noi insine, straduindune sa ne prefacem prin vointa, prin munca de fiecare zi, prin schimbarea felului de a invata si de a ne comporta, nemultumiti de ceeace se facea in aceasta directie, cautand sa ne intregim educatia, actualizand valorile trecutului si indepartand prejudecatile lui.

Dupa 23 August, rasturnarile pe plan international si intern au dus la creerea unei multimi de organizatii care cautau sa-si sporeasca randurile, recrutand si din sanul Fratiilor de Cruce.
Directivele fusesera date pe linia Fratiilor de Cruce: formatii de educatie nu de lupta. Ca atare, nici un membru sa nu participe la activitatea cu caracter militar sau politic.
Am luat si pastrat aceste legaturi, ca legionar, ca sfatuitor, la care tineretul acesta in desorientarea generala, putea alerga spre a se dumiri asupra problemelor ce se ridicau, spre a primi o orientare in fata noilor imprejurari. El trebuia ocrotit si indrumat fiindca mergea singur, lupta cu greutatile create de razboi, cauta sasi castige o pregatire personala morala si profesionala temeinica. Cauta sasi dezvolte toate facultatile sufletesti si sasi formeze caracterul. Atitudinea aceasta era conforma pozitiei pe care se situa Fratia de Cruce, in spiritul masurii de autodizolvare si de incetare a activitatii din 1938. Curente divergente au dus la obligatia de continua pastrarea legaturilor, (prin contact de la om la om), in scopul comunicarii hotararilor luate si al apararii acestui tineret de pericolele cel amenintau.
Singura pozitie ce trebuia ocupata era cultura, putinta de afirmare si aparare. Aceasta s-a facut prin intalniri, comunicari, prin excursii fara de care cuvantul de patrie e abstractiune „daca nu teai dus singur sa te infratesti cu pamantul si poporul din care faci parte”, „In timpul de azi, numai cucerirea de fiecare clipa a pamantului pe care traiesti, iti da dreptul stapanirii acelui pamant. Cucerire prin munca cu bratul, dar si cucerire prin cercetare stiintifica”( G. Vilsan).
In fata presiunii statelor vecine, a primejdiei de desmembrare a tarii si de desfiintare a noastra ca natiune, pentru care statul nu lua nici o masura, era de datoria noastra a tineretului de a face tot posibilul pentru intregirea educatiei, prin propriile puteri, prin munca personala, prin indrasneala in conceptie si in interpretare, prin constiinta datoriei.

La intrebarile care chinuiau tineretul roman nu era usor de a da raspunsuri. De exemplu: o chestiune care se punea inainte de 23 August 1944: Ardealul, dupa Unire, era in cautarea unei formule noi de viata individuala si colectiva. Romania intregita era in aceeasi framantare pentru o noua asezare a vietii publice si particulare.
Tratatele de pace au consfintit drepturile Romanilor asupra pamantului strabun. Unitatea geografica era infaptuita, dar mai erau necesare unitatea spirituala si politica. Dupa aviditatea politicienilor de a se imbogati si de a duce un trai bun in detrimentul masselor populare, Miscarea legionara a venit cu ideea sacrificiului, pentru binele obstesc, cu realizari in acest sens inca din timpul opozitiei.
Atitudinea protestatara a Miscarii studentesti si a incercarilor politice de concretizare a idealurilor tineretului, apar alambicate prin intelepciunea maturitatii si a spiritului vremii.
Momentul istoric. Cele mai sbuciumate framantari politice. In ce sa crezi, pe ce sa-ti sprijini nadejdile, pentru ce sa lupti? Cum sa-ti justifici fata de tine suferinta pe care si asa o induri?
Problematica poporului roman. A cauta o solutie. Solutia posibila. De ce Romanii trebue sa sufere si atunci cand sunt uniti in aceeasi tara, au un stat. Trebuia o solutie a dramei romanesti - sufera sub straini, sunt prigoniti sub Romani. Unde sunt principiile acestei suferinte? Rupe armonia neamului.
Alte intrebari (dupa 23 August). Nu se stia ce va fi , eram cedati sferei de influenta rusa. Sa fugim? Ce sa spunem Apusului?
Cunosteam tratatele si tratativele internationale. Cunosteam rezultatele razboiului. Nu aveam incredere in victoria Germaniei. Consideram spatiul rasaritean lasat in seama Rusilor, cel putin pentru 50 de ani.
Sa spunem Apusului ca e pandit de primejdie? N-o cunosteau si n-aveam cui spune. Eram sigur ca nu ne vor crede: doar ei spuneau ca Rusia e o tara afar’ de lege, jefuita, incatusata „ajunsa intr-o stare de robie fara nici o asemanare pe lume”(D.Merejkovski, prefata la „Ce am vazut la Moscova” de H. Bernand). Le-au spus-o atatia si ei au luat masuri contrare asteptarilor. Naivi, interesati, inconstienti, vicleni, condusi de oameni dornici de razbunare. Nansen l-a sarutat pe Lenin, L.George le-a dat ajutor sovieticilor. Acum Churchill si Rooswelt au dus tratative cu cel mai mare diplomat al vremii acesteia, Stalin , - au luptat impreuna impotriva Germaniei, dar nu s-au ingrijit de soarta Europei si a lumii. Comunismul cum e inteles in Europa si in lume nu exista in Rusia. Acolo sunt doar cersetori stapaniti de tirani cu putere nemarginita, tacere, teama de moarte, niciun ras, niciun suras. „Rusii nu au memoria sangelui varsat”( H. Bernand.) Se clatina pamantul sub picioare ? Contagiuni asupra carora timpul nu are nici o influenta. „Nu pot dormi in liniste la catul intai, cand arde la al patrulea, nu poti deschide usa acelora care spun pe fata ca vin sa-ti puna foc casei”( D. Merejkovski - 1925).
Al. Popsor a lucrat permanent in Fratiile de Cruce cu unele intreruperi datorate imprejurarilor. Si-a indeplinit misiunea cu pasiune si abnegatie, invatand de la toti, de la cei mai alesi, pana la cei mai umili, permanent preocupat de a se desavarsi pe el prin: lectura, traire in spirit absolut moral si munca necurmata de a transmite altora comorile legionare.
Respectandu-se riguros principiul acoperirii, activitatea in Fratiile de Cruce a fost dusa pana in 1948, cand au intervenit arestarile masive din 15 Mai. Al. Popsor nu fusese cunoscut in Bucuresti. Isi pastrase aceasta situatie prin totala discretie si lucrand cu psesudonime. De aceea el a fost delegat de a tine permanent legatura cu Radu Mironovici, comandant al Bunei Vestiri (intemeietor al Miscarii alaturi de Capitanul, I. Mota, Ilie Garneata si Corneliu Georgescu), care conducea organizatia legionara din tara, fiind ascuns intr-o comuna din Banat. Imediat dupa 15 Mai s-a dus pentru a-l preveni, dar acesta fusese descoperit si Al. Popsor a fost arestat cand a sosit acolo.
A urmat anchetele, condamnarea si executarea pedepsei de 15 ani.
Al. Popsor nu a vorbit cu nimeni, niciodata despre torturile indurate si despre cele petrecute in aceasta perioada. Putinele lucruri care se stiu, s-au aflat de la altii si din vagile insemnari ramase.
Autobiografia inceputa de el se desfasoara doar pana in 1934, anul intrarii lui in universitate, cu rare exceptii privind unele activitati din timpul studentiei. In note si insemnari se mai gasesc date despre perioadele urmatoare, putine insa si foarte succinte.
Una din trasaturile care l-au caracterizat pe Al. Popsor a fost accea ca niciodata nu vorbea despre el. Autobiografia lui priveste, nu atat fapte cat evolutia lui spirituala. A avut drept tinta in viata, viata morala. A purtat permanent in suflet cuvantul Capitanului: legionarul este un om corect si de tinuta morala, intr-o tara care moare in fiecare zi din lipsa de tinuta morala si de corectitudine interioara. “Omul judecator in propria lui cauza, drept si sever cu sine insusi” (Circulara Capitanului din 24 Octombrie 1937 la inaugurarea pensiunii de la Predeal)

Nu sunt intoarceri si nici pasi de renegat.
Activitatea fusese determinata si de sensul acordat politicii, care in general e lupta individuala sau de partid de a ajunge si a ramane la putere.
Politica are ca sens asigurarea existentei si persistentei Neamului si Tarii, dar activitatea partidelor e numai aceea de la guvern, doar atunci sunt preocupate de interesele statului.
Activitatea noastra din opozitie, fara a urmari puterea este de a contribui la rezolvarea problemelor legate de viata obsteasca a Statului si a Tarii.

Personal nu am indeplinit nici o functie politica de prima importanta in viata de stat.
Am avut raspunderea pentru conducerea Fratiei de Cruce.
Memorii, directive, comunicari personale, - documentele au disparut din pricina evenimentelor, deci despre ele nu pot vorbi .
Nu pot da o cronica zilnica a actiunilor intreprinse ci doar o contributie la cunoasterea evenimentelor.
Nu pot reconstitui o actiune in favoarea cauzei – (efort al viziunii)
Amintesc doar pareri spuse, inainte de a avea loc evenimentele, avertismente, preveniri.
Pareri divergente fata de conducatorii mei si chiar fata de subordonati.
Trebue sa cunoastem lectiile trecutului - in ce masura a fost servit interesul public.

Intre anii 1944 – 1948 activitatea e prezentata diferit dupa cum e privita de: colaboratori, de dusmani, de adversari din randurile noastre, privita din interiorul tarii, din afara ei.
-niciodata imaginea ei n-a fost cea adevarata; s-au mai adaugat si deformari profesionale ale cercetatorilor: de pe pozitii dusmane si razbunare, printr-o anumita prisma, prin interesul de a descoperi si sanctiona o vina.
Materialul vorbit unul, materialul scris altul.
Si acesta e un motiv de a prezenta lucrurile cum s-au petrecut.
Comuniunea, viata spirituala trebuia sa continue. Preocuparea mea fundamentala a fost educatia iar, pozitia ce trebuia ocupata: cultura. De pe aceasta pozitie se purta lupta pentru asigurarea viitorului neamului si al tarii.In consfatuiri indemnam: la ajutorarea familiilor, indeplinrea datoriilor profesionale, pastrarea traditiilor, creatie in orice domeniu.
Formatia Fratia de Cruce n-a fost angajata in activitati politice, teroriste, subversive. In convorbiri se comentau evenimentele politice si militare saptamanal, bilunar, lunar sau intamplator.
( Nota noastra: Dupa actul de la 23 august 1944, unii dintre legionarii refugiati in Germania din 1941 si ulterior, s’au intors in tara, cu scopul de a intreprinde o actiune de rezistenta impotriva Rusilor. Dar in 1945, conducatorul lor, profesorul N. Patrascu, in urma arestarii sale, a incheiat un pact de neagresiune cu guvernul.. Prin acest pact, el se obliga ca legionarii sa nu intreprinda nicio actiune subversiva impotriva trupelor rusesti si a ordinei publice interne. Guvernul in schimb, le garanta libertatea si posibilitatea integrarii lor in societate, eliberandu-le buletine de identitate.
Acest acord cu guvernantii nu era singura solutie posibila, decat pentru cei veniti din Germania nu si pentru cei din tara, care ar fi putut ramane in mare parte necunoscuti.
Dealtfel acordul a fost ca un armistitiu trecator si n-a fost respectat nici de unii, nici de altii.
Consecintele au urmat la scurt timp, prin arestari masive efectuate in noaptea de 14 spre 15 Mai 1948)
Al. Popsor a luat contact cu cei veniti din Germania, atat in numele lui ca conducator al unei activitati importante cum erau Fratiile de Cruce, cat si in numele conducatorului Miscarii legionare din tara, Comandantul Bunei Vestiri, unul dintre intemeietorii Miscarii, - Radu Mironovici, cu care pastra permanent legatura si din a carui dispozitie actiona intotdeauna.
A avut cateva convorbiri cu cei veniti din Germania, in care au avut loc schimburi de idei, informatii si sugestii. Punctul de vedere al lui Al. Popsor se baza pe urmatoarele argumente:
“- Armatele ruse repurtasera victorii hotaratoare asupra celor germane: Stalingrad, Moscova, Berlin
- Loviturile puternice date de armata rosie, conjugate cu loviturile date de aviatia anglo-americana si apoi cu cel de-al doilea front apusean, insemnau prabusirea militara a Germaniei, careia i se vor lua posibilitatile:
a) de a mai reprezenta o forta de amenintare a pacii - acord deplin al puterilor aliate la care s-a raliat si Franta
b) sa invadeze alte teritorii
c) garantii impotriva ei, in Vest si Est - pacte bilaterale
d) granitele Germaniei vor privi schimbarile teritoriale: Polonia, Cehoslovacia, Romania, Tarile Baltice
- Formarea guvernelor nu va fi o problema a popoarelor respective si exercitarea
dreptului de vot universal va fi constransa.
- Tarile Balcanice isi vor primi pedeapsa dar vor deveni independente pentruca au capitulat in fata aliatilor si au intors armele impotriva Germaniei.
- Incredere in Germania ? - pentruca a dat drept de azil celor refugiati acolo, - dar
Germania era cea care: desmembrase Romania in 1940 (Basarabia, Bucovina, Dobrogea, Ardealul), intervenise favorabil lui Antonescu in 1941, inlaturase toate miscarile nationaliste din Europa. Germania care ne-a distrus tara nu putea fi un garant al integralitatii statului Roman.
- Guvernul fantoma de la Viena nu numai ca nu avea nicio ratiune momentan, dar
ingreuna situatia Romaniei care isi cauta scaparea in alta parte.
- Aliatii vor continua lupta pana la victoria deplina politica, asa dupa cum in timpul
razboiului n’au incheiat pace separata si vor lua masuri de viitor.
Gresit a fost interpretata aceasta atitudine, ca o incercare de spargere a unitatii Miscarii, - era una de aparare, nici de razvratire, de destramare - nici o agitatie. Nu era vorba de contestarea dreptului de conducere a unei figuri reprezentative ci de inscrierea actiunii pe linia intereselor romanesti in trecutul apropiat, in prezent si in viitor.
Erau atitudini politice si eu nu facusem in viata mea politica si nici n’aveam de gand sa fac.
Aparam totusi o linie, o pozitie, o traditie, care mi se pareau esentiale pentru destinul romanesc in lume. Acestui destin eram devotat. Traditia nu era un bun personal, nici al celor ce nu mai sunt si nici al celor ce o slujesc si o fac sa creasca in mod firesc.
Vremuri de mari tulburari, de grele incercari pentru tara. Cunoscand situatia exacta eram sceptic”
„Am intrerupt relatiile personale cu cei veniti din strainatate, fapt care a dat nastere unui diferend:
- intrucat cele doua sau trei intalniri nu dusesera la niciun rezultat
- lipsa de cooperare si solidaritate datorita concesiilor numeroase facute
Neinterventia in evenimentele ce se scurg peste capul nostru nu era o tradare a intereselor romanesti si nici chiar legionare. Orice sabotaj sau act terorist justifica prelungirea ocupatiei rusesti si masuri drastice.
- Increderea in puterea de redresare a Germaniei era exagerata.

Pozitia Fratiilor de Cruce dupa dispozitia Comandantului Bunei Vestiri Radu Mironovici,
preconizata si de mine ( conform vederilor Capitanului si a Indreptarului Fratiilor de Cruce) era: Corpul Fratiilor de Cruce ramane pe linia lui, formatie exclusiv de educatie si nu de lupta. In felul acesta nu se putea crea nici o bresa.
  Initial, cu aceasta dispozitie au fost de acord si cei veniti din Germania, prin conducatorii lor profesor N. Patrascu si profesor C. Stoicanescu ( Cei care au cunoscut acest lucru l-au facut uitat si nu l.au comunicat)
Ulterior insa, au dus o actiune de a antrena si Fratiile de Cruce pe drumul pe care se angajasera ei, care periclita tuturor situatia si viata.
A continua legaturile insemna a fi pe pozitia fixata de cei veniti, opusa aceleia indicata de Conducatorul Miscarii din Tara - Radu Mironovici, care nu parasise deloc tara dupa 21 Ianuarie 1941 si cunostea bine realitatile.
Nota noastra: Complet eronat si tendentios s-a scris in cartea „Evenimente din Ianuarie 1941” in Arhivele germane si romane, pag 96 nota 14 ca: Radu Mironovici a aderat la actiunile Guvernului National Roman de la Viena si ca a fost parasutat in Romania impreuna cu Niculae Petrascu in toamna anului 1944. Nu a fost eliberat in 1963 ci in 1964 odata cu toti detinutii politici. Cine a redactat nota nu a fost bine informat.
Din considerente multiple refuzurile mele au fost reactii firesti.
-salvarea nu numai a Miscarii ci a tarii, fiindca actiunea aceasta ii periclita independenta, integritatea si chiar existenta.
-raspunsul meu:semnalarea primejdiei si reamintirea indatoririlor-axate pe trecut, pe situatia prezenta si pe perspective.Un program concret: scoala, familia, profesiunea, ordinea existenta: o atitudine ce favoriza indirect autoritatea statului, dar care ne salva viata-ce a fost sacrificata inutil; - nu se putea rezista masurilor de aparare si distrugere ce se vor lua. Dar, toate mijloacele de a-i impiedica sa apuce pe calea nefasta pe care se angajasera, au fost zadarnice.
O pozitie care aprovocat unele nedumeriri si ostilitati. Ecourile au fost destul de adanci si consecintele s-au intins peste ani.
Nu vreau sa raspund la comentarii, nici la atacuri. Vreau sa arat in ce masura pozitia mea a fost justificata si in ce masura evenimentele care au urmat mi-au dat dreptate.
Nu din orgoliul de a fi avut dreptate, ci din dorinta de a fi de folos celor ce vor fi pusi in situatii similare si obligati sa-si aleaga o pozitie.
Ma simt dator cu anumite lamuriri. Am luat o atitudine. Se va vedea cat imi apartine si cat era de necesara. Unii au fost de acord cu ea si au adoptat-o. Altii s-au aratat potrivnici si au combatut-o. Cu toate mijloacele, desi ar fi trebuit sa le aleaga. Totul a fost pus in discutie. Totul a fost violentat. La inceput s’au creat confuziile de planuri si de indatoriri si apoi a inceput recoltarea roadelor.
Pozitia mea, prezenta mea in Miscare nu erau intamplatoare = o rezultanta a ceeace am fost. Fara complezente mutuale Asprimea e un act de iubire. Nu este o cenzura a Conducatorilor Miscarii
Am avut ordin. Am fost in executare de ordin
Am mers pe linia Fratiilor de Cruce. N-aveam dreptul sa merg pe alta, desi se opuneau ei.

O primejdie pe care as fi putut-o invinge, ocolind-o, ignorand ceeace altii puteau astepta de la mine
Am participat ca si cum ar fi fost vorba de destinul meu, cautand sa chem oamenii la bine, la ratiune - a ajuta cu orice risc si situatia nu-mi indica altceva de facut decat ceeace am facut. O influenta hotaratoare atat prin exemplul dat cat si prin comunicarile facute, un du-te vino de intrebari, de nedumeriri, de propuneri, facute oral si scris - de la om la om sau in grup.
Problema lor era acum problema mea si o tratam fiindca eu insumi eram in cauza.
Atitudinea in fata situatiei era comuna, nu se mai putea desparti.
- A renunta la lucruri imposibile si a lua o atitudine realista. Am urmarit a impaca idealurile mari cu realitatea actuala. Orientarea dupa mersul vremii si al lucrurilor = rezultate bune. A nu uita trecutul. A avea in vedere viitorul. A nu trai divizati in gand, in simtire, in actiune.
Pentru aceasta nu era necesara nici o intelegere cu guvernantii, ci o intelegere a situatiei in
general si a noastra in special.
Cuvantul meu a avut efect: Fratiile de Cruce nu au participat la actiuni care ar fi primejduit
fiinta neamului si a tarii. Si din acest motiv sunt bucuros.
Deceniile ce s-au scurs au dovedit ca am avut dreptate, ca atitudinea luata in raport cu
evenimentele epocale a fost justa. Lupta politica nu mai era de actualitate pentru noi Romanii. Se facea peste capul nostru, impotriva noastra.
„Nu m-am gandit niciodata sa impun colaboratorilor sau subordonatilor mei gindurile si ideile mele, sa-i oblig sa adopte atitudinea luata de mine, desi adesea aceasta era indatorirea mea principiala. Am dorit ca fiecare sa-si aiba ideile lui si sa le armonizeze cu ale mele, sa sacrifice energie si timp pentru realizarea idealului urmarit impreuna, dar sa-si traiasca propria lor viata.
Mi-au dovedit multi dintre apropiatii mei ca n-au invatat nimic de la mine, dar au mers pe drumul meu impreuna cu mine foarte multi straini. Nu invatam adesea nici din experienta noastra, dar din-a altora?
Un noroc am avut in viata. Nu m-am suparat pe cei ce m-au barfit si lovit. Nici atunci cand mi-au dat in cap la propriu. Mi-am vazut de drum. Timpul mi-a dat dreptate. Dar ce satisfactie poate fi aceasta cand am suferit atat de mult cu totii?

In inchisoare
Nu am a confirma sau infirma acuzele ce se aduc Miscarii legionare fiindca nu acestea au cauzat apropierea mea de ea si prezenta mea in randurile Fratiilor de Cruce.
In timpul anchetei si a interogatoriilor s-a insistat foarte mult asupra a ceeace m’a determinat la aceasta apropiere. Sinceritatea mea a fost interpretata ca apologie. Am fost condamnat si pentru apologia crimei, - care consta dintr’o simpla apartenenta, nu din savarsirea unor acte reprobabile.
Acuzele aduse nazismului erau tendentios transpuse in Miscarea legionara, - desi intre acestea nu exista identitate nici de obiective si nici de metode si mijloace de a ajunge la ele.
Sinceritate personala - adevarul asupra credintelor mele politice, - care sunt in acelasi timp ale neamului si ale umanitatii.
- de la maestrii literaturii universale
- de la ganditorii si luptatorii neamului romanesc, de la poporul roman prin strabuni si familie.

In ancheta: ai mintit, avem dovezi confirmatoare
- n-am fost si nu sunt eu
- nu sunt un impostor
- nu indraznesc sa fac concurenta nimanui
Aminteste-ti !
- am uitat, incerc zadarnic sa-mi amintesc
Recunoaste !
- am recunoscut tot ce era vinovatia mea
- nu m-am retras la timp, nu m-am grabit sa intrerup orice legatura
- atunci n-am putut face distinctia: a cauta sa faci binele, impiedicand declansarea raului si a nenorocirii inseamna a face ceva si a face ceva inseamna a fi pasibil de pedeapsa si a indreptati o pedeapsa prin lipsa de denunt sau activitate in sens bun, inseamna a o executa.
- N-o sa-ti mai vezi copilul si familia, iti rad genealogia. Nu stii ca executiile noastre sunt fara numar?
- stiu ca detineti puterea, ca ma pot astepta la cel mai mare rau - moartea - care este si cel mai mare bine, dar nu va pot induce in eroare.
N’ai nimic de spus

Daca ma retrageam ramaneam nepedepsit, dar numarul victimelor orientarii gresite pe care
am impiedicat-o era mult mai mare. Aceasta a fost functia mea: a invata, a orienta, a apara, deschizand orizonturi si aceasta misiune mi-am indeplinit-o cu riscul cumplitei pedepse executate.
Realitatile mi-au aratat ca nu m-am inselat si ca nu am gresit fata de nimeni.

Acolo ( in inchisoare)
Timpul trece si povestitorul actualizeaza evenimentul.
Ani in sir - deschidere, inchidere, masa, uneori plimbarea, conversatii cu mine insumi si cu adversarul (interlocutorul) meu imaginar.
Cate un personaj sintetizand - o conceptie si o practica politica - doctrinele partidelor politice - guvernarile.
Sa-ti datoresti existenta adversarilor - pierderea ocrotirii legale in propriul tau stat - scos in afara legii; prietenii nu-ti mai raman credinciosi si te ocolesc.
Simtul de apartenenta la comunitatea romaneasca, legionara, constiinta acestei apartenente.
15 ani - cu viata primejduita in permanenta, in neputinta, sub observatie, amenintari, pasivitate culturala.
Gandul si ingrijirea trupului - a supravietui tiraniei.
Scriind - lucrurile se limpezesc si nu poti sta cu mainile goale.
15 ani o bresa in viata de o deosebita importanta, o distantare interioara a lumii fata de tine. Ea a evoluat, tu ai pastrat-o asa cum era. Ea s’a schimbat, tu ai ramas acelasi.

Din notite, incomplete, cu parti lipsa
“In inchisoare, in cei cincisprezece ani - condamnat la munca silnica, nu m-am lasat antrenat in actiuni contrare camarazilor de suferinta, ordinei stabilite si intereselor romanesti. Cu toate acestea, in anumite conjuncturi, cred ca fiind considerat cand de al unuia, cand de al altuia dintre corifeii politici contemporani si ai atitudinii si conceptiei lor, in celularul Aiudului, in sectie sau in atelierul fabricii, desi mi-am indeplinit datoria, am fost supus unui regim sever. In mina, de regula am lucrat in locurile cele mai rele, cele mai nesanatoase si mai periculoase, prestand o munca grea .
Dupa trei ani, la desfiintarea regimului de munca pentru detinutii politici, in urma unei anchete din Bucuresti, din 1954, dupa zece zile de detentie in camera neagra in pulbere de plumb, am fost dus la inchisoarea din Satu-Mare si apoi cu catuse la maini si lanturi la picioare am fost dus pe jos la gara si apoi la Aiud. Aici in celular, la etajul I, zi si noapte, batut, umilit, batjocorit; in urma grevei foamei, izolat cand la camera neagra, cand in alte camere, cu regim de izolare, timp de sase luni.
La intoarcerea de la Cluj de la un proces, am fost izolat la Zarca. Aici, supus in celula, la alte torturi, si apoi aruncat in beciul celularului si tinut in catuse si lanturi, cu mancare o data la trei zile. Cu toate acestea nu am dat nici o relatie sau nota informativa nici despre prieteni, nici despre dusmani, din alte parti ale inchisorii, din alte inchisori sau din afara! Nu am facut caz, nu am comentat in nici un cerc aceasta suferinta a mea, n-am atacat, n-am criticat, n-am facut glume de culise, n-am colportat zvonuri si vesti care erau in circulatie. N-am sporit nici desbinarea familiei spirituale din care faceam parte, provocata de greseli comise afara, in fata justitiei sau in detentie.

Mina (Baia Sprie)

La gura putului ce duce spre adancuri cu corfa cu trei etaje azi, atunci cu unul si apoi cu doua.
Tarnacopul, sapa, lopata cu harnicie strangand in roaba rodul impuscarii provocata de perforator, pentru ca prin rostogol s-ajunga in vagonet, iar apoi prin put la suprafata.
Sarg de aproape patru ani, sobol creand caverne la adancime de 400 de metri, pierduti in abataje de palpaitul opaitului unei lampi de carbid, alergand spre si dela locuri de munca pe galerii cuprinse de palpairi ca intr-o procesiune lugubra, acolo unde o lume intreaga nu are cer si caldura de soare si strop de stele si raza de luna. Acolo unde zi si noapte in jur e numai intunerec strapuns doar atat cat sa-ti vezi pasul si mana.
Stanca se sfarma, un fluierat prabuseste copturi.
In vagauni rabojul timpului nu se mai poate tine, un ceas in mina, o zi, o luna, un an, de multe ori o viata sau mai multe. Cate trupuri zac sub monstri de piatra prabusiti pe neasteptate si cate nume raman nescrise in cimitir. Stropi de apa acidulata ard pielea, sporesc sudoarea si mucegaesc trupul vlaguit de puteri.
Povara unor vise ce se sting.

De atunci nu s-a mai ratacit printre vii si timpul s-a oprit. S-a vestejit in crestet podoaba tineretii si a fulguit la tampla dorul neimplinit. A ratacat prin galerii stapanit de speranta ca o data si o data tacerea, intunericul si departarea se vor ispravi. Ca bolta ii va fi iarasi cerul si nu intunecata cerime a abatajului din care picura viata si e pierdut graiul.
Timpul s-a oprit numai pentru el, afara viata in graba se schimba la fata. Timpul e mort. O lume in care alerga in zadar. Innoirea mintii impiedica oarecum schimonosirea trupului.
Am nizuit mai sus decat se cuvine? Am profetit dupa masura credintii, am slujit cu sarg la invatatura si cu rod sanatos la fapta buna. Am urmat cu speranta indemnurile primite si am fost urgisiti pentru nefatarnicie. In cinste si in ruga am primit prigoana si suferinta. N-am intors raului rau.

Loviturile

Am trait in mijlocul colectivitatii - integrat in legile bunului simt si ale ajutorului reciproc-dar singur si independent.
A treia paza impotrva suferintei - imi pierdusem total memoria raului. Retineam si povesteam numai binele. Mai tarziu memoria fiind considerata o arma periculoasa, atacul s-a dat impotriva ei prin lovituri cu corpuri tari in cap (leziuni ce se pot constata si azi). Am ajuns atunci nu numai intr-o stare de mizerie morala ci si fiziologica: cele doua fapturi din mine isi pierdusera memoria personalitatii si functiunilor lor.
Amintiri felurite retraite te indepartau de mediu si de conditiile de existenta din care lipsea un climat moral si cultural - nu din cauza ca n-ar fi fost asemenea oameni ci din dorinta unora de a se arata altfel decat erau in realitate, spre a nu servi drept tinta atacurilor de distrugere ale secaturilor - care-si faceau glorie din oficiile lor.
N-am fost revoltat si nici surprins de nici o forma a raului. Ramaneam uimit si in admiratie cand intalneam binele, ca doar legea zilei era atotputernicia raului.
O atitudine fara zgomot, fara popularitate, n-am dorit popularitate.
Acolo (in inchisoare) vrand nevrand eram un visator si dispuneam de timp suficient, totusi adesea ziua, saptamana, luna si anul se sfarseau fara ca eu sa-mi termin planurile mele. Si acesta a fost secretul care m-a ajutat sa-mi duc suferinta pana la capat fara graba, fara intarziere, fara pareri de rau, dar cu uriase pierderi in posibilitati ratate.
Cu realitati nu puteam lucra fiindca erau putine, contrafacute mereu, lucram cu amintiri si cu simboluri.
O calatorie de 15 ani in propriul tau trecut.
In timp alergam in gand si in spatiu de la camera la camera, de la etaj la etaj si de la sectie la sectie.
Exigentele programului impus - de autoritati si de cei din jur - si cel propriu, bucuriile amintirii culturii, satisfactia pe care ti-o poate da suferinta.
Sarbatorile, aniversarile, sosirile, plecarile, vestile primite.
Constiinta timpului imi dadea bucuria de a trai fiecare clipa. Timpul nu mai era o entitate cantitativa, masurabila in unitatile ei, ci una calitativa apreciata dupa rezultatele trairii.
N’am cunoscut plictiseala, monotonia, apatia, regretul, lipsa de puncte de reper in viata interioara.
Timpul nu ma apasa, nu ma impingea la exasperare, dar nici nu trecea pe langa mine neobservat. Era o transformare, un metabolism pe care consumarea lui il provoca.
Timpul nu era iluzie, nici neant.
Realitatile: miscare, schimbare, nu le-am prea cunoscut. Deplasarile nu le asteptam si nici nu ma bucurau.
Consideram ca n-am atins apogeul si ca fiinta umana e mereu perfectibila.
Pentru mine zilele n-au fost identice si egale una cu alta.
N-am fost absent din ordinea ce mi s-a impus, am respectat-o, dar n-am fost robul ei.
N-am dorit niciodata sa scap oricum de la o grea ancheta sau tortura, n-am cautat sa ma sustrag de la o greutate.
Depasirea de sine, auto-educatia si ameliorarea conditiilor de existenta ale altora prin prezenta mea, au fost obiectivele mele.
Interes mereu viu.
N’am tentat nici o incalcare a regulilor de convietuire si a dispozitiilor regulamentului, am vrut sa-mi fiu oriunde propriul meu sef.
- un calcul al zilelor scurse sau ramase
- evenimente intervenite
- domiciliul pare sa fie definitiv - trebue considerat pe viata - cu posibilitatea administrativului, atemporalitate - repetitia programului
Totul iti da impresia vesniciei: cladirea, etajele, coridoarele, jaluzelele fixe…mobila,
lacatele, regularitatea programului si a mancarii.
Indivizii sunt realitati dar si simboluri.
In ce consta influenta ?
In ce consta educatia? In: demnitatea umana, sentimentul onoarei, respectul ierarhiei, simtul ordinei si al distantei, dragostea serviciului, cultul ascultarii.
- accidente, boli, pedepse, morti
- a fi in comun, a fi singur
- unii isi pierd timpul si viata
Ceeace importa este omul, nu parerea, mai bine sa n-ai o opinie dar sa-ti faci datoria.
- a salva aparentele
Acolo (in inchisoare ) am facut cunostinta cu omul, cu mediul si societatea reala, am avut timp indelungat pentru meditatii, planuri de viitor, trairi interioare, culminand cu marturisiri launtrice si impartasiri mistice. Zi de zi imi improspatam exerciile spirituale ale lui Ignatiu de Loyola, meditatiile lui Fr. de Sales si Imitatio Christi a lui Th. de Kempis.
Entuziasmele disparura, prilejuri pentru fapte mari nu mai erau, povara vietii de toate zilele trebuia suportata cu curaj, cu indrasneala, cu eroism. Slabiciunile proprii, neputintele altora, nivelul uneori scazut si fals al vietii in colectiv nu erau in stare sa ma duca la descurajare si disperare. Imi dadeam seama ca omul nu este atat de rau pe cat cauta sa se arate. Nu incercam fata de el un sentiment de oroare, ci de intelegere si compasiune. In doi, viata in celula parea suportabila. In prezenta unui al treilea, cateodata, tovarasul de suferinta devenea fiara. Acesta dorea sa se stie ca e rau, ca e pacatos, ca nu mai are nimic omenesc in el, ca e capabil chiar de crima. Un oportunism dincolo de care se ascundea chiar ipocrizia, lichelismul il facea pe acesta gata sa colaboreze in rau.
Unii s-au aparat lovind in altii pentru a fi pe placul anchetatorilor sau a devia atentia; altii s-au pretat la josnicii pentru a-si ucide adversarul prin intermediul autoritatilor; altii au impus demascarea camarazilor cu care au pornit la drum, a celor care sufereau
-un orizont ingust
-atitudinea mea in ancheta si la penitenciar a fost de raliere a celor cu care am venit in contact, de a face efectiva influenta binefacatoare a atitudinii corecte, exemplul bun.
N-am vrut sa parasesc tara, n-am vrut sa ma expatriez, sa intru in randurile emigrantilor.
Credeam in transformarea tarii, intr-o renastere spirituala, intr-o actiune creatoare in folosul tarii si neamului.
Ma puteam astepta la orice persecutie, ramaneam cu riscul pierderii libertatii, al vietii chiar.
Auzisem multe despre N.K.V.D, K.G.B, CEKA in timpul anchetei, interogatoriilor cu unul sau mai multi anchetatori, nu-mi dadeam seama de pericol si cu sinceritatea mea totala treceam adesea la atac. Marturiseam orice despre mine, nimic despre altii - ceea ce facea sa nu fiu crezut si sa fiu anchetat in continuare in celule prin informatori.
Aveam o oroare fata de informatori, mai mult decat fata de plosnite, paduchi, pureci, chiar mai mult ca fata de viermi si hiene. Intelegeam, eram convins de necesitatea lor, dar eram impotriva necinstei lor. Niciodata nu spuneau binele si adevarul si traiau bine din suferinta, nenorocirile si moartea altora.
Din acest motv eram prezentat mereu ca un om care tainuiesc ceva. Pe de alta parte nu-mi placea sa vorbesc despre mine insumi si ei n-aveau date personale sa poata sustine ca au discutat cu mine si sa debiteze ceva in contul meu.
Ii atacam fatis, ii descopeream celorlalti si din acest motiv am avut mult de suferit.
- atacam mai mult decat ma aparam, treceam de la datele concrete care-i interesau in vederea arestarilor, la discutii ideologice
- nu intelegeam ordinul dat de unii de a fi declarati cei cunoscuti spre a dovedi ca suntem o forta.
Mi se spunea adesea: nu mai vorbi despre dumneata, stim ca in ce te priveste nu ne ascunzi nimic, vorbeste despre altii.
- Considerentele religioase, filosofice, morale ale activitatii fata de aceasta categorie de paraziti si saprofiti; - suferintele mele se multiplicau o data cu numarul acestora.
- Am fost pe o pozitie antimaterialista, anticomunista, dar am avut in cateva randuri contact cu comunisti Romani si daca ieri nu i-am denuntat pe acestia, desi erau considerati o primejdie de stat, - de ce mi s-ar cere sa-i denunt pe ceilalti.
- Nu puteam vorbi despre nici o persoana, din intrebari stiam ce stiau si ce nu - ca ,,pozitie’’- persoanele nu le cunosteam.
- Nu am fost un om politic ci un om de cultura.
Regim - de ancheta, de retinere, de detentiune cu disciplina severa, anchetatori cruzi, lichele, fanatici.
Metoda - in general era a autoacuzarii si a caintei.
Procesele: punere in scena, tactica de lupta, pedepsele fixate de Min. Interne, - atitudinea acuzatorilor uneori lipsita de demnitate, adeziunile nu interesau
lupte antireligioase - persecutii - reforma religioasa, denunturi
lupta anticulturala - nu era apreciat acest capital valoros de douazeci de ani de scoala
ratiunile ideologice mai puternice decat cele politice
asasinii, saboteurii, frondeurii politici, organizatiile ciuperci - nu erau asa de prost priviti ca noi cei ce aveam o pozitie ideologica.

Partidele politice si organizatiile ciuperci sporeau inutil, daunator, - masurile contra neamului si tarii. Unii dintre legionari veniti din Apus, nu cunosteau realitatile si - descoperiti - expuneau la prigoana, suferinta, moarte - pe cei din tara.

Surprinzatoare a fost pentru mine agresiunea din 1954-1955 si oricat ma chinuiesc nu mi-o pot explica. Adversarii mei au avut nenumarate ocazii sa ma ucida, fara sa se poata descoperi vreodata crima.

Pozitiile luate fata de evenimente, distanta castigata fata de pozitiile altora, despartirile inregistrate, criticile aduse, piedicile si greutatile invinse.

Discutii purtate in inchisoare cu persoane competente in diferite domenii:
In probleme de politica externa - cu ambasadorul Stoica.
In probleme militare - cu Generalul Niculescu.
In probleme economice - cu ing. I. Bujoiu.
In probleme sociale – cu toti cei din detentie
In probleme de convietuire - cu populatiile conlocuitoare: Sarbi, Unguri, Evrei, Turci.
Am executat 15 ani - pentru stat, pentru societate faptul nu mai intereseaza.
- pentru viata mea personala, de fiecare zi, pentru situatiile prin care am trecut, de acum inainte este important sa-mi revad intreg trecutul, sa ma intorc la mine insumi, sa-mi recunosc neajunsurile pentru a putea deveni liber, spre a putea fi eu insumi, spre a putea alege o cale care sa ma conduca la adevar, spre a-mi putea recastiga autonomia, independenta spirituala, spre a-mi fixa indatoririle practice in munca mea launtrica, edificarea vietii spirituale.
Omul renunta la posibilitatea lui de independenta, de recunoastere si afirmare de sine pentru a voi sa traiasca.
A cunoaste categoriile gandirii si a alege dintre opere si idei ceea ce este simplu si esential.
Incerc sa-mi construiesc o viata in functie de un scop independent, clar, pe o cale pe care inaintez in prezentul de azi, in imprejurarile pe care mi le ofera destinul.
Fiecarei clipe trebue sa-i acordam plenitudinea ei - sa n-o lasam sa treaca in zadar - a trai cu adevarat prezentul, facand tot ce ne sta in putinta.
Am colindat alte domenii in loc sa-mi dedic viata exclusiv literaturii sau studiului - pe meleaguri unde nu era vocatia mea, - ca dovada ca atunci cand s-a ivit posibilitatea, nu m-am gandit la marire si putere, ci tot la studiu.
Unii dintre noi au parasit calea, au coborat credinta, au renuntat la voturile solemne, s-au pierdut in mijlocul multimii, n-au mai vrut sa fie judecati dupa legile categoriei din care faceau parte. Altii au fost judecati de nechemati si au suferit pentru ca au ramas la datorie.
Intermediarii au cauzat nenorocirile prin calculele si masurile lor eronate.
Am iubit oamenii si cei pe care i-am pretuit mai mult ne-au lovit: prieteni si inamici, admiratori si defaimatori.
Un razboi inceput in numele libertatii de catre cei pentru care: cinstea, curajul, caritatea, dragostea, sacrificiul erau legi de viata si ispravit prin: inchisori, lagare, morti fizice sau spirituale (reeducare).
Noi insa n-am renuntat la lupta de a-i face pe oameni mai buni, cunoscatori ai adevarului despre ei insisi, despre neamul lor si despre om si omenire in general.
A-i face sa recunoasca sensul profund al culturii umane si esenta civilizatiei contemporane, a-i identifica pe cei ce prin existenta lor contribue la promovarea sau distrugerea acestora.
A-i face sa vada, sa cunoasca si sa mearga pe Calea care duce la marile impliniri ale vietii acesteia, arvuna celei viitoare si vesnice.”

Enuntari de probleme legate de educatia fratilor de cruce

Fratia de Cruce este o scoala care are menirea de a crea omul nou in care”vor trebui sa invieze toate virtutile sufletului omenesc” (Corneliu Zelea Codreanu)
Om nou nu in intelesul de inedit ci a unui om adevarat, un om intreg. ”In omul acesta… toate cele trei puteri ale sufletului sunt in armonie: intelectul, afectul, vointa. Si toate stau sub radiatia celei mai inalte dintre toate:afectul – puterea de iubire.
Aceasta inalta si nesfarsita putere omeneasca, - iubirea -, ii face pe oameni adevarati. Legionarii sunt invatati sa se iubeasca si sa traiasca afectiv.
Iubirea e drumul – singurul – care duce catre ceilalti oameni si e calea sigura care ne duce in sus spre Dumnezeu”.(cum scrie Victor P.Garcineanu in cartea“Din lumea legionara”)
Ca “unitate”- Corpul Fratiilor de Cruce este unitate de educatie nu de lupta.
Fratii de cruce reprezinta viitorul (si nimeni nu-si taie craca de sub picioare). Ei trebuesc pregatiti temeinic, din toate punctele de vedere, dar mai ales pe plan moral si cultural, pentru a inlocui maine pe cei de azi. Obiectivul lor este acela ca, devenind legionari sa indeplineasca cuvantul Capitanului: legionarul in slujba Legiunii, Legiunea in slujba Neamului, Neamul in slujba lui Dumnezeu.
Al. Popsor a fost permanent preocupat de problemele legate de educatia si activitatea Fratiilor de Cruce: ce trebue sa cunoasca acesti tineri si cum sa traiasca pentru a birui in lupta de mantuire a neamului.
In perioada 1943 pana la arestarea din 1948, a transmis in acest sens celor cu care lucra mai multe comunicari scrise, dintre care una singura a fost gasita (se poate spune, printr-o minune), in bolta unei biserici dintr-un sat uitat…
Redam partile care intereseaza formarea armonica si completa a fratilor de cruce din care orice om de buna credinta ar trebui sa recunoasca frumusetea scolii legionare, singura cale de a schimba fata Tarii prin transformarea sufletului si a vietii fiecaruia inca din frageda tinerete.

Spicuiri din Circulara privind activitatea pe anul 1945 – 1946 a Fratiilor de Cruce, comunicata la inceputul anului de catre Comandantul acestui corp, Al.Popsor, semnat cu pseudonimul de Flaviu Luerianu.
Normele si dispozitiile date se inscriu pe linia de traire autentic legionara in duhul Capitanului si a lui Ionel Mota.(N.n)

Norme, dispozitii, initiative, hotarari pentru anul 1945 – 1946

A. Pentru trairea legionara a vietii
1.Exemplul vietii de toate zilele al fratelui de cruce trebue sa fie atat de puternic – in cadrul familiei, scoalei si societatii, - incat stilul de viata legionara sa devina o deprindere romaneasca, transmisibila din tata in fiu, prin familie. Traditia aceasta trebue sa porneasca de la conduita ireprosabila a fratelui de cruce. Parintii, colegii si prietenii vostrii cunosc Legiunea prin voi si vor ajunge sa faca anumite lucruri imitandu-va pe voi fara sa-si dea seama.
2. Fiecare frate de cruce trebue sa mearga in Duminici si sarbatori la Biserica. Se roaga si participa la serviciul divin de la inceput pana la sfarsit. Fratele de cruce trebue sa-si cunoasca bine religia lui, elementele fundamentale ale credintei lui religioase si cartile de temelie. Datoria noastra este de a fi credinciosi si sa nu judecam ce se intampla cu noi din voia lui Dumnezeu.
3. Toate momentele mari din trecutul legionar trebuesc actualizate prin sarbatori solmne. Sefii de grupuri vor alcatui un calendar al datelor insemnate din trecutul Legiunii si al diferitelor noastre sarbatori. In preajunul sarbatorilor ei vor arata sefilor de unitati importanta si semnificatiile sarbatorii, dand dispozitii si indicatii.
4. In timpul vacantelor scolare fratele de cruce va participa la toate sarbatorile si obiceiurile din sat sau din oras.
5. Calitatile specifice Neamului romanesc, posibilitatile lui trebuesc totdeauna scoase in evidenta, puse in lumina. Fratii de cruce se vor stradui sa cunoasca temeinic cultura si civilizatia taraneasca, sa cunoasca si sa foloseasca bunurile pe care ni le ofera ele.
6. Nu uitam nici o clipa ca suntem in lupta cu puterile raului, ca acolo unde ne gasim stam pe pozitie, implinind misiuni de a caror executare suntem raspunzatori fata de noi insine, fata de Legiune si fata de Capitanul si toti martirii care l-au urmat increzatori.
7. Fratele de cruce isi face educatia in unitatea sa. Dogma legionara – scrisul Capitanului si al lui Ionel Mota, Indreptarul si Cuvantul Comandantului Fratiilor de Cruce ii sunt mijloace de care se seveste pentru desavarsirea si orientarea in activitatea pe care o desfasoara. Initiativa este in functie de locul pe care-l ocupam fiecare in ierarhia legionara.
……………………………………………………………
B. Indreptarul Fratiilor de Cruce al Comandantului G. Istrate este si ramane temelie.
6. Sensul educatiei legionare este diferit de cel al educatiei ce se face in scoala sau chiar in familie. Legionarul trebue sa se ridice pana la o asa de mare putere de despersonalizare, incat sa poata fi judecator in propria lui cauza. Fratele de cruce trebue sa fie deprins a-si insusi vina si a ispasi pentru ea. Mentionez ca cea mai penibila situatie a unui legionar este aceea in care incearca sa se scuze pe sine sau dand vina pe imprejurari sau pe camarazii sai.
……………………………………………………………
Noi nu acoperim pe nimeni si nici nu ne putem justifica greselile. Putem sa stabilim echilibrul de corectitudine, de echitate, de dreptate, - luandu-ne pedeapsa cuvenita. Cum prea putini se pot ridica la acest fel de intelegere a indatoririlor lor, este inca necesar controlul.
Un control amanuntit, constiincios si sever.
C. Recrutarea
……………………………………………………………
3. Se recruteaza cele mai bune elemente
…………………………….
4. Nu pot fi recrutati: lichelele, oamenii fara capatai, oameni fara sanatate interioara si fiii de politicieni. E gresita parerea ca in Legiune intra cine vrea . In Legiune intra cine trebue si ramane cel ce se mentine pe linia de viata legionara. Legiunea este o scoala de educatie pentru intreg neamul dar nu este o adunatura de declasati, de cazaturi morale si ciurucuri sociale.
5. Fiecare frate de cruce trebue sa cunoasca toate fazele de pregatire
Fazele de pregatire nu pot fi ignorate.
Nimeni nu poate fi primit direct in unitate
Incadrarea este un rod al stradaniei lui, o recunoastere a felului cum a trecut prin incercari. De aceea niciodata in Legiune un frate de cruce nu poate fi asimilt cu noul venit, care munceste acum dar despre care nu avem nici o garantie ca va merge bine pana la sfarsitul misiunii sale sau chiar a vietii.
……………………………………………………………
6. Inainte ca cineva sa intre in faza de incercare trebue sa fie identificata familia lui si cercul de prieteni in care traieste. Asa va putea fi si el cunoscut mai usor, mai temeinic. Legaturile familiare, legaturile de prietenie, cunostintele si legaturile provenite din profesiunea parintilor trebuesc stiute.
Climatul social astfel determinat va aduce si alte servicii Legiunii.
……………………………………………………………………
F. Griji ale sefului de grup
1. A nu angaja unitatile in actiuni prin care ar putea fi descoperite. A nu le permite nici o initiativa care ar contraveni principiului acoperirii
……………………………………………………………………
3.Batalia cartii 

De la inceputul anului va cauta sa nu aiba nici un frate de cruce, fratior sau membru din manunchi situatia scolara slaba.
Nici un corijent pe trimestre.
Elevii mai buni vor da ajutorul lor neprecupetit celor mai slabi decat ei, in tot timpul anului. Se vor forma manunchiuri pe materii in acest scop: pentru lectiile, lucrarile si examenele mai grele.
In afara de aceasta pregatire ceruta de programa analitica si de corpul profesoral, fratii de cruce vor trebui sa aiba o instruire completa. Anul acesta programa analitica s-a schimbat, atmosfera din scoli e viciata, comitetele de clasa incearca sa introduca o mentalitate noua: profesorii sa fie la dispozitia elevilor si cat mai putin severi.
Starea aceasta o doresc iudaismul si bolsevismul. Ne vor cat mai slab pregatiti din punct de vedere spiritual, moral si stiintific, spre a putea dispune cat mai usor de noi, spre a ne putea corupe si obliga sa le servim interesele lor.
Fratii de cruce vor trebui sa faca intreaga materie ce s-a invatat anul trecut. Tot ce se scoate din manualele de scoala trebueste invatat si asimilat fiindca numai acele cunostinte servesc ca arme de aparare pentru neam si pentru noi.
Tot timpul vostru liber sa vi-l consacrati acestei munci de completare a cunostintelor voaste, intaririi convingerii ca intreg sistemul invatamantului actual e astfel alcatuit ca sa scoata din voi oameni slab pregatiti in profesiuni si lipsiti de caracter, ca sa nu fiti in stare a lua nici o pozitie in fata atacului general ce-l dau azi impotriva Neamului si a Tarii noastre.
Frati de cruce, toate lucrurile de care veti avea nevoie in viata de acum inainte va trebui sa vi le insusiti singuri si poate pe ascuns, contrar regulamentelor si circularilor ministeriale.
4. Biblioteca. Cel putin grupul Fratiilor de Cruce trebue sa aiba o biblioteca inzestrata. Sa cuprinda literatura epurata (selectionata insa) si in special opera politica a lui Mihail Eminescu.
Seful de grup va cauta sa cumpere cartile nationaliste din vreme pana cand ele se mai gasesc uitate prin librarii sau anticarii.
…………………………………………………
5. Lista cartilor Pana se va da o lista completa de la Comandament, seful de grup va alcatui el o lista cu cartile ce trebuesc citite, pe categorii: pentru perioada de imprietenire, pentru faza de incercare, pentru manunchi, pentru fratii de cruce, pentru sefii de unitati, si cu mare atentie va alcatui o lista aparte de carti bine alese pentru fratiori.
7. Lista subiectelor de meditatie
8. Batalia fratiorilor. Recrutarea se va face prin preparatii benevole sau gratuite. Imprietenirea se va face cu cei mai buni, cu cei in care se poate pune mai multa nadejde. Pregatirea lor se va face prin creerea de raporturi familiare si prin lecturi facute impreuna.
9. Ajutorul reciproc Trebue sa avem grija de cei saraci dintre noi si de cei din inchisori. Sa ne amintim cat mai des de ei si sa le aratam ca fac parte dintre noi, trimitandu-le imbracaminte si hrana.
Seful de grup va cauta sa dea tot sprijinul familiilor celor inchisi si va darui copiilor acestor familii jucarii la toate sarbatorile mari ale anului. Ascestea vor fi facute de catre prietenii din manunchi si de catre fratii de cruce.
G. Constatari
………………………………………………………
c) In general:
1. Fratii de cruce sunt la posturile lor
Muncesc cu credinta nelimitata si cu dragoste nemarginita fata de Neam, Tara si Legiune. E unitate de gandire, de simtire si de actiune.
2. Greul incercarilor si al suferintei se suporta cu incredere in biruinta. In biruinta pe care o visa Ione Mota si despre care Capitanul spunea ca nici o minte omeneasca nu o poate intrezari.
Cu privire la simtul de corp
Simtul de corp este trait adanc in randul fratilor de cruce. Toti sunt constienti de indatoririle lor si mandrii ca fac parte din acest Corp de elita al Miscarii si al Neamului.
H. Hotarari
……………………………………..
3. Fratii de cruce se leaga sa urmeze exemplul de viata, de lupta si de jertfa al lui Ionel Mota – primul sef al Fratiilor deCcruce – si sa traiasca in duhul lui , in “duhul marilor rupturi”
4. Fratii de cruce intreprind actiunile grele, asteapta lupta curati cu sufletul si cu trupul, cu gandul la Capitanul. In numele lui.

In isemnarile si notele ramase de la Al. Popsor s-au gasit multe ganduri legate de educatia fratilor de cruce. Fiind scrise cu prudenta, in timpul regimului comunist, unele sunt doar enuntari lapidare ca niste scheme care urmau sa fie intregite si definitvate.Unele privesc si activitatea lui de meditator, prin care si-a inceput munca de indrumator si invatator. Din ele se vede seriozitatea si profunzimea cu care Al. Popsor privea toate problemele.
Pentru frumusetea preocuparilor si ideilor, culese din minti luminate si din propria lui experienta redam cateva din aceste pagini.

„Educator al tineretului. Chemat sa te ocupi de cresterea lui.
Sa creezi iute si degraba tot ce trebue in vederea nevoilor Tarii.
Sa ne cunoastem pe noi insine.
- Un plan de lucru: atitudine sufleteasca, respect fata de adevar. Faptele sa vorbeasca, nu adjectivele; laudele si ocarile trec, munca dureaza.
- Insemnatatea personalitatii celui insarcinat cu indrumarea tineretului; eroi in timp de pace.
In vremurile de desunire, de desbinare ale politicianismului - : agitatii, lupte politice sterile, se cere impacarea spiritelor si chemarea sub acelasi crez; (rasturnarea ordinei si instaurarea anarhiei - erau aruncate in obrazul tineretului )
A-ti risipi cunostintele si viata pentru a invata pe altii . (Am daruit in toate: in anii de invatatura a mea si a altora, in anii de lipsuri, de greutati si suferinta a mea si a altora. Risipa de munca si de energie).
A descoperi calitatile copiilor ce ti s-au incredintat - individualitatea lor, posibilitatile lor de desvoltare; verificarea zilnica a cunostintelor acumulate, a experientelor, pentru a gasi solutiile cele mai bune de a le transmite; a asigura continuitatea intre generatii; a-i invata sa foloseasca cunostintele si experientele altora; o pregatire sufleteasca si una stiintifica; a sfatui sa faca, a nu sili; a te face iubit de copii si sustinut de parinti.
Chemare nobila dar raspundere grea: demnitate, munca, datorie.
Intotdeauna: a selecta, sa primesti, sa receptezi, ce va trebui sa dai pentru a fi folositor celorlalti, aproapelui, prin cuvantul, prin sugestia, prin compasiunea ta, a voi sa-i ajuti, sa-i salvezi pe ceilalti.
A avea o influenta, a insemna o prezenta.”

Invatatorul

Asa cum l-a vazut Al.Popsor in personalitatea celor mai mari ai lui, si cum s-a straduit sa fie si el in aceasta importanta misiune de educatie a tineretului, in primul rand spirituala, o marturie a dramaticelor confruntari cu marile probleme ale vietii de fiecare zi, un proces interior si o munca necurmata.(N.n)
„Un invatator care ne arata cum sa gandim, cum sa traim, cum sa ne cucerim certitudinile si cum sa ne sporim intrebarile si indoielile. Increzator in sine insusi si in viitor, fara sa fi risipit toate temerile si tulburarile nelinistei.
Un invatator care sa ne poarte pe calea binelui, a frumosului, a adevarului, cale pe care atatia te invita cu vorba lor vicleana si de care te indeparteaza fapta de fiecare zi; sa fie o cale fara intoarcere si prabusiri.
Un invatator care din dragoste de oameni si de neamul sau isi asuma riscul sacrificiilor fara limite si fara rasplata.
Un invatator care desi inteles si ascultat, nu obliga pe nimeni la aservire si nu imbie la imitatie, care sa nu-si doreasca ucenici, care sa te constranga sa fii tu insuti, sa valorifici ce ai mai bun in tine.
„Nu ma urma pe mine ci pe tine insuti”.
E greu sa inveti pe cineva sa-si puna intrebari si sa-si risipeasca indoieli si nelinisti, dar e mai greu sa-l ajuti sa fie el insusi si sa descopere care este partea lui de contributie, pentru a putea sa-si aduca aportul lui in opera culturala si civilizatorica a comunitatii nationale.
Un invatator care sa-ti arate ce sa culegi, sa interpretezi, cu ce sa te hranesti din atmosfera vremii tale. Ce sa pastrezi si sa asimilezi, adica sa transformi in procesul de combustiune launtrica, din tot ce ai adunat si selectionat.
Invatatorul care sa ne indrepte ochii spre culmi dar sa ne inarmeze sa putem rezista nu numai la inaltari ci si la prabusiri. Iluzii nutrite si servite cu credinta indaratnica in timp indelungat, biruinte compromise la liman, idealuri umbrite de neputinta de realizare, sunt tot atatea suisuri si coborasuri care ne umplu sufletul de sperante si dezamagiri. Ne pierdem si ne castigam, mergem mai departe. La inaltime nu putem ramane atata timp, cat suntem temporari.
Invatatorul - care printre stanci si cenusa, sa ne traseze drumul istoriei, fixandu-ne limitele si telurile lui, sa ne indice erorile in timp .
A cunoaste trecutul si a-l integra in prezent, transfigurand puterile spiritului, spre a face posibil extasul metafizic, in termeni curenti, saltul calitativ, de dragul vesniciei.
Invatatorul care sa ne invete sa identificam tot ce e citit, inteles, interpretat, propagat si aplicat pe de-andoaselea din toate curentele in circulatie, ce se cheama si se exclud: idei, ideologii, conceptii despre lume si viata (dintre care unele par a fi crestine: religia spiritului, a adevarului, a eroismului, a patriei, a umanitatii, a adevarului, binelui si frumosului, rationalismul, solidarismul, lupta pentru pace si viitor, ateismul, pozitivismul, existentialismul, futurismul).
De aici nevoia de verificare, de indoiala permanenta. Sa verifici inainte de a accepta, si a milita, iata o categorie a spiritului critic.
A nu cauta sprijin in afara in felul altora de a pune si a solutiona problemele, ci in propriile tale posibilitati.
Ce ai tu de spus, nu marile personalitati ale culturii si istoriei, - iata o atitudine ce garanteaza originalitatea si supravietuirea dincolo de mortii contemporaneitatii.
Asa isi gasesc deslegare framantarile launtrice, confruntarile de pozitii si ideologii, crizele personale sau cele ale societatii. Asa ajung in cumpana romantismul varstei cu al creatiei, echilibrul clasicismului cu pornirea revolutionara de acceptare si slujire a noului, cumulul de traditii cu permanentele actualitatii, dorinta de a inlatura totul pentru a reface, a cladi, inlocui: - un spirit al nostru si al vremii, reformism contra traditionalismului sterp, amorf, mort, omul vechi si cel nou.
Spiritul de revolta contra conformismului, interpretari prin prisma altuia, pozitivism si evolutionism in filosofie, mod de exprimare in arta, naturalism in literatura.
Artistul nu copiaza, nu fotografiaza realitatea. Nici nu o degradeaza si injoseste, ci o transforma, o transfigureaza, creind-o din nou, - asa apare in opera sa omul nou.
- a incepe o viata noua cu un alt scop, traita pe alta cale - literatura, artele, insasi stiintele urmau s-o exprime si s-o slujeasca - contraformulelor de viata intalnite.
- tinde spre intreg, spre cucerirea universului prin cunoastere si traire.
- a valorifica acest mister unic, ritmic, ireversibil, cosmic, care este viata. Farame din fiinta noastra traiesc in celelalte tari, continente, dupa cum meteoritii din intreg sistemul planetar din toate galaxiile, traiesc in noi.
- a da socoteala de ce gandesti si faptuiesti, de pigmetismul orgoliului tau si de maretia umilintei, a sti sa alegi: intre titanismul savantului, eruditia lui, profetului, conducatorului de popoare, a supraomului, poetului - si modestia celui ce cunoaste, adora, serveste adevarul suprem, constient de neputinta de a-si judeca semenul sau, strain de semetia identitatii cu absolutul.
Negand superbia trupului spre a-l subordona si transfigura prin spirit, cel modest se inalta prin resemnare si impacare, iar cel tare se prabuseste prin zadarnicia maririi si puterii lui.
Sens revolutionar: o transformare launtrica conforma cu principiile de morala general umana si ale moralei crestine, fara arma, fara barda, fara custura, fara zambet sau cuvant care ucide.
Nici un exemplu fals, nici un indemn viclean, nici o convertire exterioara.
Mituri pagane si mituri crestine, balade si legende, intamplari si vise, promisiuni si fapte, se inscriu pe aceeasi linie de crestere a istoriei.
Misticismului medieval, i-a luat locul renasterea; acesteia - romantismul; aceluia clasicismul si acestuia irationalismul, ermetismul, scientismul modern.
Aspirand la realizari ce nu se pot imagina, omul zilelor noastre se sbate intre traditie si progres, fara iluzii, fara multumiri, tulburat si vesnic obosit si deceptionat.
Nu are un punct de sprijin interior, iar in lumea din afara intalneste numai dusmani. Gandul se risipeste asemeni firelor de nisip in Sahara sub taria vanturilor, iar fapta sa moare sub loviturile de ciocan ale indoielilor.
Omul cauta sa insemne si el ceva in aceasta mare trecere - popas al incertitudinilor
- vale a plangerii, - printr-un gand, printr-o fapta, printr-o actiune de durata - sau manifestare ostentativa a zadarniciei oricarui efort.
Taria nu poate insemna dupa unii decat indiferenta in fata semenului, a vremii, a destinului, iar slabiciune - acceptarea resemnata, impacata a oricarei lovituri. Nicaieri dispret, - pretutindeni tristetea pe care o starnesc lucrurile ce se duc si nu se mai intorc.
Cei ce manifesta multumire o fac din umilinta sau neputinta. Cei orgoliosi - din ignoranta sau sete de putere si apar si dispar in coltisorul lor, compatimiti sau urati de lume.
Invatatorul trebue sa le arate si unora si altora ca oamenii din multime si personalitati fauritoare de istorie, traesc si lupta, se realizeaza si creeaza dupa putintele si legile firii lor. Se pierd sau se smulg din societatea veacului lor, prin cuvantul si faptele lor, prin punctul de sprijin pe care-l gasesc inlauntrul fiintei lor, nu in afara. Sunt consumati de vremea lor sau se impun ei.
Feerie sau drama, viata lor tinteste o satisfactie trecatoare sau o treapta de perfectiune. Bogat prin multumirea cu putin sau rob al superbiei prin dorinta de epatare si depasire a contemporanilor, invatatorul trebuia sa le arate ca atat unul cat si altul, se naste, traieste, lupta, se bucura si sufera, in limita unui spatiu si a unei vremi.
O insingurare ce duce la o intalnire cu tine insuti, la o cumpanire a fortelor de devenire, a utilitatii si originalitatilor, urmata de un contact cu multimea si cu marii initiati.
Accentul - mai mult spre ceea ce vreau sa devin decat pe ceea ce sunt, mai mult pe forma decat pe materie, mai mult pe posibilitate decat pe stabilitate, mai mult spre libertate decat spre ascultare, mai mult pe viitor decat pe trecut.
Ceea ce este nu ramane, durata este o limita, - e doar un simbol al vesniciei; optimistul traieste, ignoreaza moartea. Elementul fundamental: credinta.”
Respectandu-se libertatea interioara a fiecaruia tanarul trebuia calauzit spre „sine insusi”, trebuia invatat sa se cunoasca pe sine, - stapan pe el - sa-si valorifice darurile cu care era inzestrat, pentru a-si defini bine personalitatea, a creste si a se desvolta pana la deplinatate. Numai astfel putea avea bucuria de a o darui Tarii si Neamului.
In Miscarea legionara nu se desfiinteaza personalitatea nimanui. Dimpotriva, aceasta este cultivata, potentata si daruita de buna voie, din dragoste, pentru a fi de folos in lupta. Asa dupa cum disciplina nu este impusa, fortata, ci liber consimtita, tot din dragoste.
Ce poate fi mai sublim decat sa dai iubirii tot ce ai mai de pret!
Prin educatia completa si armonica ce se urmarea in Fratiile de Cruce, se realiza minunatul indemn: „a ferici pe altii si a fi fericit.”(N.n)

Pentru a forma astfel de „caractere” era desigur necesara o continuitate in actiune organizata. In articolul „Forme de lupta ale tineretului anticomunist din 1946”, publicat in „Cuvantul romanesc”din luna mai 1997 (ziar care apare in Canada) semnat de Mircea Dumitrescu, unul dintre cei mai apropiati colaboratori ai lui Al. Popsor, din acea perioada, sunt aratate cateva din preocuparile si directivele de atunci ale Fratiilor de Cruce:
In manunchiuri de prieteni, organizate pe scoli, tinerii „aspirau si incercau sa traiasca crestinismul specific neamului nostru…
Stiam ca o atare stare de veghe implica suferinte, riscuri, poate moartea. Dar eram convinsi… ca telul nu trebue sa ne fie viata traita oricum, ci Invierea avand drept conditie crucea.
…Aceasta lupta, unica in Rasaritul Europei, efortul de autoformare a caracterului, de care, in mod organizat nu se preocupa nici-o institutie, a fost caracteristica fratiei noastre, a Fratiei de Cruce.
…In mare, aceasta reprezentand o directiva expresa, se constituia din:
a) Smulgerea mintii si a sufletului din marasmul materialismului si ateismului.
b) Completarea cunostiintelor de filosofie, istorie, literatura, excluse din programa analitica a anului 1946. Salvarea cartilor epurate, crearea de biblioteci de literatura interzisa de bolsevici.
c) Selectarea in randul tinerilor cu care eram in mod deosebit in contact, a celor dotati in mod deosebit si cu capacitate de atractie, cu putere de dragoste inascuta, caci acestia vor fi lideri de opinie.
d) Cultivarea unei vieti aspre, dispret pentru viata de placeri, frivola. Exercitii de vointa, stiind ca „functia creeaza organul”. Doream ca neamul nostru sa aiba drept fruntasi oameni de caracter, obiectiv de urmarit de toate tarile cu cultura inalta.
Retinerea de la unele placeri avea si un scop imediat. Putinii bani economisiti astfel puteau ajuta pe cei loviti de vitregia vremii. Solidarizarea cu profesorii epurati, cu refugiatii, taranii infricosati de teroarea satelor.
Aceasta actiune de durata, urmarind imbunatatirea caracteristicilor morale ale fiecaruia dintre noi, reprezenta pregatirea pentru confruntarea cu viata, cu mediul dusmanos “existent in tara”.

Cateva subiecte de dezvoltat si de discutat in consfatuirile Fratiilor de Cruce
1. Tineretul
- menirea culturala
- utilizarea lui
scoala a sufletului natiunii :
sa se iubeasca si sa se stimeze
sa-si impleteasca darurile si idealurile
noblete sufleteasca
tact politic
patriotism - lupta pentru idealul national
cunoastere in toate domeniile
- originea modesta nu conditioneaza evolutia intelectuala si realizarile.
- Desrobirea natiunii
- Calatorii : lumina, liniste, hotarare.
Forta si cultura in slujba idealului national
- 'massa are nevoie de adevar si cinste, saracul nu mai vrea pomana ci dreptate'
Timpul e ireversibil. Orice clipa irosita cu usurinta, se recupereaza greu..

2. Cartea
mijloc de formare a omului romanesc
Cartea - prieten, punct de sprijin , reper, sfetnic, izvor de hrana spirituala. Nu-i omul niciodata batran pentru invatatura.
Usureaza viata, ajuta in ganduri, sentimente, evenimente, - a respecta omul si pe voi insiva.
- invatator
- a intelege viata si a o vietui
- ajutor pentru insusirea stiintei, culturii omenirii
- vezi ce trebue facut si cum anume; darz, stapanit, neinfrict, plin de abnegatie, vointa si caracter

Cum sa te folosesti de carte
Indrumarea lecturii - contra cartilor daunatoare
alegerea cartilor: liste de carti recomandate dupa varsta, preocupari, a urmari tot ce apare si a recomanda ce se cuvine, tot ce e mai bun; a gandi asupra problemelor cartii; a nu citi numai cuprinsul unei carti ci a invata sa gandesti, cum si in ce limite acest continut are valoare; intelegerea cuvintelor si folosirea lor exacta
a citi hartile
familia, invatatorul, profesorul
discutii pe marginea cartilor
Cum sa citeasca - procesul lecturii
A retine esentialul din lecturile facute, filosofie, stiinta, poezie, muzica, arta, politica. A vedea in adanc
Povesti, basme
Ce este bun si ce este rau: moral - social
a satisface cerintele copiilor - interesul lor, carti de specialitate, cu problemele ce-i intereseaza
Lista de intrebari si raspunsuri - pe teme pe varste (clase de liceu) pe scoli, categorii, aspecte ale educatiei
Lista de date importante si izvoare de documentare despre ele
- Probleme ce-i intereseaza pe fiecare - ce asteapta ei :
- sport, stiinta, beletristica, arte - ce se asteapta de la ei
- fenomenele vietii : dragoste, prietenie, datorie, raporturi sociale - scopul vietii
- Expozitie de carti, de panouri - pe teme, pe carti, pe autori, pe date, pe noutati;
ce sa fii, ce exemple sa urmezi, ce sa citesti
Inscrisi la biblioteci. A sti sa se orienteze in biblioteca - ce se gaseste
- sedinte : teme date, prezentarea critica a cartilor citite, povestiri
- Reviste, publicatii proprii
Radio, televizor , spectacole, teatru, cinematograf

Grija de carte
Organizarea lecturii, cum trebue si cum nu trebue sa se citeasca
- regulile lecturii: spalat pe maini inainte si dupa; nu indoi; semn de carte; nu face semne pe ea; nu uda degetul in gura; nu rasuci cartea; inveleste-o; taie-o frumos; lipeste cartea rupta; nu citi culcat; nu citi la lumina slaba si inapoiaz-o la termen;
-lista ta de carti; caetul de lectura : idei, expresii; desbate continutul
- sa cunosti: data, autor, titlul cartii, editura, anul, nr.de pagini, fondul, forma, extrase
-planificarea lecturii
- Citirea cu glas tare, povestirea. Discutii asupra cartilor, intrebari si raspunsuri – 6 - 8 intrebari, ce e semnificativ, ce e de valoare.
-toti sa fi citit cartea, tema, sinteza, caracterizarea eroilor, actiunea, locul, timpul
- Conferinte, comunicari: barbatie si eroism, sa fim tari; munca, ordinea, perseverenta, fermitatea, prietenia, mandria si modestia, egoism si altruism
- Adunari, tabere, teme
- Intalniri cu autorii cartilor
- Concursuri: pe teme, pe creatii
- De verificat daca are plan de citit - cum si ce citeste; daca are caiet de lectura - care sunt parerile personale, expuneri, extrase
-Legatul cartilor

Calatorii, excursii: regiunea natala, orasul si imprejurimile lui, judetul si regiunea, tara si strainatatea
Pregatirea excursiilor si calatoriilor: lecturi, studierea hartilor, dotarea, planul. Vizitarea obiectivelor: economic, industrial, cultural, case memoriale regionale. Jurnale de excursii, de calatorie.
Mari calatori
Serbari, sezatori literare si teatrale muzicale. Pe linia marilor societati de lectura, cercuri literare; asociatii sportive si culturale din trecut
Reviste proprii - colaborarea la alte reviste, corespondenta: in tara si in strainatate

3. Caracterul

Adevar ratiune, libertate, absolut. O corectitudine ce duce la respectarea legilor scrise si nescrise – cu simt de raspundere: am gresit, nu fug: stau, platesc, repar, raspund; nu te consolezi pentru timpul petrecut in inchisoare si pierderile suferite cu : sa nu ne mai gandim la 'fie ce-o fi, asa e viata , intorsatura lucrurilor, n-a putut fi altfel
Eu devin liber numai prin constiinta greselii mele, altfel sunt aservit naturii. Nu pot sa spun : 'asa sunt eu' - ci o renastere, o convertire, o revolutie a fiintei.
A avea curajul de a privi lucrurile in fata, a nu ascunde nimic din ce e reprobabil, a nu participa la ceea ce e contra demnitatii nationale si personale si intereselor superioare.
Valoarea unei actiuni si a unei convingeri se masoara prin utilitatea sa.
A cauta in adancul inimii responsabilitatea, a urca la izvoare, la simplitate, la unitate (scopul acestei biografii).
- o activitate interioara vie, - o confruntare cu mine insumi, pentru a sesiza absolutul, a cauta certitudinile fiintei mele.
Caracterul pe care omul si-l formeaza singur, bazandu-si existenta pe anumite principii pe care le descopera si le impune ratiunea sa, independenta sa.
Caracterul nu este un dar innascut ci o cucerire a omului, angajament solemn, inagurand o epoca noua. O fidelitate fata de principii, printr-o revolutie interioara, prin exemplu, prin educatie, - o devenire necurmata spre a ajumge un caracter, adica o unitate absoluta, un principiu intern unic si un curs singular al vietii.
- sinceritate integrala - maxima vietii
- a da dovada de caracter
- a da maximum de valoare interioara demnitatii umane
- om rational, om de principii

4. Educatia
Pornind de la principiul “Quod leges sine mores” – educatia – formarea de deprinderi, norme de viata nescrise, in completarea legilor existente.
- Reforma sufletului – caci legile statului, ale societatii nu pot schimba nimic. Libertatea, bogatia, fericirea, forta sunt postulate, dar nu realitati.
Conditia umana nu poate fi schimbata printr-o noua lege economica, omul prin vointa altui om, o doctrina printr-o alta doctrina, legile prin inlocuirea cu altele.
O autoeducatie – un autocontrol premanent in raport cu toata lumea.
Reguli de comportare individuala si colectiva.

Pe ce-si bazeaza existenta lor copiii, tinerii legati mai mult de natura decat de pareri - varsta are influenta.
Ce este esential pentru ei ? Pareri, credinte, ideologii.
Generatii care urca.
- Trebuinta de contact social: trebuinta de a intelege pe ceilalti si a fi inteles, trebuinta de a comunica.

Cum e posibil de a comunica ?
- dorinta de cunoastere, un elan, o pornire de a realiza o comuniune cu altul pana se ajunge la o singura fiinta
- intalniri, sedinte, consfatuiri
- neintelegeri, concilieri inainte de a se limpezi lucrurile contestate
- unii interlocutori se inchid, altii nu asculta ce le spui : apatici, indiferenti, inaintea faptelor, argumentelor se derobeaza in aparare fara a se apropia; cei ce distrug orice posibilitate de intelegere; aneantizare - ca si cum n-ai avea pe nimeni in fata; concesiile - datorita lipsei de adevar sau lipsei de putere de convingere; intalnire cu un om ce ramane el insusi si cu un om amabil si conciliant; prietenia - armonia intalnirilor in familie, in natura; singuratate - si viata in societate; abordare de subiecte esentiale; conversatii, schimburi de idei - revelari totale.
Trebuinta prezentei altora si a ajutorului lor; a unei actiuni colective considerata mai eficace decat actiunea individuala
- Ce admirati: sinceritatea, cinstea, curajul, loialitatea, dreptatea, bunatatea, generozitatea, munca, disciplina, prudenta; predomina calitatile ce faciliteaza contactul social pentru ca permit comunicarea si intelegerea.
Deosebiri de ganduri, de obiceiuri, de moravuri, de traditie; a se apropia - a-si aduce ceva unii altora, a servi progresul umanitatii si a nu creea prapastii intre ei.
Muzica e iubita mai mult ca posibilitate de comunicare intre oameni decat ca agrement.
Dorinta de a fi folositor altora - a te simti util; doresti sa te simti util ? doresti sa schimbi ceva din ceea ce exista ? Unii doresc sa traiasca ca in secolele trecute, altii se adapteaza perfect la realitati - putini descurajati sau dezamagiti.

Dorinta: -de a schimba ceva: a creea sau a lasa o opera; a ameliora conditia umana progres stiintific, tehnic, de ordin social, politic, economic; a ajuta pe altii iubindu-i, intelegandu-i; a imbunatati intelegerea intre popoare;
- de a se integra intr-un grup si de a munci pentru el si prin el - o comunitate de idei: intalniri, traire, experienta, extinderea cunostintelor;
Pentru ce traim ?
O viata reusita este o viata utila altora,o viata prin care-ti atingi scopul, iti realizezi idealul , ajungi la fericirea unor satisfactii de ordin social si de ordin afectiv, satisfactiile de ordin material sunt mult mai indepartate .
Viata are nevoie de o motivare, printr-un scop, printr-un ideal - o utilitate: altfel e o viata egoista, fara scop, fara dragoste.
Stiinta are nu numai datoria de a explica ci de a ameliora conditia existentei umane.

5. Ce trebue sa stie tanarul din Fratia de Cruce:
Ce ne invata satul?
Ce ne invata muntele?
Ce ne invata ziua si noaptea, soarele si luna, lumina si intunericul?
Ce ne invata anotimpurile anului?
Ce ne invata femeile, cei saraci, cei bolnavi?
Ce ne invata pasarile cerului?
Ce ne invata oamenii mediocri, cei superiori, eroii?
Ce ne invata sfintii - intamplarile si semnificatia lor, semnele:
„Sfintenia nu e extraordinarul, sfintenia este normalul. Vietueste Dumnezeu prin credinta, iubire, jertfa in mine prin Iisus Hristos ”(Per Giorgio Frassati de I. Suciu).
Ce ne invata cartile - Biblia = Imitatio Christi si cand le intelegem si le folosim?
- credinta si slujitorii ei: supus Creatorului
- ateismul si luptatorii lui: supus creaturii
- schimbare de pareri, de atitudini, de credinte
In filosofie - pesimism si crestinism
- pragmatism si sfintenie
- materialism si metafizic
Pozitia corecta:
in politica - dragostea de neam si tara la prezent, trecut si viitor.
in arta - frumosul
in religie - credinta - fara crize
ateismul adolescentei trebue depasit
mesianism - profetism
in viata - mandru de a creea - Dragostea de munca
Un om nu-si pleaca ochii in fata nimanui: sa privesti in fata drept la oameni si la lucruri.
Satul - traditie, continuitate, radacini, dainuire
Orasul - instrainare, progres, salturi, hiatus, devenire
Mormintele - moartea celor dragi, a celor de la cot, a celor necunoscuti. Nici o filosofie sau stiinta nu ne ajuta in fata mortii: revolta, resemnare, nesocotire, pregatire.
Cum sa ne usuram drumul spre moarte, spre viata de dincolo: numai prin Iisus.
- Prietenii
- jumatati de masura, jumatatea drumului
- se poate trai intr-o lume in afara aceleia in care traiesti, sa nu-i ignori, sa-i ajuti; sa-i ocrotesti, fara a cobori in marasmul vietii lor; sa auzi, sa accepti si sa urmezi chemarea.
- experienta indoielii, a necredintei. a prabusirii; experienta inaltarii si a eliberarii din catusele pacatului.
- a invata pe altii din faptele tale si traire mai mult decat prin indemnuri si sfaturi.
Convertire – a rupe viata in doua, un trecut care descreste si dispare, un viitor care se afirma si se dezvolta
- omul impotriva omului: isi tortureaza si exploateaza semenul, schingiuieste sfintii, ucide profetii, dezagregare, haos, neant. Ucid cu vorba, cu surasul, cu condeiul, cu arma.
Persecutiile dintr-o anumita epoca, (epoca noastra) si cele din veacul veacului.
Interese personale, carnale, cotidiene.
- sa nu fie o traire ca si cum viata ar dura o vesnicie.

6. Atitudinea fata de cultura
Dorinta de instruire , de cunoastere, de valorificare a obiectivelor si activitatilor interesand viata intelectuala.
Intereseaza mai putin accesoriile: ocupatiile manuale decat cele intelectuale.
Ordinea: sfant, savant, erou, artist (artist – poet - ,inspirator, revelator al multelor aspecte ale fiintei, - consolare- , reconciliere in extaz; erou – nu se lasa infrant in nenorocire, in durere, nu se lasa terorizat de executie; sfant – iubeste in fiecare pe Dumnezeu, vede in fiecare om un inger ranit, insa vindecabil, dand de la sine pentru a-l scapa de pedeapsa)
A citi, spectacole (teatru, cinema), muzica, pictura, poezie, arhitectura, sculptura; - ca distractie sau ca arta; contradictia intre ideal (arta) si viata (distractie).

Incredere in viitor
- Optimism fata de viitorul individual si colectiv: omenirea evolueaza spre progres sau spre decadenta
Pesimism: starea de nesiguranta actuala: unii cred ca se poate influenta progresul omenirii, destinul, altii , nu.
- nelinistea amenintarilor de razboi, tensiunea internationala, pericolul atomic; problemele personale nu mai preocupa pe nimeni, depind de evenimente; motive de a spera: incheierea pacii, intelepciunea natiunii, tehnica, stiinta, religia, tineretul, o noua ordine speciala;
- tensiunea dinamica a actiunilor: a castiga bani, putere, facilitate de trai;
- calatorii: a descoperi, a intelege, a lega noi contacte umane; experiente: a vizita alte planete; o existenta variata – miscare; gustul noutatilor - lupta si concurenta;
- o personalitate - personaj (de urmat) ca exemplu, model, a nu se asemana cu nimeni;
- eroi, cavaleri, cuceritori, oameni de stat contemporani, eroi revolutionari, exploratori militari, oameni de stiinta, artisti, scriitori, intelepti (filozofi, apostoli, profeti, binefacatori), sportivi (in mod deosebit aceia ai neamului: Henri Coanda, Emil Racovita, Traian Vuia, Aurel Vlaicu);
a fi cunoscut
a trai in umbra
a avea existenta asigurata (material, social)
a asculta mai mult decat a comanda
a nu captiva si a nu subjuga pe altii

7. Atitudinea fata de valorile traditionale
a. Afective si estetice
Sensibilitate fata de natura, frumos
O alta crestere: cunoasterea vietii rurale, integrare in natura, traiul zilnic al parintilor, civilizatia si cultura traditionala a satului – folclorul. Valorificarea folclorului in slujba educatiei si a unui ideal de valoare universala; dispar bunicile, bunicii, oamenii vechi - depozitari de pitoresc, dragoste, intelepciune, valori spirituale. Cartile bune sa inlocuiasca pe bunici; perpetuarea organicitatii sistemului de viata; reprezentarile copilului sarac.
Folclorul: sens moral - capital spiritual, limba romaneasca, improspatare a culturii, reautohtonizarea limbii prin folclor, traditionalism viu, curiozitatea, inteligenta.
Legenda - povestiri prin care poporul incearca sa-si explice originea anumitor fiinte, fapte sau lucruri in care intervin fenomene miraculoase, istorice, religioase, geografice.
Dragoste pentru muzica, arte plastice.
b. Valori morale
Calitatile ce permit schimbul, dialogul, increderea; valorile morale – virtutile; calitati ce asigura reusita sociala;calitati intelectuale
Admiti infidelitati fata de virtuti pentru cauze pe care le consideri superioare ? Atasament slab fata de valori din realism, luciditate resemnata, valorificarea scopurilor superioare.
Mila - reactiune a celor puternici, - reactiune a celor slabi.
- Actele reale cu intentie buna nu sunt condamnabile, intentiile rele neexteriorizate sunt condamnabile; individul nu trebue condamnat pentru greselile colectivitatii ? Nu e just ca o colectivitate sa sufere din pricina greselii unui individ ?
- Orice greseala poate fi iertata? - Nu -
c. Valori intelectuale
- Nu se poate acorda credit absolut ratiunii, nu poti fi rationalist; putem cunoaste mobilul actelor noastre; ne putem insela asupra mobilului actelor noastre. Constiinta inconstientii tineretii ?
- Stiinta - ameliorarea conditiilor de existenta umana
- a explica conditiile de existenta umana
- Exista in univers lucruri pe care omul nu le va intelege niciodata - spiritul uman e limitat
d. Valoarea acordata familiei
- Caminul, familia sunt necesare societatii; a nu te casatori cu unul de alta religie, rasa, tara; nici o diferentiere de drepturi si obligatii intre barbat si femeie: drepturi egale in viata publica, in raport cu instruirea, al libertatii; putini isi cauta adapostul in familie in caz de incercari. Unii vor sa se asemene cu tata, cu mama, cu frati, surori, cu alti membri ai familiei
e. Valori religioase
Religiosul este o valoare – afectiv-morala sau o credinta; apartenenta confesionala. Destinul poate fi invins. In destin exista si un ce metafizic.
Semnificatia mortii – nemurirea; moartea nu este un sfarsit al individului, ci integrare intre a trece si a fi, intre timp si vesnicie;
Lucruri pe care omul nu le va intelege deplin niciodata; tot ce exista are o ratiune de a fi; sunt si alte cai de a descoperi adevarul decat ratiunea; locul religiei in viata de toate zilele si in aspiratii este estompat; sensibilitatea fata de natura nu e datorita ordinei ce se reflecta in ea; religia ca ratiune de a spera; putini doresc o educatie religioasa si putini cred in influente supranaturale; religia mijloc de consolare in suferinta
Fizionomia tineretului ce se ridica: desi realisti, pozitivisti, pleaca de la o viata sociala, traita, nu din familie - ei simt trebuinta de contact social - cauta gust de autenticitate - francheta, onestitate, loialitate, curaj, dreptate.
Miscarile pentru libertate, revolutiile, reformele, innoirile, au fost facute de tineri, care au prezenta omului intreg in fiecare manifestare, pentru ca orice efort il depune in vederea viitorului; trecutul nu-l apasa ca o povara. Daruieste totul pentru o idee, pentru un ideal, pentru valori, pentru a fi un exemplu. E in crestere, stapanit de impulsul noului, al devenirii, al dezvoltarii, al evolutiei, tendinte spre tinte si idealuri in toate domeniile vietii. Ce e viu creaza ceva viu si nou. (Batranii - compromisuri, traditii, cutremure, deziluzii, amaraciuni, indiferenta, resentimente, resemnare, si-au pierdut orice incredere si sperante)
curiozitate, incredere in stiinta
Constiinta limitelor le tempereaza uneori idealismul in viata concreta
indepartati de generatiile precedente
Dar ei trebue sa fie constienti de imposibilitatea valorificarii omului prin fortele lui proprii. Fara Dumnezeu nu exista echilibru, omenie, certitudine, siguranta vietii.

Un mediu studios - stiintific, literar: cercuri literare, centre stiintifice, influente, sugestii, exemple, sfaturi, indicatii.
Modul de a-si utiliza timpul liber: zilnic visul: in peisaj, cu ochii spre cer, spre nori, - impulsul fanteziei, in fiecare zi sa visezi o clipa la steaua ce te conduce in viata; vacantele, concediile
- planuri de lucru: munca dupa plan si cu scop; modul de cercetare - cercetari proprii cu mijloace moderne,- la curent cu cunostintele (toate curentele, tendintele);- independenta de cugetare, actiune;
- mediul social: veselie, blandete, inteligenta, entuziasm, bucurie, dor de munca, bunatate, siguranta de sine, dominatie spirituala
- Forme precise ale tinutei, demnitate, distanta, mandrie barbateasca. Autoritate are numai persoana care se stapaneste si se conduce dupa legi personale.
- a-ti cunoaste dusmanii si cauzele dusmaniei; a acoperi latura amenintata alaturi de partile dinamice
- a sti sa devii indispensabil, a te intretine cu fiecare in specialitatea lui
- causeur agreabil. In armonie cu mediul: acomodare, modificarea parerilor, respect pentru persoana umana; a nu incerca sa modelezi sufletele, a le influenta, a le conduce decat din dragoste pentru cauza superioara; simplitate

8. Moral, atitudini, etica
Moral
- Moravuri, reguli de conduita; conduita morala - conforma bunelor moravuri
- carte morala - favorizeaza bunele moravuri ; sa se desprinda o idee morala
- portret fizic si moral (relativ la suflet, la inteligenta)
- certitudini morale - nu e intemeiata pe evidenta logica, pe probe riguroase, provine din credinta, dintr-un act de incredere in cuvantul cuiva, in revelatia religioasa
- sens moral - ceea ce este si ceea ce nu este conform regulilor moralei
- stiinta morala – determinarea obiectelor dupa legea morala
- teologia morala - o parte a teologiei care trateaza despre actele umane
- virtuti morale: cele care au ca izvor ratiunea, se refera la om (completarea noastra: barbatia (curajul), dreptatea, infranarea, intelepciunea)
- virtuti teologale: se refera la Dumnezeu: credinta, speranta, iubirea
moral - ansamblu de calitati mintale, caracter, stare a spiritului, energie de a suporta dificultatile, pericolele
Sens de viata - conceptie generala despre lume si existenta; - vocatie
Stil de existenta
Utilizarea timpului liber: somn, scoala, obligatii familiare, timp liber disponibil; desavarsirea de sine - personal

Atitudini

Credinta intr-un scop pentru care tii piept dusmaniilor, puteri intelectuale, pregatire imprejurari exterioare

Contra diletantismului si a eruditiei secundare; a citi in cartea vietii; a cunoaste viata cartii

Cultul stiinta pentru stiinta; stiinta pentru tara
Cunoasterea temeinica - precizarea cunostintelor si dezvoltarea spiritului de observatie.
Contra mentalitatii bolnave
- egoism - materialism - totul pentru tine, nimic pentru vecin, praf in ochii multimii
- parasirea bisericii si nerespectarea legilor
- inlaturarea bunelor obiceiuri, datini, traditii, - obscenitate, imoralitate, perversitate
-minimum de munca, maximum de profit.
Criza politica - tabere politice invrajbite , desbinari, specularea suficientei, necalificarii -politicianism
Criza educativa – familiara, scolara, – neglijente, exemple rele. Neatentia si intarzierea aduc neajunsuri.

Etica

Conceptie despre lume si viata.
Miscare social-nationala.
Atractia universalului - simpatia psihica.
Onoare, demnitate, frumos, bine, adevar, iubirea (aproapelui) semenului, de neam, legatura cu Dumnezeu.
Simpatia - mila - dar nu pentru raufacatori.
Bonis nocet, qui malis parcet (cine cruta pe cel rau , vatama (face rau) celui bun ).
Frumosul in acord cu binele.
Reducerea la minimum necesar a trebuintelor inferioare “Ce de lucruri de care n-avem nevoie!” Sa nu-ti inmultesti trebuintele - luxul .
Suflet eroic.
Vor, nu vor dusmanii , tara si viitorul sunt ale noastre.
In sat, in oras, pe camp si in codru - imi alin durerile si-mi vindec ranile.
Moartea ma pandeste clipa de clipa dar viata m-ajuta sa inving.
Seninul sau furtuna - acoperisul cerului sau al colibei, ma poarta pe cararile visului spre biruinta.
Doctrina - suprema valoare - Patria.
- o valoare mai mare ca stiinta.
A ne birui infrangand in noi orice dorinta, orice veleitati desarte, orice pofta de marire, orice interese personale.
A nu comite nici o infidelitate fata de tine insuti, chiar fiind inconjurat de spioni, informatori, si tradatori - metamorfoze umane.
Carturarul - stiinta cercetarii si formularii adevarului;
Conducatorul - stiinta si arta educatiei; stiinta si arta conducerii

Viata interioara
Sa insufleteasca , sa convinga, sa instruiasca, sa oteleasca pentru luptele spiritului si pentru virtute.
Spirit critic si dorinta de a cunoaste.

9. Conduita
- sa nu faci nimic de mana a doua; a lauda incat din iad sa faci un colt de rai;
- stapan pe sine, a nu te arata facil, gata pentru scuze, indiscret ci stapan pe cuvantul tau, fiecare gest, actiune, sa arate puteri inspirate din bunatatea inimei; a raspandi bucurie in jur, a oferi o masa, un adapost;
- a te arata receptiv pentru intentiile si gandurile altuia; a da curaj;
- a nu-ti arata neplacerile, suferintele, infrangerile ci seninatate, ganduri bune, a infrumuseta relatiile, societatea unde intri, cerul, azurul;
Frumusete. Gratie. Fantezie. Omul distins , femeia aleasa cuceresc; atitudine mandra, fermecatoare, in forme, miscari, gesturi, expresii, cuvinte; fata, atitudini, mina; nu ce, ci cum = maniere; natura, tabloul, statuia nu vorbesc;
a controla - miscarile corpului, vorbirea, tinuta, un mod de a face lucrurile, a impodobi proza cu detaliile vietii.
Influenta manierelor = in fiecare clipa sunt examinate.
Alergam la cel ce stie, la cel ce are, face, la cel de care avem nevoie.
Spalatul, imbracatul, - a indeparta deprinderile animale, a fi curat, a-ti stapani ranchiuna si meschinaria, a inabusi ce e josnic, a alege gesturi si cuvinte.

10. Indrumari practice pentru educatie religioasa morala si
Criterii pentru recrutarea fratilor de cruce

Principiul psihologic
alegerea: curati cu inima, dornic sa afle adevarul, gata sa mearga pe drumul ales
fond aperceptiv: fara prejudecati, fara ganduri eronate
formare progresiva: incetul cu incetul, descoperirea treptata a adevarurilor, initiere, pregatire simbolica, directa
formare de deprinderi: arta cuvantului, material aperceptiv, imprejurari, receptivitate
Se vorbeste deosebit: dupa oameni, dupa imprejurari, la dusmani
cunoasterea defectelor si a nevoilor; indreptarea defectelor, sadirea in locul pacatului a virtutii, smerenie in locul mandriei, nadejde in locul desnadejdii, lepadare de sine in locul egoismului, lupta impotriva anumitor conceptii

Principiul intuitiei
exemple vii: din viata oamenilor, din natura, imagini sugestive
apel la simturi pentru: adevaruri de credinta, norme de conduita, povestiri, antiteze, analogii
plecand de la cunoscut la necunoscut, de la concret la abstract, de la apropiat la departat, de la exemplu la adevar

Principiul practic educativ
formarea caracterului religios-moral: sa traiasca asemenea lui, sa practice virtutile, sa urasca pacatul, in valtoarea vietii, pentru sfintirea vietii;
spirit comunitar - dar misiuni de proba, indeplinirea altor insarcinari, colaborare;
realitati abstracte: in legatura cu viata, in legatura cu mediul
Metode folosite
Metoda dialogului. Folosirea ca arta a cuvantului, convorbiri (dialog, convorbire familiara, discurs polemic, calm); fiecare idee sa fie lamurita, ideile nelamurite pier, atentie vie, orice intrebari in caz de nedumeriri; meditatie in momente de tacere
Metoda analitica: doctrina noua sa fie facuta accesibila sufletului, povestirile le talmaceste, desface continutul in parti componente, identifica pe fiecare dintre ele.
Metoda observatiei: sa observe cum traieste el; observarea naturii; a scoate invataturi din informatii; dezvoltarea simtului si a spiritului de observatie
Metoda exemplului personal: influenta exemplului personal in toate manifestarile, formarea caracterului religios-moral, a avea un model, a imita pe masura puterilor, sa simta dragoste.

Autoritatea cuvantului: caracter moral, viata religioasa, cunoasterea adevarurilor de credinta, comunicarea adevarurilor prin: cuvant, fapta, exemplu personal; constienti de misiune.
mijloace de expresie oratorica: figuri de stil, frumuseti de limba, originalitatea, drumul cel mai scurt catre minte, inima - cuvinte simple si adevaruri fundamentale, dragoste, statornicie in credinta fata de: Dumnezeu, dragoste fata de oameni, de neam si Tara
puterea de a modela si de a sustine viata pe calea desavarsirii; taria de a marturisi neinfricati, smerenie, lepadarea de sine, devotament pana la sacrificiu; refuzarea onorurilor, acceptare: batjocura, chinuri, moarte;
a impaca pe om cu Dumnezeu; realizarea iubirii si a pacii
prudenta, evitarea pericolelor inutile pentru a putea sluji scopul, misiunea; exercitii, pentru a castiga experienta sprijin necesar unul in altul, doi cate doi;
transformarea in personalitati
Adevarul care este Calea si Viata se cucereste prin lupta spirituala in miscare, iar Imparatia cereasca, dupa cum spun sfintii parinti, “prin asalt”.

11. Citind pe N. Berdiaev
personalitatea celuilalt ramane de nepatruns - prin dragoste se patrunde in adancuri
- socialibilitatea - victoria impotriva insingurarii
- a alina suferintele oamenilor
- spirit de sacrificiu si indrazneala
- intalniri, comunicari, contacte sufletesti
- protejand persoana: a pastra distanta, contra familiaritatii, sufletele inchise nelinistesc
nu judeca pe altii : ma judec pe mine insumi, nu ma tin mai bun ca altii
intoleranta ideologica, lupta morala, intransigenta pentru libertate
Filozofia lui Berdiaev e o filozifie a spiritului, ori spirit inseamna libertate, act creator, persoana, comuniune de dragoste. Fiinta e secundara, e determinare, necesitate, obiect.
Persoana mea nu este o realitate facuta, o creez, o construiesc, cautand a ma cunoaste.
A te intoarce spre tine insuti spre a te cunoaste.
a trai in tine insuti.

Spiritul = tinerete vesnica
Extaz - evadare din banal: gandire, sentimente, viata
Viata - relatiile intime sub tacere
Deprinderile - organizarea vietii de toate zilele, autonomizarea existentei, reducerea efortului
A nu fi strain de lume - a-ti crea ambianta: cabinetul de lucru, cartile
Moartea, izolare
a depasi tentatiile de: marire istorica, glorie, putere lumeasca

12. Artele
transport in alta lume, transfigurarea lumii si a propriilor virtuti; elevatie spre un nivel superior de gandire, simtire, traire si exprimare, decat cel al vietii de toate zilele. O alta viziune a omului si societatii, a naturii, a realitatii.
Pleaca de la o realitate spre o posibilitate, o depasire, nu spre o fictiune.
un efort spre mai bine, spre mai frumos, spre un adevar care a fost odata sau e faurit de imaginatia noastra. Un vis care in momentul in care te trezesti nu se risipeste ci se realizeaza prin expresia castigata in opera de arta care e o transformare a unei realitati imperfecte spre una ideala.

Cunoasterea istoriei noastre

13. Originea Romanilor
Romanii continua pe colonistii Imparatului Traian (Paggio Bracciolini – sec XIV- lea) autohtonia Romanilor pe locurile actuale, problema istorica a devenit problema politica
- argumente:
de la 271 - sec XIII nu sunt pomeniti in documente toponimice pentru ca: dupa Romani au venit Gotii in Dacia (271-575) si Gepizii (463-566);
- dualism lexicologic pe teritoriul daco-roman.
Popoarele pier, iar numele dainuiesc. Si cuvintele imprumutate ajuta la cunoasterea culturii spirituale, ale unui popor.
Numele de locuri si de fluvii.
Abutum (Abrud) Ampeiul ,“dava”: oras intarit.
- Notarul lui Bella in “Terrae Ultrasilvanae”, stapanea Gelu de origine “Blacus” de unde numele de Gileu.
- Si-au pastrat neamul si au avut forta de a asimila si alte neamuri.
Romana este latina vulgara.
- Elementul geto-dac legatura intre popor si sol.
Triburile scitice si celtice dacizate.
- Unitatea geografica, unitatea de civilizatie, unitatea politica: Transilvania, Moldova, Oltenia.
- Influenta romana in Dacia de pe timpul lui August.
- Contact direct pacific si razboinic intre Imperiul Roman si Dacia.
Au pregatit romanizarea Daciei.
Romanizarea dovedita arheologic.
Populatia Daciei nu a fost distrusa dupa Aurelian.
- Arheologia - persistenta elementului dac in mediul rural.
Coexistenta daco-romana.
Se retrage armata , ramane civilizatia romana.
- Contactul intre Nordul si Sudul Dunarii permanent.

14. Unitatea Romanilor

Icoana geopolitica a Tarii :
Ardealul in centru.
a) unitatea pamantului
circulatia intre oameni si bunuri
Balta si Padurea
b) unitatea limbii
Riurile - drumuri
Transhumanta
colonizarile interne
Munteni; Magureni; Valeni; Secuii, Basarabi
c) unitatea culturii
d) unitatea politica

15. Cuvantul lui S. Barnutiu – Blaj 1848
La 13/15 Mai 1848 au fost la Blaj : C-tin. Negri, V. Alecsandri, George Sion, Nicolae Ionescu, Nicolae Balcescu, Alexandru Golescu.
“vor striga din mormant strabunii nostri : fost-am cu Gotii, dar nu ne-am facut Goti; fost-am cu Hunii, dar nu ne-am hunit; fost-am cu Avarii dar nu ne-am avarit ; fost-am cu Bulgarii dar nu ne-am bulgarit ; cu Rusii si nu ne-am rusit; cu Ungurii si nu ne-am Ungurit ; cu Sasii si nu ne-am nemtit! Ci ne-am luptat ca Romani pentru pamantul si numele nostru, ca sa vi-l lasam voua dimpreuna cu limba noastra, cea dulce ca si cerul sub care s-a nascut” (S. Barnutiu)

16. Sa ne cunoastem Neamul si Tara .
1.) Sa ne cunoastem pe noi si pe ale noastre.
Toate masurile ca neamul sa traiasca si strainii sa nu-l cotropeasca.
2.) Dusmanii: spatiu vital adica largirea hotarelor.
3.) Noi - suntem mai vechi decat toti vecinii.
Ne-am aparat pamantul cu jertfe grele.
Ne stapanim spatiul de cand ne-am nascut, nu l-am ocupat - nimic, nimanui, niciodata.
4) Sa stim observa.
Sa stim insemna o harta.
Sa cunoastem nevoile Neamului si ale Tarii, cunoscand trecutul si aspiratiile romanesti.
Cunoasterea exacta a faptelor nu impodobirea, lor in scris.
Infrangerea vorbariei - simplu, precis, lamurit ce ai de spus.
Omul vrednic nu asteapta nimic de la altii .
Adevarul invinge prin jertfe. De aceea cei ce-l slujesc sunt indeobeste sacrificati.
Drumul spre vesnicie duce prin clipa cotidiana. Drumul spre nemurirea amintirilor cunoaste piscul originilitatii sintezii contemporaneitatii, depasirea actualitatii - Ce e pieritor in noi ? - trupul si cu tot ce slujeste lui. Slujind spiritul iti prelungesti viata.

“Neamul este de la Dumnezeu, adica oamenii au venit pe lume impartiti in neamuri. Legatura de sange a fost prima legatura dintre oameni si aceasta a constituit neamul.”

“Vorbind de popoare ne gandim in primul rand la hotarele si asezamintele acestora si numai accidental la originea lor.” (C.Radulescu Motru)

17. Istoria Transilvaniei si a “Memorandumului” trebue cunoscuta si inteleasa bine pentru a se sti apara drepturile noastre milenare asupra Transilvaniei. (Se afla in partea III, Universitatea, la capitolul privind profesorii de la Facultatea de Drept - Prof. Aurelian Ionascu) pag…..

18. Imaginea luptatorului ardelean luata ca model:
a.) Castigarea existentei prin munca (inca din copilarie Al. Popsor a lucrat in gospodarie, la camp, la atelierele scolii, - lacatuserie, fierarie, etc., ca meditator)
b.) Tanar – curaj, cinste, dragoste pentru adevar
Sa marturisesti o eroare, dar sa nu aperi o iluzie. “Sa inveti ceva din fiecare adevar descoperit de altii , dar si din fiecare eroare comisa de ei”

c.) Exil – alearga din tara in tara pentru a pleda, a informa, a convinge, a forma curente si a ridica natiunea sa robita
d.) Contra dezordinii si anarhiei. Lupta cu vorba si cu scrisul. Conferinte. Serbari cu caracter artistic cultural. Excursii de studii – cunoasterea Tarii.

Peocupari multilaterale, porniri enciclopedice: Ideea solidaritatii si unirii popoarelor, a cunoaste ce a insemnat tirania habsburgica.

19. Macedo-Romanii
1930. Legea ,,treimii” (Legea Dobrogii Noi) in favoarea Bulgarilor.

Romania Mare, infaptuita la sfarsitul primului razboi mondial, cuprindea toate provinciile istorice romanesti alipite la trupul Patriei - Mame. Printre ele si Dobrogea cu asa-zisul Cadrilater (Dobrogea Noua), cu cele doua judete Caliacra si Durostor, care faceau parte din Tara Romaneasca a domnitorului Mircea cel Batran si care a fost alipit la trupul tarii dupa razboiul balcanic din 1912, caci el nu apartinuse niciodata Bulgariei, decat dupa razboiul din 1877, cand Turcia a fost infranta de armatele rusesti si romanesti si a luat fiinta statul bulgar.
In 1925 Ion I.C.Bratianu, prim ministru si presedinte al Partidului National Liberal a hotarat colonizarea Cadrilaterului cu Romani macedoneni, in scopul intaririi granitei de sud a tarii, unde populatia majoritara era formata din turco-tatari, ca urmare a stapanirii turcesti de cinci secole si de Bulgari colonizati in Cadrilater, incepand de prin 1885 de proaspatul stat bulgar.
Colonizarea Romanilor macedoneni, ca si a unor familii sarace de tarani Romani, urma sa se faca pe loturi de cate 10 hectare pe familie, din fondul proprietatii de stat. Acest fond funciar provenea din aplicarea asa zisei ,,legi a treimii”. In Cadrilater, datorita deficientelor administratiei turco-bulgaresti, nu existau acte legale de proprietate. In schimbul acordarii dreptului de proprietate, statul roman intra in posesia unei treimi din proprietatea respectiva.
In 1930, sub guvernul national-taranist, ministrul sub-secretar de stat, de la Agricultura, numit de presa si Anghelof (probabil ca era de origine bulgara) a alcatuit un proiect de lege, care anula in mare parte prevederile ,,legii treimii”, favorizand astfel fatis, interesele marilor si micilor proprietari Bulgari din Cadrilater care formau clientela politica a Partidului National - Taranesc. Pe baza legii lui Costica Anghelof, lotul colonistilor macedo-Romani si Romani, se reducea de la 10 la 5 hectare. Practic, opera de colonizare, initiata de marele om politic si patriot Ion .I. C. Bratianu si sistata sub guvernarea fanariotului I. G. Duca (1933), era data peste cap.
Aceasta lege antiromaneasca a starnit vii proteste in opinia publica, in parlament si in presa vremii. Ca urmare, un tanar ziarist, Gheorghe Beza, aroman dupa tata, nascut in tara, si neavand nici o tangenta cu colonistii Aromani din Cadrilater, revoltat la culme, s-a prezentat intr-o zi de iunie 1930 la biroul ministerial al sub-secretarului de stat Angelescu - Anghelof si a descarcat asupra lui 5-7 gloante de revolver, fara a reusi nici macar sa-l raneasca, victima aparandu-se cu scaunul.

Atentatul a starnit valva mare. Studentimea macedo-romana a lansat un manifest de solidaritate cu atentatorul si cu cauza colonistilor. Semnatarii manifestului au fost arestati: Constantin Papanace, Iancu Caranica, Grigore Pihu, Sterie Ficata, Gheorghe Ghitea, C. Mamali si A. Ciumetti. Tot atunci a fost arestat si Corneliu Codreanu, seful Garzii de Fier, banuit ca ar fi implicat in atentatul comis impotriva ministrului national-taranist.
Arestatii au fost dusi in sala de antropometrie pentru a li se lua amprentele digitale. Erau coplesiti de umilinta la care erau supusi ca niste borfasi de rand. In sufletele lor clocotea revolta. Imediat dupa ei urma si Corneliu Codreanu, pentru indeplinirea aceleiasi formalitati umilitoare. Impresia produsa asupra grupului de tineri Aromani a fost extraordinara. Iata cum o reda C. Papanace: ,,Arhanghelul Mihail parea ca coborase intre noi. Era inalt si frumos ca un chiparos, cu ochii verzi, imbracat in costum national si cu jandarm cu baioneta la spate. I se luau si lui amprentele. Dar El era linistit. Si linistea Lui ne-a cuprins si pe noi. Nu eram singuri! Cineva venea sa impartaseasca din umilinta la care eram supusi. Si simteam ca acest cineva necunoscut de noi pana atunci, era mult. Era totul. Era trimis de providenta.”
(Evocari, ed. 1997, p.173-176).

Cunostinta propriu- zisa a avut loc in duba care-i transporta la inchisoarea Vacaresti. “Am dat tonul la un cantec macedonean care aducea rezonanta luptelor de acolo: „Dure si-a noastra-aravdare”, scrie C. Papanace.

Cand au terminat de cantat marsul, o voce le-a spus: „Bine! Foarte bine, ati cantat din suflet, mai voinici!” Si in lumina unei brichete clandestine, am vazut cum ni se intindea, ca sa ne felicite, o mana viguroasa, dar innegrita pe palme si degete. S-a recomandat: Corneliu Zelea Codreanu: Era Capitanul.” ( ibid. P 174) Au stat 40 de zile impreuna la Vacaresti. „Toti ne simteam fericiti. Alaturi de Capitan puteai trai o vesnicie, fiindca in el insusi se contopea o lume pentru vesnicie.” ( Ibid. p 176)

Aromanii sau Romanii macedoneni si Miscarea Legionara

Aromanii sau Macedo-Romanii, cunoscuti in istorie sub numele de vlahi, ca si Romanii din nordul Dunarii, sunt frati de-ai nostri rezultati din romanizarea triburilor tracice din intreaga peninsula balcanica cucerita de Roma in irezistibila ei expansiune politica, economica si culturala spre rasarit. Se stie ca Macedonia, situata geografic in centrul peninsulei balcanice, cu iesire spre sud-est la Marea Egee, a atins apogeul puterii sale politico militare sub marele Alexandru Macedon, care a zdrobit imperiile persan si egiptean, spre sfarsitul sec. IV a. Cr.,ajungand pana la Indul lui Por imparat. Dupa moartea lui Alexandru cel Mare, imperiul s-a impartit intre generalii lui si puterea Macedoniei a inceput sa decada.
Dupa ce a scapat cu bine de rozboaiele punice, Roma si-a indreptat privirile spre rasarit. Prima etapa era peninsula balcanica. La 168 inainte de Hristos, legiunile romane, sub conducerea consulului Paulus Emilius, au infrant falangele ultimului rege macedonean Perseu, iar dupa doua decenii (149 a. Hr.)au transformat Macedonia in Provincie Romana cu toate prerogativele care decurgeau din aceasta situatie de jure. Treptat, treptat este cucerita intreaga peninsula balcanica pana la Dunare. La 101 d. Hr. Traian va incepe razboiul cu Decebal si Dacia va fi si ea inglobata in granitele imperiului roman.
Astfel incepe procesul de etnogeneza a poporului roman de la Marea Egee pana la Carpatii Nordici, acest spatiu originar imens care era locuit numai de numeroasele triburi tracice si traco-ilirice. Spre deosebire de greci, mandri de cultura lor si refractari asimilarii, tracii sud - si nord-dunareni s-au dovedit dispusi sa se asimileze cu romanii, cu care aveau, se pare, anumite afinitati rasiale si lingvistice. Asa se explica rapida lor romanizare din muntii Pindului pana in Maramures si Bucovina.
Dupa grecizarea Imperiului Roman de Rasarit (550), Romanii din Balcani s-au constituit in organizatii statale independente sau autonome, in lupta cu elementul grecesc care a uzurpat conducerea Imperiului Roman de Rasarit, devenit apoi imperiu bizantin. Cronicarii bizantini ca si cronicarii cruciati inregistreaza existenta a trei Vlahii: Vlahia Mare in Tesalia si Muntii Pindului (980), Vlahia Mica in Etolia si Acarnania si Vlahia de sus in Epir.
Cea mai stralucita realizare politica a Vlahilor balcanici este imperiul romano-bulgar nascut din revolutia celor doi celnici Aromani, fratii Petru si Asan, care i-au asociat si pe Bulgari, impotriva imperiului bizantin (1185). Pe la 1250 si conducerea acestui nou imperiu creat de vlahi s-a Bulgarizat complet. Aceste repetate esecuri se datoresc, in mare parte, necontenitelor navaliri barbare. Cea mai masiva si mai durabila a fost invazia slavilor si Bulgarilor care au reusit sa infiinteze state puternice in Balcani, incepand din secolul VII. Prinsi intre doua forte politice si doua culturi straine, deopotriva de dusmane, vlahii au fost pusi in alternativa dramatica de a opta pentru una sau alta din ele, grecizandu-se sau slavizandu-se in masa, mai ales elementul orasenesc cel mai civilizat. Populatia rurala, ocupata cu pastoritul in parte nomada sau semi-nomada, mai conservatoare, s-a retras in munti, a caror citadela naturala, greu de cucerit, le oferea un adapost sigur de supravietuire. Acolo ei si-au pastrat cu sfintenie limba, obiceiurile si traditiile stramosesti timp de doua mii de ani.
Incepand din 1864, Romania Mica sub conducerea Domnitorului Alexandru Ioan Cuza s-a interesat de soarta acestor Romani macedoneni si le-a creat scoli si biserici in limba romana, in timpul ocupatiei otomane a peninsulei balcanice.
Dupa infaptuirea Romaniei Mari, Ionel Bratianu, presedintele guvernului si partidului liberal, a initiat opera de colonizare a Romanilor macedoneni in Cadrilater, cu scopul de a intari elementul romanesc din Dobrogea, granita de sud a tarii. Caliti in lupte milenare, sanatosi trupeste si sufleteste, nationalisti infocati si incoruptibili, ei au suferit o mare deceptie cand au ajuns sa cunoasca atmosfera apasatoare a politicianismului demagogic din Patria-Mama, in perioada interbelica. Incepand din 1930, tineretul intelectual aroman,in frunte cu generatia de aur a lui C. Papanace, Iancu Caranica, Doru Belimace, Grigore Pihu, Sterie Ficata, Sterie Ciumetti, Sterie Duliu, C. Mamali, Gh. Ghitea, Ion Nacu s. a. m. d., s-a inrolat masiv in Miscarea Legionara a lui Cornelui Zelea Codreanu, cu speranta ca acest om harismatic este singurul capabil sa rezolve problemele Romaniei si ale tuturor Romanilor razletiti peste hotare.
Luptele si jertfele Romanilor macedoneni in cadrul Miscarii Legionare sunt imense, in raport cu numarul lor infim in Romania (circa 35.000 colonisti) si merita toata admiratia, cinstea si lauda. Eroismul si sanatatea lor morala au fost apreciate la superlativ de Capitan.
,,Cele 40 de zile petrecute la Vacaresti impreuna au fost o adevarata sarbatoare.Am discutat, am tinut conferinte, am facut incercari de ziaristica, ne-am spovedit durerile, am glumit, am ras, am cantat.
Parca ne cunosteam de cand lumea.
Comportarea noastra demna, atat la proces, cat si la inchisoare, il umplea de bucurie, mai ales ca era naturala si facuta din proprie initiativa.
Intr-o zi, dupa ce pana atunci ne observase si cantarise in toate felurile, dar cu cea mai mare discretie, ne-a rasplatit cu cea mai aleasa apreciere pentru ramura noastra. Ne-a marturisit:,,sanatatea voastra morala este de la sursa. In munti voi ati pastrat toate comorile rasei voastre. Asa a fost neamul nostru altadata. Acum este in multe parti alterat.Ce n-as da eu sa-l insanatosesc si sa dea legionari ca voi!” (Ibid.pag. 176 -177)
Dupa inchisoare, legaturile cu Capitanul devenisera din ce in ce mai stranse “macedonenii au fost o oaza de popas. Aici se simtea bine”( ibid ) .
Iata ce scrie Capitanul in cartea ,,Pentru legionari” (pag.387 - 388): ,,Aici in inchisoare am cunoscut bine pe acesti tineri Aromani, plecati din muntii Pindului.
Cultura aleasa, o inalta sanatate morala, buni patrioti. Constructie de luptatori si de viteji.
Oameni de jertfa.
Aici am cunoscut in deaproape marea tragedie a Macedo-Romanilor, aceasta ramura romaneasca, ce de mii de ani, singura, izolata in muntii ei, isi apara cu arma in mana, limba, nationalitatea, libertatea.
Atunci l-am cunoscut pe Sterie Ciumetti, pe care Dumnezeu l-a ales, pentru sufletul lui bun si curat ca roua, sa fie prin tragica sa moarte si chinuire, cel mai mare martir al Miscarii legionare, al Romaniei legionare.
Acolo gandurile si inimile noastre s-au infratit pentru totdeauna. Vom lupta impreuna pentru neamul nostru intreg din Pind si pana dincolo de Nistru. Nici plangeri, nici petitii, nici interventii pe la toate guvernele, surde pentru Romanii de peste hotare sau de aici, ci numai o natia romaneasca puternica si stapana va putea rezolva toate problemele romanesti de pretutindeni. Atunci, acesti Romani, razleti in lumea larga, vor fi adusi in tara. Caci este nevoie de sangele lor al tuturor aici, unde Romanimea se lupta cu moartea. Si e bine sa se stie, ca in aceasta lupta, au putut exista guverne care au deschis portile tarii pentru miile de jidani si care in acelasi timp, au interzis intrarea in tara a Romanilor de peste hotare.”

20. Bucovina si Basarabia, stavechi pamanturi romanesti
Istoricul grec Herodot – parintele istoriei – scrie ca “Tracii constituiau cel mai mare dintre toate neamurile dupa Indieni” si “daca ar fi avut o singura conducere si o constiinta unitara, ar fi fost de neinvins si cu mult cei mai puternici dintre toate popoarele”. Dintre numeroasele triburi tracice de la nordul Dunarii, doua erau mai importante: Dacii care locuiau in campia dunareana, Banat, Crisana, Maramures si Transilvania, si Getii care se intindeau la sud de Dunare, in Dobrogea de azi si la rasarit de Carpati, in Bucovina si Basarabia de azi si chiar mult mai departe spre nord si spre rasarit. Tot Herodot relateaza faptul ca la 514 i.de Hr., marele rege persan Darius al lui Hystspes a intreprins o expeditie militara impotriva Scitilor, trecand Bosforul si supunand toate triburile tracice sud-dunarene. Singurii care i-au opus o rezistenta darza, au fost Getii, pe care Herodot ii lauda numindu-i “cei mai curajosi si cei mai drepti dintre Traci”.
Dupa cucerirea romana a acestor tinuturi, din amestecul Tracilor cu Romanii, s-a nascut neamul romanesc, statornic pe aceste meleaguri, sub toate navalirile barbare, din negurile istoriei pana azi.
In prima jumatate a secolului al XIV-lea au luat nastere cele doua mari formatiuni politice romanesti, Voevodatele sau Principatele, cunoscute in istorie sub numele de Tara Romaneasca sau Muntenia si Moldova. Intemeetorul Munteniei este Basarab cel Mare, care dupa faimoasa batalie de la Posada (1330), contra regelui ungur Carol Robert, a carui armata a fost zdrobita, s-a declarat independent, dand tarii si o dinastie a Basarabilor, care a domnit pana in timpurile moderne. El stapanea peste o tara intinsa de la Portile de Fier pana la Braila. Intemeetorul Moldovei este voevodul roman al Maramuresului, Bogdan, care si-a parasit tara din cauza Ungurilor si a tecut muntii in Moldova unde domnea, ca vasal al regelui maghiar, un urmas al lui Dragos Voda. In 1359 Moldova devenea si ea neatarnata, sub o noua dinastie romaneasca, dinastia Musatinilor, dupa numele Musata al unei fete sau nepoate a voevodului Bogdan. Acestei dinastii ii apartin printre altii: Alexandru cel Bun, Stefan cel Mare si Petru Rares. Este cea mai glorioasa dinastie a Moldovei, care a intemeiat tara si a organizat-o politic, economic, social si cultural in hotarele ei firesti, de la Milcov pana la Nistru si din Ceremus si Hotin pana la Cetatea Alba si “Marea cea mare”.
Razboiul ruso-turc din 1768, incheiat cu pacea de la Kuciuk-Kainargi din 1774, avea sa aduca prima mare nenorocire: stirbirea integritatii teritoriale a Moldovei supuse suzeranitatii Inaltei Porti Otomane. Alarmat de intrarea Rusilor in Principatele Romane, Imperiul austriac s-a grabit sa dea ajutor Turcilor, pentru a stavili expansiunea ruseasca in Balcani. Cerand compensatii pentru ajutorul dat, pe baza unei harti falsificate, Austriecii au obtinut Tara de Sus a Moldovei, pe care au numit-o Bucovina, cuvant slav care ineamna tara padurilor de fagi. Impotrivindu-se acestui furt nerusinat, comis de cele trei puteri semnatare ale tratatului de pace, in dauna unei tari autonome vasale Turciei, Grigore Ghica Voda si-a pierdut capul in 1777, in resedinta sa de la Iasi pentru indrazneala protestului sau. Totusi, trebue recunoscut faptul ca aceasta rapire frauduloasa si samavolnica a Bucovinei, a avut si o latura pozitiva. Sub administratia pur austriaca, nu si maghiara ca in Transilvania, Bucovina a castigat mult datorita influentei binefacatoare a spiritului german, facand mari progrese pe plan economic, social si cultural, pana la marea Unire din 1918.
Nu la fel s-au petrecut lucrurile si in partea dintre Prut si Nistru a Moldovei unde marele si inteleptul voevod Stefan cel Mare, a construit pe malul drept al Nistrului cetati de aparare ca un sirag de margele de la Hotin pana la Cetatea Alba.
In 1806 a izbucnit un nou razboi intre Rusi si Turci care a durat 6 ani si s-a incheiat in 1812 prin pacea de la Bucuresti. Rusii invingatori cereau anexarea ambelor principate romane. Pana la urma, de teama razboiului cu Napoleon al Frantei, s-au multumit cu anexarea teritoriului dintre Prut si Nistru, numit Basarabia, in amintirea lui Basarab cel Mare, domnul Munteniei, care ocupase Chilia inainte de intemeierea Moldovei.
La cererea Sfatului Tarii, declarandu-se indepententa dupa izbucnirea revolutiei bolsevice, Basarabia s-a alipit si ea in 1918 la Patria - Mama. Astfel, prin necurmate lupte si jertfe, s-a implinit visul milenar: Romania Mare.
Din pacate, acest vis n-a durat decat doua decenii, datorita miopiei oamenilor politici din perioada interbelica. In Iunie 1940, Basarabia ne-a fost rapita din nou, in urma unei conventii secrete prevazute in pactul Ribbentrop-Molotov din August 1939. Recucerita in timpul celui de al doilea razboi mondial, ea a fost reanexata de Uniunea Sovietica dupa infrangerea Germaniei. Prin tratatul de pace de la Paris din 1946, pe langa Basarabia, ni s.a rapit si o parte din Bucovina de nord cu tinutul Herta, locuite in imensa majoritate de Romani.
Traim cu speranta ca aceste stravechi tinuturi romanesti, trecute prin atatea vitregii istorice, vor birui toate vrajmasiile si vor reveni la sanul scump al Patrie - Mame.

Pierderea lui Laurentiu

Dupa eliberarea din inchisoare, la expirarea condamnarii de 15 ani, in 1963, revenind in mijlocul familiei si-a regasit copilul - Laurentiu - , pe care-l lasase in 1948 in varsta de noua luni.

Laurentiu, fiul lui Alexandru Popsor

Avea acum aproape 16 ani. Un copil dotat, in care Al. Popsor isi pusese toata speranta ca „va fi continuatorul si realizatorul aspiratiilor, visurilor, idealurilor sale, care pentru el ramasesera neimplinite.” Ca el va „avea deschise portile viitorului, ale familiei si neamului, cu cheia fermecata a tot ce au sadit in fiinta noastra parintii si stramosii, cu tot ce am cucerit noi, pentru noi si pentru altii! Pentru generatiile viitoare ale neamului si pentru binele tarii”. Era bucuros de a da din prea plinul inimei si sufletului sau, tot ce a acumulat in trairea, in experienta vietii sale, din modesta sa desavarsire si rodul culturii dupa atata truda intelectuala si morala.
Dupa doi ani, in care se realizase sudura intre el si Laurentiu, in care acesta cu aviditate isi insusise toate indrumarile tatalui sau si al carui suflet se avanta spre idealurile inalte, Dumnezeu a randuit o alta mare, grea incercare: Laurentiu, in timpul unei furtuni groaznice, in M-tii Piatra Craiului a cazut intr-o prapastie, unde a fost gasit abea dupa 7 saptamani de catre tatal sau, ajutat de catre echipe de alpinisti temerari si plini de daruire.
Cuvintele nu pot cuprinde drama acelui moment.
Al. Popsor s-a invaluit in tacerea care facea parte din insasi fiinta lui. Nimeni nu i-a cunoscut furtuna rascolitoare din adancuri. Acum, tarziu, s-au gasit unele insemnari, din care se vede ce au reprezentat pentru el viata si moartea lui Laurentiu. I-a cercetat in amanunt copilaria si perioada scolaritatii, adolescenta cu incercari literare si avanturi sublime. A intrat adanc in viata lui, in preocuparile, aspiratiile lui. Cu darul care-l caracteriza, a scos la iveala fire nevazute, necunoscute de altii, din personalitatea in formare a lui Laurentiu. Asa dupa cum in 15 ani de inchisoare l-a urmarit cu gandul si cu sufletul, acum a definit, a rotunjit tot ceeace era doar vis si intuitie. Rana s-a adancit cu trecerea vremii si desi tacerea a ramas tot de nepatruns, - hartia a fost din ce in ce mai mult martora acestui zbucium neincetat: in note, insemnari, scrisori catre cei apropiati - e vorba despre Laurentiu: amintiri (din povestirile altora), comentarii, aprecieri.

,,Ceea ce as fi dorit sa continue si sa concretizeze Laurentiu din ceea ce am reusit sa acumulez in viata mea de dinainte de nasterea lui si din timpul vietii lui, rezulta din ceea ce am dobandit eu prin ereditate, prin mediul familiar si social in timpul si spatiul in care am trait; ceea ce am cucerit prin procesul de educatie, din mediul si scolile frecventate; prin inglobarea a tot ce am receptionat si ripostat, in structura, in fiinta mea.”
,,Laurentiu a devenit un leit-motiv asemeni celor wagneriene. Pierderea e ireparabila.
Au trecut 22 de ani aproape.
……….Cat l-am iubit.
Un accident unic - o lovitura la creier - mortala.
………O scrisoare care este o descriere exacta cum s-a petrecut.
………Emotii, ingrijorare, panica.”
Laurentiu - am pierdut omul pe care-l iubeam cel mai mult din lume, - nimic, niciodata nu-l va putea inlocui. In copilarie n-am avut timp sa ma familiarizez cu el. In adolescenta - nici doi ani.
El mi-ar fi urmat sfaturile, era receptiv si indatoritor. Imi intelegea gandurile si procedeul meu. Aveam nevoie de un punct de sprijin amandoi.
…..,,Ce va fi cuprins el din viata noastra si mai ales din viata mea?”
Din perioada scolara.
Din cantecul nostru.
Din Peer Gynt….”

,,Lipsit in perioada copilariei si adolescentei sale de educatia familiala parinteasca (nota: si mama lui a stat in inchisoare sapte ani).
- o munca dedicata invataturii - un aport pentru societate.
- o structura sufleteasca deosebita - nu este refractar mediului sau dar nici accesibil pentru orice indemn, orice sugestie, orice exemplu.
- dragostea parinteasca orientata spre el, - asteptat - ,,cand voi fi ca el”- dupa fotografii, din povestiri.
- o viata traita la vedere cu toata lumea si o viata traita in subteran.
Atmosfera = suferinta = legile obisnuite ale vietii ce-si urmeaza cursul.
- viata lui se dezvolta in paralel, a noastra departe de el si a lui departe de noi.
- ca un basm.
- o existenta care a dat liniste si pace, tarie si speranta, apararea vietii pentru el.

In scoala primara si in liceu Laurentiu a primit o educatie prudenta. Cu toate acestea sau poate tocmai din aceasta pricina a avut un destin particular, al lui, rezultat din interactiunea conditiilor lui de viata, din ruptura dintre eul sau si mediul in care traia. El avea un secret al lui, pe care il simtea, toata lumea il stia si el l-a aflat mult mai tarziu. Stia sa-l pastreze si sa-si mentina locul lui. In scoala si-a insusit cunostintele, dar de timpuriu le-a trecut prin filtrul sensibilitatii sale inhibate si a judecatii sale. S-a ferit de tot ce era morbid in comportamentul colegilor si tineretului.
Din aceste motive viata lui a fost o taina. Viata lui vazuta de noi a fost una si viata lui launtrica a fost alta: un izvor neprevizibil de asteptari, de vise, de idealuri, incatusat de stanca conditiilor lui de viata.
Existenta lui o mangaiere, o speranta, un punct de sprijin pentru noi in suferinta.
In toate momentele critice si in incercarile grele ale vietii noastre, sperantele legate de el ne incalzeau inima, ne luminau calea intunecoasa de iesire din subteranele pamantului si ale istoriei.
Asteptarea noastra se intalnea in gand cu a lui si ne da taria sufleteasca. Pentru el o otelire a moralului, o putere neinvinsa de rezistenta si incredere intr-un sfarsit bun si izbavitor.
Era pregatit pentru orice eventualitate. Cine poate sa stie strafulgerarea din mintea si din inima lui in clipa ultimului semn de licarire de viata de dinainte de cumplita moarte. Mitul muntelui Piatra Craiului, vraja spiritualitatii lui a fost chemarea spre necunoscut, spre vesnicie.
Vocea destinului sau singular!
In toiul unei furtuni naprasnice, care din cer varsa suvoaie spumegande de ploaie, un vant ce purta valurile revarsarii si intunecatele ceti de pe culmi, l-au azvarlit din inaltime in adancile brate crenelate si fragile ale celui mai dantelat si delicat munte.
Intr-o zi de plina vara 3 Iulie 1965 - natura l-a primit invaluindu-l cu zari nezarite, impodobindu-i vesmant de filigranata piatra indaratnica, de arbusti si ierburi inverzite, de jnepenisuri, infratit in intortocheate ramuri, de gingase, de suave flori de culmi de munte. Natura toata i-a deschis portile nepieritoarelor ei frumuseti si neinvinselor ei mistere si taceri… Inima singuraticului ce pasea pe drumul ultim, fara de intoarcere a incetat sa mai poarte dureri si aspiratii…
Sufletul lui mandru, luminat de integrarea lui in alta lume, a ajuns pelerin pe cai necunoscute…
Natura, in lectia ei inaugurala, despre minunile si maretiile universului, i-a dat o invatatura completa, incarcata de solutii, ale Celui nepatruns, pentru nenumaratele intrebari neelucidate ale existentei… in locul analizelor si sintezelor de la Universitate - omnium scientiarum universitas! Ce ar fi invatat el, in Universitate, cum si-ar fi valorificat el mostenirea din fiinta si cultura cucerita, ce si-ar fi insusit din rodul straduintelor noastre?! Inima lui incarcata de ranile neimplinirii, trupul lui sdrobit de lovituri de moarte, osemintele ruina ale cetatii care i-a adapostit sufletul lui infierbantat de tinerete si dragoste pentru natura, a fost asaltat si furat de rafale de vant, scaldat in valuri de ploaie si ingropat in valcelul ce l-a adapostit in zapada eterna.
Sufletul lui si-a inceput colindul in jurul locului cumplitei tragedii din Piatra Craiului, pe la locurile pe care trupul viguros si credincios l-a purtat si apoi si-a luat zborul spre alte zari tot mai inalte, tot mai inalte in cautarea locasului de veci, impacat ca in puritate si-a implinit datoria si a fost demn de noi si de toti cei care l-au iubit. Ca a dezvaluit iubitorilor muntelui primejdiile in lupta de a cunoaste misterele lui, bogatiile si frumusetile! Laurentiu a dat exemplu unei incercari de a culege din tot ce a fost maret in jurul lui ceea ce e nepieritor! Nemuritor fiind sufletul lui si nesfarsit infinitul!
O tacere mai profunda decat adancul prapastiilor ce l-au ferit de intemperii si putreziciune, s-a intins peste intreaga imparatia de piatra a Pietrei Craiului!…
Stapana si netulburata. O pasarica mai iute decat o sageata si-a avut o vreme cuibul in apropierea locului unde intre 3 Iulie si 21 August s-a odihnit. Ne intampina ori de cate ori poposeam in apropierea crucii lui. Pana la o vreme…Poate pana cand si sufletul lui Laurentiu era pe acolo. Culoarea ei era a pietrei, iar graiul ii era zborul!
Noi, noi suntem datori cat vom fi sa nu ne despartim de el!
Sa biruim tacerea singuratatii lui actualizandu-l prin pomeniri si prin scrisori ca acestea, sa-l punem in lumina, cu ceea ce a fost el, cu ceea ce voia el sa fie, cu ceea ce doream si asteptam noi de la el sa fie! La cimitirul Sfanta Vineri din Capitala se odihneste trupul lui alaturi de acelea ale Bunicului si Bunicutei - care atata l-au iubit si au trudit pentru el.
Noi vrem sa-l pastram viu, cu chipul sau fizic, cu substanta insusirilor sale morale si spirituale, pentru noi, pentru toti cei care au facut vreun bine pentru el, pentru cei ce l-au iubit si cunoscut.
„El a ramas trup si suflet acolo in inaltimi…o fiinta impurpurata de legenda.”

Furtuna

“Nori desi aparuti pe neasteptate negri, grei; neinduratori colinda peste piscuri. Intreg versantul e cuprins de ceata. Piatra, fir de iarba, fiara salbatica, stanca, au presentimentul furtunii.
Ceata densa invalue muntele. Vizibilitatea e redusa din ce in ce mai mult.
Drumetul nu mai are orizont. Poate inainta pas cu pas.
Ploaia se dezlantuie. Rauri nesfarsite tasnesc pe inaltimi. Valcelele aduna apele, piscurile culeg trasnete, torentele imping in necunoscut stancile sfaramate.
Fulgerul lumineaza cararea.
Saritorile se transforma in cascade asurzitoare.
Nimic nu te poate apara de ploi, vant si trasnet.
Nici ruga nu mai are putere.
Orice gand, orice speranta intepenesc inaintea intunericului si a suvoaielor. Vuietul valurilor sporeste odata cu glasul launtric al omului. Ajutorul pe care acesta-l cerseste intamplarii, naturii sau Fortei supreme, se pierde in furia spumeganda din jur. Clocotul pietrisului si al apelor opresc ajutorul cerut pentru el…
Apele pogoara-n vai cu ura, neastampar si salbaticie, atacand orice intalnesc in cale. Macina, rup, sparg, poarta-n ele tot ce au putut smulge si pier in spume si valtoare.
N-au pace, n-au liniste, nu cunosc mila, indurare.
L-a furat vantul? L-a prabusit ceata? L-au ispitit ploile si adancul? A primit un atac direct al furiei distrugerii?
L-au urnit din viata…
L-au scaldat ca-n rit sau in vis pentru ultima data. Puterea si dorul lui de a fi n-au mai putut fi stavilar in calea destinului dezlantuit. Setea de cunoastere si aripile tineretii n-au mai putut rezista. Reduta vietii lui a cazut! L-a cuprins necunoscutul? L-a furat libertatea?
Acolo si atunci nimeni nu-i putea da nici un ajutor. Zid faceau numai puterile naturii.
Dezorientarea, disperarea, chemarile, teama lui nu mai aveau cine sa le asculte.
Ciobanii erau de mult la stani, drumetii stau lipiti la pamant, vizitatorii erau in cabane, lucratorii din paduri in adaposturi, pasarelele si fiarele in ascunzisuri.
Numai mintea lui a inlemnit, numai avea vointa sa-nfrunte.
Clipa hotaratoare cine o stie?
Moartea lui inca nu era o certitudine. Poate e ranit la vre-o stana? Poate zace undeva in munte bolnav si in neputinta? Poate a apucat alte drumuri peste Iezaru si Papusa in Fagaras si mai departe in Retezat? Autoritatile ii credeau tineretea si destinul capabile sa-l poarte peste hotare…
Era disparut…
Trebuia sa-i dam de urma. Sa gasim locul ce-l tainuieste ascunzandu-l de putere vantului si de ochiul oamenilor.
Tuturor le spuneam pe cine cautam. Aratam fotografii, il descriam si-i infatisam caracterul si preferintele. Il cautam cu mintea si cu inima. Cand trupul obosea, alerga intr-una gandul.
Pe masura ce timpul se scurgea, ne dam seama ca nenorocirea s-a intamplat. De oriunde ar fi fost, ar fi dat un semn de viata. Scrisese din Zarnesti inainte de a porni in Piatra Craiului.
Nadejdile de a mai fi in viata erau tot mai putine. In suflet isi cauta loc dorinta de a-l gasi oriunde si oricum. Sa nu-i ramana trupul prada fiarelor salbatice, pasarilor cerului, viermilor pamantului, ploii, gerului, vantului, zapezii.
Sa se odihneasca intr-un loc cunoscut. Poate sufletul lui alearga si implora odihna pentru trup.
In patru randuri l-am cautat. Adevarate expeditii. Una calauzita de un avion “aviasan” ce l-a cautat pe ambele versante.
Pretutindeni eram precedati de veste. Toti se grabeau sa afle ceva, sa comunice, sa consoleze.
O stradanie fara rasplata.
Si-au parasit serviciile, au primit sa infrunte primejdiile pentru a-l gasi.
Echipele umplura cararile, culmile, piscurile, valcelele muntelui.
Urmaream zborul soimilor si al corbilor. – Opream orice trecator, primeam orice sugestii.
Ne temeam sa nu fi fost victima unei fiare salbatice peste piscurile lipsite de arbori si iarba.
Alergam spre musuroaie de furnici si ne orientam dupa miros si zbor de muste.
Spiritele muntelui.
Focurile ard la stane si la cabane.
A fost gasit in valcelul ce-i poarta numele.
Coborat pe un covor de ierburi, garofite din inaltimea florilor reginei, cu un alai imens de brazi si paltini falnici.”

“N-am avut niciodata dorinti de imbogatire, de putere si stralucire lumeasca. Am fost stapanit mereu de grija de a pastra si duce mai departe conceptia despre lume si viata, pe care am mostenit-o de la parintii mei, de a le continua stilul lor de existenta personala, familiara si sociala, tezaurul de traditii si biruinte sufletesti ale stramosilor mei, in lupta permanenta pentru apararea vietii, a pamantului si a demnitatii nationale.
Aceasta comoara m-am straduit s-o apar in sufletul si in viata mea curata, neatinsa si sa i-o predau lui Laurentiu pe care-l doream si-l vedeam purtatorul ei.
Iata cea mai mare pierdere pe care am suferit-o prin moartea lui Laurentiu.
……………………………………………………………
Dupa ce ai pierdut intruchiparile puritatii, viziunii, intelepciunii si armoniei acestora, sa pierzi putinta de realizare a visului pe care tu nu l-ai putut implini in viata ta.”

Postfata

Viata lui Al. Popsor, ca si a celor din ,,familia lui spirituala”, a celor care au primit in suflet credinta legionara, - se poate caracteriza intr-un rand scris de el unui prieten: ,,codru de idei, fluviu de vise si doruri, masiv de obiective”.
,,Materialul (din autobiografie) nu este expus in intregime, ci o schita, o orientare in tot ce este esential in fiecare etapa a vietii mele.
- O valoare documentara pentru generatia si vremea mea, fara pretentii literare.
- ce am putut realiza.
- gandurile ce m-au muncit in diversele epoci ale vietii
- despre oameni si imprejurari n-am putut scrie, fiindca scopul urmarit ma obliga sa ma marginesc numai la mine.
- elementele cosmice asupra pamintului: greutate, electricitate, magnetism, radioactivitate, lumina, caldura, arata legatura dintre om si univers. Tot asa influenta vremii, a mediului sunt necesare pentru a avea o viziune de ansamblu clara asupra individului sau a unei grupari.
- Influenta, interdependenta si repartizarea fenomenelor pe glob – pe plan international, - ce a fost posibil in 1936 – 37 n-a mai fost posibil in 1940 si 1945.
- contributia Ardealului si a mea la istoria Romanilor din anii acestia

De ce scriu?
Trebue sa vorbesc sau sa tac?
Timpul mi-a dat dreptate: anumite dogme nesocotite, altele venerate dar distruse de evenimente
Epoca de lichidari - cei morti, cei absenti sunt cei vinovati, dar adesea si cei vii.
A astepta un moment mai favorabil-poate a nu mai avea ocazia niciodata de a spune ce ai de spus, a spune prea tarziu.
Probleme de importanta deosebita: destinul atator oameni, suferinta, sacrificiul lor. Istoria si viata merg mana in mana. Privirea inainte, alte perspective, alte orizonturi. Nu formule rostite cu religiozitate fara aplicare. Nu repudierea trecutului
Ce am de spus?
- a nu-ti lega destinul de forte moarte si a nu trai de pe o zi pe alta
- a pregati sau a suferi evenimentele
- singur responsabil in fata propriei constiinte si a altora,- o atitudine care poate a fost criticata- dar n-a fost daunatoare
- a face istorie
- Condamnat inainte de a-mi fi fost cunoscuta atitudinea, lupta. Eliminari si amenintari, acuza pe la spate fara drept de aparare, desi toata activitatea desfasurata a fost din ordin superior
- Anii de pana acum dovada a convingerilor mele. Timpul a spus cine a avut dreptate. Nici o reticenta, nici o ipocrizie.

Americanii dupa incetarea ostilitatilor, au concentrat pe toti ofiterii din armata germana in lagare.
Anumiti membri ai serviciului istoric american si chiar specialisti in probleme de istorie militara, au avut posibilitatea sa-i consulte asupra faptelor si doctrinelor din timpul celui de-al doilea razboi mondial.
In felul acesta s-au publicat peste 100 volume cuprinzand documente referitoare la acest razboi si s-au facut pretioase cercetari de istorie militara.
M-am gandit ca si tara noastra - indiferent de regimul care guverneaza, - ar putea face o asemenea opera. Si de aceea, neconstrans de nimeni m-am hotarat sa fac aceasta schita autobiografica.

A sti exact ce s-a petrecut, a cunoaste adevarul pentru a putea prevedea evolutia evenimentelor, - a indica primejdia, a arata calea buna.
Trecutul aduce puncte de vedere noi, prezentul cu datele sale exacte si numeroase, clarifica trecutul si corecteaza impresiile asupra lui.
Evenimente multe, n’am contribuit la desfasurarea lor asa cum le-am inteles.
Ceea ce a fost si ceea ce va fi. Experienta inspira si actiunea si gandirea.

Viata mea s-a scurs, dar activitatea creatoare inca n-a inceput.
Acum la sfarsit - cu ce am plecat din copilarie - s-a limpezit, a crescut, dar convingerile si pozitiile mele in toate problemele mari au ramas tot cele taranesti.
- taranul a fost piatra de temelie a vietii mele launtrice.
- nici-o ruptura, nici-o criza, nici-o renastere.
Viitorul distrus - pericol si amenintare permanenta, dar interiorul nu l-a putut nimic atinge, nu l-a putut schimba, topi, chiar daca se pare ca am ratacit, am ocolit sau mi-am pierdut o parte din viata.
Sguduiri puternice.
- Omul se cunoaste in situatii limita. A cunoaste limitele puterii omenesti. Intelegerea de sine si intelegerea cu alti oameni. Adevarul ne leaga.
M-am straduit sa dau o orientare tineretului roman la o rascruce hotaratoare a istoriei.
Persoane si actiuni n-au fost mentionate (din cauza momentului cand a fost scrisa autobiografia, - in plin regim comunist. Nota noastra.)
- 15 ani din viata pierduti in inchisoare, ar fi fost destinati unor activitati creatoare.
Astazi calculele retrospective de probabilitate sunt inutile: hotararile nu se mai pot reface,
actiunile nu se mai pot reconstitui, si,,ce s-ar fi intamplat daca, nu-si mai are cautare”
O autobiografie asa cum mi’am inteles si trait eu viata, nu asa cum au vazut-o, interpretat-o
si prezentat-o altii, - o mostenire pentru generatiile viitoare.
,,Dedicandu-ma gandirii, activitatii spirituale, n-am de unde lasa avere, totusi fiecare poate
gasi in gandurile si atitudinile mele bunuri pe care le poate continua sau valorifica in gandirea si activitatea sa, - o satisfactie pentru mine.”
,,Am incercat sa cunosc, sa inteleg si sa explic diferite pareri ce cauta sa concilieze
contradictiile intime ale omului si opozitiile sale cu natura si societatea, incepand cu ganditorii antici si pana la conceptele cele mai moderne. De la eterna curgere a lui Heraclit la unitatea unica, vesnica, neschimbatoare a fiintei.”

S-au scris si se vor scrie multe asupra acestei perioade. De catre oameni care au fost departe si in afara lucrurilor.
Am facut o apologie - fapte la care am fost eu insumi martor. Restabilirea faptelor, evocarea evenimentelor.
………………………………………………………………………………………………
Lucrurile din trecut imi par atat de departate, de straine, incat par ca nu le-am trait.
Lumea s-a schimbat, m-am schimbat si eu.
Ce putin inseamna viata unui om in istoria omenirii, a neamului sau, in ochii lui proprii.
Sa-mi fi schimbat atitudinea, conceptia mea de viata?
Cat a fost de bogata viata mea externa in evenimente de importanta capitala pentru omenire?
Dar cea launtrica pentru mine?
Sentimentul de incredere in oameni, in stabilitate, in continuitate a slabit.
Ce mostenire culturala ne-au lasat generatiile trecute- si noi?
Sfintenia vietii si a individului disparute.
Minciuna - instrument de guvernare politica.
Razboiul - rezultatul unei actiuni constiente, metodice.

,,Amintirile nu se citesc. Cei tineri nu citesc amintirile batranilor. Le vor citi pe cele ale contemporanilor lor, care traiesc cu propriile lor amintiri, din valtoarea prezentului si visurile viitorului.
Trecutul acesta pentru care am patimit atat, cui poate spune ceva? De suferit am suferit cu totii si nu putem spune ca suferinta unora e mai grea decat a altora. Invataturile culese in biruinti, infrangeri sau in suferinta, in general nu le mai folosesc generatiilor viitoare.”
“Aceasta lapidara incercare de autobiografie – cu date mnemotehnice, lacunara in ce priveste perioada in care am lipsit din viata fiului meu Laurentiu, am dorit sa aiba caracterul unei marturisiri, a unei profesiuni de credinta – rezultanta a experientei mele de viata din cei 71 de ani impliniti, retinand ideile care au avut valoare permanenta, dincolo de vremea in care am trait si al carui ecou, indirect, l-am prezentat prin evenimentele ce au avut loc si prin consecintele lor.
Am pornit din sat, care pentru mine, ca si pentru toti ardelenii a fost, dupa cum spunea Octavian Goga: “cel mai mare rezervor de energie nationala”; am crezut de la inceput, prin transmisiunea stramosilor si parintilor mei, in ideea de rasa; am crezu deci in sat, fiindca satul era sinteza care reprezenta inaintea mea marele tot: neamul.
Am aratat apoi ce au reprezentat pentru mine liceul si Universitatea, cu profesorii si atmosfera lor.
Am dorit in toti anii, in care cu trupul eram departe de Laurentiu, dar cu sufletul eram zi si noapte alaturi de el si cautam sa-i intuesc copilaria si adolescenta, - sa-i povestesc eu viata mea, cu tot ceeace a fost esential in fiecare etapa a ei, spre a-l deprinde sa se apropie “cu sentimente de cucernicie in fata marilor adevaruri ale istoriei noastre nationale, in fata valorilor permanente ale sacrelor traditii de jertfa pentru interesul obstesc si de indeplinire integrala a datoriei, in orice imprejurare, in fata a tot ce este element misterios in noi si in afara de noi” – cum m-a invatat pe mine profesorul Ioan Lupas de la Universitatea din Cluj… “Ca viata fiecaruia din fiii neamului romanesc nu poate sa aibe decat rostul unei verigi in seria generatiilor, prinse in nesfarsita inlantuire a continuitatii istorice, care porneste din adancurile vremii, de la cei mai vechi inaintasi ai nostri si se intinde dealungul veacurilor, pana la cei mai indepartati urmasi, infasurati in negura viitorului”. Trebuia sa stie si el ca nu poate fi considerat perimat “codul moral” si “ideea nationala, cu toate atributele ei” - , care au stat la baza Romaniei Mari – cu toate provinciile din 1918, - “adaptate la nevoile prezentului”.
Peste toate sbuciumarile, sfasierile sufletesti, ispitele care amenintau din toate partile ingroparea ,,idealului”, Al. Popsor nu si-a pierdut cum il numea el ,,iremediabilul lui optimism” - nadejdea
Amaraciunea cuprinsa in versul lui Cosbuc,unul dintre poetii lui preferati:
,,Viata asta-i bun pierdut
De n-o traiesti cum ai fi vrut”,
se topeste in focul Credintei, care scrie el, m-a ajutat tot asa ca si pe taran: cu incredere absoluta, fara desnadejde in incercari – certitudinea ca pana la urma vom fi biruitori in boala, necaz, lovituri ale sortii sau ale oamenilor.
-sprijin in inaltului cerului: imprejurari sunt nenumarate si toate semnificative.”
  O marturie a dragostei pentru oameni, plina de delicatete si gingasie, pe care toate ororile inchisorii nu au putut-o ofili, - o gasim in gandul exprimat intr-o scrisoare catre doi tineri cunoscuti din lumea lui: ,,prietenia voastra ma invalue cu puterea ei de nepatruns, ma intareste prin binele biruitor asupra raului si ma inalta prin idealul care supravietuieste vremurilor”.
Idealul a fost pentru Al. Popsor izvorul, hrana, intreaga lui traire si fericire a vietii, -avutia nepretuita pe care a dorit s-o lase mostenire celor ce vor veni- idealul legionar, visul unei tari in care neamul romanesc sa traiasca liber, in Biserica lui Hristos, pentru a fi cu El in vesnicie.

De cate ori vreun conducator cat de mic al Fratiilor de Cruce se va incadra in minunatele percepte prevazute de Alexandru Popsor, sufletul lui de Dincolo va tresari de bucurie, acolo unde,- alaturi de marii inaintasi, va rosti cu Niky Constantinescu Nicadorul:,,Iar tarziu, cand va straluci peste veacuri Tara cea noua, se va auzi din adancuri refrenul cantecelor noastre de lupta, de moarte, de biruinta. Iar cadenta marsului generatiilor de atunci, la adapost de framantarile noastre de azi, va fi pentru noi suprema mangaiere.

Nota
La 14 Octombrie 1937- Sf. Paraschiva, fiind ziua de nastere a lui Niky Constantinescu - Nicadorul, acesta a solicitat camaradei Nicoleta Nicolescu, intemeietoarea si conducatoarea ,,Corpului legionarelor”, sa mearga cu fetele sa se roage pentru el la biserica Sf. Vineri(acum demolata), care avea hramul la Sf. Paraschiva.
Dupa rugaciune, fetele i-au trimis o scrisoare, la care el a raspuns cu randurile de mai sus.

Spicuiri din scrisoarea legionarelor pentru Niky: ,,Ne-am dus in biserica pe care tu o iubesti cu deosebire, ne-am rugat si am plans. Nu pentru voi, nu pentru noi, ci pentru ca din tot ce a lasat Dumnezeu frumos pe pamant, oamenii n-au inteles nimic.
Dar intr-un tarziu, ne-am pomenit zambind, ca totusi cineva a inteles.”

Trecutul

Nici urne funerare, nici ruine…
Nici pareri de rau si nici tristete…
Nici nepasare, nici uitare…
Nici figurine-n miniatura…
Nici incatusari de vieti moarte…
Ci port in largul vietii
Cu nave ce asteapta sa alunece-n necunoscut,
Incarcate de dor, de vis, de incredere, de putere,
Iubirea-nvie, credinta se-nalta!

Comoara de risipe: energie, timp, sperante, viata s-aduna in elan spre ce n-a mai fost inca!…
Trecutul, un deal cu zari noi si orizonturi largi
Trecutul, un pamant viu din care se hranesc trandafirii gandului
Trecutul, un anotimp cald in care s-au topit zapezile infrangerilor…
Trecutul, o albie adanca prin care se scurg apele umilintelor indurate
Trecutul, adiere de cant voios cu duiosii de alean
Trecutul, taceri de insingurare cu glas tainic de suferinti cicatrizate…
Dureri inabusite pentru vestejite idealuri
Pasi impietriti pe carari batatorite…
Plecari nostalgice fara de intoarceri…
Agonii ce s-au schimbat la fata in departari inchise…
Mania, ura, ura involburata, potolite in stropii intelepciunii varstei si durerii…
Intuneric de inclestari naprasnice despicat de lumina iertarii…
Trecutul, colind de nenoroc hoinar oprit la malul zadarniciei
Trecutul, chemari fara rasunet in inimi pierdute-n negura anilor
Trecutul, cimitir de-naltari sporadice si vreri neputincioase
Lipsa de bucurii trupesti incrustate-n imateriale santuri pe obraz si-n obosite priviri abatute
Intrebari inghetate in minte fara raspuns
Tot ce-a fost nu zace in inchisoarea a ce nu mai e, a-ncoltit de mult, muguri-s idei si cuvinte, florile-s fapte sublime – conduita de fiecare clipa samanta de noi cresteri, de impetuoase deveniri
Bani, putere si palate n-am incropit, dar alerg pe nesfarsitul plai al bogatiei interioare, nesecate, impodobit cu trofeele biruintei din gand si-a izvoarelor nesecate ale bunatatii
Laude pentru ce am fost, pentru ce-am facut si-am nizuit nu-mi arunca nimeni slugarnic in fata…
Daca am cules candva multumiri in grai ori aplauze, cu generozitate le-am lasat celor ce m-au imbiat cu ele
Succesul, multumirea, puterea au fost naluci a caror amagire n-o port cu mine
In cusca neputintelor nu m-am zbatut ca vulturul coborat din vazduh, ca leopardul smuls din jungla, ca leul intemnitat, furat din pustiu
Gratiile societatii sau ale temnitei n-au stapanit, n-au stavilit niciodata aripile sufletului…
De aceea trecutul meu e cant inabusit, e lumina, tarie, biruinta…
Dramele trecutului, in torentul lor primavaratic nu mi-au oprit cautarea…, nu m-au istovit si imbatranit
Lacatul, zidul, jaluzeaua lasata in permanenta m-au vaduvit de privelistea dinafara a frumusetilor naturii si cuceririlor vremii, dar au sporit orizontul launtric al omului
Ispita vicleana, agitatia stearpa, vreri marunte, apasarea orizonturilor subpamantene cu praf de plumb si pulbere de sulf, cu lacuri de sudori si bezne de temeri s-au ascuns in preriile fiintei mele nesfarsite
Razvratirea in inima, blestemul in cuvinte-ncatusate, nu le-au recoltat niciodata dusmanii
Mama, copilul, sotia, batranul si toti ai mei m-au smuls cu dragostea lor din vagauna disperarii, din smoala pericolelor de moarte…
Cei ce s-au dus au trait in mine si-n tot ce-a fost al lor ca implinire si destin. Exemplul si prezenta lor in orice loc si vreme m-au pastrat printre cei vii…
Zdrente spintecate-n colt de stanca sub pamant si-nmuiate in acizii si sulfurile raurilor subterane, petece de hartie consfintind increderea in viitor si-n viata, benzi de magnetofon pastrand marturisiri enigmatice a gandului de atunci, martori pe care sa-i citez inaintea unui tribunal al istoriei – n-am pastrat pentru muzeul din care generatiile ce vor veni, ar trebui sa inteleaga ce contemporani am avut si ce semeni m-au chinuit.
Dar daca n-ai un album, n-ai scris o carte, ca expresie de sine, nu pastrezi un vestigiu a tot ce a fost, nu poti dovedi ca ai trait.
Si cui vrei sa le faci dovada? Celor ce le doresti sa nu repete povestea vietii tale!
Trecutului i-am dat tot ce a fost a lui cu marinimie
Nu-l rechem! Nu-l reinviu in amintire.
El nu e dus si nu e mort. Vorbeste - n tot ce sunt si are sa mai fie.
Nu regret ce-a fost sublim si ce-a fost greu nu m-apasa!
Gloria si pierderile lui mustesc in aceeasi amfora din care sorb dorinta de-a trai!
Il vad invesmantat in zambet si surasuri, in ii de trandafiri, scaldat in lumini de zori si parfumuri de ierburi nesfarsite…
Ziua de azi e a lui apoteoza…
An de an, inainte de clipa dintai a ceasului din anul nou, am plans in tacere toate renuntarile si visele neimplinite, purtate de-alungul trecutului in alai de ingeri. De mana cu dezastrul si nenorocirea si-au luat zborul spre alte taramuri.
Graiul lor nu l-am mai auzit de atunci…
N-am cunoscut mizeria inimilor ce-n fata vietii isi devoreaza propriul lor trecut…
In mijlocul popoarelor incarcate de istorie si-al cetatilor in care de veacuri sunt ca la inceputuri, nu m-am zbatut sa reinviu umbrele trecutului, ci m-am trudit sa vad ce au facut oamenii cu istoria lor si cum isi fructifica cetatile maretia vremurilor apuse.
Daca au pus cucerire langa cucerire, pisc de creatie langa pisc, au orizonturi si perspective noi.
Mormintele au grai, caravana gloriilor si-au gasit in sufletul contemporanilor oaza
Port in mine desavarsirea tuturor celor ce nu mai sunt
Am dat: gand, ban, lucru; e atat de putin pe langa ce am primit de la parinti, invatatori, prieteni si dusmani.
Am dat viata si imi pot rascumpara datoria…

Portrete ale lui Al.Popsor

Schitat de un prieten din copilarie

Un copil cuminte, bun, care n-a stiut ce inseamna obraznicia si pretentiile.
Un adolescent si tanar curat la trup si suflet, invapaiat de sublim.
Un om intelept, perfect stapan pe: gand, vorba, gest, fapta.
Permanent prelucrand darurile cu care a fost inzestrat cu o neostoita sete de desavarsire.
Inteligenta vie, bogat cultivata, virtuti crescute puternic, conturand un caracter nobil, impunator prin puritate, facandu-l cuceritor si plin de farmec.
La acestea adaugandu-se frumusetea unui “ghiocel de zambet” cum s-a exprimat un prieten si o privire rascolitor de profunda, in care vorbeau caldura sufletului si seriozitatea cu care privea viata in ireversibilul si solemnul ei.

Un coleg si prieten din liceu, l-a definit pe Al. Popsor ca pe ,,un bulgar de aur uman”. Asa a fost, dar - un bulgar de aur slefuit cu migala, de un artist inzestrat cu mare talent, realizand o bijuterie de pret prin splendoarea si unicitatea ei. Bijutierul a fost el insusi, care, la darurile innascute, a adaugat ,,tehnica” de a lucra aurul, invatata de la faurari neintrecuti in arta modelarii zacamintelor de valoare din adancuri. Capitanul, Mota, Banea, Nae Ionescu, profesorii: Martinas si Preot I. Miclea, mama lui - cea frumoasa si inteleapta, tatal care l-a crescut ,,batranul Salageanu”, - de care a fost intotdeauna mandru pentru educatia frumoasa pe care i-a dat-o in minunata lor familie romaneasca si crestineasca.
Si multi altii, oameni alesi, cu care, venind in contact, si-a imbogatit mintea si inima, invatand mereu de la cei mai mari pana la cei mai mici.
Tuturor, intreaga viata, le-a daruit iubirea si recunostinta lui.
Alaturi de invataturile primite de la toti acestia, in fiinta lui au stralucit permanent luminile culese din cartile indragite inca din copilarie. ,,Cartea” - marele si credinciosul lui prieten, bucuria lui, l-a insotit toata viata, chiar si atunci cand n-o putea avea in fata, ci doar in gand si in amintire.
Dragoste multa si recunostinta a nutrit si pentru acei autori de carti care l-au ajutat sa-si defineasca sensul vietii, inaripandu-l in zborul catre ,,in sus”
,,Prietenii regilor” (cum ii numeste Ruskin) - i-au potolit ,,setea de prietenie”, de care, din frageda copilarie a fost cuprins. Tot acestia l-au condus intotdeauna la izvorul de apa vie, pentru a sorbi mereu din el, cu cealalta nepotolita sete a lui ,,setea de desavarsire”

Coordonatele vietii lui Al. Popsor se pot inscrie in doua notiuni:
- Cartea (dac-ar fi o poveste cu ,,a fost odata”, i-am spune: ,, Feciorul nascut cu cartea in mana”)
- Setea de desavarsire pe plan moral, spiritual, trairea in ideal.
Pasiunea pentru carte insufleteste lupta eroica pentru a cuceri Regatul Culturii, in care sa domneasca Morala si Spiritualitatea. Prin ele ne putem inalta sufletele spre a fi partasi Imparatiei Celei de Sus.

(Spatele cartii)
Alexandru Popsor 1916 – 1994
Doctor in Drept al Universitatii “Regele Ferdinand” din Cluj

Nascut si crescut in satul transilvan a fost intotdeauna mandru de originea lui taraneasca: “Taranul, piatra de temelie a vietii mele launtrice”.

Inca din prima tinerete Al. Posor a fost insufletit de idealul maret al ridicarii neamului, pentru care Corneliu Z. Codreanu zidise scoala spirituala legionara, in care “daca va intra un om, la celalalt capat va trebui sa iasa un erou”.
Dintre toate aspectele eroismului, Al. Popsor a ales ca prim obiectiv eroismul moral, atat pentru el cat si pentru Fratii de Cruce al caror conducator a fost din 1943, cand i s-a incredintat aceasta functie de catre conducerea Miscarii legionare si pana in 1948, cand a intrat la inchisoare pentru 15 ani.
Eroul in sens moral trebue sa cucereasca si cetatea culturii.
Al. Popsor a indemnat si a indrumat pe tineri sa devina cetateni ai regatului culturii, prin care se putea realiza in cea mai mare masura visul Capitanului si al marilor luptatori romani din veac. (“Cultura… un mijloc pentru a obtine Invierea… rodul talantului pe care Dumnezeu l-a sadit in neamul nostru de care trebue sa raspundem” – Corneliu Z. Codreanu. “Pentru legionari”)