|
|
|
CONOTATII DOCTRINARE DIN TEORIA FINANTELOR PUBLICE
Varietatea si complexitatea impozitelor au respectat fireasca
traiectorie a evolutiei societatii, realitatile ultimelor decenii transformand
acest instrument in cel mai pertinent si mai eficient mijloc de interventie a
autoritatii publice in toate domeniile vietii social economice.
Sub titulatura de impozite, o parte din averea sau venitul
persoanelor fizice si juridice este prelevata de catre stat la dispozitia
sa, in mod definitiv, obligatoriu si nerambursabil, precum si fara
acordarea unei prestatii directe ori imediate in echivalent Statul isi
exercita dreptul de a impune prin autoritatea legislativa, in speta prin
Parlament si prin consiliile locale sau judetene ca foruri legiuitoare la
nivelul unitatilor administrativ teritoriale.
Mai multi factori de natura variata au influentat si continua sa
influenteze diversificarea formelor de prelevare, nuantandu-le rolul lor
multiplu sub urmatoarele aspecte:
financiar, justificat de ponderea lor principala in constituirea
resurselor financiare ale statului, al caror volum a crescut considerabil in
ultimele decenii, deopotriva in valoare absoluta si relativa; cresterea
populatiei in general a insemnat si o crestere a efectivului de platitori in
special, fenomen insotit de majorarea cotelor de impunere si, deci, a bazei
si masei impozabile;
economic, amplificat mai cu seama din a doua jumatate a
secolului XX, odata cu cresterea rolului interventionist al statului in
economie; prin impozite sau alte categorii similare se urmareste si se
realizeaza: pe de o parte - stimularea proceselor economice prin
exonerari, facilitati fiscale sau subventii explicite din fonduri publice, sau,
pe de alta parte - obstacularea acestora, prin formele variate de impunere
suplimentara si suprataxare;
social, intrucat prin astfel de prelevari sau alocari este efectuata
redistribuirea unei parti din produsul intern brut intre diferite categorii de
populatie, in scopul armonizarii veniturilor si bunastarii.
Participarea acestor instrumente la formarea bugetului de stat variaza
de la o tara la alta si de la o etapa istorica la alta in aceeasi tara; de pilda,
cca. 4-5 zecimi din produsul intern brut al ta rilor dezvoltate este preluat la
buget, in timp ce, in tarile in dezvoltare, aceasta destinatie este urmata de
cca. 3-4 zecimi din produsul lor intern brut.
Adesea invocat in literatura de specialitate10, Proudhon definea
impozitul ca pe un schimb pentru anumite utilitati, efectuat intre particulari
si o persoana colectiva care se numeste stat.
O sumara trecere in revista a doctrinei si practicii in materie de finante
publice constata o frecventa identitate semantica pentru doi termeni
diferiti, impozite si taxe, desi in multe legislatii si chiar in vorbirea curenta
se foloseste doar unul. De pilda, majoritatea scrierilor si normelor de
provenienta francofona trateaza impozitul („l’impôt”), in timp ce literatura si
practica anglo-saxona abordeaza taxele si taxarea („taxes, taxation”).
Atat pentru impozit, cat si pentru taxe, etimologia este tributara
limbilor antice, latina si, respectiv, greaca, unde sensul era de obligatie
publica de ordin pecuniar; influenta culturii elene asupra celei latine s-a
repercutat cu timpul asupra intregului continent european, imbog atind
lexicul tuturor civilizatiilor.
Uzanta fiscala a preluat si in limbaj o distinctie aparte intre cei doi
termeni, dupa urmatoarea destinatie: sunt impozite prelevarile care
alimenteaza bugetul statului, iar taxe sunt prelevarile care finanteaza
bugetele locale.
Insa distinctia faptica dintre impozite si taxe se bazeaza si pe
operarea unor trasaturi specifice, cum ar fi: problema unui serviciu solicitat
de si executat pentru platitor; neechivalenta intre valoarea taxei si costul
real al serviciului prestat etc.
Asadar, „impozitul11 este un produs intelectual, rezultat al puterii de
gandire si de inovatie a geniului uman de pe o anumita treapta a
dezvoltarii si organizarii sociale, in scopul determinat de necesitatea
finantarii nevoilor autoritatilor publice”.
Concomitent, „taxele cu caracter fiscal12 sunt un produs intelectual de
natura financiara”, … constand in prelevari „cu caracter special impuse de
puterea publica”,… platite de catre „solicitatorii unor servicii publice
individualizabile” si a caror valoare depaseste costul serviciului public
prestat de catre organele de drept public.
Doctrina si practica de data relativ recenta opereaza cu o radicala
mutatie a acestor categorii financiare, in sensul ca ele au devenit
instrumentele decisive de atingere a unor obiective de ordin social si
economic, si exced unor necesitati traditionale de finantare a
administratiei, justitiei sau apararii.
Prin impozite speciale se promoveaza, de pilda, actiuni cu scop
natalist (taxele de celibat); sau egalizari sociale intre indivizi din
perspectiva oportunitatilor materiale (taxele de succesiune); sau orientarea
diferitelor actiuni economice, cum ar fi productia ori consumul anumitor
bunuri sau servicii.
Analistii califica aceasta realitate drept interventionism fiscal13 in
scopuri sociale si economice, manifestat prin suprataxare sau detaxare.
Functiile traditionale ale statului s-au dezvoltat firesc si s-au amplificat
prin aditionarea neofunctiilor14, a caror definire si ierarhizare – asa cum a
proiectat-o Musgrave – subliniaza rolul prelevarilor fiscale, ca fiind
preponderent financiar sau preponderent interventionist. Astfel, alternarea
functiilor de distribuire, de alocare si/sau de stabilizare economica se
realizeaza prin alternarea selectiva a optiunilor intre o utilizare financiara
sau una social-economica. Decizia publica pentru una sau alta din optiuni
este hotaratoare si apartine unei structuri anume determinate de
management guvernamental.
Dupa modul de percepere a acestui fapt si dupa efectele principale si
colaterale scontate sau eventuale, teoreticienii si analistii se grupeaza in
doua tabere:
a) non interventionistii, a caror lista incepe cu chiar parintii teoriilor
clasice ale finantelor publice (Adam Smith, David Richardo), si ii include si
pe liberalii radicali contemporani: Milton Friedman, Friederich Von Hayek
etc.; in linii mari, impunerea are justificare numai din perspectiva de a se
finanta apararea, administratia sau justitia;
b) interventionistii un segment deopotriva insemnat si care
debuteaza din a doua jumatate a secolului al XIX-lea, cu Alfred Wagner,
secolul XX oferind toate premizele unor reprezentari marcante: Gaston
Jèze, Kurt Wicksell si, evident, John Maynard Keynes; ideile sustinute de
acestia clameaza implicarea in forta a statului pentru a corecta disfunctiile
pietei, repartitia veniturilor sau redistribuirea bunastarii, precum si pentru o
mai buna echitate sociala.
Controversele dintre cele doua tabere au dobandit acuitate si au
cunoscut amploare odata cu intensificarea necesitatii de interventie a
statului, cand impozitul si-a extins rolul clasic de finantare a cheltuielilor
publice, devenind instrument de politica economica si sociala.
