|
|
|
Probatiune - Definitie si concept
Problema definirii conceptului de probatiune este una deopotriva dificila si importanta. Este dificila pentru ca, asa cum multi specialisti o arata (Kalmthout & Derks, 2000; Demers, 1997; Hamai si altii, 1995), probatiunea reprezinta un concept deschis, flexibil la interpretari contextuale. Asa se explica de ce multe tari utilizeaza termenul de probatiune insa, analizand legislatia acestora, rezulta ca in unele tari, probatiunea desemneaza o arie larga de interventii , cum ar fi intocmirea de referate de evaluare, oferirea de alternative la justitia clasica sau doar la arestul preventiv, asistarea detinutilor inainte si dupa liberare, supravegherea in libertate a infractorilor etc., iar in altele, probatiunea se refera strict la supravegherea infractorilor mentinuti in stare de libertate de catre instanta, cu conditia respectarii de catre acestia pe durata perioadei de proba (sau de incercare) a unor masuri sau obligatii.
In functie de politica penala si legislatia fiecarui stat, probatiunea poate exprima o anumita filosofie penala, tip de sanctiune (Marea Britanie, Kenya etc.), ansamblu de strategii de interventie in justitie etc.
Importanta definirii conceptului de probatiune rezida in aceea ca, mai devreme sau mai tarziu statele europei vor forma o uniune nu numai economica si culturala, dar si una judiciara. Se va pune, astfel, problema unei abordari unitare sau macar apropiate a infractorilor si tratamentului aplicat acestora.
Mai mult, daca se doreste implinirea acestui deziderat, se impune ca specialistii, practicienii, cercetatorii acestui domeniu sa comunice, sa realizeze studii comparate si cercetari riguroase ceea ce reclama pentru inceput un limbaj comun.
Nu pot fi comparate sisteme diferite daca problema conceptelor este nerezolvata. Nu se pot stabili similitudini sau diferente decat daca fiecare dimensiune a conceptului a fost definita si interpretata in contextul sau juridic-social si chiar cultural. Un bun exemplu in acest sens, il reprezinta sistemul de probatiune din Kenya in care elementul de reparatie adusa victimei este esential. Din punct de vedere cultural, in Kenya nici nu se poate vorbi despre justitie fara ca victima sa fie compensata pentru prejudiciul suferit. Prin urmare, compensarea victimei este de obicei o obligatie impusa condamntului gasit vinovat pentru savarsirea unei fapte penale, deci, compensarea victimei este un element important al probatiunii in Kenya. In alte tari, cum ar fi Franta, compensarea victimei are loc in alt context procedural si se regaseste rare ori printre obligatiile retinute in sarcina condamnatului mentinut de catre instanta in stare de libertate. Mediere si compensarea victimei au loc in Maisons de Justice et de Droit, create in 1998, si sunt folosite ca alternative la trimiterea in judecata traditionala si nu presupun nici o interventie din partea serviciilor de penitenciare si probatiunne (SPIP).
In primul studiu comparativ asupra probatiunii in lume (Hamai si altii, 1994), se arata ca principala dificultate de inceput de drum o constituie tocmai inexistenta unei definitii cuprinzatoare a probatiunii care sa cuprinda toate sistemele din lume si nu doar pe cele din zonele post-industrializare. Kalmthout (2000) observa ca acesta dificultate dispare pas cu pas odata ce o buna parte din masurile si sanctiunile penale devin comune din ce in ce mai multor state. Ceea ce difera in continuare este denumirea acestor masuri si sanctiuni, pozitia acestora in sistemul juridic si conditiile in care sunt aplicate.
Pentru o definire a conceptului de probatiune putem angaja o abordare istorica a acestuia, incercand sa surprindem evolutia si caracteristicile acestuia in timp.
De la originile sale in secolul XIX, institutia probatiunii a avut ca elemente esentiale "salvarea sufletelor" infractorilor nepericulosi prin incredintarea acestora de catre o instanta judecatoreasca unor persoane de incredere (John Augustus - 1785-1859, in SUA) sau unor organizatii de caritate (Church of England Temperance Society in Marea Britanie) spre a fi adusi pe calea cea dreapta.
Traditional, probatiunea a reprezentat, deci, o alternativa la pedeapsa inchisorii si o modalitate de a supraveghea si reabilita infractorii viciati prin clasicul " advice, assist and befriend" (oferirea de sfaturi, asistenta si companie). Chiar si atunci, aceasta modalitate de sanctionare era disponibila numai infractorilor cu probleme sociale sau cu dependenta de alcool. Opera, deci, principiul aplicarii selective a acestei sanctiuni numai in ceea ce priveste anumite categorii de infractori.
Ulterior condamnarii, persoana desemnata cu supravegherea sau condamnatul insusi trebuia sa se prezinte periodic la instanta pentru a da asigurarile necesare ca nu va savarsi noi fapte penale.
O alta preocupare majora a timpului a fost asistarea fostilor detinuti sa se reintegrareze in societate. In Finlanda si Danemarca au existat, inca din 1850, organizatii de caritate finantate de biserici care lucrau cu detinutii inainte si dupa liberare cu scopul de "a-i trata" prin instructie religioasa si educatie. Prin supravegherea exercitata asupra fostilor detinuti si eforturile de reintegrare sociala a acestora, unii autori (Halmthout, 2000; Osler, 1995) considera forma de interventie una specifica probatiunii. Vom analiza mai jos in ce masura asistenta si supravegherea postpenala pot sau nu sa fie considerate interventii specifice probatiunii.
Practicile penale si metodele de interventie s-au dezvoltat si consacrat legislativ in multe state europene (Marea Britanie, Franta, Germania, Olanda, Danemarca etc.) pana in 1945. La sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial, in avantul reconstructiei sociale, se naste asa numita paradigma a bunastarii in abordarea infractionalitatii si infractorilor. Se punea atunci mare accent pe reabilitare, management de caz, individualizarea tratamentului, reintegrare. Pe scurt, se raspundea la o problema sociala printr-o abordare sociala. Infractiunea are interpretata ca rezultat al nevoii de sprijin pentru individ si familie in contextul comunitatii dezorganizate si dezavantajate. Serviciile de probatiune din mai toata europa reprezentau prima linie a interventiei sociale in controlul infractionalitatii.
Anii 60 au adus o puternica dezvoltare a stiintelor umaniste, in special a psihologiei, sociologiei si criminologiei. In teoria legala sunt reflectate ideile pozitivismului italian, iar sentintele conditionate si individualizarea pedepsei devin centrale in orice legislatie ce se doreste in "ton cu vremea".
Metodele psihologice de reabilitare a infractorilor, tehnicile de lucru cu grupul si consiliere devin centrale in interventia serviciilor de probatiune, servicii vazute acum inalt profesionalizate si cu autoritate. Garland (1997) observa ca infractionalitatea era in continuare interpretata ca o problema sociala a indivizilor, familiilor si comunitatilor dezavantajate care reclama o interventie profesionala si solutii sociale din partea asistentilor sociali.
Pe fondul rezultatelor unor cercetari intreprinse de cercetatori americani (Martinson, 1975) anii '70, '80 sunt marcati de asa numitul curent "nothing works" caracterizat prin scepticism raportat la idealul de reabilitare a infractorilor si la eficienta metodelor promovate. In justitie apare, astfel, filosofia bazata pe modelul "just justice" care, ceva mai tarziu, a si avansat un nou concept "just desert". Sanctiunile aplicate nu mai au acum in vedere cu prioritate caracteristicile de personalitate ale infractorului, ci fapta si riscul de recidiva. Incapacitarea si privarea de libertate devin centrale in aparatul de aplicare a pedepselor, iar serviciile de probatiune devin agentii de management al riscului. Infractorii supravegheati de serviciile de probatiune sunt persoane cu un anumit risc de recidiva, iar scopul interventiei este de a diminua riscul de recidiva. Tot in acea perioada a aparut si ideea de alternativa la inchisoare, dar tot cu scopul de a controla si mai bine infractorul chiar si in libertate. Monitorizarea electronica este un exemplu de restrangere a libertatii personale in ceea ce priveste infractorii mentinuti totusi in stare de semi-libertate.
Anii '90 aduc cu sine o noua filosofie corectionala, bazata pe un amalgam format din filosofiile anterioare. Aceasta filosofie se bazeaza in continuare pe tehnici de control al riscului si pe strategii de reducerea infractionalitatii. Comunitatile locale au un rol din ce in ce mai important in administrarea justitiei. Limbajul utilizat include termeni precum prevenire, parteneriat, justitie restaurativa etc. In acest nou context, sunt promovate in legislatiile nationale sanctiuni noi cum ar fi: compensarea victimei, munca neremunerata in folosul comunitatii etc. Serviciile de probatiune isi largesc competentele atat in ceea ce priveste populatia tinta, cat si referitor la sanctiule pe care le are in administrare. Unele servicii de probatiune devin servicii de mediere si probatiune (Cehia), altele sunt denumite sau sunt pe cale sa isi insuseasca titulaturi care sa cuprinda ideea de administrare a pedepselor comunitare (Marea Britanie, SUA). In unele landuri din Germania, precum si in Marea Britanie serviciile de probatiune au atributii si in ceea ce priveste victima infractiunii.
Dupa cum se poate observa din cele aratate mai sus, ideea de probatiune a pornit in prima jumatate a secolului XIX prin "salvarea sufletelor", a continuat in istorie prin paradigma tratamentului, specifica anilor ' 60, a trecut prin faza de scepticism a lui "nothing works" si a ajuns in prezent, intr-o diversitate de forme, la intersectia intre justitia penala si comunitate.
Definitiile utilizate pentru termenul de probatiune au fost numeroase de-a lungul timpului, insa cele mai multe surprind doar anumite fatete ale conceptului. O definitie cunoscuta a Natiunilor Unite (1954 ) se refera la probatiune ca sentinta:
"Probatiunea ca sentinta este o metoda de interventie asupra unor infractori selectati special si consta in suspendarea conditionata a pedepsei pentru o perioada de timp in care infractorul este plasat sub supraveghere personala si beneficiaza de asistenta si "tratament" .
Cel supus probatiunii capata un statut special caracterizat prin limitarea unor drepturi si supunerea la unele conditii sau obligatii.
Definitia ONU cuprinde patru elemente principale: infractorii sunt selectati; pedeaspsa este suspendata conditionat; exista supraveghere si implica asistenta sau tratament (Harris, 1995 ).
Tot Natiunile Unite dezvolta aceasta definitie in Handbook on Probation Services. Guidlines for Probation Practitioners and Managers (1998), dupa cum urmeaza:
"Probatiunea se poate referi, de asemenea, si la un sistem (privat sau public) care administreaza anumite servicii specifice si care este considerat un subsistem al marelui sistem de justitie penala". (p.9)
Este, astfel, pus in lumina un alt aspect, si anume cel de probatiune ca infrastructura, ca organizatie ce indeplineste anumite roluri in justitia penala. Tipurile de servicii oferite de catre aceasta organizatie sunt confuze si nu realizeaza diferenta specifica de alte subsisteme din justitie. Potrivit acestei definitii si penitenciarele se pot denumi servicii de probatiune.
In aceeasi lucrare, probatiunea este definita si ca:
"un proces ce presupune o varietate de activitati operationale, inclusiv practici de investigatie si supraveghere " (p. 9)
Desi accentueaza o alta dimensiune importanta, definitia de mai sus nu delimiteaza activitatile operationale ce pot fi considerate specifice probatiunii, fie si numai din punct de vedere traditional sau conventional.
Din aceasta ultima perspectiva, Kalmthout (2000) aduce o serie de concretizari:
"Probatiune inseamna toate activitatile de probatiune din sfera justitiei penale (rapoarte de evaluare, interventie timpurie, activitati din domeniul masurilor si sanctiunilor comunitare, activitati in penitenciare, supraveghere, probatiunea ca sanctiune, activitati de preventie etc." (p. 3)
insa nu arata ce uneste toate aceste activitati sub denumirea de probatiune. In plus, definirea probatiunii printr-o serie de "activitati de probatiune" nu evidentiaza in ce context poate fi considerata o anumita activitate de probatiune sau nu.
O definitie mai precisa ofera Cartledge (in Hamai, 1995):
"Probatiunea este o metoda de a pedepsi cu fundament socio-pedagogic, caracterizata printr-o combinatie de supraveghere cu asistenta. Este oferita gratuit infractorilor selectati in functie de personalitatea lor criminologica si de receptivitatea lor la demersurile unui sistem care are ca scop oferirea unei sanse individului sa isi modifice modul de a privi viata in societate si sa isi gaseasca locul in mediul social fara riscul de a incalca norma penala din nou". (p. 10)
Dincolo de aspectele subliniate in celelalte definitii, Cartledge subliniaza caracterul socio-pedagic al metodei. Se pastreaza, asadar, caracterul de "sansa in plus" oferita unor infractori anume selectati. Cele doua elemente principale ale probatiunii - asistenta si supraveghere - sunt explicit formulate in definitie, ceea ce contribuie in mod semnificativ la specificarea campului semantic al conceptului.
Hamai si altii (1995) au avansat un set de criterii destinate sa defineasca un sistem de probatiune:
Meritul deosebit al acestei definitii consta in evidentierea unor caracteristici esentiale specifice probatiunii: existenta unui sistem profesionalizat care are mandat legal sa exercite supravegherea si asistenta infractorilor in comunitate.
Demers (in Hamai si altii, 1995) aduce defintia probatiunii in contemporaneitate, oferind o descriere moderna si flexibila acestui concept ca "set de strategii utilizate pentru a mentine o supraveghere pozitiva si activa a infractorului in comunitate". (p. 125)
Ca o precizare in plus, Demers evidentiaza faptul ca, in tarile industrializate, probatiunea se identifica cu o serie intreaga de sanctiuni comunitare, care presupun interventii din ce in ce mai incisive, de la preventie, la programe alternativa la trimiterea in judecata si pana la supravegherea intensiva a infractorilor mentinuti in stare de libertate sau a fostilor detinuti.
In concluzie, Demers trateaza serviciile de probatiune ca incluzand toate programele comunitare aflate pe acest continuum, cu exceptia programelor de preventie, care nu se adreseaza numai infractorilor.
Apropieri intre termenul de probatiune si sanctiunile non-custodiale sau comunitare s-au facut inca din 1990, odata cu adoptarea la Tokyo a Regulilor minime ale Natiunilor Unite pentru aplicarea masurilor non-custodiale (Regulile de la Tokyo). Chiar daca termenul de probatiune nu se regaseste in mod expres in textul documentului mentionat, acesta este implicit in mai multe dintre reguli. Astfel :
"7.1 Daca exista posibilitatea intocmirii unor rapoarte de evaluare, autoritatile judiciare ar trebui sa le solicite unor persoane sau agentii competente si autorizate.
10.1 Scopul supravegherii este de a reduce recidiva si de a asista la integrarea infractorului in societate intr-o maniera care sa minimalizeze probabilitatea ca acesta sa recidiveze.
10.2 Daca masura non-custodiala presupune supraveghere, aceasta ar trebui sa fie exercitata de catre o autoritate competenta, sub anumite conditii prevazute de lege.
10.4 Infractorii trebuie sa beneficieze, atunci cand este cazul, de asistenta psihologica, sociala si materiala, precum si de oportunitati care sa conduca la consolidarea legaturilor cu comunitatea si la integrarea infractorului in societate. .."
In 1992, Consiliul Europei, prin Comitetul de Ministri, a adoptat Recomandarea nr. R (92) 16 privitoare la Regulile europene asupra masurilor si sanctiunilor comunitare, care, pe langa recomandarile din Regulile de la Tokyo si alte sugestii de politica penala, propune o definitie ampla a masurilor si sanctiunilor comunitare.
"Termenul de masuri si sanctiuni comunitare se refera la sanctiuni si masuri care mentin infractorul in comunitate, implicand o anumita restrictie a libertatii sale prin impunerea unor conditii si/sau obligatii, care sunt implementate de catre institutii desemnate de lege in acest scop.
Termenul desemneaza orice sanctiune impusa de o instanta si orice masura adoptata inainte sau in loc de sanctiune, precum si o modalitate de executare a pedepsei cu inchisoarea in afara penitenciarului ."
Autoritatea de implementare la care se face referire in textul de mai sus este, potrivit aceluiasi document:
"un organism sau mai multe care decid sau au ca responsabilitate de baza punerea in executare a sanctiunilor si masurilor comunitare. In multe tari autoritatea de implementare este serviciul de probatiune"
Recomandarea nr. R (2000) 22 a Consiliului Europei referitoare la imbunatatirea aplicarii Regulilor europene privind masurile si sanctiuni comunitare, prezinta cateva exemple de masuri si sanctiuni comunitare: alternative la detentia preventiva, probatiunea ca sanctiune independenta, suspendarea executarii pedepsei cu inchisoarea cu impunerea unor conditii, munca neremunerata in folosul comunitatii, compensarea/mediarea victima infractor, obligarea la tratament, supravegherea intensiva, monitorizarea electronica, liberarea conditionata si supravegherea postpenala.
Intr-adevar, in cele mai multe state unde exista servicii de probatiune aceste masuri si sanctiuni sunt puse in executare de catre acestea. De aici si confundarea probatiunii moderne cu sintagma "masuri si sanctiuni comunitare". Este important, totusi, de remarcat ca nu toate aceste masuri si sanctiuni fac parte din sfera conceptului de probatiune. Multe dintre acestea au fost alipite in mod artificial serviciilor de probatiune din considerente politice, economice sau de imagine publica. In mod esential, probatiunea se refera la infractori, la supravegherea si asistenta acestora in comunitate in vederea reintegrarii lor.
In concluzie, sintetizand elementele diferitelor definitii avansate de-a lungul timpului, putem considera ca:
Probatiunea reprezinta totalitatea mijloacelor legale care au ca scop reducerea riscului de recidiva si reintegrarea sociala a infractorilor prin aplicarea masurilor si sanctiunilor comunitare unui grup de infractori mentinuti in stare de libertate de catre o autoritate judiciara si care trebuie sa respecte, pentru o perioada delimitata de timp, o serie de conditii si obligatii. Reintegrarea sociala a infractorilor se realizeaza atat prin supravegherea modului in care infractorii isi respecta conditiile si obligatiile retinute in sarcina lor, cat si prin oferirea de servicii de asistenta si consiliere
Organizatiile sau institutiile care au ca responsabilitate principala punerea in executare a masurilor si sanctiunilor comunitare pot fi considerate, indiferent de titulatura lor oficiala, servicii de probatiune.
Bibliografie:
Garland, D. (1997) Probation and the Reconfiguration of Crime Control. In: R.
Burnett (ed.) The Probation Service: Responding to Change. Proceedings of the
Probation Studies Unit First
Colloquium.
Research.
Hamai, K., Ville,
R., Harris, R, Hough M. si Zvekic, U. (1995). Probation Round
the World. A comparative study. Reutledge, Londra si
Harris, R. (1995). Studying probation. A comparative
approach. In Hamai, K. si altii. Probation
Round the World. Routledge.
Kalmthout, A.M., Derks, J.T.M. (2000). Probation and Probation Services. A European Perspective. WLP. Olanda.
Klaus, J. F. (1998). HANDBOOK ON PROBATION SERVICES.Guidelines for Probation Practitioners and Managers. UNICRI. Roma si Londra.
Maguire, M.,
Morgan, R., Reiner, R. (1997). The
Martinson, R. (1974) What Works? Questions and Answers about Prison
Reform. The Public Interest 35: p. 22-54.
United Nations (1954) European Seminar on Probation. London 20-30 October
1952.
Ville, R., Zvekic, U., Klaus, J.F. (1997). Promoting probation internationally. UNICRI, Roma.
