|
|
|
NIVELE DE GUVERNARE CONTEMPORANE
Majoritatea societatilor nationale au trecut printr-un stagiu, numit de obicei feudalism, in drumul lor spre dezvoltarea sociala si economica in cadrul caruia un guvernamant national salb si ineficient concura pentru jurisdictie teritoriala cu detinatorii locali ai puterii. In Anglia sau Franta medievala coroana a fost in permanenta amenintata de puterea nobililor, si o indelunga lupta pentru putere a fost necesara inainte ca domeniul national sa fie trecut sub controlul regal. In alte parti, o multime de societati au continuat sa intretina acest conflict feudal intre magnatii locali si guvernamantul central pana in epoca moderna. Despotii razboinicii ai Chinei secolelor XIX si XX au fost, la fel ca si baronii razboinici din secolul XIII englez, produsele societatii feudale si au reprezentat aceeasi forma de provocare la adresa guvernamantului central, care avea pretentia exercitarii jurisdictiei suverane asuprateritoriului national. Pana in anul 1970, feudalismul era desa extirpat din lumea moderna. Modelele sociale de putere a baronilor locali au disparut rapid si guvernamantele centrale aproape au monopolizat tehnologia comunicationala si militara, folosindu-le pentru a-si extinde puterea in regiuni controlate odinioara de baronii locali.
In aproape toate sistemele politice, guvernamantele centrale sunt mai bine dotate ca oricand pentru a exercita jurisdictia asupra teritoriilor nationale. In majoritatea regiunilor lumii, miscarile nationaliste si o varietate de forte economice moderne au dizlocat structurile traditionale de guvernamant local, si guvernele cvasiautonome ale satelor, triburilor si provinciilor au fost inlocuite de sisteme dirijate central de administratii subnationale. Chiar si-n statele lent industrializate ale lumii moderne a existat o tendinta accelerata catre o centralizare a puterii la nivel national. In SUA, spre exemplu, structura relatiilor dintre guvernul national si guvernele statale si locale s-a schimbat de nenunarate ori pentru a intra sub jurisdictia puterii federale a Washingtonului.
GUVERNAMANT NATIONAL
Statul-natiune este tipul dominant de sistem politic in lumea contemporana, iar nationalismul, sau principiile care centreaza suprema loialitate a cetatenilor asupra statului-natiune este forta dominanta a politicii internationale. Idealul national a triumfat ca rezultat al razboaielor secolelor XIX si XX (razboailele napoleoniene, risorgimento italiana, aparitia Germaniei lui Bismark, cele doua razboaie mondiale, colapsul Pactului de la Varsovia si a Uniunii Sovietice).
Toate fortele majore ale politicii mondiale (razboiul, dezvoltarea economiilor nationale, cererea de servicii publice) a favorizat aparitia loialitatii cetatenilor fata de statul natiune. Razboailele au jucat un rol capital in intarirea statului natiune si slabirea puterilor locale. Chiar si-n era marilor razboaie, cetatenii cer securitate guvernelor nationale mai degraba decat organizatiilor internationale de profil. In multe state contemporane, bugetul national aloca o parte substantiala armatei si cheltuielilor din bransa iar problemele de securitate nationala sunt adesea cap de lista in agenda politica.
Una din lectiile secolului XX este ca suveranitatea nationala continua sp fie o piedica serioasa nu doar in calea aparitiei formelor de guvernare supranationala dar si in calea cooperarii internationale. Aproape peste tot in lume incercarile de federalizare supranationala s-au lovit de rigiditatea nationalismului. In Europa Occidentala, o serie de natiuni s-au unit sub forma de confederatie cunoscuta sub numele de Uniunea Europeana. Aceste tari care-si recunosc o istorie si civilizatie comuna au si teluri economice comune, constientizand avamtajele acestei forme de organizare. Chiar si-n cazul UE, nationalismul s-a dovedit a fi un obstacol in calea celor mai ambitioase proiecte de unificare, care ar limita suveranitatea nationala in anumite sfere.
La nivel international, anarhia este principala forma de activitate politica contemporana, deoarece libertatea de actiune a unui stat este limitata doar de puterea acestora. In timp ce libertatea de actiune a statului nu poate fi direct amenintata, actiunea efectiva a statului in domeniul economic este pusa sub un mare semn al intrebarii. Dezvoltarea industriilor nationale in secolele XIX si XX a jucat un rol major in intarirea entitatilor poilitice nationale in dauna celor locale, dar dimensiunea activitatilor economice a depasit acum pietele nationale, dand nastere pietelor internationale. Aceasta consistenta integrare in economia mondiala a limitat eficacitatea instrumentelor traditionale folosite in influentarea orientarilor nationale in economiile capitaliste.
Desi esecul eforturilor de infiintare a guvernamantului mondial si de dezvoltare a unui sistem eficient de drept international sunt de regretat, trebuie sa amintim ca statul-natiune continua sa functioneze ca sistem extrem de eficient in mentinerea ordinii intre propriile granite. In unele cazuri, acest obiectiv este atins printr-o minimala coercitie si astfel, progresul civilizatiei este favorizat. In conditiile de viata prezente, un guvernamant mondial ar putea foarte bine sa desfasoare nivele accentuate de coercitie, stopand mersul civilizatiei.
GUVERNAMANT REGIONAL SI STATAL
Montesquieu atragea atentia in secolul XVIII ca guvernamantele risca sa devina tiranice daca au sub jurisdictie teritorii masive, deoarece ar trebui sa dezvolte o capacitate organizatorica specifica statelor despotice. Aceasta teama i-a condus in mare parte pe parintii fondatpri americani sa opteze pentru un sistem federal si sa divida functiile puterii intre Washington si guvernamantele statale. Tehnologia moderna si comunicatiile par a fi slabit decisiv axioma lui Montesquieu. Totusi, tehnologia care face posibila democratizarea unor vaste teritorii hraneste spectrul unei si mai sofisticate forme de tiranie decat cea descrisa de filosoful francez.
Daca in secolul XVIII Thomas Jefferson sustinea ca cetatenii sunt mai informati, mai educati cu privire la politica la nivel local, in prezent, in SUA mijloacele mass-media au transformat spusa lui Jefferson in non-sens. Asa cum arata cateva studii recente, cetatenii cunosc mai multe despre guvernamantul central decat despre cel local, dovada faptul ca se duc in numpr mai mare la alegerile ationale decat la cele locale.
Un alt aspect care a slabit importanta guvernamantului regional este aparitia birocratiilor nationale eficiente. In cadrul majoritatii sistemelor politice a existat o tendinta catre birocratizare centralizata, si in unele cazuri birocratiile nationale au inlocuit aproape total vechile sisteme de guvernare regionala sau administratie provinciala. Chiar si-n statele a caror constitutie prevede o diviziune a functiilor intre guvernamantele national si subnational, tendinta principala a relatiilor interguvernamentale merge catre implicarea accentuata a guvernamantului national in sferele odinioara dirijate de guvernamante locale sau regionale. Totusi, exista azi o multime de forme de federsalism cooperativ care presupune actiuni comune din partea guvernamantului central si a celui regional/statal. Cazul SUA prezinta relatii cooperative ce includ programe de asistenta publica, programe agriculturale si de educatie. In unele sfere, cum ar fi invatamantul, guvernul national a impus statelor un standard national totusi.
Regionalismul politic pare a fi intrat intr-un declin treptat cam peste tot in lume. Impactul tehnologiei a sters tendintele de atasare fata de o anumita regiune, iar progresul economic pare sa fi dat lovitura decisiva regionalismului. Doar in zonele unde regionalismul a fost in realitate o masca a miscarilor de independenta nationala (Scotia, Tara Galilor, Irlanda de Nord, Quebec) mai exista incercari de a lupta impotriva centralizarii puterii la nivel national.
GUVERNAMANT LOCAL SI ORASENESC
Una din probleme centrale ale analistilor politici de la Aristotel pana astazi este schimbarea comunitatilor politice ca urmare a sporirii numarului de locuitori, cu alte cuvinte a evolutiei: polis - metropolis - megapolis. Catalogul aspectelor nefavorabile rezultate in urma dezvoltarii urbane include probleme administrative si politice de o extraordinara complexitate.
O infrastructura care sa intampine si sa rezolve cat se poate de eficient problemele aparute in marile orase (crime, trafic de droguri si arme, somaj, mafie, vagabonzi) pare a fi o problema de importanta nationala in SUA. In afara unor probleme de politici fiscale si presiuni, loby-uri, guvernamantul national trebuie sa infrunte si conflictele rasiale, violenta din ghetouri si alte asemenea dezordini sociale.
Metropola sufera cateva esecuri guvernamentale si administrative. Institutiile caracteristice nu s-au putut dezvolta la nivel metropolitan, iar in majoritatea cazurilor nu exista structuri guvernamentale eficiente care sa administreze serviciile pe-o zona atat de intinsa sau sa discute rational problemele comunitatii metropolitane. Rezultatul a fost aparitia unui nou calup de probleme creat de guvernul insusi (inechitate la nivelul finantarii serviciilor si functiilor, variatii in alegerile democratice ale conducatorilor impastiate in aria metropolitana).
Eforturi de-a crea noi structuri guvernamentale la nivel metropolitan sunt pe agenda zilei a guvernamantului contemporan. In SUA aceste eforturi includ infiintarea unor districte speciale care sa indeplineasca functii specifice, institutii de planificare zonala, sisteme de scoli si biblioteci pecum si aranjamente informale interguvernamentale de diferite tipuri. Desi anexarea zonelor proxime resedintei de judet sau orasului-central s-a incercat in multe cazuri, opozitia zonelor urbane de-a ceda din propria independenta sau de a plati serviciile orasului-central a devenit un obstacol. Planul LOS ANGELES (prevede o autonomie relativa a comunitatilor locale), schema federala a Greater London Area din Marea Britanie, constitutia metropolitana a orasului Toronto (1953), metroguvernamantul Miami & Dade County in Florida, Baton Rouge - Louisiana, Seattle - Washington, Portland - Oregon si Indianapolis - Indiana reprezinta solutii partiale la problema tensiunilor de tipul urba-suburban.
IMPARTIRI CONTEMPORANE ALE GUVERNAMANTULUI
Aristotel, in POLITICA, sugera trei categorii de activitati statale: deliberarea privind afacerile comune, deciziile magistratilor executivi si emiterea de legi. Aceasta clasificare nu este aceeasi cu cea moderna e distinctiei dintre legislativ, executiv si judecatoresc. Aristotel a dorit doar sa faca o distinctie teoretica intre anumite functii ale statului. In secolul XVII, John Locke a deosebit functia legislativa de cea executiva dar, asemeni lui Aristotel, a esuat in a teoretiza o separatie a puterilor in stat. Montesquieu a fost primul care a facut distinctia moderna intre puterea legislativa, executiva si judecatoreasca. Dupa Montesquieu, conceptul separarii puterilor in stat a devenit una din doctrinele fundamentale ale constitutionalismului modern. Aproape toate constitutiile moderne, de la documentul scris la Philadelphia in 1787 pana la Declaratia Drepturilor Omului si Cetateanului din august 1789 sau constitutiile noilor state africane sau asiatice postuleaza separarea puterilor in stat. Totusi, principiul cooperarii mai degraba decat cel al delimitarii radicale a puterilor pare a fi adevarata esenta a constitutionalismului. In statul constitutional, puterea este supusa controlului deoarece este impartita sau distribuita intre organele statului care sunt fiecare supuse verificarii reciproce si obligate sa coopereze in exercitarea puterii politice. In sistemele nonconstitutionale ale totalitarismelor si autocratiilor, desi pot exista institutii separate, puterea este concentrata in mainile unui singur organ. Deoarece acest organ nu este supus controlului, puterea in acest caz este absoluta.
LEGISLATIVUL
Functia caracteristica a legislativului este producerea legilor. In multe sisteme insa, legislativul detine si alte functii, cum ar fi selectarea si criticarea magistratilor guvernului, dirijarea administratiei, aproprierea de fonduri, ratificarea tratatelor, criticarea functionarilor din executiv si a magistratilor din justitie, acceptarea sau refuzarea nominalizarilor executivului, determinarea procedurilor electorale si audierea petitiilor publice. Legisativul nu este deci doar un corp ce produce legi. Nici macar nu monopolizeaza functia de-a produce legi. In majoritatea sistemelor politice, executivul are drept de veto asupra legislatiei si chiar cand acest drept nu exista, executivul poate exercita puteri legislative. Judecatorii, de asemenea, pot contribui la procesul de producere a legilor prin interpretarea si aplicarea legii sau, ca si in cazul sistemului din SUA, prin mijloace de revizuire juridica a legislatiei. In mod similar, functionari din administratie exercita puteri cvasilegislative in producerea regulilor si decid cazurile care apartin tribunalelor administrative.
Legislativele difera adesea prin dimensiune, procedurile pe care le desfasoara, rolul partidelor politice in activitatea legislativa sau vitalitatea lor ca si corpuri reprezentative. Ca dimensiune, British House of Commons este printre cele mai mari, iar lower house-ul islandez, House of Reprezentatives din Noua Zeelanda sau Senatul Nevadei sunt printre cele mai mici. Partidele legislative sunt de diferite tipuri si joaca un numar de roluri si functii.
Se spune adesea ca secolul XX a fost unul al vlaguirii legislativului si potentarii puterilor executivului. In mod cert, executivele din multe tari si-au asumat un rol sporit in producerea legii, prin inaugurarea legislatiei care apare inaintea Parlamentului, adunarilor, congreselor, prin exercitarea unor variate functii de conducere, si ca rezultat al dezvoltarii diferitelor tipuri de legislatie delegabila. Declinul legislativului nu este insa un fenomen universal. Congresul Statelor Unite, spre exemplu, a prezervat o substantiala putere a legislativului. Dificultatile cu care s-au confruntat presedintii spre sfarsitul secolului XX privind programele legislative de ajutor extern si perpetua critica pe care Congresul a desfasurat-o a adresa politicilor executivului privind afacerile externe sugereaza de asemenea ca acest Congres continua sa joace un rol vital in procesul de guvernare.
EXECUTIVUL
Membrii executivului sunt oficiali guvernamentali care iau parte la determinarea si directionarea politicilor guvernamentale. Aici intra sefii de state, lideri guvernamentali (presedinti, premieri, primi ministrii, cancelari) si multe figuri secundare, cum ar fi membrii cabinetelor sau ministrii, sefi de institutii. Implementarea politicilor guvernamentale necesita existenta unui numar semnificativ de membrii ai puterii executive. Spre exemplu, in aparatul national guvernamental al SUA exista mii de membrii ai executivului.
Elementul cheie in organizarea executivului la nivel national este rolul pe care seful executivului il detine. In sistemele prezidentiale (vezi SUA) presedintele este atat seful politic al guvernului, cat si seful statului ca figura ceremoniala. In sistemele politice parlamentare (vezi Marea Britanie), primul ministru este liderul politic nr. 1, si o alta figura (monarhul, presedintele ales) detine functia ceremoniala de sef de stat. In sistemele mixte prezidential-parlamentare (vezi constitutia franceza din 1958), presedintele este seful statului dar detine si cateva functii importante, cum ar fi numirea in functie a prim-ministrului sau numirea Cabinetului ce serveste drept guvernamant.
Maniera in care seful executivului este ales este adesea decisiva in conturarea rolului pe care acesta il va avea in cadrul sistemului politic. Daca in Marea Britanie, prim-ministrul este ales de membrii partidului majoritar in Parlament, presedintele american este ales prin sufragiu universal. Chiar si cand partidl de opozitie detine majoritatea procentelor in Congres, puterea pe care o detine ii permite presedintelui libertate in multe manevre. Prim ministrul britanic are o indelunga activitate politica in Parlament, dezvoltandu-si abilitati in dezbatere si negociere politica. Functiile sale majore consta in numirea celorlalti mebrii ai Cabinetului, dirijarea strategiei parlamentare, si conservarea loialitatii unei majoritati substantiale a partidului sau legislativ. Seful executiv din sistemul politic prezidential nu are experienta legislativa adesea, nici macar in guvernarea nationala. Principala sa preocupare este unei majoritati in masa electoratului prin dirijarea opiniei publice. Totusi, trebuind sa aiba un program legislativ si lipsit fiind adesea de suportul majoritatii in congres, presedintele trebuie sa posede abilitati de strateg legislativ sau negociator.
O alta zona importanta in care pot fi inregistrate contraste intre executivele diferitelor sisteme politice este cea a rolului de executare si administrare a legii. In sistemul prezidential al SUA personalul executivului este separat constitutional de cel al Congresului. In sistemele parlamentare, administrarea politica a ministerelor este trecuta in mainile partidului majoritar din Parlament. In sistemul SUA presedintele adesea numeste pozitia membrilor Cabinetului care n-au avut experienta politica anterioara, si poate chiar numi membri ai partidelor de opozitie. In sistemul britanic, numirile Cabinetului consolideaza ascendenta persoanla a prim ministrului in cadrul partidului parlamentar. Aceste diferente se extind pana la caracteristici administrative si rolul jucat de functionarii publici. In sistemul SUA, o schimbare in administratie este urmata de un masiv exod al membrilor executivului - functionarii care joaca un rol vital in modelarea politicilor cotidiene in toate departamentele si institutiile guvernamantlui national. In Marea Britanie, cand controlul politic al Camerei Comunelor se schimba, doar ministrii, secretarii lor parlamentari si unul sau doua ajutoare politice sunt inlocuiti. Din motive practice, ministerele raman intacte si-si continua activitatea sub supravegherea functionarilor publici permanenti.
In aproape toate sistemele politice, chiar si-n democratiile constitutionale unde responsabilitatile executivului sunt date de alegeri libere, secolul XX a inregistrat o puternica sporire a puterilor sefilor executivelor. Presedintele SUA, ca si premierul Marii Britanii, au devenit din ce in ce mai puternici in cadrul sistemului politic al tarilor respective. Una din provocarile guvernamantului reprezentativ este dezvoltarea unor restrangeri constitutionale ale abuzului de putere din partea executivului, dar si conservarea avantajelor conducerii eficiente.
PUTEREA JUDECATOREASCA
Judecatorii sunt actori principali in cadrul procesului de producere a politicilor, asemeni membrilor legislativului sau executivului. De asemenea, curtile, ca si legislaturile sau institutiile administrative, promulga reguli de comportament in spiritul legii. Totusi, procesul luarii deciziilor juridice este diferit, deoarece este preocupat de cazurile specifice in care individul a intrat in conflict cu proximitatea, si dezvolta proceduri dferite de cele ale corpurilor parlamentar sau administrativ.
Curti de Justitie exista in toate sistemele politice avansate. De obicei exista doua ierarhii judecatoresti, una ocupandu-se de sfera civila, cealalta de sfera penala (civil cases si criminal cases). Acesta este modelul britanic de organizare a puterii judecatoresti. In Franta, distincsia este intre curti care se ocupa de cazuri penale si civile, si curti carese ocupa de cazuri administrative. SUA are un sistem judecatoresc format din doua curti: un set de curti nationale si 50 de seturi de curti statale. Prin contrast, Germania, care este organizata tot federal, are un sistem unic judecatoresc.
Curti locale exista in toate sistemele si se impart in doua categorii: prima categorie se ocupa de cazurile marunte, iar a doua categorie preia cazurile de importanta majora. (ex: State Superior Courts in SUA; Le Tribunal de Grande Instance in Franta; Landgerichte in Germania). Exista si curti supreme la nivel national care se ocupa de cazuri de-o importanta sensibila, cum ar fi conflictele dintre un stat si guvernul national (in SUA). In afara acestui sistem de curti, exista si tribunale specializate, cum ar fi curtile administrative sau curti de reclamatii care se ocupa de cazuri speciale.
FUNCTIILE GUVERNAMANTULUI
In toate statele moderne, functiile guvernamentale s-au dezvoltat semnificativ odata cu dezvoltarea guvernamantului insusi ca forta activa in dirijarea progresului socioeconomic. Etapele istorice prin care guvernamantul a ajuns sa exercite functiile contemporane constituie un stidiu interesant. Scopul guvernamantului in polisul grecesc implica organizarea rationala a finalitatilor existentei umane. Asa cum spunea Aristotel, ceea ce nu era impus de guvernamant era interzis. Extinderea functiilor guvernamantului in lumea antica s-a confruntat cu crestinismul si cu insistenta acestei religii de-a da Cezarului ce-i al Cezarului si lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu. Cand lumea feudala a inlocuit Imperiul Roman, imputernicirea sanctiunilor religioase a devenit una din principalele obiecte ale autoritatii politice. Tendintele incepute in secolul XVIII au separat biserica de stat si statul de societatea civila, aparand astfel conceptul modern de guvernamant. Declaratia de Independenta a coloniilor americane a exprimat intelesul modern al finalitatilor guvernamantului. Primul scop al puterii este sa protejeze dreptul la viata; acest lucru presupune siguranta cetatenilor si autoconservarea natiunii. Viata exista pentru exercitarea libertatii, in termenii atat ai drepturilor naturale cat si civile. Acestea, impreuna cu alte functii specifice ale statului, favorizeaza acele conditii in care omul poate urmari fericirea, finalitate in intregime privata si dincolo de competentele guvernamantului.
SARCINILE
AUTOCONSERVAREA
Primul drept al oamenilor si natiunilor este autoprezervarea. Sarcina de-a mentine natiunea este mai complexa decat datoria individului de-a-si conserva existenta, deoarece natiunea trebuie sa-si ataseze comunitatea unor cetateni si loialitatea acestora precum, precum si protectia fata de amenintarile externe. Asa cum arata Thomas Hobbes in secolul XVII, razboiul civil reprezinta cea mai mare amenintare la adresa statului deoarece duce la disolutia PUTERII SUVERANE. In termeni moderni, razboiul civil semnifica faptul ca guvernamantul si-a pierdut unul din atributele fundamentale ale autoritatii politice: monopolul sau asupra fortei sau controlul asupra violentei. Intr-un sens fundamental, autoritatea politica poate fi pazita de amenintarea razboiului civil doar cand in comunitatea politica exista acord cu privire la principiile fundamentale ale regimului. Acest consens este rezultatul, printre altele, a unei 'ideologii' in comun impartasite care dau cetatenilor un sens al trairii in comun si o recunoastere a valorilor comune, intereselor si credintelor. Ideologia, in acest sens, poate fi produsul multor forte (traditie, credinte religioase, teama de inamici comuni etc.)
Educatia civica joaca un rol cheie in inducerea unor datorii cetatenesti. Un numar de studii sociologice arata ca procesul de devenire a persoanei ca cetatean incepe in gradinita si scoala primara. Mai mult decat atat, educatia civica este un instrument pretios prin care guvernamantul poate asigura coeziunea sociala si recunoasterea autoritatii statale din partea cetatenilor.
Prezervarea autoritatii statului necesita organizarea guvernamentala prin care statul isi poate impune jurisidictia in fiecare parte a teritoriului national. Acest lucru implica intretinerea mijloacelor de comunicare, utilizarea sistemelor administrative si infiintarea politiilor capabile sa controleze violenta domestica. (ex: SS-ul nazist, politia de stat in URSS; FBI etc)
Guvernele trebuie sa se protejeze de amenintarile externe, scop pentru care intretine forte armate si servicii secrete de informatii. Ultimul mijloc de autoconsevare impotriva amenintarilor externe este, desigur, razboiul. In caz de razboi, guvernamantele recurg la manevre autoritare specifice: condamnari la moarte ale tradatorilor, controale extraordinare in economie, cenzura a presei, retine pasaparte si dezvolta legislatii contextuale. Totusi, pentru a evita ciocnirile dure intre natiuni (cauzate de rivalitati economice, dorinta de dominare a unor zone strategice, conflicte ideologice sau religioase sau ambitii imperialiste), guvernele dezvolta organizatii specifice si servicii de informatii apte sa previna aceste evenimente. Ministerele de externe conduc relatii diplomatice intre state si negociaza tratate. Unele guverne chiar dezvolta programe de ajutor extern, dialoguri interculturale sau alte activitati de acest gen menite a mentine un status quo clam. In secolul XX, constientizarea faptului ca pacea si prosperitatea mondiala depind in mare masura de climatul sistemului politic international, a dus la aparitia unor noi tipuri de relatii interstatale de tipul Ligii Natiunilor, sau alinatelor regionale (NATO, SEATO, European Economic Comunity etc.).
SUPRAVEGHEREA SI REZOLVAREA CONFLICTELOR
Contradictiile intereselor private apar ca si caracteristica principala a procesului politic in cadrul democratiilor constitutionale, iar supravegherea, medierea si rezolvarea acestui gen de conflicte sunt sarcini cheie ale guvernamantelor. Institutiile reprezentative sunt ele insele mecansime pentru rezolvarea conflictelor. Alegerile, intr-o democratie constitutionala furnizeaza oportunitatea participarii in masa la un proces de dezbatere si decizie publica; adunarile, congresele si alte institutii parlamentare favorizeaza petitiile publice pe probleme majore de politica si necesita proceduri deliberative formale la diferite stagii ale procesului legislativ; partidele politice de asemenea integreaza in sanul lor o varietate de interese si desfasoara compromisuri la nivel politic care castiga acordul multor grupuri diferite.
Procesele juridice ofera mijloace prin care disputele in societate sunt defasurate sub tutela legii, mai degraba decat prin intermediul luptei politice. In toate societatile avansate, legea este elaborata sub forma unor coduri complexe postuland drepturi si indatriri precum si metode procedurale, iar curtiel judeca aceste cazuri doar in termenii legii.
REGLAREA ECONOMIEI
Interventia guvernamantului in economie nu este o manevra recenta. Sistemele nationale mercantiliste ale secolului XVIII favorizau reglarea productiei, distributiei si exportul bunurilor de catre ministere. Chiar si-n secolul XIX, guvernamantul a continuat sa intervina in economie (ex: fonduri pentru sustinerea agriculturii in SUA, experimentele socialiste ale lui Louis Blanc in Paris in 1848). Dupa al doilea Razboi Mondial abilitatea guvernului de-a interveni in si controla viata economica era principalul test al succesului acestuia, si institutiile reglatoare s-au multiplicat pana au ajuns sa fie numite "a patra putere a guvernamantului".
Reglarea conditiilor industriale si ale muncii a fost o preocupare majora a majoritatii guvernelor occidentale. Marea Depresie a anilor '30 din SUA a adus introducerea salarii minime pentru muncitorii din diferite ramuri industriale, orele de lucru au fost stabilite si dreptul legal la negociere a primit sanctiune juridica. Proceduri juridice asemanatoare au existat si-n sfera transporturilor (vezi Interstate Comerce Act - 1887, in SUA).
In majoritatea tarilor europene, serviciile comunicationale (telegraful, telefonul, radouul si televiziunea) se afla in posesia si sunt dirijate de guvernamant. In SUA, aceste facilitati au ramas in marea lor majoritate in mainile privatilor, desi ele sunt reglate de Comisia Federala de Comunicatii. Contestari la adresa acestor manevre au aparut in multe tari occidentale. Se vorbeste despre lezarea libertatii de exprimare si manipulare. Afacerea Spiegel in Germania sau controlul impus in media in Franta au fost aspru criticate. Alte forme de reglare a economiei implica un sistem de taxe si tarife, emiterea de moneda etc.
GARANTAREA SI PROTECTIA DREPTURILOR SOCIALE SI POLITICE
Protectia drepturilor individuale a luat doua principale forme: protectia individului fata de opresiunea guvernamentala si protectia drepturilor individuale fata de majoritatile si minoritatile ostile. Tipic intr-un sistem politic de tip totalitar esre faptul ca aceste drepturi individuale sunt masiv (adesea chiar complet) incalcate. Spre exemplu, in fostele state comuniste, gradul de opresiune varia de la stat la stat si s-a schimbat in timp dupa moartea lui Stalin. In SUA, aproape toate libertatile postulate in primele 10 amendamente ale Constitutiei au fost extinse dupa al doilea Razboi Mondial.
O alta modalitate de abordare a problemelor indivizilor o reprezinta legea imigratiei si emigratiei. Marile migratii ale secolelor XIX si XX si-au incetat surprinzatoarea desfasurare dupa 1914 odata cu proliferarea controalelor guvernamentale asupra libertatii de miscare dincolo de granitele nationale. Dupa o liberalizare ulterioara, imigratia in statele industrializate a cunoscut din nou restrictii catre sfarsitul secolului XX.
FURNIZAREA DE BUNURI SI SERVICII
Toate guvernamantele moderne participa durect la viata economica, manevrand bunuri, administrand industrii, furnizand servicii si promovand activitati economice diverse. In eforturile de-a evita dependenta fata de resurse private de tipul bunurilor si materialelor defensive, unele guvernamante si-au infiinsat propria industrie militara. Pe timp de razboi, guvernele si-au asumat controlul tuturor industriilor si au trecut forta de munca sub dirijarea militara, odata cu rationalizarea bunurilor si reglarii preturilor. In aproape toate sistemele politice, exista datorii specifice recunoscute ca publice, sau apartinand guvernului. Pe langa apararea nationala, mai pot fi enumerate aici conservarea pacii interne, educatia publica, controlul traficului, protectia fata de incendii, ajutorarea sarmanilor, conservarea resurselor naturale, prevenirea inundatiilor si serviciile postale. Alte initiative in care guvernul intervine includ sfera sanatatii, transportului public, dezvoltarea serviciilor publice, intretinerea aeroporturilor si porturilor si sistemelor de canalizare.
ADMINISTRATIA PUBLICA
In timp ce obiectivele functionale ale administratiilor guvernamentale difera de la sistem la sistem, toate tarile dezvoltate tehnologic poseda sisteme de administratie publica. Un numar de trasaturi comune poate fi schitat ca apartinand tutror acestor sisteme. Primul este caracterul ierarhic, piramidal al organizarii prin care un sef executiv are in subordine cativa functionari, care au la randul lor in subordine alti functionari si tot asa pana cand o complexa structura de personal este integrata si concentrata pe forma si realizarea unui anumit program administrativ. O a doua trasatura este diviziunea muncii sau specializarea in cadrul organizatiei. A treia trasatura este intretinerea unui cod de legi si proceduri exacte prin care personalul administrativ comunica in cadrul organizatiei si cu publicul. Ultima trasatura este descrisa de detinenerea de functii caracteristica tuturor acesto birocratii publice. Diferitele sisteme administrative, in ciuda similaritatilor la nivel abstract, difera adesea, incepand mai ales de la felul in care sunt selectati viitorii functionari publici. In Marea Britanie, functionarii publici sunt recrutati prin examen dintre proaspetii absolventi de facultate. Managerii diferitelor ministere guvernamentale sunt selectati tocmai din sanul acestor grupuri de elite. Ei raman in functie indiferent de culoarea politica a regimului si se bucura de un prestigiu considerabil. Echivalentul american al functionarului public britanic este un numit politic selectat de fiecare administratie noua fie din viata privata, fie din mediul politic.
PROGRES SI SCHIMBARE IN CADRUL SISTEMELELOR POLITICE
Cel ce studiaza sistemele politice se confrunta cu un obiect de studiu extrem de suplu, de flexibil si versatil. El trebuie sa se ocupe nu doar de procesele fundamentale de aparitie, decadere sau colaps dar si de neincetatul proces de adaptare si reglare. Marimea si varietatea schimbarilor aparute in sistemele politice ale lumii intre a doua sia opta decada a secolului XX dezvaluie dimensiunea problemei. S-au dezintegrat marile imperii, au aparut statele natiune si apoi s-au vlaguit, razboaiele mondiale au transformat de doua ori sistemul politic international, noi ideologii au cucerit lumea si au adus grupuri noi la putere, putine natiuni nu au experimentat macar o revolutie, politicile interne din fiecare sistem au fost confruntate cu dezbinari si crize economice, iar peste tot natura vietii politice a cunoscut noi forme de activitate politica, noi mijloace de comunicare in masa, extinderea participarii poporului la viata politica, aparitia noilor probleme politice, largirera scopurilor guvernamentale, amenintarea erei nucleare si o multime de alte dezvoltari sociale, economice si tehnice.
