|
|
|
Una dintre cauze o constituie supraindatorarea tarilor debitoare si excesul de finantare, apartinand bancilor si organismelor financiare in perioada anilor 1970-1980. Socurile petroliere si criza economica generalizata din aceasta perioada au generat doua tendinte diametral opuse. Pe de o parte, a crescut ponderea datoriei din surse private (de la 30% la 53%) si s-a redus in mod corespunzator ponderea datoriei din surse publice.
In ciuda sporirii masive a datoriei lor externe, tarile in curs de dezvoltare privite in ansamblu nu au realizat o crestere economica importanta, deoarece au folosit imprumuturile contractate cu precadere pentru acoperirea deficitului balantei lor comerciale (ca urmare a cresterilor de preturi la petrol) si nu pentru dezvoltarea economica propriu-zisa.
Pe de alta parte, are loc, dupa 1982, o reducere treptata a transferurilor de resurse financiare private, sub forma imprumuturilor si a creditelor pentru export, de la tarile dezvoltate catre tarile in curs de dezvoltare (de la 36-37 miliarde dolari la zero). In paralel insa, bancile private au continuat sa incaseze dobanzile aferente imprumuturilor acordate anterior si ratele imprumuturilor ajunse la scadenta.
La aceasta situatie s-a adaugat si politica gresita a unor guverne care au orientat fondurile externe, atrase destul de greu, spre proiecte de investitii irationale, din punct de vedere economic. Conceptia gresita, de discreditare a investitiilor directe, considerate drept o forma de acaparare a patrimoniului national, a condus, in deceniul urmator, la o stimulare a imprumuturilor bazate pe credite bancare. La aceasta stare de fapt au contribuit si teoriile care criticau vehement politica societatilor transnationale [15;408-413].
O alta cauza o constituie cresterea ratelor dobanzilor incepand cu anul 1980, de la 8-9% pana la 20%. Ca urmare, pentru a putea achita dobanzile si ratele scadente, tarile in curs de dezvoltare erau silite sa contracteze noi si noi imprumuturi.
O alta cauza o constituie politicile macroeconomice impuse tarilor debitoare de catre organismele financiar-bancare internationale de tipul FMI. Politicile de ajustari structurale au fost impuse tarilor in curs de dezvoltare, de cele mai multe ori, fara prea multe explicatii sau asistenta necesara, in schimbul unor moratorii sau reesalonari acordate. In schimb, tarile debitoare au facut eforturi de ajustare considerabile, prin reducerea importului (cu aproximativ 42 mld dolari) si cresterea exporturilor de la 2,6% la 5%.
S-a creat, astfel, un mecanism in lant prin care bancile imprumutau noi fonduri servind, de fapt, propriilor rambursari.
Toate aceste aspecte au generat cresterea continua a volumului datoriei externe a tarilor in curs de dezvoltare, de la 732 miliarde dolari in 1982 la 1770 miliarde dolari in 1993, depasind pragul record de 3000 miliarde dolari in 2000. Eforturile intreprinse de comunitatea financiara internationala, intr-o perioada de peste un deceniu, nu au fost suficiente pentru a face sa dispara problema datoriei tarilor in curs de dezvoltare.
Prima masura a fost reducerea drastica a fluxurilor de capital pe termen lung, catre tarile in curs de dezvoltare, de la 330 miliarde dolari in 1997 la 275 miliarde in 1998 (adica 19%).
O alta masura consta in punerea in aplicare a "planului Brady" (dupa numele secretarului de stat american care a sustinut acest program), conform caruia pe baza acordului negociat sub egida Bancii Mondiale in 1990, se face referire la necesitatea reducerii unei parti din datorie, prin procedura de conversie, si anume:
a) conversia datoriei in obligatiuni pe 30 de ani, cu dobanda la nivelul pietei si cu o decotare de 35%;
b) conversia datoriei cu dobanda variabila, in creante de acelasi tip, dar cu o dobanda fixa redusa, de numai 6,5%;
c) acordarea de noi creante bancare, pe 15 ani, la dobanda pietei, pentru valori ce nu puteau depasi 25% din volumul angajamentelor, pe termen mediu si lung.
Conform acestui program, tarile debitoare trebuie sa adopte politici economice judicioase acordand atentie sporita masurilor de stimulare a investitiilor si incurajarii repatrierii capitalurilor migrate in afara granitelor. La acestea se adauga si necesitatea ca FMI si Banca Mondiala sa coopereze strans cu tarile in cauza.
In ceea ce priveste tara noastra se impune conceperea unei strategii pe termen mediu si lung cu privire la datoria externa si posibilitatile actuale de rambursare a acesteia. Aceasta strategie trebuie sa tina cont de capacitatea de indatorare a tarii, de sansele imediate de relansare economica, concretizate in stabilizarea indicatorilor macroeconomici si, nu in ultimul rand, a monedei nationale.
Trebuie avute in vedere mai multe directii de actiune, si anume:
a) diminuarea deficitului cronic al balantei de plati curente, printr-o stimulare intensa a exporturilor si serviciilor, mai ales turism;
b) redresarea sistemului bancar autohton si consolidarea lui prin privatizare;
c) cresterea rezervei valutare (obtinute din privatizarea bancara) si stabilizarea ratei de schimb, care va genera stabilitate economica generalizata, prin efectul indus asupra preturilor interne;
d) imprimarea unui climat economic stabil care sa contribuie la imbunatatirea imaginii externe, la atragerea investitiilor straine directe, la repatrierea capitalurilor si, prin aceasta, la cresterea performantelor economice, in general;
e) reluarea dialogului cu marile agentii internationale de rating, in vederea ameliorarii calificativelor acordate si obtinerea unor noi imprumuturi private, in conditii mai avantajoase si cu scadente mai lungi;
f) definitivarea programului national de aderare la Uniunea Europeana conform cerintelor, ceea ce va contribui sensibil la imbunatatirea imaginii tarii si la obtinerea sprijinului financiar extern.
