Dreptul si statul

Dreptul si statul

Statul este principala institutie politica a societatii.Aparut acum sase milenii in urma in Orientul Antic(Egipt, Babilon), STATUL continua si acum sa fie instrumentul conducerii sociale .C a si in cazul dreptului , aparitia statului este determinata de schimbarile petrecute in oranduirea comunei primitive, schimbari care au facut ca vechile forme de organizare si conducere(ginta, tribul) sa nu mai fie suficiente , inpunandu-se o forma noua cea politica statala.Odata cu aparitia statului , relatiile sociale se pot dezvolta la adapostul unei forte speciale de constrangere pe care o detine statul si o poate utiliza impotriva celor ce se opun.

Statul este o necesitate exterioara pentru societatea civila , el fiind scopul imanent al societatii civile , indivizii avand daorii si drepturi in raporturile lor cu statul.'

Societatea civila - este alcatuita din membri si mecanisme de actiune extrinseci statului care se invecineaza cu acesta, dar se delimiteaza de stat prin obiective si metode de actiune.

Statul joaca un rol importantin dezvoltarea societatii civile , societatea civila este o provocare pentru stat deoarece cenzureaza decizia statala, de multe ori intre stat si societatea civila exista relatii tensionate.

Statul aste format din :

- teritoriu (suprafata delimitata de hotare pe care se ezercita o anumita autoritate. )

- populatie (totalitatea cetatenilor care locuiesc si isi desfasoara activitatea pe o anumita suprafata delimitata.)

Ca instrument de organizare si conducere sociala , scopul statului este apararea interesului general- menirea statului este fericirea cetatenilor.Statul este cel care are ca scop apararea drepturilor inalienabile ale omului si in care politica este subordonata moralei.

Statul mai are functia sa asigure democratia si justitia., precum si o functie coercitiva, si cea mai importanta ce de garantare a dreptulrilor omului, asigurarea princiipilor separatiei puterilor in stat etc.

Puterea de stat este o forma determinata si variabila de autoritate (auctoiritas - augere - a spori , a consolida)intr-o societate exista forme multiple de autoritate de consolidare a unui sistem de valori morale, religiose , politice, juridice.Puterea , ca arbitru al statului este identificata cu forta , fiind de altfel , denumita si forta publica , puterea de stat.

Putere de stat are caracter politic, are o sfera generala de aplicare , are agenti specializati care o realizeaza (in caz de nevoie prin forta) si este suverana. Dintre toate aceste trasaturi , cea care se distinge in mod deosebit si la care se face in mod curent referire atunci cand este abordata teoretic chestiunea statului , este suveranitatea puterii.

Suveranitatea este dreptul statului de a conduce o societate , de a stabili raporturi cu alte state.

Ea are doua laturi una interna si una externa :

Latura interna a suveranitatii priveste puterea sa de comanda in interior si se concretizeaza in elaborarea unor norme cu caracter general-obligatoriu si in urmarirea aplicarii lor in practica sociala( suprematia puteri de stat) .

Latura externa priveste comportamentul statului in societatea natiunilor , raporturilor sale cu celelalte state(independendenta si neatarnarea puterii).

Intr-un stat democratic , puterea emana de la popor si apartine acestuia.Exercitarea puterii , organizarea canalelor prin care circula puterea , sunt incredintate statului , in planul activitatii statale are loc o divizare , o separare a puterilor. Separatia puterilor se realizeaza in scopul echilibrari lor , pentru a se inpiedica abuzul de putere.

Separatia puterilor nu inseamna ca nu puterile nu mai corespondeaza intre ele.

Pentru realizarea functiilor sale , statul isi organizeaza un sistem de institutii de organe care dau expresie concreta puterilor publice.

Modul lor de functionare , repartizarea competentelor , atribuirea unor prerogative specifice sunt continute in legi, Constitutie, in legile organice si in legile subsecvente acestora.Statul nu exista fara aparatul sau, fiind uneori definit ca unitatea puterii si mecanismului sau.Elementul de baza al mecanismului statului il constituie organul de stat - acea parte componenta a aparatului de stat , investita cu competenta si putere si care se caracterizeaza prin aceea ca cei care o compun au o calitate specifica - deputati, functionari sau magistrati. Fiecare categorie de organe aduce la indeplinire o anumita forma de activitate in temeiul competentei ce-i este rezervata prin lege.Actele acestor organe pot fi realizare la caz de nevoie prin constrangere. Activitatea lor este reglata normativ. Normele juridice dimensioneaza competenta organelor de stat .

Forma statului = forma de guvernamant -

a)  structura de stat

b)  regimul politic

Forma de guvernamant constituie aspectul cel mai pregnant al statului,reprezinta modul de constituire a organelor centrale ale statului , exercitarea puterii prin intermediul acestor organe si impartirea competentei intre ele.

Clasificarea generala este in :

a)     republici (conducatorul este ales de catre popor sau parlament)

b)     monarhii (conducatorul nu este ales , se face pe cale ereditara : regi )

Forma de organizare - inseamna impartirea interrna a statului in unitati administrativ-teritoriale sau in parti politice autonome si raporturile dintre stat, considerat ca intreg si partile sale componente .

Din acest punct de vedere statele se impart :

state simple(UN SINGUR GUVERN ,CONSTITUTIE, O SINGURA CETATENIE)

state unitare

state compuse(EXISTA MAI MULTE RANDURI DE ORGANE LEGISLATIVE EXECUTIVE SAU JUDECAORESTI)

state federative(MAI MULTE CONSTITUTII, FAC PARTE DINTR-O FEDERATIE, PARTE POLITICA AUTONOMA)

Regimul politic  a 3 componenta a formei statului reprezinte- ansamblul metodelor si al mijloacelor de conducere a societatii , cu referire imediata la raporturile dintre stst si individ , la modul concret in care un stat asigura si garanteaza in volum si intensitate , drepturile subiective.

Institutia juridica

Dreptul, ca subsistem al sistemului social este alcatuit la randul sau din subsisteme numite ramuri de drept. Ele sunt subsisteme in raport cu sistemul dreptului, dar sunt sisteme in raport cu  institutiile juridice, care constituie sisteme de norme juridice. Deci, norma juridica este element al institutiei juridice, care este parte a ramurii de drept si aceasta la randul ei, este parte componenta a sistemului dreptului, ca sistem integrativ.

Institutia juridica, cuprinde ansamblul normelor juridice care reglementeaza o categorie mai restransa de relatii sociale, generand o categorie aparte de raporturi juridice⁶. Ea desemneaza totalitatea de norme juridice ce formeaza un tot unitar - norme strans legate intre ele, ce apartin de regula unei ramuri de drept, au acelasi obiect si metoda de reglementare specifica ramurii de drept respective, indeplinind aceleasi functii. De exemplu, casatoria este reglementata de un ansamblu de norme juridice ce formeaza institutia casatoriei; normele juridice care reglementeaza proprietatea formeaza institutia dreptului de proprietate.

Sunt institutii juridice care au o sfera mai larga si care se impart in subdiviziuni ce formeaza la randul lor o institutie juridica. De exemplu, institutia contractelor cuprinde mai multe institutii juridice cu statut de subdiviziuni ale sale, cum ar fi: contractul de vanzare - cumparare; contractul de depozit; contractul de imprumut; institutia familiei cuprinde institutia infierii, a filiatiei; institutia succesiunii cuprinde institutia succesiunii legale si a succesiunii testamentare.

Institutia juridica poate fi alcatuita din norme ce apartin exclusiv unei singure ramuri de drept (de exemplu, institutia casatoriei grupeaza norme numai din dreptul familiei), sau poate fi alcatuita si din norme ce revin altor ramuri de drept, situatii in care, institutia juridica are un caracter complex si constituie clasa institutiilor juridice fundamentale.

Institutia juridica are o sfera mai restransa decat cea a ramurii de drept, este subordonata acesteia si face parte integranta din ramura de drept.

Ramura de drept

Ramura de drept cuprinde o grupare mai mare de norme juridice, precum si mai multe institutii juridice legate intre ele prin obiectul lor comun, prin principii comune si prin unitatea de metoda.

Se considera ca la baza gruparii normelor juridice in ramuri de drept stau urmatoarele criterii:

- criteriul obiectului comun al reglementarii normelor juridice considerat a fi criteriu principal obiectiv;

- criteriul unitatii de metoda a reglementarii juridice, considerat criteriul subiectiv, determinat de vointa legiuitorului;

- criteriul principiilor comune care stau la baza distinctiunii normelor si institutiilor juridice ce formeaza ramuri de drept.

Ramura de drept se poate defini ca fiind un ansamblu distinct de norme juridice, intre care exista legaturi organice-functionale si structurale, norme ce reglementeaza o categorie mai mare de relatii sociale ce au acelasi specific, folosesc aceeasi metoda sau complex de metode si au principii comune.

Privita in mod general, ramura de drept reprezinta unitatea mai multor institutii juridice, legate organic intre ele prin obiectul, metodele si principiile lor comune.

Delimitarea unei ramuri de drept de alta, este o problema complexa, pentru ca este destul de dificil de stabilit gradul de diferentiere a relatiilor sociale ce vor fi reglementate de o anumita categorie de norme juridice si reunite apoi intr-o ramura de drept.

Ramurile de drept nu sunt izolate unele de altele, intre ele exista o stransa interdependenta, o legatura indisolubila.

Exista ramuri de drept propriu-zise, de sine-statatoare (drept civil, penal, constitutional, administrativ etc.) si ramuri de drept noi (dreptul mediului, dreptul comunitar etc.).

Diviziunea dreptului in drept public si drept privat

Analizand evolutia istorica a sistemului dreptului se  constata, ca el a avut o anumita structura in cadrul fiecarui tip de stat, structura determinata de forma de proprietate dominanta si influentata de traditiile si tehnica legislativa din statul respectiv.

Prima incercare de diviziune a dreptului, care reprezinta si summa divisio a acestuia, isi are originea in dreptul roman si apartine lui Ulpian⁷, care a impartit dreptul, dupa interesul ocrotit, astfel:

- Jus publicum (dreptul public) - dreptul care are ca scop satisfacerea nevoilor statului;

- Jus privatum (dreptul privat) - dreptul care priveste interesul particularilor.

O alta incercare de grupare a dreptului a fost cea facuta de jurisconsultul roman Paul, in:

- Jus singulare (dreptul de exceptie);

- Jus comune (dreptul comun).

Jurisconsultii romani au procedat si la diviziunea dreptului in: dreptul cetatii sau in dreptul popoarelor. Clasificarea lui Ulpian in Jus civilis si Jus gentium reluata si de alti jurisconsulti s-a pastrat pana in prezent, sub denumirea de: drept intern si drept international.

Gruparea dreptului in drept public si privat pe baza criteriului interesului ocrotit, nu are rigoare juridica, fapt ce a determinat critici si nuantari din partea specialistilor in drept, ducand la completarea ulterioara a criteriilor traditionale ce prezideaza aceasta diviziune a dreptului, sau chiar la abandonarea lor, in teoria juridica.

In dreptul modern, cand statul actioneaza atat ca persoana juridica de drept public, cat si ca persoana de drept privat, cand dreptul public s-a apropiat tot mai tare de dreptul privat (prin combinarea interesului general cu interesul particular si prin folosirea unor institutii specifice dreptului privat), s-a considerat ca, rigiditatea distinctiei dintre dreptul public si privat nu mai are justificare.

Se apreciaza ca, utilitatea gruparii dreptului in drept public si drept privat, se justifica prin urmatoarele considerente:

- normele dreptului privat sunt mai stabile decat cele ale dreptului public (de exemplu, in materia obligatiilor);

- pentru calitatea de subiect de drept public nu este necesara neaparat dobandirea capacitatii de exercitiu (de exemplu pentru exercitarea dreptului la invatatura), pe cand pentru calitatea de subiect de drept privat, este necesara deplina capacitate de exercitiu (de exemplu, pentru incheierea unui contract civil);

- in raporturile de drept public, unul dintre subiecte este statul sau o autoritate publica, iar partile nu se afla pe pozitie de egalitate juridica;

- in raporturile de drept privat, partile se afla pe pozitie de egalitate juridica (egalitatea partilor in raporturile civile este regula fundamentala a dreptului privat)¹⁰;

- regula aplicabila raporturilor juridice din dreptul public este manifestarea unilaterala de vointa, iar regula raporturilor juridice de drept privat este aceea a consensualismului;

- in dreptul public predomina normele imperative, ce impun o conduita obligatorie, de la care nu se poate deroga, iar in dreptul privat predomina normele permisive, care permit partilor participante la un raport juridic sa-si stabileasca conduita in mod conventional.

Impartirea intregului sistem de drept in drept public si privat, reprezinta cea mai larga divizare a dreptului. Considerarile facute in decursul timpului cu privire la aceasta divizare¹¹, precum si tendintele actuale de divizare, au ca rezultat sublinierea caracterului dinamic al sistemului dreptului, continua perfectionare a formei si continutului dreptului si chiar aparitia de noi ramuri de drept (ca de exemplu: dreptul mediului, dreptul economic, dreptul asigurarilor sociale etc.).

Ramurile dreptului

Criteriul de baza, obiectiv al gruparii normelor juridice in ramuri de drept in cadrul sistemului dreptului, il constituie obiectul reglementarii juridice, respectiv, grupul distinct de relatii sociale pe care acestea le reglementeaza.

Primele ramuri de drept s-au conturat in oranduirea burgheza, ca urmare a aparitiei unor coduri (a sistematizarii dreptului), ceea ce a facilitat aparitia sistemului dreptului, format din drept public si drept privat.

In sistemul dreptului contemporan se disting ca ramuri de drept, ramurile corespunzatoare divizarii sistemului dreptului in drept public si drept privat.

In dreptul public intra urmatoarele ramuri de drept: dreptul constitutional, dreptul administrativ, dreptul financiar, dreptul penal, dreptul procesual (civil si penal), dreptul international public.

In dreptul privat intra urmatoarele ramuri de drept: dreptul civil, dreptul comercial, dreptul international privat, dreptul familiei, dreptul muncii etc.

Constituirea ramurilor de drept nu este un proces incheiat, dreptul fiind un fenomen dinamic si evolutiv exista tendinta de desprindere dar si de aparitie a unor ramuri juridice noi, ca urmare a nevoilor continue ale dezvoltarii societatii contemporane.

In continuare, vom prezenta succint cele mai importante ramuri ale dreptului, elementele definitorii ale acestora, pentru a releva acele trasaturi ce le unesc in sistemul dreptului.

a) Dreptul constitutional - este ramura dreptului public, ce cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementeaza principiile fundamentale ale organizarii de stat, structura si modul de functionare a organelor statului, drepturile si obligatiile fundamentale ale cetatenilor in raporturile lor cu statul. Obiectul dreptului constitutional il prezinta deci, relatiile sociale care iau nastere in cursul organizarii si exercitarii puterii de stat¹².

Raporturile de drept constitutional, ca raporturi sociale ce apar in procesul exercitarii si organizarii puterii de stat, se stabilesc intre diferitele organe ale puterii de stat, intre organele puterii de stat si cetateni, al caror continut il constituie drepturile si obligatiile cetatenilor.

Principalul izvor de drept constitutional il reprezinta Constitutia, ca lege suprema in stat urmata de legile constitutionale.

Datorita naturii obiectului sau de reglementare, precum si a fortei juridice a normelor care-l compun (norme de drept cuprinse de Constitutie si legi constitutionale), dreptul constitutional este considerat ca fiind ramura de baza, fundamentala a dreptului intern public.

b) Dreptul administrativ - cuprinde ansamblul normelor juridice care reglementeaza raporturile sociale ce formeaza obiectul administratiei de stat, raporturi ce se statornicesc in procesul organizarii si infaptuirii activitatii executive.

Ca ramura a sistemului dreptului, dreptul administrativ se distinge prin obiectul sau de reglementare, respectiv, prin raporturile juridice ce se nasc, modifica sau sting in cadrul si pentru realizarea activitatii executive, ce consta din organizarea executarii si executarea in concret a legilor si a celorlalte acte normative.

In raporturile de drept administrativ (ca si in cele de drept constitutional) partile apar ca purtatori de drepturi si obligatii si ca titulari ai puterii, in acelasi timp. Aceste raporturi se stabilesc, pe de o parte, intre diferite organe ale puterii de stat, si intre organizatii sau cetateni, pe de alta parte. Metoda de reglementare a acestor raporturi juridice, este metoda imperativa. Subiectul raportului juridic administrativ nu se afla pe pozitie de egalitate juridica, iar conduita lor este reglementata de norme juridice imperative.

Izvoarele dreptului administrativ sunt diverse (legi, hotarari de guvern, regulamente, ordine, instructiuni etc.), ca urmare a diversitatii domeniilor pe care le reglementeaza normele sale de drept.

Violarea normelor de drept administrativ atrage raspunderea autorului, sanctiunea fiind de regula, o sanctiune administrativa (contraventionala).

c) Dreptul financiar¹³ - cuprinde ansamblul normelor juridice care se refera la formarea, repartizarea si utilizarea fondurilor banesti. Normele cu caracter financiar sunt instituite atat de organele puterii de stat cat si de cele ale administratiei de stat si reglementeaza activitatea financiara a statului, intocmirea bugetului, perceperea taxelor si impozitelor, modul de cheltuire a fondurilor banesti alocate prin bugetul de stat anual, creditul, asigurarile etc. Normele de drept financiar au un dublu caracter: patrimonial si organizatoric.

Metoda de reglementare a raporturilor juridice financiare ce apar in procesul intocmirii, aprobarii si executarii bugetului de stat, este metoda imperativa.

d) Dreptul penal - este ramura de drept alcatuita din totalitatea normelor juridice, care reglementeaza raporturile sociale ce se nasc in actiunea de prevenire si combatere a infractionalitatii, norme ce determina faptele ce constituie infractiuni, sanctiunile corespunzatoare lor, precum si conditiile de aplicare si de executare a acestora.

Obiectul de reglementare al normelor juridice penale il constituie relatiile sociale ce se nasc in actiunea de prevenire si combatere a infractionalitatii. Acest obiect propriu de reglementare ii confera dreptului penal un caracter autonom, de sine statator.

Metoda de reglementare a raporturilor juridice penale este metoda imperativa. Subiectele raportului juridic penal sunt: statul (subiect activ) si infractorul (subiect pasiv).

Raporturile juridice penale ca raporturi juridice iau nastere in actiunea de prevenire si de combatere a infractionalitatii, pot fi clasificate in doua grupe: raporturi de conformare si raporturi de conflict.

e) Dreptul procesual penal - cuprinde ansamblul normelor juridice ce reglementeaza activitatea organelor de urmarire penala si a justitiei in solutionarea cauzelor penale, pentru descoperirea infractiunilor comise si a infractorilor, pentru sanctionarea lor si punerea in executare a acestor sanctiuni.

Normele juridice specifice acestei ramuri de drept au ca obiect de reglementare, raporturile organelor de urmarire penala si a instantelor judecatoresti cu cetatenii, asupra carora se rasfrange activitatea lor.

f) Dreptul procesual civil - cuprinde normele juridice referitoare la forma si conditiile de solutionare de catre instantele de judecata a cauzelor civile, precum si executarea hotararilor judecatoresti pronuntate in aceste cauze. Normele dreptului procesual civil au ca obiect de reglementare: ordinea dezbaterii de catre instante a cauzelor civile; competenta teritoriala si materiala a instantelor de judecata; procedura de administrare a dovezilor; procedura de desfasurare a dezbaterilor in fata instantei; forma si continutul hotararilor judecatoresti; caile de atac ce se pot exercita impotriva acestor hotarari; executarea hotararilor judecatoresti etc.

Normele juridice procesuale civile reglementeaza raporturile dintre organele de infaptuire a justitiei (judecatori, tribunale) si cetateni, precum si raporturile dintre cetateni ca parti in proces.

g) Dreptul civil - este acea ramura a dreptului privat ce cuprinde totalitatea normelor juridice ce reglementeaza raporturile juridice patrimoniale si cele nepatrimoniale (personale) stabilite intre persoane fizice si juridice aflate pe pozitie de egalitate juridica¹⁴.

Obiectul de reglementare al dreptului civil il constituie raporturile juridice patrimoniale (care au continut economic) si raporturile nepatrimoniale (lipsite de continut economic). Metoda de reglementare utilizata de dreptul civil este egalitatea juridica a subiectilor raporturilor juridice civile. Normele juridice civile sunt preponderent supletive sau dispozitive, iar sanctiunile ce intervin in cazul nerespectarii lor au de regula, caracter reparator.

h) Dreptul familiei- cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementeaza raporturile personale si patrimoniale care rezulta din casatorie, rudenie, adoptie, precum si din alte raporturi asimilate de lege sub anumite aspecte, cu raporturile de familie.

Obiectul de reglementare a normelor juridice de dreptul familiei il constituie relatiile ce se stabilesc intre membrii familiei (relatiile dintre soti, dintre parinti si copii), precum si relatiile dintre acestia si alte persoane.

Majoritatea normelor de dreptul familiei se gasesc in Codul familiei, dar si in legi speciale, ele avand de regula, caracter permisiv.

i) Dreptul muncii - cuprinde ansamblul normelor juridice care reglementeaza relatiile sociale de munca. Obiectul de reglementare al acestor norme juridice il constituie raporturile sociale de munca ale muncitorilor si functionarilor, dar si alte raporturi sociale ce deriva din raporturile sociale de munca. Normele juridice de dreptul muncii se refera la incheierea si desfacerea contractului de munca, la conditiile muncii, salarizarii, la disciplina si protectia muncii, acordarea concediilor de odihna, la pregatiriea profesionala etc.

Dreptul international

Dreptul international este dreptul ce apartine mai multor state, reprezentand vointa acestora.

Subiectele de drept international sunt in principal statele, fapt ce-l deosebeste de dreptul intern, unde subiecte de drept pot fi atat statul cat si persoanele (fizice sau juridice). Normele de drept international reglementeaza relatiile internationale, care sunt in principal, relatii intre state suverane si independente.

Dreptul international, se divide in: drept international public si drept international privat.

a.     Dreptul international public

Este definit ca fiind ansamblul normelor juridice care se nasc prin acordul statelor, egale in drepturi si suverane, acord ce exprima vointele concordante ale acestor state in relatiile dintre ele, in cadrul comunitatii internationale. Normele juridice ce reglementeaza relatiile dintre state sunt asigurate la nevoie prin constrangerea exercitata de state, colectiv sau individual.

Dreptul international public cuprinde norme juridice create de state, carora acestea li se supun, deci nu exista un organ legislativ international. Aceasta, este o particularitate a dreptului international care-l deosebeste de dreptul intern, in care normele juridice sunt create de un organ legislativ distinct de destinatarii lor.

De asemenea, in dreptul international public nu exista un aparat centralizat care sa asigure prin constrangere respectarea normelor juridice, care sa rezolve litigiile nascute intre partile participante la raportul juridic.

Normele dreptului international public au caracter consensual, ele se creeaza prin colaborarea dintre state (pe baza de tratate, acorduri, pacte etc.), colaborari in cadrul carora statele isi asuma obligatii si dobandesc drepturi, unele fata de altele. Exista insa si norme de drept international public formate pe cale cutumiara.

b.     Dreptul international privat

Dreptul international privat cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementeaza in principal, rezolvarea conflictelor de legi ce se nasc in raporturile de drept civil in care intervine unul sau mai multe elemente straine (de extraneitate). Elementul de extraneitate este acea imprejurare de fapt ce creeaza conflictul de legi (intre legea nationala si cea straina) si care pune problema alegerii legii competente ce urmeaza sa reglementeze raportul respectiv.

Normele juridice de drept international privat reglementeaza raporturile juridice civile, comerciale, procesual-civile, din dreptul muncii sau din dreptul familiei care contin un element strain. Obiectul de reglementare al dreptului international privat il constituie deci, raporturile sociale in care partile sunt persoanele fizice si juridice straine. Normele juridice care formeaza aceasta ramura de drept, sunt de regula, norme conflictuale, ele desemneaza care anume lege nationala (dintre cele cu vocatie de aplicare), va reglementa raportul juridic respectiv.